Opereta este Surâsul Muzicii iar acest surâs cunoaşte o infinitate de nuanţe expresive de la surâsul amar, meditativ ori nostalgic, până la râsul exploziv al entuziasmului exuberant.
Personajele operetei evluează trecând prin toate stările sufleteşti de la durere şi suferinţă până la bucuria împlinirii totale atinsă în urma unui drum dramaturgic foarte intens în care luptă cu toate dificultăţile pe care le pot determina stările de ură, invidie, rivalitate, îndoială, neîncredere, inducere în eroare, intrigă ori fatalitatea decalajelor întâmplătoare şi inexplicabile ale unor suflete ce, în final, se regăsesc şi se contopesc într-o supremă şi victorioasă îmbrăţişare. Putem spune că Opereta este ... Ţara Surâsului ... admirabil ilustrată de genialul ei reprezentant, compozitorul Franz Lehar în nemuritoarea sa operetă care poartă tocmai acest nume.
Artiştii care se dedică genului stilistic de operetă trebuie să fie vocalişti cu o tehnică impecabilă atât pentru vocea cântată cât şi pentru vocea vorbită; să fie actori cu un registru expresiv foarte amplu de la dramă şi până la comedie; să fie adevăraţi dansatori profesionişti deoarece personajele lor trebuie să întrunească exigenţe foarte complexe de mişcare şcenică şi coregrafie; să fie oameni de o cultură solidă şi profundă cu nişte maniere alese pe care să le ilustreze în comportamentul lor cu o majestuoasă convingere graţie căreia să slujească unor personaje excepţionale. Indiferent că sunt aristocraţi, ţărani sau chiar ţigani admirabili redaţi artistic de Strauss („Voievodul ţiganilor”) ori de Lehar („Dragoste de ţigan”), personajele de operetă au caractere şi temperamente excepţionale; a lor personalitate robustă exprimă energic un mesaj artistic şi uman de o profunzime existenţială fascinantă.
Am copilărit în Teatrul de Operetă şi am cunoscut şi iubit personajele din tot repertoriul universal şi românesc datorită artiştilor extraordinari a căror Generaţie de Aur era dominată de personalitatea proeminentă a lui Ion Dacian pe care l-am iubit şi continui să-l iubesc cu toată fiinţa mea iar aura personalităţii sale continuă să mă însoţească, să mă stimuleze, să mă inspire, să mă susţină în etapele devenirii mele prin senzaţiile şi amintirile pe care mi le-a lăsat.
ION DACIAN (Saschiz, Judeţul Mureş, 11 octombrie 1911 – Bucureşti, 8 decembrie 1981) este cea mai complexă, mai dotată, mai fascinantă şi mai reprezentativă personalitate a genului artistic de operetă din întreaga sa istorie universală. Este o afirmaţie pe care o rostesc în deplinătatea responsabilităţii profesionale pe care mi-o conferă experienţa muzicologică analitică îndelungat şi incident aplicată tuturor personalităţilor genului din toate şcolile geografice şi epocile istorice. Da! România se poate mândri şi cu faptul că cea mai valoroasă personalitate artistică a genului de Operetă din toate timpurile este un Fiu al ei. Această colocare axiologică a Maestrului Ion Dacian este o rezultantă a aprofundării coordonatelor fundamentale ale personalităţii sale: intelectualul, muzicianul, cântăreţul, actorul, partenerul, libretistul, regizorul, pedagogul, directorul maager, omul. Pregătirea sa complexă, vasta cultură, multiplele valenţe creatoare, imensa activitate, au determinat un fenomen social artistic unic în istoria operetei secolului al xx-lea.
Intelectualul Ion Dacian s-a format la Facultatea de Drept din Cluj (1929 – 1933) obţinând şi un Doctorat în Drept (1935) cu tema Valoarea socială a presei dar şi la Conservatorul de Muzică din Cluj (1930 – 1934). Îndrumători într’ale vocii i-au fost Ionel Crişan, Tomel Spătaru şi Rita D’Oria. Binomul Drept – Muzică i-a hărăzit o severă disciplină muzicală prin care enciclopedismul său cultural a fost pus în slujba Artei Lirice atât în Operă dar mai ales în Operetă. Vorbea şi cânta în zece limbi. Avea o cultură complexă şi profundă în foarte multe domenii de artă, literatură, filosofie şi chiar ştiinţă.
Muzicianul Ion Dacian era un pianist desăvârşit dar şi un violonist pasionat cu o practică temeinică graţie căreia a acumulat un potenţial formativ puternic în teorie şi solfegiu, estetica şi istoria muzicii universale, armonie, contrapunct, asimilat datorită excepţionalelor personalităţi profesorale ale conservatorului clujean. Avea o cultură literară extraordinară şi un simţ analitic de o încântătoare profunzime admirabil sublimat în genul de operetă în calitatea sa de artist, regizor, îndrumător, libretist şi organizator.
Cântăreţul Ion Dacian era un rafinat cunoscător al tuturor genurilor muzicale pe care le-a onorat plenar cu vocalitatea sa neobişnuită. Instrumentul său vocal s-ar fi putut încadra în categoria de Baritenor având un ambitus de tenor conjugat unei ţesături de bariton ceea ce îl favoriza admirabil în menţinerea unitar expresivă a frumuseţii timbrale emblematice atât în vocea cântată cât şi în vocea vorbită reunind dialectic într-un fascinant echilibru declamaţia cantabilităţii cu cantabilitatea declamaţiei.
Lehar CONTELE DE LUXEMBURG - Teatrul Alhambra
Vocalistul Ion Dacian a acumulat toate valorile tehnice şi estetice aferente vocalităţii sale excepţionale afirmată la începuturi în 18 roluri de operă pe şcena Operei Române din Cluj („Traviata” de Verdi, „Bărbierul din Sevilla” de Rossini, „Martha” de Flotov, „Manon” de Massenet, „Madama Butterfly” de Puccini, „Flautul fermecat” şi „Don Giovanni” de Mozart, „Freischütz” de Weber, „Lakmé” de Delibes, „Faust” de Gounod, „Mireasa vândută” de Smetana, „Swanda cimpoierul” de Weinberger, „Evgheni Oneghin” de Ceaikovsky, „Tannhäuser” de Wagner, „Pescuitorii de perle” de Bizet, „Ţar şi Teslar” de Lorzing, „Die totten Augen” de d’Albert, „La drumul mare” de Nottara) şi în cele 40 de roluri ale genului de operetă de a cărui complexitate muzicală, literară şi teatrală, s-a simţit fascinat şi pe care l-a înnobilat cu bogăţia personalităţii sale artistice.
Audran MASCOTA - Teatrul Alhambra
Magistrale creaţii intepretative a realizat Ion Dacian în rolurile de tenor din operete precum „Liliacul”, „Sânge vienez” de Strauss, „Prinţesa circului”, „Bayadera”, „Contesa Maritza” de Kalman, „Văduva veselă”, „Ţara Surâsului”, „Paganini” de Lehar, „Vânzătorul de păsări” de Zeller.
Lehar VĂDUVA VESELĂ
De asemenea s-a afirmat în premierele absolute ale unor valoroase operete româneşti precum „Ana Lugojana”, „Plutaşul de pe Bistriţa”, „Târgul de fete” de Filaret Barbu, „Lăsaţi-mă să cânt”, „Lysistrata” de Gherase Dendrino, „Anton Pann” de Alfred Mendelsohn, „Întâlnire cu dragostea” de Nicolae Kirculescu, „Suflet de artist” de Henri Mălineanu, „Soarele Londrei” de Comişel. Unul dintre rolurile sale emblematice a fost Henry Higgins din „My Fair Lady” de Loewe (1968), primul musical realizat pe o şcenă în România chiar în propria sa regie.
Actorul Ion Dacian dovedea un extraordinar autocontrol prin care menţinea echilibrul perfect dintre spontaneitatea instinctivă şi elaborarea conştientă hărăzind actului artistic profunzimi şi perfecţiuni impresionante până la lacrimi. Erudismul personalităţii sale îi stimula o genială inspiraţie de o adevărată retorică şcenică manifestată încă de la prima intrare primit mereu în aplauzele puternice ale publicului.
El rămânea ca o statuie până la terminarea aplauzelor când începea să dea viaţă personajului. Ion Dacian avea un dozaj comportamental al propriului corp în statică şi în dinamica mișcării şcenice cu o elasticite şi o promptitudine prin care realiza una devărat limbaj metaforic al corpului sublimând un Gest de mare încărcătură emotivă. Ochii căprui de o nuanţă mai închisă aveau farmecul unei frumuseţi de o profunzime ieşită din comun ceea ce conferea privirilor sale un dinamism de o vivacitate suplă prin care se pliau pe cele mai minuţioase detalii expresive ale liniei vocale.
Mimica feţei sale avea de asemenea o impresionantă mobilitate asumând nenumărate nuanţe de la gravitatea meditativă până la râsul exploziv trecând printr-o imensitate numerică de nuanţe ale unui surâs de multiple semnificaţii afective. Mersul pe şcenă era foarte atent dozat şi perfect calibrat pe metroritmia discursului muzical; ştia când să păşească, ştia când, cum şi unde să se oprească, ştia cum să simtă locurile şcenei în funcţie de eficienţa impactului acustic cu spaţiul teatrului iar la momentul culminant al ariilor, de obicei pe frazele cu acute, cunoştea punctul cel mai eficient acustic pentru ca acel moment culminant să fie încununat de o triumfală reuşită.
Gesturile sale erau puţine, sumare, adevărate esențiale sublineri expresive necesare liniei vocale; mişcarea mâinilor era impecabilă şi perfect integrată atât personajului cât şi muzicii sale. Ion Dacian actorul era grandios chiar şi în delicatele momente de intimism şi în acelaşi timp cald, afectuos, prietenos, ceea ce făcea ca publicul să-l iubească şi să-l admire într-un mod unic.
Partenerul Ion Dacian a evoluat și, în același timp a influențat dezvoltarea extraordinară a fenomenului artistic și social de operetă prin care s-a născut Generația de Aur a genului. Maestrul stimula şi obliga, dar, în acelaşi timp, conforta şi liniştea pe cei ce împărţeau cu el emoţia actului şcenic. Atitudinea vocală, teatrală şi şcenică era mereu calibrată cu inteligenţa bunului gust pe profilul artistic al colegilor cu care dialoga şi dueta pe şcenă. Geniul artistic îl făcea să fie măreţ dar nu strivitor, falnic dar nu arogant, protagonist autentic dar nu egocentric
Dacian avea un cult pentru primadonna spectacolului şi contribuia mereu la succesul partenerei sale căutând mereu adaptarea propriei interpretări pentru a asigura un perfect echilibru de cuplu foarte bine integrat în desfăşurarea spectacolului.
Lehar VĂDUVA VESELĂ - Valeria Rădulescu, Ion Dacian
Vorbea cu deosebită înflăcărare despre partenerele sale, evocându-le cu rigoarea cronologică şi artistică. La începuturile sale la Alhambra şi a poi la Teatrul de Stat de Operetă care astăzi îi poartă numele, s-a bucurat de partenere precum Maria Marini, Lulu Nicolau, Silli Popescu, Dia Panaitescu, Elisabeta Porumbiţă, Elena Zamora, Puica Alexandrescu, Denise Vrancea, Getta Mara, Lya Turowsky, Lilli Duşescu, Lucia Roic, Anna Kelly Vasilopol, Lidia Popescu, Corina Bărbulescu, Ştefi Pârvulescu pentru ca în ultimul deceniu şi jumătate al carierei sale să se bucure de primadonne excelente precum Valeria Rădulescu, Adriana Codreanu, Cleopatra Melidoneanu, Mireille Constantinescu
Lehar ȚARA SURÂSULUI - Lucia Roic, Ion Dacian
Subreta este un personaj fantastic al spectacolului de operetă aducând prin comicitatea sa un echilibru dramaturgic faţă de lirismul melancolic şi suferit al primadonnei şi tenorului din anumite momente ale desfăşurării. Ion Dacian evoca marile subrete ale genului în România: Virginica Romanowsky, Fedora Gamberto, Elisabeta Henţia, Cella Tănăsescu, Valli Niculescu, Constanţa Câmpeanu, Marica Munteanu, Daniela Diaconescu, personalităţi care s-au perindat alături de Ion Dacian în istoria Operetei din România vreme de aproape patru decenii de artă minunată
Dendrino LĂSAȚI-MĂ SĂ CÂNT - Lilli Dușescu, Ion Dacian, Valeria Rădulescu, George Hazgan, Constanța Câmpeanu
Ion Dacian era un Domn Absolut care manifesta o amabilă delicateţe în conştientizarea propriei valori motiv pentru care alături de el au coexistat tenori cu care se alterna în toate rolurile sale, nume prcum Viorel Chicideanu, Mihail Petculescu, Nicolae Ţăranu, Richard Deutsch, Petre Valentin, Ion Stoian, Anton Negoiţescu, Ludovic Spiess, Constantin Drăghici, Eugen Savopol, Eugen Fânăţeanu, Dorin Teodorescu, Cornel Rusu
Kalman PRINȚESA CIRCULUI - Adriana Codreanu, Ion Dacian, Marica Munteanu
Alături de tenor, partenerul subretei este junele comic, ale cărui roluri sunt de o comicitate debordantă în care cântul, actoria şi dansul se reunesc extraordinar în performanţe care îmi amintesc de Bimbo Mărculescu, Toni Buiacici, George Hazgan, Ion Dinu, Virgil Bojescu, Sergiu Cioiu.
Filaret Barbu TÂRGUL DE FETE - Ion Dacian, Virginica Romanovski
Unele roluri de operetă au o vocalitate de bariton-bas şi oferă profiluri artistice foarte frumoase în care creaţii deosebite realizau Silviu Gurău, Mircea Nemens, Nicolae Ionescu-Dodo, Duşan Bugarin, Iancu Groza, Gabriel Gheorghiu, Elizeu Simulescu, artişti care alături de Ion Dacian şi sub regia sa au repurtat mari succese.
Prin amploarea distribuţiilor spectacolului de operă, multe roluri sunt interpretate de actori care, ocazonal tebuie să şi cânte, dar care susţin partituri teatrale de mare însemnătate atât pentru desfăşurarea spectacolului cât şi pentru istoria atristică a unei societăţi; îmi amintesc de nume precum Maria Wauwrina, Silli Vasiliu, Ruxandra Argeşiu, Mia Chirilescu, Tamara Buciuceanu-Botez, Coca Enescu, Nae Roman, George Groner, Emil Popescu, Tiberiu Simionescu, Nelu Marinescu
Spectacolul de operetă prin complexitatea sa are nevoie de maeştri regizori şi coregrafi sau de libretişti foarte talentaţi şi bine pregătiţi; din Generaţia de Aur a Maestrului Ion Dacian făceau parte nume precum Nicuşor Constantinescu, Elena Penescu-Liciu, Ştefan Norris, Vasile Timuş, Miltiade Păun, Elena Agapie Stancu.
Dirijorul de operetă este un muzician de mare complexitate care trebuie să coordoneze o desfăşurare amplă care să funcţioneze în perfectă unitarietate conform coerenţei dramaturgice a spectacolului: din Generaţia de Aur a lui Ion Dacian au făcut parte dirijori precum Gherase Dendrino, Constantin Rădulescu, Liviu Cavassi, Traian Mihăilescu, Mircea Ionescu, Mircea Luculescu.
Baletul Operetei se bucura de un numeros ansablu cu nume solistice extrem de valoroase precum Margareta Zirra, Andreea Constantinescu, Maria Mitrache, Elena Teodorescu, Indira Lupescu, Lansetta Cavassi, Dana Florea, Victor Vlasse, Valeriu Tarna, Tudor Cotaibă şi încă foarte mulţi alţii.
Toţi aceşti artişti ai numeroaselor compartimente artistice au fost parteneri devotaţi ai lui Ion Dacian iar Maestrul îi iubea şi preţuia pe toţi.
Libretistul Ion Dacian s-a plămădit prin profunzimea de cunoaştere aplicate cuvântului prin înţelepciunea juristului şi sensibilitatea vocalistului. A colaborat la libertele multor operete româneşti precum „Ana Lugojana”, „Plutaşul de pe Bistriţa” şi „Târgul de fete” de Filaret Barbu dar şi la versiunea românească a multor librete ale operetelor compozitorilor străini în mod deosebit în cadrul producţiilor regizate de el.
Se implica însă cu mare înţelepciune aristică şi la recaibrarea fonetică a anumitor arii ale sale sau ale altor personaje facilitând interpretarea sa şi a colegilor prin alegerea acelor cuvinte care să valorifice din plin fonetica vocalelor predilecte din vocalitatea sa şi a colegilor.
Regizorul Ion Dacian s-a desăvârşit prin dragostea sa de viaţă dăruită cu realism, logică şi coerenţă teatrală dinamicii spectacolului de operetă. Regiile sale au însemnat evenimente istorice ale Teatrului de Operetă din România deoarece regiza atât la Bucureşti cât şi în alte oraşe ale ţării unde era foarte des invitat.
Capodoperele sale regizorale au fost evenimente la care am asistat şi eu cu mare emoţie: „Văduva veselă”, „Paganini”, „Ţara Surâsului”, „Contele de Luxemburg” de Lehar, „Sânge vienez” de Strauss, „Prinţesa circului” de Kalman, „My Fair Lady” de Loewe, „Suzana” de Gilbert. După retragerea din carieră a marelui regizor Nicuşor Constantinescu, Ion Dacian a preluat supravegherea regizorală a unor operete precum „Secretul lui Marco Polo” de Lopez, „Contesa Maritza” de Kalman, „Logodnicul din Lună” de Künecke, „Lăsaţi-mă să cânt” de Gherase Dendrino, „Ana Lugojana” şi „Plutaşul de pe Bistriţa” de Filaret Barbu, îndrumând pe artiştii care debutau în rolurile din aceste lucrări.
Ion Dacian venea la teatru des în calitate de regizor pentru a urmări desfăşurarea, a încuraja pe artişti şi a examina eventualele insistenţe necesare la anumite compartimente pentru ca nivelul spectacolului să se menţină în timp la cotele prospeţimii sale de la premieră. De foarte multe ori stăteam împreună cu el, comentam, îl însoţeam în culise, asistam la toate discuţiile cu artiştii, îl urmăream în legendara sa eleganţă cum se exprima, cum sublinia, cum gesticula şi surâdea, cum se aşeza la biroul de la serviciul de regizorat şi cum scria în registrul de spectacol impresiile şi indicaţiile sale pentru anumite corecturi, folosind un toc de aur şi scriind într-o frumoasă alură ca şi cântul său sublim. Iar după aceea, mă conducea cu maşina acasă, noaptea târziu, oprindu-se câteva clipe cu părinţii mei care mă aşteptau. Şi eram un elev de liceu care se bucura de Generoasa Prietenie a Maestrului ce mă stimula în a absorbi şi învăţa foarte multe lucruri de artă şi de viaţă.
Pedagogul Ion Dacian a activat o anumită perioadă ca Profesor la Clasa de Operetă de la Conservatorul din Bucureşti. La teatru însă a îndrumat neîntrerupt toate generaţiile de artişti care au debutat în timpul carierei sale. Ultimul discipol al său era soprana Daniela Diaconescu de care îşi amintea cu duioşie şi cele mai frumoase aprecieri.
Directorul manager Ion Dacian a fost animat de un puternic spirit de adevărat gospodar prin care teatrul ocupa întreaga sferă a trăirilor sale cotidiene. Sensibil şi disponibil, colabora amical cu personalul tehnic şi administrativ modulând rigoarea disciplinei cu un aer natural mereu împodobit cu zâmbetul frumos şi calmul majestuos. În perioada 1961 – 1971 a fost Director al Teatrului de Stat de Operetă din Bucureşti şi a organizat marile turnee europene care au permis artiştilor glorie şi prosperitate. Aceste turnee au fost organizate în fosta URSS, Bulgaria, Polonia, Cehoslovacia, RDG de atunci, dar şi în Italia, Germania Federală de atunci, Austria, Belgia, Olanda.
Omul Ion Dacian însemna orginea şi finalitatea tuturor trăsăturilor sale profesionale. Bătrânii se bucurau a fi continuaţi prin el iar tinerii îl aprofundau şi îl studiau cu veneraţie. Chipul său avea o seninătate dominată de privirea pătrunzătoare prin care scruta totul cu ochii săi de o mare frumuseţe aşa cum am mai subliniat. Vocea sa vorbită, ca şi cea cântată, limpede şi penetrantă, dezvolta expresivitatea unei infinităţi de inflexiuni intact păstrate, ca un adevărat miracol, până în clipa trecerii spiritului său în Eternul Prezent Universal de Lumină şi Armonie.
Kalman PRINȚESA CIRCULUI - Ion Dacian, Marica Munteanu
L-am cunoscut de mic copil, mi-a oferit Prietenia generoasă încă din anii de liceu iar după ce s-a retras din carieră, în ultimii şase ani de viaţă, am fost printre puţinii priveligiaţi cu care vorbea la telefon săptămânal. Mergeam împreună la plimbări mai ales când eram în vacanţă devenit deja student la Medicină. Avea o mare pasiune pentru a conduce maşina, un Mercedes alb, 1-B-375; conducea cu graţia unei mitice eleganţe, stând drept la volan, cu mănuşi speciale, elegant îmbrăcat, şi simţându-se foarte bine atunci când remarca faptul că oamenii îl recunoşteau şi chiar îl sautau cu gesturi afectuoase. Ajungeam la Lacul Herăstrău unde parca maşina şi mergeam pe aleile parcului, ne mai opream pe câte o bancă şi vorbeam ... despre voci, despre operetă, despre spectacol, despre atmosfera teatrului de care îi era foarte dor ...
Comișel SOARELE LONDREI - Ion Dacian, Valeria Rădulescu
Ultima dată l-am văzut şi i-am şoptit câteva cuvinte exact cu două ore înainte de a părăsi această lume, marţi 8 decembrie 1981, într-o rezervă la Spitalulul Carol Davila unde fusese internat în urmă cu trei zile; acolo eu făceam stagiul de Medicină Internă ca student în al patrulea an. M-a privit cu acelaşi surâs fantastic, l-am mângâiat şi l-am sărutat pe frunte iar când i-am mai aruncat o privire de la uşă remarcam cum mă urmărea ... Ştiam că erau ultimele sale ore ... şi ...am dorit să-l las în linişte să împlinească marea şi definitiva trecere ... Am mers mult pe jos ... până acasă ... cu lacrimi pe obraz, discret camuflate de nişte ochelari de soare ... La orele serii, telejurnalele, radiojurnalele, telefoanele, anunţau şi comentau plecare definitivă a Maestrului ...
În anul 2000, când se împlinea un semicentenar de când se înffințase Teatrul de Stat de Operetă care poartă numele Maestrului, împreună cu Sorina Goia am realizat o serie de emisiuni intitulate Ion Dacian şi generaţia sa de aur în care am evocat personalitatea sa şi am ilustrat pe reprezentanţii acestei generaţii de aur cu imprimări din Fonoteca Radio. Ulterior, la împlinirea 20, 25 şi a 30 de ani de la trecerea în eternitate, ca şi la centenarul naşterii sale, împreună cu Mihaela Soare am realizat o altă serie de emisiuni omagiale evocând personalitatea excepţională a Maestrului. În paginile acestei reviste voi dedica un articol fiecărui artist care a făcut parte din Generaţia de Aur a Maestrului Ion Dacian şi voi începe seria cu soprana Valeria Rădulescu pe care Maestrul a considerat-o partenera ideală a vieţii sale.
Ion Dacian este un Cavaler al Timpului dominând Vremurile. Cavaler al celor mai rafinate maniere, Ion Dacian emana eleganţă maestoasă, prestigiu impunător, căldură afectivă în relaţiile cu oamenii sub semnul generozităţii. Născut şi crescut sub Imperiul Habsburgic, afirmat sub Regatul României, s-a desfăşurat în România Comunistă proclamând şi apărând valori artistice absolute indiferent de orientarea lor în contextul dificil al conformismului din acele vremuri pe care le-a dominat cu calmul său legendar aureolat de fascinantul surâs al filosofiei sale existenţiale. Inteligenţa extraordinară, sensibilitatea profundă, tenacitatea răbdătoare, munca permanentă cu el însuşi, au făcut din talentul lui Ion Dacian o genială personalitate artistică în care rostirea şi cântul s-au unit în sublima glăsuire a trăirii sufleteşti. Mesajul artistic plin de încărcătură spirituală continuă să trăiască veşnic prin nemurirea Verbului Vocal al celui care rămâne în Istoria Universală a Teatrului Liric şi de Operetă, Ion Dacian – Cavaler al Timpului dominând Vremurile.
REVISTA MUZICALĂ RADIO 04.11.2014
