CARMEN este un nume devenit un simbol de feminitate combativă sub semnul unei inevitabile fatalități, lăsând deschis un mesaj care continuă să încânte dar și să incite grație capodoperei lui Georges Bizet (1838-1875), de la a cărui naștere, pe 25 octombrie, se vor împlini 185 de ani.
CARMEN, un nume de origine spaniolă care înseamnă CÂNTEC. Pasiunea față de acest personaj cât și pentru creatorii care au contribuit la libretul operei compuse de Bizet, m-a purtat în cercetări cu descoperiri interesante ... Numele de ... CARMEN ... are ... rădăcini ebraice ... legat de ... Muntele Karmel de la Haifa ... unde s-a întemeiat ... Ordinul Karmelitanilor în anul 1156 care, în anul 1247, alungați de către musulmani au ajuns în Europa unde au devenit un ... Ordin de Cerșetori ... sub protecția ... Mariei din Karmel ...În limba ebraică KARMEN se traduce prin PROTECTOR. Membrii acestui Ordin s-au răspândit foarte mult în Spania ceea ce explică apariția masivă acolo a prenumelui ... CARMEN ...
GEORGES BIZET
Premiera absolută a avut loc în 3 martie 1875, Paris, la Opéra Comique, fără succes ceea ce l-a afectat profund pe Bizet; după trei luni va muri la numai 37 de ani în circumstanțe care au lăsat foarte multe semne de întrebare gravitând în jurul unei singure certitudini: suferința în fața eșecului de public și de presă.
Astăzi, când avem convingerea că reprezintă cea mai populară operă, așa cum a reieșit din numeroasele sondaje efectuate în diverse epoci și pe tot mapamondul, încercăm o puternică strângere de inimă când ne gândim la acea tragedie pricinuită compozitorului tocmai de cea mai valoroasă operă a sa, devenită în timp cea mai populară capodoperă a teatrului liric. Geneza respectivei capodopere are un parcurs foarte interesant așa cum și muzica lui Bizet se relevă absolut deosebită și de aceea emană un farmec aparte.
Compusă pe un libret elaborat de Henri Meilhac și Ludovic Halévy conține la bază nuvela CARMEN de Mérimée publicată în 1845. Bizet s-a căsătorit cu fiica lui Henri Meilhac care îi fusese și profesor la Conservator.
Prosper Mérimée (1803 – 1870), scriitor, istoric, arheolog francez, era o personalitate extrem de interesantă ce a studiat dreptul și cunoștea mai multe limbi (engleza, spaniola, greaca, rusa și araba). Tatăl său, pictor, l-a educat cu multă grijă iar mama sa îi insuflase pasiunea pentru literatură ceea ce i-a stimulat interesul pentru misticism, mister și, în mod deosebit, despre cruzimea dramelor psihologice din literatura spaniolă dar mai ales rusă învățând chiar limba; foarte bun prieten cu marele scriitor rus Ivan Serghevici Turghenev (1818 - 1883), a devenit unul dintre primii traducători ai cărților ruse în limba franceză. Cu ocazia unui voiaj în Spania unde a locuit la Contele Cipriano de Palafox y Portocarrero, ascultă o poveste foarte interesantă pe care o preia în nuvela sa intitulată CARMEN unde reunește o serie întreagă de aspecte și în ulterioara operă a lui Bizet vor fi simplificate ori chiar înlăturate. Interesat de obiceiurile țiganilor, de afinitățile lor cu ocultismul și magia ajunge să le cunoască chiar și limba într-o măsură considerabilă ceea ce i-a atras simpatia și respectul lor. CARMEN rămâne nuvela principală în istoria literaturii din creația lui al cărui destin parcă ar fi fost pus în slujba unei etape pregătitoare pentru viitoarea capodoperă a teatrului liric. Mérimée constituia o personalitate foarte importantă în societatea franceză iar nuvelele sale erau citite și foarte cunoscute.
De aceea, Camille Du Locle, director la Théâtre National de l'Opéra Comique, libretist, impresar și regizor, fin cunoscător al operei lirice și al compozitorilor, a avut în 1873, chiar acum un secol și jumătate, extraordinara idee de a-i sugera și solicita lui Bizet să compună o operă după nuvela CARMEN. Bizet a lucrat timp de doi ani la această operă colaborând foarte mult cu cei doi libretiști – Meilhac și Halévy – participând și la realizarea versurilor celebrei Habanera. Specificitatea estetică a profilului său componistic, l-a determinat pe autor să confere personalității eroinei titulare o complexitate mai rafinată prin care pasiunea și voluptatea sunt orientate către contexte dramaturgice de o intensă profunzime filosofică. Bizet a dorit și radicale schimbări în caracterul personajului Don José care, în nuvela lui Mérimée apărea drept un bandit vulgar și brutal; picadorul Lucas este amplificat și devine toreadorul Escamillo; Bizet introduce și un personaj nou, pe Micaela al cărui profil realizează un interesant contrast caracterial și temperamental cu Carmen.
Recent, sâmbătă 7 ianuarie 2023, am asistat la o reprezentație cu CARMEN și, grație memoriei mele, mi-am amintit că era pentru a doua oară când mă aflam în sală la un spectacol cu această operă în ... seara de Sfântul Ion ... Prima dată s-a întâmplat în 1975 iar acum, după ... 48 de ani ... un arc de timp în a cărui amploare am acumulat numeroase experiențe muzicale, vocale și artistice legate de această operă atât în România cât și prin lume, pe unde am umblat. Iar evocarea lor nu este întâmplătoare.
Marți 7 ianuarie 1975 ... la București ninsese abundent și se circula cu dificultate mai mult pe jos decât cu transportul public ... dar nu mă împiedica să ajung la Operă mai ales la CARMEN chiar dacă mai vizionasem patru spectacole cu această lucrare de la începutul stagiunii ... Eram în ultimul an de liceu, în vacanța de iarnă dinaintea celui de al doilea trimestru, deci puteam să merg la spectacole, să trec la pian partiturile, să citesc atât înainte cât și după spectacol bucurându-mă de lecturi de mare preț pentru înțelegerea muzicii, a compozitorilor, a vocilor.
În acea seară, sub bagheta Maestrului CONSTANTIN BUGEANU, evoluau importante personalități ale teatrului, nume de răsunet foarte mult apreciate de public. Dirijor de prestigiu, afirmat atât în operă cât și în simfonic, profesor universitar la Catedra de Dirijat a Conservatorului, astăzi Universitatea Națională de Muzică București, unde a pus bazele învățământului universitar de dirijat elaborând o programă analitică folosită și în prezent, prin erudiția și bravura sa, Constantin Bugeanu perpetua memoria maestrului său cu care se perfecționase în tinerețe la Salzburg, marele dirijor Klemens Kraus, soțul vestitei soprane Viorica Ursuleac. Maestrul Bugeanu, de la uvertură și până la acordurile finale, urmărea evoluția orchestrală în relație cu vocile soliștilor și ale corului.
În rolul titular cânta mezzosoprana IULIA BUCIUCEANU care, cu o experiență artistică îndelungată, reușise să se impună cu această partitură la București, în unele teatre din țară dar și în străinătate în cadrul unor turnee de mare succes. Deși la începutul studiilor avea o voce de soprană, cu timpul, așa cum ea însăși mărturisea în dialogurile cu Grigore Constantinescu din cartea sa biografică, trecuse la registrul de mezzosoprană în urma unei abasări tonale determinate de o intervenție chirurgicală.
Mai târziu, în urma unor studii complete, am înțeles tipologia intermediară a vocii de soprană Falcon, situată tonal între mezzosoprană și soprană. Cu siguranță că Iulia Buciuceanu s-a aflat în această condiție vocală, altfel nu ar fi putut să se adapteze atât de ușor în registrul de mezzosoprană pe care l-a onorat admirabil în numeroase roluri și de mare diversitate teatrală. În ceea ce privește rolul Carmen, Iulia Buciuceanu a realizat un rol bazat primordial pe austeritatea unei anumite tensiuni interioare a personajului său pe care l-a ilustrat cu măsurată sobrietate și echilibru expresiv în primele două acte. În următoarele două acte Buciuceanu era în elementul ei iar acest lucru se remarca în dramatismul tragic al ariei cărților, în confruntarea cu Micaela, dar mai ales cu Don José în finalul actului al treilea și, în duetul din sfârșitul actului ultim cu o actorie progresiv dozată până la fatalitatea deznodământului final.
CORNEL STAVRU
În rolul lui Don José îl admiram pe CORNEL STAVRU, tenor liric spinto cu generoase accente dramatice și care se afla la apogeul unei cariere care l-a consacrat protagonist într-un amplu repertoriu culegând importante succese în țară și în străinătate. Stavru onora personajul său cu o tehnică vocală perfectă etalând o sonoritate amplă cu minuțioase modulații de la pianissimo la fortissimo valorificând un timbru de mare consistență și cu multiple nuanțe de la cele mai întunecate la cele mai luminoase; acutele sale erau de o strălucitoare explozivitate prin care cu un talent actoricesc emoționant sublinia momentele evolutive ale personajului său impresionant.
În antiteză cu ... Carmen – femme fatale ... apărea Micaela, logodnica lui Don José din satul său natal, fata delicată care aduce tânărului militar vești de la mama sa în actul întâi într-un duet plin de gingășie afectivă iar în actul al treilea urcă în munți la contrabandiști cu deosebit curaj pentru a-i aduce logodnicului său trista veste că mama lui este pe moarte și ar mai dori să-l vadă o dată înainte de sfârșitul vieții sale. Un rol de mare dificultate chiar dacă soprana cântă mai puțin dar cântă intens, cu multiple stări sufletești și implicată în unghiuri dramaturgice care, dacă sunt bine dozate vocal și teatral, pot oferi interpretei un succes tot atât de mare precum cel al protagonistei rolului titular. În acea seară, am ascultat-o pe CORNELIA POP, o tânără soprană angajată de câțiva ani la Opera din București unde a întreprins un parcurs evolutiv de succes într-un amplu repertoriu de soprană lirică dar și în zona stilistică a sopranei lirico – spinto. Cornelia Pop a oferit o interpretare foarte bună. Deși mai scurt, rolul Micaela relevă lirism și dramatism, nuanțe multiple la nivelul unor inflexiuni genial dozate de spiritul componistic al lui Bizet. Micaela trăiește numeroase stări sufletești pe care ea le-a exprimat cu o precizie admirabilă atât în planul muzical cât și în cel teatral interpretativ reunind sonorități și timbralități; în aria din actul al treilea, culminau în acut cu un si bemol 2 și în următoarea modulație cu si 2 natural încununând cu succes personajul său.
Toreadorul Escamillo se înscrie drept eroul popular foarte iubit și foarte intens care, într-un interval de timp chiar mai scurt decât în evoluția Micaelei, are de cântat în actul al doilea aria de mare popularitate, dialoghează cu Carmen prin nuanțe subtile de tentativă seductivă, reapare în actul al treilea într-o confruntare directă cu Don José iar în actul al patrulea intonează un scurt arioso în duet cu Carmen în niște costume splendide, apărând după o evoluție coregrafică și corală spectaculară. Unul dintre cei mai celebri, mai spectaculari, mai intenși și mai iubiți de public dintre interpreții rolului se afla în acea seară în distribuție ... minunatul bariton DAN IORDĂCHESCU ... și el la apogeul unei mari cariere naționale și internaționale, un artist cult, rafinat, un talent extraordinar și un simț al pulsului vocal grație unei tehnici impecabile guvernate de o muzicalitate absolută; iar din această conjuncție rezulta o interpretare care electriza publicul dar și corul și baletul de pe scenă; dirijorul și orchestra îl urmăreau cu mare atenție așa cum îl urmăreau melomanii cei mai cultivați și experimentați. Pe lângă bucuriile artistice și muzicale, Dan Iordăchescu mi-a oferit încă din acei ani de liceu, o Prietenie fantastică influențând semnificativ evoluția mea profesională. Eu, la rândul meu, la momentul desăvârșirii mele profesionale în Muzicologie, Fonologie, Estetică muzicală și vocală, l-am bucurat cu analizele mele în emisiuni de Radio și Televiziune dar și în booklet-ul unor discuri digitalizate de Electrecord ori în studii publicate în Blogul meu de Estetică vocală.
Toreadorul intră triumfal și majestuos așteptat de toată lumea – cor, balet, orchestră, soliști, public – iar când Escamillo era ... Dan Iordăchescu ... așteptarea devenea mai plină de emoție și de entuziasm ... Iar Dan intra falnic, sigur pe el, frumos, strălucitor, îmbrăcat elegant și cu o impecabilă ținută în momentele statice și în mișcarea scenică. Era un vulcan de entuziasm oferind în extaz miracolul transformării dramatice a vocii sale de bariton liric, dar un lirism care putea fi robust și puternic în forte și fortissimo așa cum se sublima în nuanțe eterice de un pianissimo incredibil dar cu o impresionantă consistență sonoră și timbrală. Scena sa din actul al doilea a fost un succes cu niște aplauze care l-au însoțit atât la intrare cât și la ieșirea din scenă. În actul al treilea reapare și se confruntă cu Don José într-o serie de recitative melodice în succesiunea cărora, Dan Iordăchescu reunea genial cantabilitatea cu declamația în niște nuanțe profunde și subtile care mă impresionau.
Mă aflam în rândul întâi în așa numita aripă dreaptă de unde imediat se putea intra pe scenă și se mergea la cabinele artiștilor. În acea seară, în acele locuri, stăteam împreună cu soția lui Dan, distinsa actriță și profesoară, Irina Bora-Iordăchescu, filolog cu o cultură vastă și care făcea cu soțul ei un cuplu extraordinar, iar alături de noi celebra violonistă Silvia Marcovici cu soțul ei de atunci, dr. Țurai, fiul Profesorului Țurai de la Facultatea de Medicină din Cluj. Silvia și cu soțul ei emigrau în Israel chiar în acea săptămână și doriseră să mai vadă un spectacol la Opera Română cu atât mai mult dacă în distribuție figura prietenul lor Dan Iordăchescu.
Actul al patrulea începe cu o grandioasă evoluție corală și coregrafică la finele căreia apar Carmen – Iulia Buciuceanu și Escamillo – Dan Iordăchescu în aclamațiile generale. Se cânta în limba română și, înainte de intrarea baritonului – ”De-ți sunt drag, o, Carmen ... ” – sunt patru sunete pe nota la pe care trebuia să le emită cornistul din fosă. Se petrecea de Sfântul Ion, la prânz se sărbătorea în fiecare familie, numele de Ion fiind foarte răspândit; Dan era sigur că accidentul s-ar fi datorat faptului că respectivul cornist ar fi avut un prânz mai ... robust ... în acea zi festivă. În locul acelor patru sunete intonând la, s-au auzit niște stranii sunete atonale pe care unii le defineau chiar ... flatulențiale ... Neglijența respectivului instrumentist față de asigurarea sonorității adecvate a cormului l-a indignat pe Dan Iordăchescu care, în loc să atace frazele liniei vocale se oprește și după o liniște de un sfert de minut circa, se adresează către fosă ... Maestre, dă te rog tonul care trebuie! ... Lângă mine, Irina, soția lui Dan, consternată, îmi spune să merg în culise să văd ce se întâmplă. Acolo regizorul de scenă Gheorghe Stănescu, râzând, mă ia lângă el foarte aproape de colțul scenei unde auzeam ceea ce publicul nu putea să audă. Bugeanu foarte calm dă semnalul să se reia scena de la momentul întreruperii. În timp ce Dan cânta, Iulia foarte furioasă îl admonesta printr-o ... imprecație retrogenitală de natură maternă ... începând cu ... tradiționalul ... Dă-te-n ... după care îi preciza ... Nu mai îmi trebuie nimic! Ai stricat o scenă romantică! ... Dan continua, în timpul frazelor cântate de Iulia, să argumenteze gestul lui, după care Iulia a reluat ... imprecația ... pornind de la ... inevitabilul ... Dă-te-n ... Eu după ce am râs cu Stănescu, m-am întors la locul meu, unde i-am relatat Irinei la ureche, ea la rândul ei Silviei care a continuat șoptind soțului ei ... și râdeam cu toții încetișor în timp ce pe scenă, Iulia Buciuceanu și Cornel Stavru interpretau duetul final al operei.
La final, publicul a aplaudat cu entuziasm trecând peste incidentul declanșat de cornistul imprudent și neatent. La cabină, l-am îmbrățișat pe Dan, evident foarte marcat de acel moment. De atunci ... acea reprezentație cu momentul cornului revenea în amintirile mele, diminuându-se incidentul și rămânând doar amuzamentul declanșat de schimbul de replici pe care publicul nu le-a auzit ... De-a lungul anilor, episodul a intrat în categoria întâmplărilor amuzante povestite pe la mese și evocate chiar și în unele memorii artistice cu anumite variațiuni fanteziste prin care se poate distorsiona adevărul unei întâmplări... Dar eu, cu memoria mea, am procedat totdeauna la corectările de rigoare făcând astfel ca amintirea acelei seri să fie perpetuată fără nici-o exagerare sau aspecte neadevărate ...
Recent, sâmbătă 7 ianuarie 2023, în drum spre Opera Națională București, reflectam grație memoriei mele că, pentru a doua oară, după 48 de ani, voi asista la un spectacol de CARMEN ... în seara de Sfântul Ion ... Am urmărit cu multă plăcere reprezentația interpretată de data asta în limba franceză, suprapunând estetic și emotiv reperelor de ieri pe cele de astăzi ...
VLAD CONTA a oferit o lectură dirijorală desăvârșită în care a îmbinat aderența la partitură cu integrarea expresivă a relațiilor dintre partidele orchestrale și a momentelor solistice ale diverselor instrumente. Sub bagheta sa, orchestra s-a dovedit a fi rând pe rând în funcție de necesitățile teatrale, un acompaniament plin de savoare pentru voci și balerini sau un comentariu dramatic al momentelor teatrale. M-am bucurat să constat că Vlad Conta a imprimat orchestrei acea elasticitate suplă caracteristică orchestrațiilor romantismului francez. Dirijorul a urmărit cu mare atenție dozarea orchestrală în slujba individualității expresivității vocale a personajelor.
În rolul titular, mezzosoprana MIHAELA IȘPAN a relevat o participare vocală și interpretativă eficientă în multe momente ale evoluției sale. Distinsa artistă a Operei Naționale din București posedă o voce de mezzosoprană lirică provenind dintr-o entitate intermediară între soprană și mezzosoprană care se cheamă soprană Falcon, în cazul de față lirică de agilitate. De la bun început, însuși Bizet a manifestat incertitudini în privința categoriei vocale de apartenență a acestui rol pe care, inițial, l-a considerat pentru o soprană așa cum figurează în prima ediție tipărită a operei. Pe măsură ce a început să caute o voce adecvată rolului, și-a dat seama că sopranele dar și mezzosopranele se găseau în dificultate în anumite momente ale liniei vocale. Georges Bizet avea alături pe prietenul său, Edmond Duvernoiy, bariton care a interpretat la premiera absolută rolul Morales, profesor de canto, pianist, expert extraordinar în vocalitate. Împreună cu Duvernois, Bizet a înțeles complexitatea rolului care, datorită unei inspirații cu totul neobișnuite, comportă elemente virtuozistice și estetice de contraltă, mezzosoprană, soprană Falcon atât în zonele dramatice și lirice, de linie și în agilitate. De-a lungul istoriei, l-au abordat: soprane, mezzosoprane, contralte, soprane Falcon, lirice, dramatice, de linie și de agilitate. Intepreta ideală ar fi aceea în a cărei vocalitate ar conflua toate aceste entități ... Astfel de vocalități complexe s-au remarcat extrem de puține în istoria universală a teatrului liric ... Poate că degetele de la mâini sunt deja prea multe pentru a le număra ... Dar fiecare entitate vocală dintre cele enumerate poate să slujească rolul Carmen foarte bine dacă elaborează propria interpretare pe baza unui abil dozaj al parametrilor de care dispune în așa fel în cât, propria specificitate vocală expresivă să se încadreze în evoluția personajului și să corespundă mesajului vocal și teatral dorit de compozitor și libretiști.
În prezentul context de idei și mezzosoprana MIHAELA IȘPAN deține toate șansele unei credibile realizări în acest rol ceea ce a și reușit în multe momente ale spectacolului, mai ales în acelea când și-a putut permite o anumită independență de a se detașa de regie și scenografie, când reușea să fie seducătoare, combativă, sinceră, amabilă, furioasă, întrebătoare, melancolică sau curajoasă prin înfruntarea fără ocol al propriului destin; toate aceste stări le-a ilustrat cu o anumită discreție, dozând mai mult inflexiunile vocale de cât pe cele teatrale și dedicându-se mai mult muzicii decât mișcării scenice unde a fost pusă la grea încercare dar nu din vina ei. Premiera actualei producții a avut loc la 25 februarie 1999; realizatorii regiei, Marina Emandi Tiron și scenografiei Cătălin Ionescu-Arbore, deși personalități artistice de talent și prestigiu, au dat curs unei inspirații mai potrivită pentru cinema decât pentru teatrul liric unde personajele au nevoie de spațiu amplu pe scenă pentru expresia limbajului de mișcare și atitudine teatrală; aglomerația de piese de decor lăsau foarte puțin spațiu pentru un spectacol în care mișcarea și dansul sunt fundamentale. De asemenea, costumele uniforme făceau ca să nu se distingă soliștii de coriști ceea ce penalizau grav relieful teatral al personajelor. Personajele sunt protagoniști care au nevoie de un cadru adecvat pentru evoluția lor vocală, muzicală, teatrală, coregrafică. Atunci când Mihaela Ișpan și-a putut permite o anumită independență artistică față de regie și de mișcarea scenică impusă, resursele sale vocale și actoricești au acoperit cu demnitate și încântare standardele interpretative ale personajului său. Dacă regia obligă artistul să cânte cu spatele la public sau orientat la dreapta ori la stânga, sonoritatea vocii nu ajunge integrală în sală. Surpriza cea mare pentru mine a însemnat duetul final din actul al patrulea în care rolul necesită o vocalitate de contraltă dramatică în timp de Mihaela Ișpan este o mezzosoprană lirică; și totuși în această scenă, artista a relevat eficiență sonoră și expresivitate interpretativă tocmai pentru că orientarea corpului și amplasarea în anumite zone ale scenei a favorizat raportul acustic dintre vocea solistei și sala publicului. În multe momente Mihaela Ișpan a fost credibilă și prevăd că, dacă în viitor, această artistă va lucra cu un regizor cunoscător al muzicii și al vocalității, ea va reuși să găsească cele mai adecvate elaborări ale propriei vocalități în slujba unei frumoase reușite. Aș sugera ca în anul 2025, când se va împlini un secol și jumătate de la premiera absolută a acestei opere, să ne bucurăm de o regie autentică a unei noi producții care să stimuleze favorabil toate tipologiile vocale întru bucuria publicului și eterna memorie a compozitorului.
Tenorul DANIEL MAGDAL a repurtat un imens succes într-un rol interpretat mai rar deoarece activitatea sa, plenar solicitată cuprinde... douăsprezece roluri de tenor lirico – spinto cu generoase disponibilități dramatice ... în care figurează efectiv unicul interpret. Datorită Domniei sale, în repertoriul teatrului se pot menține aceste titluri spre bucuria publicului dar și a colegilor care au astfel prilejul să se afirme într-un bogat repertoriu. Daniel Magdal a confirmat tehnica sa impecabilă în conjuncție cu estetismul său de o elegantă și impresionantă emotivitate, admirabil marcată de acel lamento care înnobilează frazarea sa extraordinară. Astfel conferă personajului său Don José întreaga paletă vocală și teatrală prin care ilustrează momente de gingășie duioasă cu Micaela, de bărbăție curajoasă în conflictul cu Escamillo, de intransigență cu Carmen și, pe măsură ce conștientizează sentimentul său absolut față de ea, dozează lirismul și dramatismul relevând fatala evoluție a personajului de la iubire până la ura plină de gelozie prin care devine asasinul iubitei sale. Glasul său miraculos, reunind tehnică și estetică, impresionează prin culoarea coloanei centrale admirabil dozate atât în pianissimo, piano, mezzoforte și fortissimo paroxistic. Abundența sonoră și timbrală generos manifestate în coloana centrală vocală este culminată în acute de un sunet intens, incisiv și totuși caracterizat de acea seniorală elasticitate prin care artistul oferă o multitudine de nuanțe aferente numeroaselor exigențe muzicale și teatrale ale personajului său.
Rolul toreadorului Escamillo i-a revenit lui CĂTĂLIN TOROPOC, artist dotat cu o interesantă prezență scenică foarte necesară mai ales unui rol atât de spectaculos. Vocalitatea sa de bariton se manifestă generos într-o sonoritate al cărui dozaj se confirmă artistic în majoritatea momentelor din evoluția personajului său. Își utilizează timbrul consistent și de o frumoasă culoare cu gust pentru nuanțările expresive muzicale și teatrale.
O emoție foarte puternică mi-a produs-o faptul că rolul Micaela l-a abordat fiica marelui bariton de altădată, DAN IORDĂCHESCU, soprana IRINA IORDĂCHESCU, prim solistă a Operei de foarte mulți ani, aflată la apogeul unei prestigioase cariere naționale și internaționale, cu o vastă experiență repertorială în operă, lied, muzică vocal simfonică, oratoriu, asemenea eminentului său părinte care i-a fost și Maestru transmițându-i întreaga sa experiență acumulată și patrimoniul învățăturilor sale.
Le primise la rândul lui de la Maestrul său, ilustru tenor CONSTANTIN STROESCU care, la Conservatorul din Paris, a studiat cu profesorul și artistul EDMOND DUVERNOY prietenul lui Bizet, interpretul rolului Morales la premiera absolută a acestei opere.
Această perpetuare generațională m-a emoționat profund. Așa cum am mai spus, rolul Micaela e un rol complex reunind lirismul cu dramatismul sub exigența unei actorii de mare forță expresivă. După ce, în scurta scenă de la începutul primului act, Micaela – Irina a reușit cu o gingășie delicată și foarte inspirată să se sustragă soldaților curtenitori ai lui Morales, a revenit în scenă pentru duetul cu Don José în care a etalat o multitudine de sonorități adecvat timbralizate pentru stările sufletești: iubirea față de logodnicul ei, afecțiunea față de mama lui bolnavă și al cărei mesager este ea, evocarea atmosferei satului și, mai ales, acele fraze în care tânăra fata reproduce logodnicului cuvintele mamei sale; Irina Iordăchescu a încălzit expresia sonoră și timbrală cu un fior lăuntric al ființei sale moștenit de la celebrul său părinte dar și șlefuit prin învățăturile însușite de la el și prin sedimentarea propriilor experiențe artistice. În scena din actul al treilea, când Micaela, animată de iubire și curaj, urcă în munți, la contrabandiști ca să întâlnească pe Don José dar și să se confrunte cu Carmen, soprana Irina Iordăchescu a realizat o creație interpretativă prin care am încercat una dintre cele mai mari bucurii trăite în viața mea în privința interpretărilor respectivului rol. Fiecare motiv al liniei vocale a fost nuanțat sonor și timbral în funcție de conținutul dramaturgic al frazei literare. Una dintre dificultățile majore ale minunatei arii constă în succesiunea motivelor și a celor trei părți într-o continuitate car nu dă răgazul unei odihniri pe parcurs; conține o linie vocală care se exprimă mult în jurul zonei de pasaj și are parte de salturi la sib2 dar și la si2 natural emise cu o tehnică impecabilă și conferind o profundă semnificație expresivă cuvintelor. Dintre multitudinea nuanțărilor diferențiate, aș sublinia-o pe aceea de la motivul ... elle est dangereuse ... elle est belle ... într-un pianissimo poco ritenuto cu un crescendo urmat imediat de decrescendo în perfectă aderență la prescripțiile de pe partitură ale compozitorului. Admirabile diferențieri în cele două motive cu repetitivitatea literară la niveluri tonale diferite.
Noaptea, după spectacol, am retrăit noian de amintiri și stări emotive, bucurii muzicale ... de ieri ... și ... de azi ... simțite în sala Operei Naționale din București ... la ... CARMEN ... peste ani ... de Sfântul Ion, la Opera din București ...
PLAI STRĂBUN Nr. 71
