Profesorul SORIN BOTTEZ (1930 - 2009) a fost o personalitate de cultură și om politic român afirmat după anul 1989, colaborator îndelungat și valoros al Societății Române de Radiodifuziune.
S-a născut la 2 iunie 1930, la Timișoara, într-o familie de intelectuali a căror educație i-a imprimat un foarte elegant portament al conduitei conservat intact în ciuda tuturor vicisitudinilor cu care s-a confruntat în destinul vieții sale. În anul 1949, pe când încă nu împlinise vârsta de 19 ani, fiind elev al liceului Mihai Viteazul din București, tânărul Sorin-Mircea Bottez este arestat sub acuzația că face parte din organizația anticomunistă ”Avram Iancu” și condamnat la 20 de ani de muncă silnică din care a executat doar 15 în urma grațierii de la 11 noiembrie 1963. În timpul perioadei de detenție a suferit torturi și regim foarte dur datorită faptului că își menținuse o atitudine fermă, intransigentă, fără compromisuri și colaborări cu autoritățile comuniste. La momentul eliberării, Sorin Bottez avea ca bilanț existențial, aproape jumătate din viața sa petrecută în închisorile comuniste; iar dacă reflectăm asupra faptului că, la momentul arestării, abia depășise vârsta adolescenței, practic a petrecut în suferința detenției acel deceniu și jumătate fundamental în devenirea personalității adulte; cu toate acestea, forța de caracter, voința și dârzenia l-au ajutat ca să mențină nealterat profilul etic și spiritual conferit de educația din familie. Astfel, încă tânărul Sorin Bottez, înrobustit de suferință și maturizat prin înțelepciune, se înscrie la Facultatea de Limbi Germanice a Universității din București pe care o absolvă strălucit după cinci ani devenind un foarte bun profesor de limbă engleză de liceu și apoi asistent universitar în cadrul facultății pe care o absolvise. Faptul că a devenit un profesor de liceu și apoi un asistent universitar în condiția sa de persoană neagreată de regim, atestă valoarea profesională a personalității sale care, prin munca depusă și cultura acumulată, a reușit să înfrunte în favoarea sa conjuncturile sociale ale epocii.
L-am cunoscut în sala Operei Române din București pe vremea când eram la liceu. Am fost frapat de personalitatea acestui om cu o figură foarte distinsă, trăsături frumoase și fine, de o eleganță impecabilă atent diferențiată în funcție de gradul caracterului festiv al reprezentațiilor, mergând de la o amplă gamă de costume cu cravate rafinat asortate și până la smoking-ul ocaziilor deosebite. Era permanent însoțit de soția sa, Prof. Univ. Dr. Monica Bottez, o doamnă tânără, frumoasă, zâmbitoare, discretă, elevată și plăcut interlocutoare, în deplină concordanță cu soțul său, care și astăzi, peste ani și vremuri, păstrează același profil încântător. Remarcam cum unii oameni, în timp ce el își făcea apariția în sala de spectacol împreună cu soția, vorbeau pe șoptite, discret și, astfel, aveam să aflu și eu despre cumplitul destin pe care Profesorul Bottez îl înfruntase ieșind până la urmă învingător cu prețul dureros al unor teribile confruntări. Era un subiect care nu putea fi abordat deschis în acea epocă a totalitarismului comunist, mereu ”vigilent” prin ampla rețea de ”turnători” care se aflau pretutindeni inclusiv în sala operei. Veneau foarte des la spectacole, uneori la toate reprezentațiile săptămânii, ceea ce făcea să ne întâlnim frecvent, să începem să ne salutăm, să avem locuri vecine pentru că aveam aceeași preferință în materie de ... confort acustic în sală ... parter, în primele rânduri și chiar în primul de multe ori, stânga sau dreapta pentru a putea urmări și dirijorul în anumite momente. În pauze comentam împreună în detaliu toate aspectele legate de vocile din seara respectivă.
Profesorul Sorin Bottez era renumit în București pentru uriașa sa colecție discografică despre care vorbeau și artiștii și chiar realizatorii Radiodifuziunii. Treptat am descoprit mulți prieteni comuni, unii chiar dintre marii artiști români de operă întâlnindu-ne la cabinele lor după spectacole. Se cuvine să mă opresc puțin asupra faptului că Profesorul Bottez evoca de multe ori, în legătură cu anumite roluri, vocile românești pe care le ascultase încă din fragedă copilărie în perioada interbelică dar și vocile străine din trecut ori din prezent pe care le asculta pe disc. Povestea despre spectacolele vizionate de copil pe șcena vechiului Teatru Liric din Piața Walter Mărăcineanu; vorbea cu mare entuziasm despre Dora Massini, Victoria Costescu-Duca, Valentina Crețoiu, Maria Moreanu, Lucia Bercescu-Țurcanu, Jean Athanassiu, Emil Marinescu, Romulus Vrăbiescu, Șerban Tassian, Petre Ștefănescu-Goangă și mulți alții. Îmi amintesc cu câtă emoție povestea despre legendara Hariclea Darclée pe care, avusese ocazia să o cunoască personal. Când ascultam aceste relatări, eu eram un elev de liceu care citea intens monografiile dedicate marilor artiști români. Eram fașcinat de personalitatea sopranei Hariclea Darclée și mi se părea fantastic faptul că Sorin Bottez, deși copil, a avut șansa să o vadă, să o atingă cu mânuța lui, să o privească în ochi și să-i asculte glasul vorbit. Profesorul Bottez este primul om pe care îl cunoscusem dintre cei care o văzuseră personal în viață pe Hariclea Darclée; după aceea am avut ocazia să mai cunosc și alte personalități din România și din întreaga lume care vorbiseră cu marea artistă. Obișnuiesc mereu să spun că ... nimic nu este întâmplător în această viață ... Peste ani și ani, după diverse peregrinări, reîntâlnirea și reînnodarea prieteniei mele cu Sorin Bottez s-a realizat și în memoria lui Darclée. După ce trăise cu lacrimi în ochi emoția primului concert în România al sopranei Mariana Nicolesco pe șcena Ateneului Român în anul 1991, nelipsind apoi de la nici-un alt concert sau apariție a marii artiste, Sorin Bottez împreună cu soția sa, Monica, au fost printre invitații de onoare încă de la prima ediție a Festivalului și Concursului Internațional de Canto Hariclea Darclée ctitorit de Mariana Nicolesco. A asistat cu încântare la toate evenimentele iar în Cartea de Onoare se păstrează autografate cuvintele sale emoționante care omagiază Concursul și Festivalul realizat prin dragostea, talentul, știinta, pasiunea și forța artistică a Doamnei Mariana Nicolesco, acest uriaș rezervor de energie creatoare, pusă in slujba artei și a publicului iubitor de artă. Din nimic, Doamna Mariana Nicolesco a creat un fenomen care, nu ma sfiesc a spune, este cea mai prestigioasă ctitorie artistică a Romaniei de după revolutia din decembrie 1989. După câțiva ani, aveam și eu parte de imensa bucurie și înălțătoarea satisfacție prilejuită de invitarea ca membru al juriului și de conferințele anuale, integrându-mă cu tot sufletul la Brăila în acest sublim cadru de artă și umanism și regăsindu-mă cu Sorin Bottez în spiritul de prețuire și prietenie față de Mariana Nicolesco în memoria Haricleei Darclée.
Reluând firul povestirii mele după această evocare, încă din vremea studenției mele, între mine și Sorin Bottez s-a instaurat o frumoasă prietenie care s-a păstrat și peste ani după ce plecasem din România căutând împlinirea destinului meu prin lumea largă. Între timp se născuseră cei doi copii: Valentin care a studiat Istoria și Alina care, după absolvirea Facultății de Filologie secția de limba engleză urmând practic tradiția familiei, a urmat secția de Canto a Universității Naționale de Muzică din București la clasa sopranei Maria Slătinau-Nistor, devenind o artistă poliedrică afirmată într-un amplu repertoriu atât pe șcena de operă cât și pe podiumul de concert în recitaluri de elaborare tematică erudită și a cărei consistențe formative s-a manifestat cu succes și în domeniul pedagogic.
În contextul prieteniei noastre, aveam prilejul să îl observ de aproape și să remarc modul său de a gândi și de a simți în dialoguri, maniera formulării opiniilor, expresia pronunțării afinităților și analiza gustului estetic în materie de muzică, voci și spectacol de operă. Era una dintre foarte puținele personalități care, cel puțin la nivel interlocutorial, nu releva nici-o urmă a unei detenții atât de îndelungate și de suferinde. Admiram această forță de caracter datorită căreia menținuse intacte educația, cultura, spiritualitatea și abilitatea studiului; la 35 de ani devenea student universitar iar la 40 de ani era un proaspăt absolvent care începea o carieră pedagogică în învățământul liceal și ulterior universitar. Îmi dădeam foarte bine seama de valoarea etică, morală și socială a unui astfel de profil uman care supera admirabil vremurile relativizând vârsta. Personalitatea sa se impunea și era căutat, dorit, iar, la un moment dat, chiar solicitat să scrie și să vorbească public în prezentări discografice organizate de Opera Română din București, în emisiuni de radio și de televiziune devenind, în ciuda acelui inevitabil status de ”persona nongrata” în fața regimului, o personalitate foarte agreată și apreciată de public și de realizatorii de radio și televiziune. Corelarea interdisciplinară a culturii sale cu experiențele melomanului foarte pasionat și bine organizat în asimilarea valorilor muzicale și vocale, i-a consimțit Profesorului Sorin Bottez dezvoltarea unui spirit analitic foarte puternic la baza unui opinionism critic pe care îl exercita cu eleganță și cu foarte multă sensibilitate; oferea la radio și la televiziune, unde a fost în repetate rânduri oaspetele muzicologului Iosif Sava în cadrul ciclului de serate muzicale, comentarii interesante echidistant plasate între precizia istorică stilistică și pulsul emotiv al estetismului personal. Îmi amintesc una dintre frazele sale memorabile la o serată, duminică 11 aprilie 1982 când, la un moment dat, Iosif Sava îi solicită opinia asupra unui aspect foarte complex legat de afinitățile și preferințele publicului larg uneori cam ... ciudate; Profesorul Sorin Bottez răspunde senioral cu un autoritar surâs plin de cea mai expresivă sugestibilitate: mai multă lume gustă halvița de cât ciocolata elvețiană! ... Mi-a plăcut această frază pe care am și tradus-o în mai multe limbi pe care le folosesc și o plasez ori de câte ori am bunul prilej evocând personalitatea celui la care am auzit-o pentru prima dată. În acea seară, Sorin Bottez preciza că, în urmă cu trei zile, 8 aprilie, fusese ziua de naștere a lui Franco Corelli, tenorul absolut al gusturilor sale rafinate ... Îl urmăream cu multă plăcere iar cu prilejul numeroaselor noastre întâlniri în sala Operei dar și la concertele Filarmonicii ori ale Radiodifuziunii, continuam respectivele teme în dialogurile noastre.
După ce am absolvit Facultatea de Medicină și am încheiat stagiului profesional, am plecat din țară; continuam să păstrez în suflet grupul de prieteni melomani în cadrul cărora Profesorul Sorin Bottez era o personalitate deosebită. În timpul evenimentelor Revoluției din Decembrie 1989, m-am gândit foarte mult la Profesorul Sorin Bottez și la întreaga sa generație de martiri supraviețuitori ai regimului comunist, oameni care au suferit și care, după ani de răbdare și de efort de voință, aveau să vadă cu ochii o nouă întorsătură a Istoriei în care aproape că nu se mai spera. Mă aflam deja de doi ani la Roma și citeam presa românească din care, printre multe alte aspecte, aflam că Profesorul Sorin Bottez, încă de la 22 decembrie 1989, s-a implicat puternic în reînfințarea Partidului Național Liberal deținând funcța de vicepreședinte și șef al Departamentului de Relații Externe până în septembrie 1992. La alegerile din 20 mai 1990 a fost ales deputat de București din partea Partidului Național Liberal. A deținut funcția de vicepreședinte al Grupului parlamentar pentru relații de prietenie cu Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord. A făcut de asemenea parte din Comitetul Director al Grupului Român al Uniunii Interparlamentare din Adunarea Deputaților. Între anii 1992 și 1994 a activat ca ambasador în Republica Africa de Sud. În 1991 reînființează, alături de Aurel Savin, Asociația Creștină a Tinerilor YMCA (Young Men's Christian Association - fundație înființată la Londra în anul 1844 la inițiativa lui George Williams) România, al cărui membru a fost în perioada de dinainte de anul 1947. În perioada 1997-1998 a fost ministru al informațiilor publice în guvernul Ciorbea. După Congresul PNL din 18 august 2000 a demisionat din PNL participând la constituirea PNL-Tradițional (care s-a alăturat CDR-2000). În ianuarie 2002 a fost ales președinte al PNL-Tradițional. Peste un an și câteva luni PNL-T a fost absorbit de PNL (Câmpeanu). În noul partid Profesorul Sorin Bottez a deținut funcția de prim-vicepreședinte. În septembrie 2003 a demisionat din PNL (Câmpeanu), nefiind de acord cu fuziunea PNL-PNL(Câmpeanu). În aceeași lună s-a înscris în Acțiunea Populară, formațiune în care a deținut funcția de vicepreședinte și lider al grupului liberal. În anul 2007 este ales Președinte al ACT YMCA România, funcție pe care o ocupă pînă la sfârșitul vieții. În 2008, Acțiunea Populară și PNL au fuzionat. și astfel a revenit în partidul în care și-a început cariera politică. Rămâne în istorie un membru fondator de onoare al PNL.
Și după anul 1990, Profesorul Sorin Bottez a continuat colaborarea cu Radiodifuziunea și Televiziunea în cadrul unor emisiuni dedicate muzicii de operă, onorând invitațiile ori de câte ori se afla la București într-un interval de timp liber.
S-a dedicat energic unor restituiri ale istoriei și mai ales ale unor capitole legate de marii artiști români persecutați de regimul dictaturii comuniste și ale căror personalități fuseseră ocultate timp de aproape o jumătate de secol. Ultimul supraviețuitor al acestora era minunata soprană Valentina Crețoiu care se retrăsese încă de la sfârșitul forțat al carierei sale, la Breaza unde trăia cu demnitate, primea foarte puțină lume și menținuse legăturile cu câțiva prieteni apropiați; unul dintre aceștia era Sorin Bottez și soția sa, Monica, iar peste ani li se alăturau Mariana Nicolesco și Radu Varia, fiind invitați împreună la Breaza. Valentina Crețoiu avea să iasă din tăcerea izolării sale pentru o singură dată, în anul 2001, la telefon, onorând la Ateneul Român un memorabil eveniment: ”Mariana Nicolesco și prietenii săi. Mari Glorii ale Artei și Glorii în devenire”. Pentru prima dată de la încheierea carierei, publicul avea să o audă pe Valentina Crețoiu vorbind cu emoție și exprimându-și admirația față de Gloriile Artei din care făcea parte, încederea față de Gloriile în devenire și recunoștiința față de Mariana Nicolesco și Sorin Bottez.
După plecarea mea din țară, aveam să ne reîntâlnim pentru prima oară în ziua de vineri 16 septembrie 1994, la Accademia di Romania din Roma, unde Profesorul Bottez împreună cu soția, se opriseră pentru câteva zile în drum spre București după încheierea misiunii diplomatice în Africa de Sud. A fost o impresionantă reîntâlnire în care ne-am amintit de multe lucruri inclusiv de ... halvița și ciocolata elvețiană ... și am evocat evenimente de care ne-am bucurat împreună. I-am oferit atunci un dublu CD cu ”Aida” de Verdi live de la Metropolitan din 13 martie 1966, în care, sub bagheta lui Zubin Mehta, evoluau Leontyne Price și Elena Cernei alături de ... Franco Corelli ... tenorul său favorit ... Încă nu avusese prilejul să achiziționeze această înregistrare în uriașa sa fonotecă iar emoția a fost amplificată de dedicația autografată din partea legendarei Amneris ... Elena Cernei ...
Am purtat o intensă corespondență. În 1999, aveam să revin la București împreună cu soția mea, marea artistă Elena Cernei, după foarte mulți ani; printre numeroșii prieteni cu care ne-am întâlnit a fost și Profesorul Bottez împreună cu doamna și, cu acel prilej, aveam să-i revăd și pe Alina și Valentin. De atunci, cu fiecare revenire, ne reîntâlneam și ne bucuram de muzică și de tot ce ne reunea în planul afinităților culturale și spirituale.
Sâmbătă 25 iulie 2009, la cină, ne revedeam în casa plină de ospitalitate și de entuziasm într-ale muzicii ale dragilor noștri prieteni comuni Viorica și Tiberiu Prof. Univ. Postelnicu; era prezent și marele tenor Cornel Stavru cu soția, Ildiko Agent, văduva Prof. Univ. Radu Agent, o altă imensă personalitate de cultură a societății românești; într-o atmosferă veselă și cu euforica bucurie prilejuită de vizionarea unor filme de operă, am petrecut până noaptea târziu fără să bănuiesc că după șase zile, vineri 31 iulie 2009, cu totul neașteptat, Sorin Bottez avea să lase această lume. Duminică 2 august, familia și prietenii îl conduceau pe ultimul drum la Cimitirul Ghencea Civil, ceremonie la care nu am putut fi prezent deoarece mă aflam în studioul Canalului Radio România Muzical unde, împreună cu redactorul Irina Hasnaș, comentam transmisiunea directă de la Bayreuther Festspiele cu ”Parsifal” de Wagner. În prima pauză, pe fundalul unei versiuni a preludiului la această opera sub bagheta lui Hans Knappertsbusch, rosteam cu emoție un portret uman, intelectual, social și spiritual al Profesorului Sorin Bottez ...
REVISTA MUZICALĂ RADIO, 02.06.2015
