2015/05/24

GARBIS ZOBIAN ... tenorul dramatic autentic ...

 

Bizet CARMEN - Don José

În urmă cu peste un secol, în Turcia, în timpul tragicelor evenimente ale genocidului armean, se năștea cel care avea să devină peste ani, GARBIS ZOBIAN (24 mai 1915, Kastemuni, Turcia - 20 septembrie 2002, New York, USA), un fenomen vocal și teatral singular în categoria vocală a tenorului dramatic, personalitate de mare anvergură a Operei Române din București între anii 1950 și 1965.

 
Leoncavallo PAGLIACCI - Canio

În acel an, guvernul turc decisese deportarea și eliminarea armenilor; chiar în acea primăvară, au fost omorâți peste două milioane de armeni într-un masacru comemorat în fiecare an la 24 aprilie; această dată este chiar la o lună înaintea nașterii lui Garbis Zobian la Kastemuni, într-o familie de armeni, fiind primul născut al unei familii foarte încercate. Toată perioada în care fusese purtat în pântec de către maica sa, s-a caracterizat printr-o tensiune socială puternic impregnată de panică, teroare, desnădejde și de obsesia supraviețuirii. Poate și din cauza acestei tensiuni, sensibilitatea viitorului artistic a manifestat o deosebită receptivitate față de repere emotive legate de durere și suferință exprimate grație unui potențial temperamental eruptiv și ale unui caracter teatral năvalnic. Tatăl, Aram, era un angrosist de textile în timp ce mama sa, Araxi, era casnică, femeie foarte cultă, cu școală prestigioasă urmată la Constantinopol. La vremea deportării bărbaților armeni, tatăl său a reușit să se ascundă datorită unor conjuncturi favorabile în care a întâlnit oameni de bună creedință. La câteva săptămâni de la nașterea sa, datorită necesități de ascundere a soțului, mama sa l-a crescut singură până la vârsta de trei ani când, în urma armistițiului, tatăl a putut să revină în familie la Kastemuni după care, la scurt timp, s-au mutat la Istambul. Când Garbis avea șase ani, tatăl său a întreprins un lung voiaj pentru comerțul cu covoare persiene în America unde se afla stabilită una din surorile sale. Cu banii câștigați, Aram Zobian, a achiziționat materiale textile pe care le-a adus cu vaporul la Galați unde se afla o altă soră a sa împreună cu familia. Astfel când Garbis avea deja opt ani, tatăl lui i-a chemat pe el și pe mama sa spre a se stabili împreună în România, pe malul Dunării la Galați unde înjghebase o importantă activitate de import - export de textile. 

 

Ceaikovski DAMA DE PICĂ - Gherman

Toate aceste aspecte de viață sunt descrise de însuși Garbis Zobian într-un mod impresionant în monografia Garbis Zobian un glas pentru eternitate - Interviu, comentarii și redactare: Anca Florea (Editura Ararat, București, 1998). Din povestirile artistului aflăm că anii de școală i-au fost încercați atât datorită peregrinărilor dese ale familiei (Galați - Piatra Neamț - Galați - Chișinău - Galați) cât și a implicării sale din ce în ce mai mult în activitatea comercială din cauza faptului că tatăl său avea o sănătate foarte șubredă. A absolvit liceul la Piatra Neamț în anul 1934 după care s-a integrat total activității comerciale de familie.

Verdi AIDA - Radames

Primul impact cu Muzica i-a fost prilejuit de discurile de operă, înmod special cele ale legendarului tenor Enrico Caruso foarte răspândite în lumea întreagă datorită tehnologiei patefonului. Fascinat de această muzică și mai ales de fenomenul vocal, tânărul Garbis a început să încerce capacitățile propriei sale voci în care începuse să aibe din ce în ce mai multă încredere încurajat de faptul că era în stare să reproducă foarte ușor sunetele pe care le asculta pe discuri. La Brăila, unde era un conservator de muzică, a fost ascultat de un profesor italian care i-a confirmat calitățile vocale dar i-a precizat și faptul că era necesar un studiu care l-ar fi obligat să vină de două ori pe săptămână la lecții lucru care îi era imposibil. Pe moment renunțase la ideea studiului vocii. Între timp, se bucura de vocile pe care le asculta pe discuri, la radio și continua să muncească în cadrul activității comerciale de familie. Auzise la radio știrea că se organiza Corul Radiodifuziunii și că reputatul dirijor și compozitor Theodor Rogalski coordona audițiile și selecțiile vocilor. Tânărul Garbis ar fi dorit să afle și opinia acestui mare muzician despre vocea sa. Între timp, se angajase la o firmă comercială care își muta sediul la București ceea ce era în concordanță cu aspirațiile sale. S-a prezentat la un conservator particular la care preda canto profesorul italian Alberto della Pergola; era un evreu italian de rit sefard care ajunsese la București fugind din Italia lui Mussolini unde legile rasiale declanșaseră o puternică persecuție a tuturor străinilor; din aceleași motive și marea noastră artistă Hariclea Darclée se decisese să părăsească reședința sa din Milano după aproape o jumătate de veac. Italianul, și el tot tenor, s-a declarat entuziast de glasul lui Garbis Zobian și a început să-i predea o serie de lecții introductive cu exerciții și vocalize. Dificultățile financiare au determinat revenirea sa la Galați și deci întreruperea studiului început cu Alberto della Pergola. La Galați, tânărul Garbis a continuat în regim de autodidact să se antreneze cu vocalize așa cum înțelesese în urma lecțiilor primite la București și să învețe chiar unele arii. Între timp continua să muncească și să se dezvolte dar era preocupat de stagnarea sa artistică deoarece timpul trecea vertiginos.

Verdi AIDA - moment din scena Triumfalului din actul al doilea - DORA MASSINI, ELENA CERNEI, VALENTIN LOGHIN, GARBIS ZOBIAN 

În primăvara anului 1943, când avea deja 28 de ani, ceea ce era foarte mult pentru un tânăr care încă nu consolidase impostația vocală, este ascultat la Galați de către Egizio Massini sosit să dirijeze un turneu cu ”Carmen” de Bizet asigurat de două garnituri celebre: Maria Snejina - Viorel Chicideanu, Maria Moreanu - Emil Marinescu. Cum însuși artistulmărturisește în memoriile sale, cântase ... ”pe legea mea” ... lui Massini arii din ”Paiațe”, ”Tosca” și ”Aida”. În monografia realizată de Anca Florea sunt chiar evocările lui Jean Rânzescu care fusese prezent la această audiție. Concluzia unanimă a fost că tânărul are o voce foarte importantă dar că are nevoie de un studiu foarte riguros și sistematic ceea ce s-ar fi putut realiza la București unde, din fericire, pentru el, familia avea să se mute un an mai tâziu. Deci, în 1944, la vârsta de 29 de ani, în București, datorită viitoarei mari soprane Virginia Zeani cunoscută într-un mod foarte drăguț și amplu descris în carte, Garbis Zobian ajunge să ia lecții cu Lydia Lipkowska, soprană de origine română și rusă, cu o carieră internațională de foarte mare prestigiu în toate marile teatre ale lumii și care, în urma anexării Basarabiei la URSS, se refugiase la București de unde avea să plece la scurt timp la Beirut unde și-a petrecut restul vieții; de aceea lecțiile cu această mare artistă au fost puține dar de mare importanță pentru evoluția viitorului artist care, în 1946, la 31 de ani, avea să debuteze pe șcena Ateneului din București în cadrul unui concert al elevilor Lydiei Lipkowska la care a participat și soprana Virginia Zeani. După acest debut, a rămas din nou fără profesor și a fost îndrumat de prieteni să se adreseze unui alt profesor italian stabilit la București; era Quarto Santarelli, tenor lirico-spinto, cu solide cunoștiințe, cu o voce frumoasă, dar cu un noroc artistic marcat de vremurile tulburi ale celui de al doilea război mondial cu toate consecințele sale și pe care soarta l-a purtat la București unde a influențat formarea și lansarea multo tineri artiști. Astfel Garbis Zobian ajunge să participe la un concert de arii din opere la Sala Dalles la începutul anului 1948, an care inaugura o foarte grea perioadă istorică pentru țara noastră.

Bizet CARMEN - ZENAIDA PALLY și GARBIS ZOBIAN

În lunile următoare, Garbis Zobian este solicitat pentru niște audiții la Timișoara unde marea artistă Aca de Barbu organiza înființarea Operei din acest oraș și avea nevoie de tenori. Garbis Zobian prepară rolul Canio din ”Paiațe” de Leoncavallo, reușește să fie convingător la audiție, este distribuit în producția spectacolului și, cu toate inevitabilele imperfecțiuni artistice ale unui debutant, repurtează un succes răsunător datorită glasului său foarte important care se așezase foarte bine și pe care îl oferea generos interpretând cu un patos care se făcea remarcat din ce în ce mai mult. 

Verdi OTELLO

În urma acestui debut s-a pus problema angajării sale și sub aspectul formalităților birocratice care reclamau documente oficiale de care tânărul nu dispunea totuși la vârsta de 33 de ani. În urma intervenției sopranei Aca de Barbu, tânărul Garbis este acceptat la o audiție de evaluare artistică de către soții Victoria și Aurel Costescu-Duca, profesori ai Conservatorului ”Astra”, instituție privată dar recunoscută de către stat. Susținând un program de arii din opere de o anumită dificultate în fața unei comisii din care făceau parte soții Costescu-Duca și tenorul Nicu Apostolescu, tânărul Garbis Zobian a primit o diplomă care atesta pregătirea sa artistică și compatibilitatea cu angajarea ca solist în teatrul liric și grație căreia a putut să se înscrie la o audiție organizată de Opera Română din București pentru ocuparea unor posturi de solist chiar în vara anului 1949. Pe lângă Garbis Zobian, la această audiție se prezentau tineri precum Magda Ianculescu, Valentin Teodorian, Viorel Ban, deveniți în câțiva ani personalități de mare valoare ale teatrului bucureștean. Comisia era formată din Egizio Massini, Alfred Alessandrescu, Jean Bobescu, Dora Massini, Maria Snejina, Petre Ștefănescu-Goangă. 

 Verdi OTELLO - ARTA FLORESCU și GARBIS ZOBIAN

În urma acestei audiții, la 34 de ani, Garbis Zobian devine solist al Operei Române din București unde cântă primul său spectacol - tot cu rolul Canio din ”Paiațe” de Leoncavallo - la 3 ianuarie 1950 alături de Petre Ștefănescu-Goangă (Tonio), Tea Rămurescu (Nedda), Valentin Teodorian (Beppe) și Alexandru Vârgolici (Silvio), sub bagheta lui Jean Bobescu și în regia lui Jean Rânzescu. Vocea impunătoare, caracterul teatral robust și temperamentul artistic extrem de puternic cu o sensibilitate care îl conducea la un adevărat paroxism emoțional. Este impresionant cum artistul evocă în memoriile sale emoțiile de la finele reprezentației manifestate de către maestrul Santarelli și de către tatăl său, Aram, care la foarte scurt timp avea să lase această lume.

Verdi OTELLO - GARBIS ZOBIAN și DAVID OHANESIAN

Garbis Zobian a început cariera artistică la modul efectiv și regulat la vârsta de 34 spre 35 de ani. Copilăria agitată, adolescența încercată, prima tinerețe din plin suferită, vicisitudinile războiului, fluctuațiile economice puternice ale unei perioade istorice extrem de instabile, au adus în destinul său artistic numeroase ostilități cărora li s-au adăugat cele politice, ideologice, culturale și administrative cu care s-a luptat din greu în tensiunea unui tragism existențial care făcea parte din însăși constituția lui umană și artistică. Munca fizică dar și administrativă i-au fortificat fizicul, respirația și caracterul în care a integrat cu înțelepciune răbdarea, tactica și prudența; prin aceste virtuți a compensat faptul de a fi fost privat de șansa de a fi studiat muzica mult mai profund și eventual un instrument care să-i dezvolte muzicalitatea ori de a fi beneficiat de răgazul lecturilor pregătitoare cărora a trebuit să se dedice abia ulterior în toiul preparării și studiului rolurilor sale. Acesta ar fi un anumit unghi de observație asupra personalității artistului Garbis Zobian. Dar spiritul meu analitic îi aplică o incidență oarecum diferită. Conformația artistică a lui Garbis Zobian era aceea a unui actor-cântăreț în al cărui centru de greutate se afla sensibilitatea extraordinară prin care filtra personajele; interpretările sale manifestau o teatralitate la cea mai înaltă cotă cu niște impulsuri și nuanțări sonore și timbrale care urmăreau în exclusivitate sentimentul personajelor și nuanțele afective ale comportamentului lor mergând către un punct culminant căruia îi dezvolta o tensiune dramatică de o forță devastatoare a unei stări de transă mergând până la șocul emotiv. Reperul artistic fundamental al concepției sale interpretative era starea de afect a personajului filtrată prin releele propriei sale emotivități ajungând direct la sufletul său. Deși Garbis Zobian asimila perfect linia muzicală a rolului, în momentul identificării cu personajul, starea de transă era atât de puternică în cât manifesta o adevărată detașare de partitură dăruind publicului actoria totală. Am deplina convingere că atunci când Dumnezeu nu a așezat în drumul vieții sale un anumit tip de cultură muzicală, literară și filosofică, a dorit tocmai această vocalitate a cantabilității declamate în stare pură și în autonomia unei anumite independențe a fizicității sale vocale expresive. Putem citi chiar în analizele sale asupra rolurilor interpretate faptul că el se concentra pe forța psihologică a personajului detașat de partitură imediat după asimilarea ei urmărind detaliile comportamentale sugerate tot de muzică - linie vocală și acompaniament orchestral.

 

Verdi OTELLO - ANA TĂLMĂCEANU-DINESCU și GARBIS ZOBIAN

Atât în mărturiile care au fost integrate în monografia realizată de Anca Florea cât și în alte ocazii, vom întâlni opiniile unor artiști care puneau în discuție mai mult sau mai puțin flagrant anumite aspecte pe care le considerau ... carențe ale lui Garbis Zobian ... carențe sub aspect muzical mai ales al intonației ori aspecte discutabile asupra anumitor inflexiuni sonore și timbrale. Cu maturitatea și experiența mea de astăzi și confruntând ceea ce îmi punela dispoziție ... memoria ... cu care Bunul Dumnezeu m-a înzestrat, pot oferi o aprofundare care să pună într-o lumină favorabilă ceea ce anumite personalități au exprimat într-un context critic mai mult sau mai puțin contestatar. Iar acestor considerații analitice personale, științifice și estetice, mai pot adăuga amintirile și evocările Iubitei mele Soții, marea mezzosoprană Elena Cernei, care i-a fost parteneră în patru opere. Deși foarte exigentă și extrem de bine preparată, Elena Cernei nu numai că nu i-a contestat nimic lui Garbis Zobian așa cum au făcut alți colegi, dar chiar și acelor aspecte care ar fi putut fi contestabile le-a putut explica grație simțului său analitic. Mă voi referi la un aspect: s-a vorbit că, deși Garbis Zobian sesiza atunci când alți artiști aveau intonație vulnerabilă, el nu-și dădea seama atunci când fenomenul se petrecea cu propria lui voce. Elena Cernei, stând alături de el pe șcenă și urmărindu-l foarte atent în repetiții și spectacole, a înțeles că, în anumite momente, sonoritatea glasuluilui Zobian era atât de puternică în cât, paradoxal, nu mai auzea bine orchestra și nici nu-și distingea anumite tonuri ale propriei sale voci. L-a și întrebat de câteva ori iar el i-a confirmat. Elena Cernei era de părere că unui artist ca Garbis Zobian îi era necesar un anumit regim cu totul special în programul repetițiilor cu pianul, apoi cu orchestra și în asamblarea interpretativă a vocalității cu restul contextelor șcenografice; sub aspect regizoral, figura sa masivă și vocea sa grandioasă aveau nevoie de o anumită valorificare iar în acest sens, Jean Rânzescu s-a dedicat foatre mult acestui tenor lucrând cu el în detaliu fiecare șcenă atât pentru aparițiile sale în țară cât și pentru turneele internaționale atâtea câte a realizat. În monografia realizată de Anca Florea, marea artistă și colegă Elena Cernei a oferit o serie de analize tehnice și estetice ale interpretărilor lui Garbis Zobian alăturând astfel generos celorlalți colegi de generație care fuseseră solicitați să contribuie cu mărturiile lor.

Puccini TOSCA - Maroi Cavaradossi

Garbis Zobian reprezintă fenomenul singular al unei vocalități de tenor dramatic integrate total într-un profil actoricesc absolut. Sonoritatea sa era fenomenală și se desfășura într-o coloană extrem de largă dar cu niște posibilități suprinzătoare de concentrare; atât în fortissimo cât și în pianissimo, timbrul său vocal reușea să fie când extrem de închis la culoare, când strălucitor până la incandescență, în funcție de barometrul psiho-emotiv al discernămâtului său teatral permanent activat în fiecare moment al evoluției șcenice. Apreciez țesătura sa dublă - de tenor și bariton - și tocmai în aceste condiții fonatoare reușea să aibe o consistență sonoră puternic timbrată chiar și pe sunetele joase și grave. Dinamica coardelor vocale perfect corelată cu cea respiratorie favorizată de dezvoltarea musculară în urma intensei activităpți fizice practicate de la o vârstă foarte tânără, îi consimțea să atingă lejer și spontan sonorități fortissime pe care alți tenori nu le-ar fi putu atinge nici prin eforturi supreme. Nuanțele în pianissimo erau aproape rezultatul unei proprii înăbușiri a sunetului determina de atitudinea teatrală prin care exprima propriile convingeri umane în slujba personajului și spre entuziasmul publicului. Un astfel de calibru vocal era adecvat în mod deosebit partiturilor foarte dramatice iar punerea lor în șcenă în condițiile unui teatru care dispunea de un tenor precum Garbis Zobian, se lovea de anumite dificultăți și anume: era nevoie de încă un tenor dramatic dacă nu chiar doi sau cel puțin un tenor liric spinto cu disponibilități în registrul expresiv dramatic, pentru a nu fi unicul interpret al rolului. Partenerele sale ca și partenerii săi trebuiau să fie la un calibru vocal adecvat fie că erau voci dramatice fie că erau voci lirice dar dotate cu adecvata incisivitate sonoră pentru a putea dialoga cu el în șcenă. Din aceste motive, repertoriul interpretat de Garbis Zobian la Opera Română din București vreme de un deceniu și jumătate, a fost limitat la opt opere: ”Paiațe” de Leoncavallo (Canio), ”Cavalleria rusticana” de Mascagni (Turiddu), ”Tosca” de Puccini (Mario), ”Dama de pică” de Ceaikovsky (Gherman), ”Carmen” de Bizet (Don José), ”Aida” (Radames), ”Otello” (rolul titular) și ”Trubadurul” (Manrico) de Verdi. Acestor opt roluri i s-a adăugat rolul lui Samson din ”Samson et Dalila” de Saint-Saëns interpretat la Cluj cu prilejul revenirii din stagiunea 1972/1973 când a cântat ultimele spectacole ale carierei sale. În total un repertoriu activ de nouă opere integrale căruia i s-au mai adăugat multe arii din opere pe care nu a avut ocazia să le interpreteze integral. Din aceste nouă roluri, doar trei - Radames, Manrico e Mario Cavaradossi - nu sunt absolut dramatice în timp ce Don José este un rol de tenor liric spinto oarecum paradoxal și tocmai de aceea foarte fascinant; are fraze de linie dar și momente cu salturi ample, posedă un lirism foatre robust și necesită o accentuare extrem de dramatică mai ales în actul al treilea și al patrulea; în acest context estetic, vocalitatea ideală pentru acest rol arfi aceea a unui tenor dramatic cu disponibilități de nuanțare lirică sonoră și timbrală iar Garbis Zobian corespundea întru totul. Opera Română din București dispunea la vremea aceea de parteneri pe măsura tenorului dramatic Garbis Zobian. Erau personalități artistice preparate la cel mai înalt nivel care realizau cu marele artist cupluri intrate în legendă și pe care le voi evoca spre cuvenita cinstire de perpetuă memorie: sopranele Dora Massini, Ana Tălmăceanu Dinescu, Ioana Nicola, Arta Florescu, Maria Voloșescu, Elena Dima Toroiman, Teodora Lucaciu, Magda Ianculescu, Maria Crișan; mezzosopranele Zenaida Pally, Elena Cernei, Mihaela Botez, Iulia Buciuceanu; baritonii Petre Ștefănescu-Goangă, Șerban Tassian, Mihail Arnăutu, Alexandru Enăceanu, Dinu Cățuleanu, Ladislau Konya, Nicolae Herlea, David Ohanesian, Octav Enigărescu, Dan Iordăchescu, Vasile Martinoiu. Jean Rânzescu și Hero Lupescu erau regizorii respectivelor producții dirijate de baghete admirabile precum Egizio Massini, Jean Bobescu, Constantin Bugeanu, Mihai Brediceanu, Cornel Trăilescu, Constantin Petrovici. Se cuvine să menționez pe marii artiști Dinu Bădescu, Ionel Tudoran și Cornel Stavru, tenori de prestigiu, care se alternau spectacular cu Garbis Zobian în respectivele roluri oferind lecturi interpretative diferite dar totde mare valoare artistică.

Ceaikovski DAMA DE PICĂ - ZOE DRAGOTESCU (Liza) și GARBIS ZOBIAN (Gherman)

Cariera internațională a lui Garbis Zobian a fost dureros de afectată mai ales prin faptul că nu i s-a oferit nici-odată ocazia de a onora proiecte artistice care i se propuneau de către teatrele vest europene în urma difuzării comerciale ale discurilor realizate cu celebra casă discografică Supraphon din Praga; turneele sale în străinătate s-au limitat la țările blocului comunist ale căror teatre erau de prestigiu și cu tradiție; lipsa aparițiilor sale și în țările capitaliste (în primul deceniu și jumătate al regimului comunist, 1947-1962, foarte greu și foarte rar ajungeau artiștii români în acele țări) a făcut ca personalitatea acestui mare atrist să nu fie pe deplin afirmată șicunoscută în lume. Motivele subiective ale statutului său de armean fără cetățenia română ce nu i se acordase în urma solicitărilor făcute și ale originii sale sociale de care ținea cont foarte mult regimul politic al acelor ani se împleteau cu anumite condiții obiective ale unei personalități artistice care începuse efectiv cariera la 35 de ani și se afirmase plenar la 45 de ani, vârstă considerată foarte matură în acele vremuri când artiștii lirici se pensionau - bărbații la 50-52 de ani și femeile la 45-47 de ani; unii mai rămâneau în activitate dacă erau mai greu de înlocuit așa cum ar fi putut să mai rămână și Garbis Zobian. Din motive confesate în memoriile sale, la vârsta de 50 de ani a solicitat pensionarea iar, în anul 1968, la 53 de ani a cerut expatrierea plecând mai întâi în Liban la o comunitate armenească după care s-a stabilit la New York până la sfârșitul vieții sale în anul 2002, la vârsta de 87 de ani.

Ceaikovski DAMA DE PICĂ - într-o pauză, regizorul VIKTOR CIUKOV împreună cu unii soliști la inaugurarea noului local al Operei din București - NICOLAE HERLEA, GARBIS ZOBIAN, ALEXANDRU ENĂCEANU, IOANA NICOLA și ELENA CERNEI

În stagiunea 1972/1973 a revenit în România și a cântat atât la Opera Română din București cât și în alte teatre din țară; această revenire a făcut o mare senzație pentru cei ce îl cunoșteau și îl admirau și pentru cei care abia atunci îl ascultau și urmăreau pentru prima dată. Ultimele sale spectacole din carieră au fost la Opera Română din București: 26 iunie 1973 ”Aida” de Verdi (Elena Dima Toroiman, Elena Cernei, Octav Enigărescu, Nicolae Florei - dirijor Anatol Kisadji) și 29 iunie 1973 ”Carmen” de Bizet (Elena Cernei, Maria Șindilaru, Dan Iordăchescu - dirijor Paul Popescu).

Ceaikovski DAMA DE PICĂ - Gherman

Ultima sa revenire în țară a fost în anul 1984 și trebuie să evoc seara de luni 9 aprilie în care la Opera Română se organizase o gală intitulată ”Gloriile Operei” prezentată de Arta Florescu care realizase portrete și bilanțuri de carieră unor mari personalități ale teatrului: Victoria Costescu-Duca, Dora Massini, Emil Marinescu, Maria Moreanu, Emilia Guțianu, neavând înregistrări, au fost onorate de tineri interpreți în arii din repertoriul lor; Mihail Arnăutu, Ioana Nicola, Cornelia Gavrilescu au fost aplaudați în înregistrări iar Elena Cernei, Elena Dima Toroiman, Magda Ianculescu, Valentin Teodorian, Iulia Buciuceanu, au încântat publicul cu propriile interpretări sub bagheta lui Cornel Trăilescu la pupitrul orchestrei. Când la finalul Galei merg la cabina Elenei Cernei, o găsesc foarte indispusă spunându-mi cu tristețe că marele tenor Garbis Zobian a fost în sală ca simplu spectator în loc să fie pe scenă unde erau fotoliile cu Gloriile Operei. Du câteva minute, ușa cabinei se deschide și apare falnic Garbis pentru a o îmbrățișa pe partenera sa neuitată din ”Dama de pică”, ”Aida”, ”Trubadurul” și ”Carmen” ... Am stat de vorbă în acea seară despre multe lucruri. După ce l-am condus la Nord Hotel de la Gara de Nord unde locuia, am continuat serata împreună cu Soția mea foarte tristă atât de faptul că Garbis nu a fost pe scenă cât și pentru că direcția teatrului nu a ținut cont de rugămintea ei de a solicita Televiziunea pentru a filma Gala cu acele prezențe excelente dintre care, unii, nu mai aveau prea mulți ani de trăit ... Noroc că o lună mai târziu, cu prilejul primului concert ”Vă place Opera” de la Radiodifuziune, duminică 6 mai 1984, redactorul de televiziune Luminița Constantinescu a luat o inițiativă care merită recunoștiință și a invitat pe acești artiști ca oaspeți de onoare; i-a filmat în aplauzele publicului și în interviuri și astfel Filmoteca de Aur a Televiziunii Române posedă aceste mărturii foarte valoroase. Dar Garbis Zobian se întorsese deja la New York ... 

Verdi OTELLO

În panorama istorică a vocalităților de tenor dramatic, personalitatea artistică a lui Garbis Zobian ocupă un loc singular datorită unor calități ieșite din comun atestate astăzi de mărturiile discografice de studio și live care ne-au rămas și în care se distinge crezul artistic mărturisit în memoriile sale: Natura m-a înzestrat cu un dar deosebit - glasul - iar Providența m-a ajutat să-l dăruiesc cu generozitate tuturor celor care, ascultându-l au găsit în aceasta o plăcere și o bucurie.

REVISTA MUZICALĂ RADIO 2015.05.24


2015/05/08

BIRUIT-AM DESTINUL, BIRUIT-AM PE ZEI ! ... 2. Enescu, Oedipe și vocalitatea enciclopedică

 

GEORGE ENESCU

Primul impact cu muzica lui George Enescu mi l-a oferit celebra și foarte populara Rapsodia a I-a în La major încă din primele luni ale studiilor mele de pian. La început o ascultam în cadrul programelor radiofonice pentru ca mai târziu să mă fascineze în sala de concert în repetate rânduri oferindu-mi și astăzi aceiași puternică emoție. Dacă inițial am fost încântat de măreția folclorului nostru academic ilustrată în context simfonic, treptat, în timp, am căutat să înțeleg modalitatea în care geniul enescian a tratat folclorul integrându-l admirabil în coerenta desfășurare care poartă mesajul său de om și muzician atât în această lucrare cât și în Rapsodia a II-a în Re major și, treptat, în celelalte lucrări simfonice ale sale de mare anvergură. Opera sa OEDIPE a fost ultima cu care s-a confruntat sufletul meu în perioada anilor mei de început într-ale operei lirice. Mi s-a spus și constatasem și eu că este o operă ... ”foarte grea” ... Impactul cu această capodoperă s-a produs în sfârșit în toamna anului 1970 în cadrul ediției a cincea a Festivalului Internațional George Enescu. Îmi amintesc de emoția extraordinară datorată atât a libretului extrem de dramatic cât și a atmosferei muzicale cu totul ieșită din comun. Din acea seară, OEDIPE și Enescu au devenit reperele unor intense și progresive exerciții mentale care îmbogățeau an de an potențialul meu de trăire a muzicii într-o permnentă evoluție a cunoașterii care continuă și astăzi.

GEORGE ENESCU

Zona dramatică dominantă a operei OEDIPE o reprezintă tema Destinului și a Omului în permanenta confruntare. Am studiat și contemplat viața de om și muzician a lui Enescu pentru a simți originile lui OEDIPE în trăirile și experiențele sale. Unele le-am aflat, pe altele continui să le caut și mă suprind cu bucurie de faptul că le găsesc în anumite momente ale vieții mele completându-mi considerabil experiența de cunoaștere și acțiune. În 1970 eram deja suficient de abil ca să disting adevărul fundamental din tot ceea ce autoritățile culturale ale României din acei ani doreau să ne insufle sub aspect ideologic. În liceu și apoi în facultate, pe măsură ce acumulam informativ și formativ, aprofundam din ce în ce mai mult raportul dintre Om și Destin în corelație cu numeroase repere biografice ale lui George Enescu dar și cu repere furnizate de alte destine și care îmi întregeau cadrul explorărilor mele. Iar de câte ori reflectam asupra destinelor altora în frunte cu al lui Oedipe, încercam un soi de grijă pentru propriul meu destin ... Am fost și continui să fiu foarte impresionat de destinul lui Enescu pe care încă îl aprofundez căutând din ce în ce mai mult înțelegerea complexității sale. Înaintea sa, părinților săi le muriseră șapte copii în urma unor grave și puternice epidemii ale vremii; al optulea și singurul copil fusese crescut cu mare grijă, cu numeroase interdicții, cu o protecție dusă la extrem din prudența față de eventuala sa îmbolnăvire. Chiar părinții săi se luptaseră cu propriul lor destin înfruntându-l asemenea părinților lui Oedipe. Micuțul ”Jurjac”, ca fiu al optulea, era efectiv ... tonica superioară a unei perfecte game ... progeniturale ... O împlinire la un nivel superior după parcursul a șapte trepte existențiale extrem de dureroase pentru familia sa. ... Copil ceresc, copil regesc ... (actul I, corul păstorilor și femeilor din Teba). Un copil dăruit de Cer la 19 august chiar în anul 1881 când lua naștere și Regatul României, cu cinci luni mai înainte, la 13 martie ... Iar peste 45 de ani - de cinci ori câte nouă - la aceiași dată, 13 martie 1936, avea să fie prezentată opera ”Oedipe” în premieră absolută la Opera din Paris ... Sunt repere numerologice care cuantifică misterios ... Destinul ... Acest copil ceresc avea să devină rapid un copil regesc iubit și admirat de Regina Elisabeta (Carmen Sylva) care a urmărit cu interes atât evoluția formării sale cât și cariera sa de artist. Enescu avea să omagieze influența benefică a Casei Regale chiar în prima sa lucrare, ”Poema Română”, finalizată cu Imnul Regal și avea să compună un ciclu de lieduri pe versurile scrise în limba germană de Carmen Sylva. Enescu a rămas pentru vecie devotat monarhiei preferând exilul definitiv la Paris ... A fost și această o expresie a Destinului cu care s-a confruntat blând, pașnic, senioral, servind Arta și Umanitatea cu o simplitate grandioasă chiar dacă tensiunea interiorară față de nenumăratele nemulțumiri aducătoare de suferințe i-a dăunat grav sănătății marcând finalul parabolei sale existențiale în această lume ... 

 
GEORGE ENESCU 

Reluând firul evocării, reflectez la atmosfera din casă, la veșnica preocupare, la neliniștea cotidiană a unei permanente observații, aspecte ce, cu siguranță, influențau creșterea copilului stimulându-i o anumită precocitate perfect suprapusă peste dotarea sa naturală extraordinară pentru muzică. Izolarea de copiii de vârsta sa de teama vre-unei contaminări a impus copilului o singurătate propice dezvoltării unei inteligențe manifestată atât în receptarea muzicii cât și în rapidul impact cu instrumentele dovedind un simț practic uluitor grație căruia și-a construit singur o vioară la vârsta de doar patru ani. Felul în care i s-a impus de mic singurătatea, absența oricăror altor stimuli relaționali, i-a dezvoltat cu siguranță auzul deja foarte dotat din naștere determinând o viitoare pasiune totală pentru muzică sub semnul calităților unui sunet de absolută unicitate plămădită încă din copilărie în liniștea singurătății sale. Ceea ce auzea era important și stimulant dezvoltării sale împlinind destinul viitorului muzician care, mulți ani mai târziu avea să afirme: Nimic pe lume nu m-a atras de cât muzica, muzica a fost adevărul meu ... La vârsta completei maturități, în convorbirile sale cu Bernard Gavotty, genialul compozitor definește muzica drept adevărul său ... și precizează: sunt aici nu ca să înving, ci ca să servesc ... Gândirea lui Enescu ancorată în Înțelepciunea Biblică ne ilustrează serviciul oferit oamenilor ca pe un instrument al definirii propriului destin; deci ca să învingem trebuie doar să servim; învingătorul autentic nu se luptă ci servește adică dinamizează conștient propria voință la baza propriilor fapte. Acest aspect mă conduce la replica lui Oedipe ajuns și el la maturitate spunând: Voința mea n-a fost nicicând în crimele mele ... Biruit-am pe zei ... În momentul în care Oedipe conștientizează propria voință, din învins, devine învingător. Iar Enescu ne oferă magistrala lecție etică a servirii ca substract al învingerii. A servi este verbul Înțelepciunii grație căruia a fost adus pe lume și pus pe făgașul trainic al vieții datorită faptului că a fost servit cu dragoste prin toate supravegherile și îngrijirile aplicate de părinți. Am reflectat asupra ”copilului Enescu” pe măsură ce înaintam în împlinirea primei mele specializări în pediatrie. Personalitatea copiilor este adorabilă și oferă fascinante suprize. Reunind datele oferite de toți copiii de care eram înconjurat, încercam să îmi imaginez pe ”Jurjac” cel foarte scump așa cum îl arată fotografiile dar cu o privire de o anumită consistență conservată aproape intactă în timp ... Ochii erau foarte frumoși iar expresivitatea privirilor releva o dinamică mentală extrem de intensă. Copiii au priviri fantastice iar dacă știi să dozezi impulsul propriei tale priviri atunci când te uiți în ochișorii lor, ai parte de un magnific spectacol al vieții plin de semnificații de mare bogăție expresivă. Sunt convins că oamenii care l-au cunoscut pe Enescu încă de la vârsta copilăriei, au remarcat forța viitoarei sale personalități.

... ”JURJAC” ...

OEDIPE a fost opera capitală a vieții lui George Enescu la care a muncit peste douăzeci de ani cu alternante perioade de lucru intens intercalate de întreruperi reflexive prin care sedimenta întreaga concepție asupra căreia mai făcea constructive reveniri. Contemplând creația enesciană am putea considera că tot ce a scris Enescu înainte de OEDIPE a fost o perioadă pregătitoare, ceea ce a scris simultan a fost o perioadă stimulatoare, iar ceea ce a continuat să scrie după, a fost o continuitate creatoare a grandiosului mesaj asupra Omului în raport cu Destinul. Acest mesaj m-a captivat încă de la prima reprezentație cu această operă pe care am dorit să o revăd aproape de fiecare dată când revenea pe afiș; iar în acei ani, capodopera enesciană se reprezenta cel puțin o dată pe lună ceea ce totaliza în jur de zece spectacole pe an și chiar mai mult. Cine e mai tare ? Omul sau Destinul ? Destinul sau Ursita ori Soarta ... cum răsunau aceste cuvinte magice în glasul marilor noștri artiști ... Încă de atunci am început să meditez și continui și azi ... Sfinxul moare răpus de răspunsul lui Oedipe ... Și totuși ... ceea ce avea să se întâmple ar fi dat câștig de cauză Sfinxului ... Și Sfinxul touși moare! ... De ce?! Am reflectat foarte mult la această întebare ... Ani de zile ... Și continui s-o fac ... În acest moment pot spune că Sfinxul a murit învins de Adevărul pe care l-a rostit Oedipe. Da! Omul poate fi mai tare de cât Ursita! Dar pentru această victorie, omul trebuie să știe cum să se comporte. În caz contrar va cădea într-o capcană iar capcana este însăși lupta acerbă și iluzia abilității de a fugi din calea Destinului. Oedipe tânăr nu a intuit ceea ce avea să intuiască Enescu încă de tânăr și anume acel Principiu Evanghelic care se regăsește în cuvintele sale rostite în interviul acordat lui Bernard Gavotty: sunt aici nu ca să înving, ci ca să servesc ... Repet această idee pentru a o accentua în esența ei fundamentală: a servi. Cum ? Tot Enescu spune în alte mărturisiri ale sale la împlinirea vârstei de șaizeci de ani: ... îmi voi mărturisi cultul meu pentru marele factor vital: munca, munca pacientă, zilnică, susținută în așa fel, încât să nu mai fie o sforțare, ci o plăcere utilă. Se întâmplă că piedici morale și materiale, succedându-se des, să slăbească avântul tău spre muncă și după câtva timp să te trezești fără acel imbold constant care arde în sufletul tău. Păzește-te atunci și înlătură cu orice preț acele piedici; închideți ușa, nu-ți vedea decât prietenii intimi, și acestora impunându-le tăcerea și respectul pentru munca ta, pentru timpul tău ... Deci înlăuntrul caracterului nostru trebuie cultivată acea forță totală, dacă nu chiar absolută, prin care să înfruntăm eforturile cotidiene cu ușurință și deci cu plăcere în deplină și coerentă constanță a noastră cu noi înșine. Atingând această stare de grație, putem fi stăpâni pe voința noastră și învingători indiferent de conjuncturile cu care ne confruntăm. Reflectez, meditez, nu ca să-l judec pe Oedipe ci doar ca să-l contemplu pentru a asimila anumite repere și stări de spirit de care ar avea nevoie, poate, și cărarea propriului meu Destin ... Lui Oedipe i s-a strigat ”copil găsit” și el a rămas firesc tulburat ca și de cele spuse de Oracol ... Spaima l-a determinat să fugă tocmai pentru a evita împlinirea acelui Destin și, prin aceasta, interpretez propria lui slăbiciune ... Ca să fie sigur că nu se va întâmpla nimic din acea prezicere și că nu va cădea victimă neputinței propriei sale slăbiciuni ... Oedipe pleacă ... voind să evite ... fatidicul inevitabil către care se îndrepta fără să-și dea seama ... Iar Sfinxul va râde pentru că, la momentul confruntării cu Oedipe care îl ucisese pe Laios, jumătate din acel Destin se împlinise deja ... Sfinxul râde și totuși moare pentru că el știe că, în final, Înțelepciunea pe care o va atinge Oedipe, va favoriza Lumina Adevărului Fundamental care este ... Voința ... Voința în deplină Conștiență reprezintă condiția absolută a împlinirii unui ... Destin ... Pe Oedipe îl înșală teama, fuga, necunoașterea adevărului din identitatea reală a lui Laios de care se apără și a Jocastei al cărui premiu matrimonial i se cuvine în calitate de salvator al cetății ... El nu ar fi vrut să-l omoare pe Laios de care doar s-a apărat așa cum nu l-ar fi omorât pe Phorbas dacă ar fi rămas la Corint. Și nu ar fi devenit soțul Jocastei dacă ar fi știut cine este așa cum nu s-ar fi întâmplat acest lucru cu Meropa. Dar nici Meropa nu știe că Oedipe nu este fiul ei natural și, față de acest lucru, ea jură cinstit lui Oedipe care se sperie și mai tare de perspectiva tragică a profeției Oracolului. Manipularea de către ”zei” a acestui Destin se bazează pe ocultarea intrigantă a Adevărului ... prin intriga marilor capcane ... Deci Oedipe este victima unei intrigi fatale atrasă doar de teama și decizia lui de a fugi de la Corint ... Era prea tânăr și prea neștiutor pentru a fi perfect stăpân pe rațiunea de la baza propriei sale voințe ... Plecând, el devine vulnerabil iar neștiința sa totală asupra cadrului de viață către care se îndrepta, crează condițiile favorabile aparentei împliniri ale unui Destin asupra căruia, Oedipe însuși i se opune prin acel paroxistic blestem rostit la ... trei poteci, grea răscruce a vieții ... În acel moment foarte semnificativ, prin blestemul rostit de el însuși, anulează în el legăturile cu groaznicul Destin și anticipează provocarea orbirii de mai târziu ... În ciuda tragediei împlinite, Oedipe va deveni ... Învingător ... părăsind ... raza vieții trecătoare ... îndreptându-se spre ... ziua de veci ... În acest moment al vieții mele consider Voința un efect al Liberului Arbitru al Conștiinței noastre plasată în tensiunea contrastantă dintre Iubirea Divină și Orgoliul Demoniac ale căror sensuri și semnificații trebuie să le pătrundem cât mai devreme cu putință față de finalul pasajului nostru existențial în această viață ... În funcție de cum vom favoriza Triumful Luminii Celei Adevărate în Conștiința noastră, vom merita să ne bucurăm veșnic de ... ziua de veci ... Așa simt eu astăzi Lecția Magistrală pe care geniul lui Enescu ne-o oferă prin OEDIPE. Dar pentru mine Lecția rămâne permanentă deschisă ... 

GEORGE ENESCU recitând scena Sfinxului

Astăzi, la peste o jumătate de veac de la plecarea sa în ... ziua de veci ... este încă foarte greu de definit stilul componistic al lui Enescu. Crescut și format inițial în atmosfera clasicismului și romantismului atât la Viena cât și la Paris, pasionat de baroc, fascinat de belcanto, stimulat de impresionism și expresionism, dominat de mic copil de folclorul românesc a cărui pasiune i-a determinat o cultivare viscerală a impactului emotiv cu instrumentele - vioara și pianul - într-o expansiune care l-a purtat la dirijat, George Enescu și-a consolidat o personalitate robustă și efectiv singulară în istoria universală a muzicii fiind imposibil de încadrat într-un anumit curent, stil sau epocă deoarece le circumscrie universal pe toate atât în tehnica elaborării instrumentației cât și a orchestrației; vocalitatea sa reunește, de asemenea, întreaga evoluție estetică a vocii cântate de la cântul gregorian și baroc, trecând prin rococo, clasicism, belcanto, romantism, verism, neoclasicism, neoromantism, impresionism, expresionism; acest aspect extraordinar se remarcă plenar în toate cântecele, liedurile, poemele vocale, iar în vocalitatea personajelor din OEDIPE se manifestă puternic spiritul folcloric românesc intricat de repere melodice și metroritmice bizantine. Personajele se exprimă printr-o varietate de forme expresive vocale ceea ce mă face să mă gândesc cu profundă admirație la grandoarea enciclopedică a vocalității enesciene. După mulți ani am reușit să descifrez modul admirabil în care Enescu a codificat în scriitura muzicală a liedurilor, poemelor și a lui OEDIPE o anumită metroritmie simplă și complexă în același timp, dar deloc complicată pentru cel ce este sensibil la atmosfera emanată de sunete așa cum le-a relaționat grație inspirației de la baza geniului său componistic. În această codificare se simte pasiunea lui totală pentru ... Bach și Brahms ... Este un teren foarte interesant asupra căruia mă opresc într-o altă zonă a cercetărilor mele.

GEORGE ENESCU

Am adunat multe idei, explicații, confesiuni, evocări de la mari personalități ale vieții noastre muzicale de-a lungul unui deceniu și jumătate în care aproape în fiecare lună, la Opera Română din București era cel puțin un spectacol cu OEDIPE de Enescu. Am fost interesat să aprofundez această capodoperă cu mult peste capacitățile mele perceptive și analitice ale momentului și puneam foarte multe întrebări legate de muzică și de complexele rezolvări vocale solicitate de rolurile partiturii. Oameni minunați precum regizorul Jean Rânzescu, dirijorul Constantin Bugeanu, artiști precum David Ohanesian, Nicolae Secăreanu, Jean Bănescu, Nicolae Florei, Valentin Teodorian, Dan Iordăchescu, Zenaida Pally, Maria Săndulescu, Maria Șindilaru, mi-au oferit cu generozitate din experiența lor. Acestor nume se cuvine să adaug și pe cel al marelui violonist Yehudi Menuhin pe care l-am cunoscut la Roma și cu care am petrecut minunate ceasuri în care evoca Soției mele amintiri despre Enescu și despre OEDIPE la București în 1958. Cele mai multe aspecte le-am dezbătut cu iubita mea Soție, marea artistă Elena Cernei, care a interpretat rolul Jocasta la premiera din anul 1958 menținându-l în repertoriul său mai bine de un sfert de veac. Elena Cernei, la rândul ei, culesese foarte multe informații de la profesorul său de canto din Conservator, tenorul Constantin Stroescu, care fusese bun prieten cu George Enescu încă de pe vremea când, foarte tineri, se aflau amândoi la Paris. 

 

Tenorul și Profesorul CONSTANTIN STROESCU

Stroescu interpretase multe lucrări ale lui Enescu acompaniate chiar de acesta la pian, atât la Paris cât și la București, în multe ocazii de-alungul anilor; cei doi prieteni avuseseră nenumărate colocvii de viață, artă, muzică și voce cântată. Stroescu a asistat chiar la o prezentare a operei de către Enescu la care a colaborat prin interpretarea rolului Păstorului; în arhive se păstrează și o înregistrare a unei șcene din actul al doilea (monologul lui Oedipe cu intervențiile Păstorului) interpetată de bas-baritonul Gabriel Popescu-Năruja, eminentă personalitate a școlii noastre de canto care a fost și un genial medic laringolog, iubit de câteva generații de artiști lirici români; el a interpretat rolul Oedipe atât la prezentările făcute de Enescu ale variantei în limba română la București cât și în unele concerte simfonice înainte și după plecarea din țară a compozitorului. Elena Cernei, devenind solista Filarmonicii din București încă din al treilea an de studii și activând simultan și la Opera Română din București în primii ani de carieră, a avut ocazia să colaboreze cu dirijori care l-au cunoscut foarte bine pe Enescu, personalități precum George Georgescu, Teodor Rogalsky, Constantin Silvestri.

CONSTANTIN SILVESTRI 

Experiența în repertoriul vocal simfonic concomitent cu primele roluri de operă, au prilejuit o pregătire complexă grație căreia, Elena Cernei aborda partitura enesciană pentru premiera din anul 1958. Interpretase până atunci unele lieduri și poeme vocale ale lui Enescu, ascultase toate lucrările sale interpretate în stagiunile Filarmonicii din București care luase numele compozitorului imediat după dispariția sa. De asemenea asistase la foarte multe conversații analitice dar și evocatoare legate de capodoperele enesciene. În cei zece ani câți trecuseră de la intrarea sa în Conservator și până la momentul premierei cu OEDIPE, Cernei își însușise o serie de principii tehnice și estetice la baza discernământul vocal și prin care reușea să confere impostației sale vocale calibrul stilistic adecvat tuturor lucrărilor intepretate din repertoriul simfonic, de operă și lied. Pentru vocalitatea lui Enescu a simțit impulsul lăuntric de a explora la modul mai complex relația sunet - cuvânt, voce - orchestră. Punctul de pornire al acestui parcurs explorator l-a constituit sunetul în puritatea sa fundamentală. Elena Cernei mi-a mărturisit emoția pe care o trăia atunci când asculta o înregistrare cu Enescu la vioară indiferent că era o lucrare a sa ori a unui alt compozitor. Împreună am ascultat toate înregistrările pe care le-am descoperit ulterior grație progreselor tehnologice ale remasterizărilor istorice. Pot spune că sunetul viorii lui Enescu în Bach este cu adevărat unic. Maestrul Constantin Stroescu povestea Elenei Cernei despre genialitatea expresivă a lui Enescu în materie de tehnica vibrato-ului, despre maniera în care concepea un legato tulburător de fascinant, despre puritatea sunetului care se menținea suprinzător de intactă chiar și în dinamica trilului.

GEORGE ENESCU ... geniu al virtuozismului la vioară

Profesorul Stroescu ilustra studentei sale elemente de tehnica viorii care se suprapun efectiv pe tehnica vocală. Am înțeles din aceste evocări că Enescu era unicul violonist care conferea viorii o libertate expresivă timbrică de factură efectiv vocală. O astfel de împlinire se atinge atunci când se conjugă la perfecțiune structura muzicală cu desăvârșirea fizică și emotivă a tehnicii. Stimulată de evocările și reperele oferite de Maestrul Stroescu, Elena Cernei, pornind de la libertatea expresivă de factură vocală a viorii lui Enescu, s-a dedicat unei anumite culturi tehnice vocale care să confere glasului acea rigoare funcțională de factură instrumentală; deci un parcurs invers în deplină reciprocitate virtuozistică și estetică. Pentru o astfel de performanță a trebuit să rezolve dialectica dintre obiectivitatea fenomenului vocal și subiectivitatea senzațiilor de percepere ale acestuia, organizate într-o progresivitate care, pornind de la baza senzorială și trecând evolutiv prin stadiul sensibilității, să ofere vocalității măreția sublimării senzitive. Iar înregistrările ce ne-au rămas, atât cele live cât și cele de studio, ne confirmă victoria Elenei Cernei în atingerea propriului deziderat artistic.


 NICOLAE SECĂREANU (Tiresias)

Elena Cernei mi-a mai istorisit un alt moment al evoluției sale în universul enescian: Missa în si minor, BWV 232 de Bach, dirijată de Enescu la Londra, în studiourile BBC, la 17 iulie 1951; soliștii au fost soprana Suzanne Danco, contralta Kathleen Ferrier, tenorul Peter Pears, bas-baritonul Bruce Boyce. Editată la vremea aceea în versiune discografică LP, în epoca noastră a fost masterizată în CD. Elena Cernei a ascultat această interpretare pentru prima dată într-o transmisiune radiofonică de la Londra; era în toamna anului 1955 (anul morții lui Enescu) și, în cadrul stagiunii Filarmonicii din București, pregătea această lucrare împreună cu Emilia Petrescu, Evelina Vais, Aurel Alexandrescu și Alexandru Voinescu care aveau să o prezinte în premieră pentru România la 3 martie 1956. Repetau cu pianul asistați de dirijorul Dumitru D. Botez. Într-o zi, Emilia Petrescu îi spune că într-o anmită seară, postul de radio londonez va transmite înregistrarea de studio dirijată de Enescu. Despre astfel de evenimente, la acea vreme, cele două mari artiste vorbeau în mare taină deoarece ascultarea posturilor străine era foarte rău văzută de regim. Anumite aparate de radio permiteau captarea posturilor străine pe care artiștii le ascultau pentru a fi în legătură cu viața muzicală internațională și comentau cu mare prudență și numai cu prietenii de încredere absolută. Cernei mi-a povestit că a urmărit cu partitura și își notase anumite observații și constatări pentru a le aprofunda ulterior cu Stroescu, Georgescu, Silvestri, Botez care îl cunoscuseră pe Enescu ca violonist, pianist, compozitor, dirijor dar și ca prieten. Această experiență de aprofundare a modului de a dirija fantastica missă a lui Bach de către Enescu, a ajutat-o foarte mult pe viitoarea interpretă a Jocastei să înțeleagă partitura lui OEDIPE. Peste ani, când destinul vieții mele mi-a hărăzit eterna uniune cu Elena Cernei, am ascultat împreună de nenumărate ori această înregistrare și am aprofundat lectura dirijorală enesciană în Bach. Cine ascultă această înregistrare remarcă imediat o concepție dirijorală fondată pe agogica tempilor foarte lenți; agogica lentă permite desfășurarea potențialului expresiv al structurilor muzicale simultaneizate și favorizează un admirabil impact emotiv cu impulsul metroritmic sincopat a cărui tensiune reliefează și mai mult detaliile multiplelor semnificații revelate de motivele integrate în frazare. Fraza lui Enescu oferă în această lucrare emoții pe care nu le percepi la alți dirijori orientați spre alte repere ale scriiturii. În plus agogica lentă dă răgaz instituirii funcționale a tridimensionalității expresive în care sonoritatea, timbrul și durata determinată de tempo, sunt integrate într-o perfectă unitate. De asemenea, agogica lentă favorizează dinamica pe care dirijorul Enescu o stăpânește admirabil grație violonistului Enescu, genial interpret, care oferă senzații spațiale perceptive suprinzătoare; în sunetul viorii sale pot distinge două tipologii de ”pianissimo”: un sunet care se diminuează rămânând aproape și altul care se depărtează doar rămânând constant. Este o subtilitate expresivă pe care genialul artist poate nici nu a intenționat-o dar efectul ei diferențial se manifestă și nu rămâne de cât să-l depistăm cu evlavioasă emoție ... Am dorit această paranteză pentru a evoca magistrala lecție de vocalitate și de discernământ dirijoral oferită de Enescu în această înregistrare și care a constituit un important stadiu evolutiv al Elenei Cernei în explorările sale pentru elaborările estetice în Jocasta dar și în alte ipostaze stilistice.

JEAN RÂNZESCU

Legat de aceste considerații referitoare la agogica bazată pe tempi lenți, am analizat un aspect foarte semnificativ pentru modul în care dozăm relația noastră muzicală și emotivă cu capodpera OEDIPE. Anumite înregistrări cu Enescu la pian dar și evocările celor prezenți atunci când compozitorul și-a expus opera la București, pledează pentru o interpretare bazată pe agogica tempilor lenți. Indicațiile pe partitură sunt foarte minuțios prescrise și foarte numeroase, uneori, la fiecare motiv; iau ca exemplu succesiunea parțială a acestor indicații la scena din actul al doilea când intră Păstorul iar apoi Oedipe pentru monologul său și scena conflictului cu Laios soldat cu uciderea acestuia; este o scenă amplă, foarte sugestivă și captivantă; indicațiile partiturii prescriu cu notații metronomice uneori: andante moderato - allegretto - poco più lento - andantino molto moderato - pochissimo sostenuto - animato - poco ritardando - meno mosso - un poco animato - allargando - poco più lento - molto cantabile - mesto - molto tranquillo - poco ritardando ... toate aceste indicații în doar ... șapte pagini de partitură, iar unele se succed chiar la fiecare măsură pe alocuri. Am înțeles necesitatea acestor exigențe din respectivele indicații doar după ce am contemplat agregatul orchestral și mi-am dat seama că de ele depinde percepția tuturor intențiilor componistice. Am deplina convingere că Enescu a dorit agogica tempilor lenți ca o necesitate fundamentală pentru o completă asimilare a lucrării atât de către intepreți câț și de către public. Deși nu am auzit comentarii în acest sens din partea nimănui, am totuși convingerea că, în timpul pregătirii premierei din anul 1958, dirijorului Constantin Silvestri, pe lângă multe alte chestiuni absurde și iritante, i s-a impus o anumită durată a spectacolului considerat de nepricepuți ca fiind prea lung. Afirmația mea se bazează pe următoarea observație analitică făcută asupra scenei di actul al doilea la care m-am referit mai înainte când am ilustrat indicațiile agogice ale partiturii. 

DAVID OHANESIAN (Oedipe)

Discografia în circulație ne oferă două înregistrări live și una de studio: prima înregistrare este dintr-un concert al Orchestrei Simfonice a Radiodifuziunii din anii '50 dirijat de Constantin Silvestri în care șcena este interpretată de Gabriel Popescu-Năruja și Constantin Stroescu (Electrecord LP 01464); a doua înregistrare este a premierei de la 22 septembrie 1958 dirijată de Constantin Silvestri și în care respectiva șcenă este interpretată de David Ohanesian și George Mircea; a treia înregistrare de studio (Electrecord 1964 EDC 269, 270, 271) în care, sub bagheta lui Mihai Brediceanu, scena este interpretată de David Ohanesian și Valentin Teodorian. Minutajul celor trei versiuni este următorul: prima versiune Silvestri în concert 13.07; a doua versiune Silvestri la Operă 09.26; a treia versiune Brediceanu în studio la Electrecord 10.00. Avem de a face cu o diferență de o treime de durată între cele două versiuni Silvestri - cea de concert doar cu acea scenă și cea integrală de la Operă. La prima versiune, Silvestri a mers cu fidelitate pe concepția agogică enesciană; dacă și-ar fi menținut concepția și la realizarea integrală, în loc de două ore și trei sferturi, în baza calculului proporțional, durata spectacolului ar fi fost de trei ore și jumătate; o astfel de durată nu ar fi fost o problemă în condiții social culturale normale ținând cont de durata altor spectacole și citez doar PARSIFAL de Wagner. Ascultând în confruntare cele două versiuni Silvestri, remarc diferența de transparență a structurilor muzicale ilustrate de orchestrația relaționată vocilor și îmi dau seama cât de mult se pierde din bogăția și complexitatea expresivă a partiturii interpretate la o agogică mai rapidă.

ELENA CERNEI și DAVID OHAESIAN - scena încoronării - OEDIPE

Pentru realizarea premierei de la 22 septembrie 1958 în cadrul primei ediții a Festivalului Internațional George Enescu, s-a muncit enorm și cu foarte mult timp înainte. Soliștii aleși pentru garnitura interpreților prevăzută cu două și chiar trei distribuiri pentru fiecare rol, au fost integrați într-un amplu program de repetiții coordonate de formidabila pianistă corepetitoare Dorina Popovici, pianistă de concert cu apariții dirijate de însuși Enescu; cunoștea perfect partitura, controla cel mai mic detaliu iar artiștii o porecliseră afectuos ... ”Madame Oedipe” ... Fiecare artist a fost convocat la o întâlnire individuală cu dirijorul Constantin Silvestri și regizorul Jean Rânzescu la un colocviu în care i se înmâna partitura și i se oferea o prezentare cu indicațiile fundamentale de studiu. 

ELENA CERNEI (Jocasta)

Elena Cernei este invitată și ea la un asemena colocviu și i se spune că trebuie să studieze rolul Sfinx-ului. Da! Inițial au distribuit-o în rolul Sfinx-ului iar pe Zenaida Pally în rolul Jocasta. Silvestri și Rânzescu i-au spus chiar, glumind, că va fi poate unicul ei rol din carieră în care publicul nu o va vedea și admira ca frumusețe scenică la care ea le-a replicat: ”dar asta nu mă împiedică să mă îmbrac într-una din toaletele mele de concert pentru a apărea la aplauzele finale!”. S-a râs copios și s-a pornit la treabă. Această alegere avea anumite criterii solide: Cernei era simultan, solistă la operă și la filarmonică, și era mult mai familiarizată cu un anumit stil de vocalitate și de orchestrație; performanțele sale în repertoriul simfonic atestau compatibilitatea sa cu subtilitățile muzicale pe care le prezintă vocalitatea Sfinx-ului; premiera pentru România cu ”El amor brujo” de Manuel De Falla la filarmonică sub bagheta lui Silvestri fusese un succes extraordinar iar Elena Cernei cu potența uimitoare a registrului său grav impostat într-o rezonanță de piept unică a răscolit publicul. Silvestri dorea acel registru grav de piept pliat pe subtilitățile partiturii în rolul Sfinx-ului. Pe lângă aceste criterii, mai era un altul tot puternic: Zenaida Pally era o artistă veterană căreia i se acordau anumite priorități așa cum merită vedetele ajunse la un anumit statut artistic și social în timp ce Elena Cernei era în primii ani de carieră; în acest context rolul Reginei Jocasta părea mai ofertant pentru Doamna Pally care era foarte bucuroasă de alegerea făcută de teatru. Cernei s-a apucat să studieze rolul care are o singură scenă dar extraordinar de spectaculară chiar dacă trebuie să cânte fără să fie văzută. Conform unui principiu insuflat de Maestrul Stroescu, Elena Cernei a citit întreaga partitură și a parcurs cu temei și rolul Jocastei; se gândea la un fapt precedent în urmă cu patru ani, la inaugurarea noului sediu al Operei din 1954 cu DAMA DE PICĂ de Ceaikovsky când fusese inițial distribuită în rolul Contesei tot pentru acele efecte ale registrului grav impostat în piept ca apoi să i se solicite rolul Polina pe care l-a interpretat cu mare succes. Cernei era o artistă extrem de muncitoare și perfecționistă, lucrând intens, îndelung, iar unii pianiști, mai comozi, mai lejeri, chiar evitau să fie programați cu ea fiindcă știau că vor fi supuși unor repetiții extrem de solicitante. Au început repetițiile cu pianiștii și, pe rând, toți artiștii treceau la o repetiție de control cu ... ”Madame Oedipe” ... care dădea apoi raportul lui Silvestri și Rânzescu asupra mersului lucrurilor. Au început repetițiile de orchestră și Silvestri a avut anumite ... străfulgerări chiar de la prima. 

ELENA CERNEI (Jocasta) și DAVID OHANESIAN (Oedipe) - film de televiziune

Partitura Jocastei solicita elasticități, expresivități nuanțate prin dinamica alternantă în vibrato și nonvibrato cu efecte kopfstimme tipice repertoriului simfonic. Zenaida Pally avea un glas frumos, amplu, de o masivitate robustă ceea ce însă nu prea era accesibil unor astfel de nuanțe obligatorii prin indicațiile partiturii. Cernei care se descurca admirabil în rolul Sfinx-ului, avea totuși acces la aceste repere estetice de finețe așa cum a demonstrat în roluri precum Orfeu, Cherubino, Oktavian, pe care Zenaida Pally nu le-a putut aborda în timp ce Elena Cernei le-a alternat celorlalte roluri precum Carmen, Amneris, Azucena, Eboli, Dalila ... Au început și anumite repetiții scenice și, de data aceasta, străfulgerarea a avut-o Rânzescu al cărui spirit regizoral a remarcat anumite aspecte ale cuplului Oedipe - Jocasta care nu puteau fi pe deplin ilustrate în formula cuplului artistic Ohanesian - Pally. Cernei este chemată rapid de Silvestri și Rânzescu care expun considerațiile lor, o informează că Doamna Pally a promis să studieze rapid Sfinx-ul care, din spatele scenei, putea fi interpretat și după partitură fiindcă nu se vedea nimic. Problema era rolul Jocasta cu patru scene ample în care stăpânirea muzicală perfectă trebuia asigurată atât pentru voce cât și mișcare șcenică. Silvestri și Rânzescu exclamă: ”Larissa! Ce ne facem ?!”. La care ... Larissa (numele lui Cernei pentru rude și prieteni) ... cu calmul ei proverbial încălzit de surâsul ei legendar răspunde cu glasul său profund: ”Eu m-am uitat deja pe partitură și am trecut-o de multe ori pentru că este foarte frumoasă și apoi mi-a trecut prin cap că s-ar putea întâmpla la fel ca atunci când după Contesa mi-ați cerut Polina ... ”. Cei doi au răsuflat ușurați iar când după două zile ... ”Madame Oedipe” ... a dat verdict favorabil, au început repetițiile și pentru mișcarea șcenică. Cernei a realizat un mare succes în Jocasta; ar fi dorit să intepreteze și Sfinx-ul dat fiindcă fusese distribuită, dar nu s-a aprobat acest lucru exclamându-se unanim: ”Tu rămâi Jocasta și Zenaida Sfinx-ul cu respectivele dubluri!”.

 Pianista DORINA POPOVICI ... ”Madame Oedipe” ...

Premiera, așa cum se știe, a fost un succes extraordinar chiar dacă autoritățile făcuseseră foarte multe intervenții în timpul repetițiilor. Silvestri a dirijat sublim, concepția regizorală a lui Rânzescu a fost de o modernitate de-a dreptul avangardistă, funcțională, interesantă, în sincronism cu scenografia lui Roland Laub și costumele superbe ale Ofeliei Tutoveanu. Gelu Matei a asigurat ampla coregrafie. 


În rolul titular David Ohanesian a realizat rolul vieții sale pe care l-a intepretat timp de un sfert de veac neîntrerupt. Nicolae Secăreanu a fost un cutremurător Tiresias, Zenaida Pally a realizat un Sfinx cu a cărui forță s-a identificat total, iar în rolul Antigonei o admirabilă Valentina Crețoiu a oferit ipostaza scenică a unei statui antice majetsuoasă și frumoasă așa cum o vedea Rânzescu. 

OEDIPE - actul III

În rolul Străjerului basul Jean Bănescu a impresionat atât muzical cât și actoricește; se cuvine o mențiune specială pentru memoria profesorului și artistului Jean Bănescu deoarece a jucat un rol foarte valoros în timpul repetițiilor; partitura lui Enescu are anumite indicații în care sunt solicitate sferturile de ton într-o admirabilă metroritmie; era foarte greu de executat un astfel de efect vocal.

JEAN BĂNESCU (Străjerul)

Jean Bănescu era și profesor de canto la Conservator dar avea catedră și la Seminarul Teologic unde preda solfegiul bizantin ale cărui unduiri ating sferturile de ton; folosind unele repere ale vocalității bizantine, a reușit să fie sugestiv și instructiv pentru artiștii care trebuiau să execute aceste sferturi de ton și mai ales lui David Ohanesian în monologul ”Cunosc o licoare cu gust schimbător” ... 

DAVID OHANESIAN (Oedipe)

Maestrul Jean Bănescu, primul meu profesor de canto, mi-a istorisit multe despre Operă, artiști, repetiții ... Îl port în suflet cu mult drag și aleasă recunoștiință! Această producție s-a bucurat de succes atât la Opera Română din București cât și în străinătate în următoarele turnee: 1963 Paris, 1966 Atena, 1966 Sofia, 1970 Wiesbaden, 1975 Berlin, 1976 Stockholm, 1982 Génève, 1983 Lausanne, 1984 Moscova.

 

LADISLAU KONYA, MARIA ȘINDILARU, DAVID OHANESIAN, MIHAI BREDICEANU, ELENA CERNEI, ZENAIDA PALLY, MARIA SĂNDULESCU, DAN IORDĂCHESCU - Opera din Paris, turneu, 1963

Mulți artiști au interpretat rolurile din Oedipe-ul enescian de-a lungul anilor dintre care, pe mulți i-am admirat și eu într-un deceniu și jumătate (1970 - 1985). Iar pe cei care au abordat această operă în perioada dinainte de 1970, i-am ascultat în înregistrările obținute. Se cuvine să-i numesc pe toți: David Ohanesian, Nicolae Florei (Oedipe); Nicolae Secăreanu, Ioan Hvororv, Gheorghe Crăsnaru (Tiresias); Alexandru Enăceanu, Alexandru Bădulescu, Dan Iordăchescu, Eduard Tumageanian, Vasile Martinoiu, Dan Zancu (Creon); George Mircea, Constantin Popescu, Valentin Teodorian, Cornel Rusu, Florin Diaconescu (Păstorul); Ioan Hvorov, Viorel Ban, Mircea Buciu (Marele Preot); Valentin Loghin, Dinu Cățuleanu, Constantin Dumitru, Pompei Hărășteanu (Phorbas); Jean Bănescu, Ioan Hvorov, Constantin Gabor (Paznicul); Ladislau Konya, Octav Enigărescu, Nicolae Constantinescu, Emil Iurașcu (Tezeu); Ionel Tudoran, Constantin Iliescu, George Lambrache (Laios); Elena Cernei, Elena Popa, Dorothea Palade, Mihaela Mărăcineanu, Veronica Gârbu, Rodica Mitrică (Jocasta); Zenaida Pally, Mihaela Botez, Adina Iurașcu, Veronica Gârbu (Sfinxul); Maria Săndulescu, Venera Rogozea, Iulia Buciuceanu (Meropa).

OEDIPE - final de spectacol, Atena, turneu, 1966

OEDIPE este capodopera secolului al XX-lea așa cum a fost numită de foarte multe personalități ale muzicii universale. Este un exercițiu mental pe care, dacă îl urmezi cu devotată constanță, te va răsplăti cu Bucuria Înțelegerii multor taine ale Destinului grație cărora sufletul se înrobustește considerabil înaintea înălțării sale universale la ceasul sortit. Această partitură este foarte dragă sufletului meu și fiecare incursiune în universul ei este ca o vizită în sufletul lui Enescu. Este o temă inepuizabilă, permanent deschisă și din ale cărei dezvoltări am căutat să selectez ceea ce mi s-a părut mai interesant și mai semnificativ pentru această comemorare. Exclamația lui Oedipe din final rămâne pentru mine totuși o întrebare la care încă aprofundez valorile vieții pentru a găsi răspunsul teribil de simplu în ... complexitatea lui ... și ai cărui stimuli acționează motorul conștiinței mele ... obsedată de râsul disperat al Sfinx-ului și de strigătul final al Jocastei ... privind la ... pace bună, pace blândă către care și-a găsit liniștea Oedipe ... Biruit-am destinul, biruit-am pe zei ? ...


REVISTA MUZICALĂ RADIO 08.05.2015

ELENA CERNEI ... Filarmonica George Enescu și Cvartetul de Aur ...

ELENA CERNEI solistă a Filarmonicii din București În fiecare an, la începutul primăverii dar și la finele toamnei, aduc un nou omagiu de ...