Am spus-o de multe ori și îmi place să repet cu mândrie: sunt un fiu al Radiodifuziunii noastre! Am crescut de la vârsta de patru ani ascultând permanent radio-ul și m-am dezvoltat cultural și estetic foarte mult datorită programelor sale. Și astăzi, la Roma ori în alte părți ale lumii pe unde merg, într-un anumit răgaz de timp, mă conectez online cu Radodifuziunea noastră și mă bucur de muzică și de ... graiul românesc ... pe care nu-l mai aud și nu-l mai vorbesc în intimitatea casei mele la Roma de ... cincisprezece ani ... Dar Radio-ul nostru îmi oferă această prețioasă compensație ...
Anul viitor voi împlini două decenii de permanentă colaborare cu Societatea Română de Radiodifuziune atât cu Radio România Cultural cât și cu Radio România Muzical. De la Roma, de prin lume dar și de acasă de la București, în studio, fiecare revenire a mea la Radio reprezintă o bucurie și fiecare emisiune este un seminar de suflet și spirit de la muzică și către muzică pentru publicul nostru drag.
În cadrul acestor două decenii, un segment important îl reprezintă deceniul împlinit anul acesta cu transmisiunile în direct de la Teatro alla Scala din Milano realizat împreună cu Dr. Luminița Arvunescu, muzicolog rafinat și redactor destoinic, personalitate sensibilă, delicată și, în același timp, foarte entuziastă, animată de o dragoste infinită față de artiștii lirici din toate generațiile indiferent că a avut sau nu prilejul de a-i cunoaște personal; s-a legat de aceste personalități prin vocile lor pe care le-a primit cu drag în sufletul ei generos. Înaintea acestui deceniu (2005 - 2015), am avut o transmisiune în direct de la Scala la 7 decembrie 2003 realizată împreună cu Dr. Irina Hasnaș, o altă prsonalitate de frunte a generației de redactori din ultimele două decenii; am comentat atunci împreună inaugurarea Scalei cu ”Moïse et Pharaon” de Rossini în versiune franceză: dirijor: Riccardo Muti, regia: Luca Ronconi; Ildar Abrazakov (Moïse), Erwin Schrott (Pharaon), Giuseppe Filianoti (Aménophis), Tomislav Muzek (Éliézer), Giorgio Giuseppini (Osiride), Antonello Ceron (Aufide), Sonia Ganassi (Sinaïde), Barbara Frittoli (Anaï). A fost o inaugurare interesantă prin lectura dirijorală a lui Muti aplicată unei capodopere ale Belcanto-ului rossinian interpretată în limba franceză. Anul următor, 2004, inaugurarea de la 7 decembrie a fost transmisă ulterior, nu în direct; era o producție cu opera ”L´Europa riconosciuta” de Salieri, care se cântase chiar la inaugurarea absolută a teatrului, la 3 august 1778; sub bagheta lui Riccardo Muti și regia lui Luca Ronconi, evoluau în această premieră a timpurilor moderne Diana Damrau (Europa), Désirée Racantore (Semele), Genia Kühmeier (Asterio), Daniela Barcellona (Isseo), Giuseppe Sabbatini (Egitto), Alessandro Ruggiero (Figlio di Asterio e di Europa). Tenorul Giuseppe Sabbatini era la apogeul carierei sale internaționale în timp ce soprana Diana Damrau, aproape în surdină, își făcea debutul la Scala într-un star-system care avea să o consacre câțiva ani după aceea, mai mult în America și la Metropolitan de cât la Scala unde, în inaugurare, avea să revină într-o scandaloasă producție cu ”La Traviata” de Verdi (2013).
La 7 decembrie 2005, invitat de Luminița Arvunescu, aveam să inaugurez o serie de transmisiuni în direct de la Scala la fiecare deschidere de stagiune de la 7 decembrie și iată că anul acesta am împlinit zece ani de neîntreruptă colaborare în prezentarea și comentarea acestui eveniment artistic de importanță internațională. ”Idomeneo” de Mozart a fost prima noastră inaugurare, sub bagheta lui Daniel Harding și regia lui Luc Bondy având ca interpreți pe Steve Davislim (Idomeneo), Monica Bacelli (Idamante), Camilla Talling (Elettra), Francesco Meli (Arbace), Robin Laggate (Gran sacerdote di Nettuno), Ernesto Panariello (La voce). S-a cântat în afara stilului, într-o banalitate expresivă și chiar aproximație muzicală ceea ce era scandalos pentru Scala; îmi amintesc ce tristețe aveam în timp ce ascultam vocile; unica bucurie mi-o producea tenorul Francesco Meli, laureat al Concursului Internațional de Canto Hariclea Darclée; era la a treia sa producție la Scala dar, de data aceasta, în inaugurare. Era o inaugurare cu totul specială; în urmă cu doar opt luni,în urma unui referendum intern al salariaților de la Scala (770 de voturi contra și doar 30 pentru), Riccardo Muti își dăduse demisia părăsind, se pare, pentru totdeauna Scala unde avusese două decenii de direcție muzicală și artistică; pentru prima dată în istoria Scalei când se întâmpla așa ceva și tot pentru prima dată când un personaj străin, francezul Stéphane Lissner, avea să asume o dublă funcție: ”sovrintendente” și ”direttore artistico”. Toată lumea a rămas perplexă deoarece Lissner era un ilustru necunoscut, fusese director artistic la Théâtre Châtelet din Paris cu slabe rezultate transformând acel teatru aproape într-un ... cabaret jenant. Atât garnitura de la premiera din seara inaugurării cât și configurația repertorială și a distribuțiilor din stagiunile imediat următoare, m-au convins că Lissner era un ignorant în materie de muzică și mai ales de operă; am fost primul om care a avut curajul să o spună deschis atât în studioul radiofonic de la București cât și de la Roma iar confirmarea a venit treptat culminând cu rușinoasa serie de gafe ale sale în timpul emisiunii de televiziune de la Paris unde nu a fost în stare să recunoască ariile celebre din opere foarte cunoscute precum ”Norma”, ”Tosca”, ”Madama Butterfly”; filmul cu acea emisiune a circulat în rețeaua web ... Cei zece ani ai lui Lissner la Scala au însemnat o scădere a calității artistice chiar dacă el s-a lăudat cu niște bilanțuri contabile impostate în favoarea sa ...
Anul următor, 2006, sagiunea scaligeră se inaugura cu ”Aida” de Verdi sub bagheta lui Riccardo Chailly și într-o nouă montare a lui Franco Zeffirelli având ca interpreți pe Marco Spotti (il Re), Ildiko Komlosi (Amneris), Violeta Urmana (Aida), Roberto Alagna (Radames), Giorgio Giuseppini (Ramfis), Carlo Guelfi (Amonasro). Vocile au fost obosite și chiar parțial calibrate pentru respectivele roluri; Violeta Urmana, soprană Falcon cu afirmări în roluri de mezzosoprană în primii ani ai carierei (Azucena chiar la Scala la inaugurarea din anul 2000) revenea acum în rolul Aidei pe care l-a realizat cu mare greutate ratând cele mai frumoase și spectaculare fraze ale personajului; partenerul său Roberto Alagna, tenor cu mari succese la Scala în roluri lirice, s-a dovedit a fi atât de insuficient și ineficient recurgând la falseturi și escamotări și fiind energic contestat de publicul care l-a huiduit și fluierat puternic; la cea de a doua reprezentație, în urma unor justificate contestații ale publicului imediat după celebra ”Celeste Aida”, Alagna părăsește scena și, lovitură de teatru!, grație prezenței de spirit a unui regizor de culise, este împins în scenă tenorul Antonello Palumbo aflat acolo în calitate de ”cover” și cântând primul act în blugi spre stupoarea generală.
Inaugurarea din 2007 cu ”Tristan und Isolde” de Wagner sub bagheta lui Daniel Barenboim și în regia lui Patrice Chéreau, a fost o inaugurare frumoasă, de bucurie muzicală și stilistică și pe care am comentat-o cu mare plăcere. Interpreții erau Jan Storey (Tristan), Waltraud Meier (Isolde), Matti Salminen (König Marke), Gerd Grochowski (Kurvenal), Will Hartmann (Melot), Michelle Deyoung (Bragaene). În mod deosebit Waltraud Meier și Jan Storey au oferit o interpretare autentică a spiritului wagnerian muzical și stilistic.
În 2008, inaugurarea stagiunii avea să fie cu ”Don Carlo” de Verdi sub bagheta dirijorului Daniele Gatti și în regia lui Stéphane Braunschweig. Gatti a condus cu flagrante oscilații și nu a dovedit o completă stăpânire a relației dintre voci și orchestră. Interpreții erau Ferruccio Furlanetto (Filippo II), Stuart Neill (Don Carlos), Dalibor Janis (Rodrigo), Anatoli Kotscherga (Grande inquisore), Fiorenza Cedolins (Elisabetta di Valois), Dolora Zajick (Eboli), Cristiano Cremonini (Conte di Lerma). Furlanetto și Zajick mult prea uzați, Stuart Neil și Dalibor Jenis incompatibili cu partiturile rolurilor lor, Fiorenza Cedolins, soprană care a avut un început de carieră formidabil de promițător, după câțiva ani de glorie, s-a înscris într-o prematură parabolă descendentă ajungând la această inaugurare într-o condiție vocală precară. Aveam să comentăm în acea seară o operă splendidă masacrată sub toate aspectele fapt incredibil și inacceptabil pentru Scala și încă la inaugurarea stagiunii.
Inaugurarea din 2009 ne-a adus capodopera ”Carmen” de Bizet sub bagheta lui Daniel Barenboim și în regia semnată de Emma Dante. Interpreții erau Anita Rachvelishvili (Carmen), Jonas Kaufmann (Don José), Adriana Damato (Micaela), Erwin Schrott (Escamillo). Carmen s-a arătat lejer disfonică încă de la primul recitativ dinaintea Habanerei; a cântat banal, iar condiția ei fizică de atunci era incompatibilă cu figura scenică a protagonistei chiar dacă unele trăsături ale personajului fizic se manifestau discret; Micaela a fost o supriză neplăcută care a dus la un eșec datorită faptului că profilul vocal al rolului depășea condiția vocală a sopranei; Escamillo s-a dovedit a fi vulgar, agresiv chiar bădăran, cu o pronunție franceză precară; Don José era interpretat de Jonas Kaufmann la prima sa inaugurare scaligeră și la a patra colaborare cu teatrul; Kaufmann, tenor liric cu timbru consistent, a oferit o lectură interpretativă de o anumită rafinată eleganță dar necorespunzătoare personajului, insuficient în zonele dramatice și excesiv de ... falsetat în zonele lirice. Am precizat în comentariile mele că asistasem la un Don José al cărui lirism frizase maniera de caffé concert ...
În 2010 inaugurarea a fost din nou sub semnul lui Wagner cu o nouă producție a operei ”Die Walküre” sub bagheta lui Daniel Barenboim și în regia lui Guy Cassiers interpreții principali fiind Nina Stemme (Brünnhilde), Waltraud Meier (Sieglinde), Simon O´Neill (Siegmund), John Tomlinson (Hunding), Vitalij Kowaljow (Wotan), Ekaterina Gubanova (Fricka). Stemme, Meier, O'Neill și Tomlinson au reeditat succesul în tetralogie repurtat atât la Bayreuther Festspiele cât și pe celelalte mari scene ale lumii; o surpriză foatre plăcută a reprezentat Ekaterina Gubanova în rolul Fricka și o prezență aproape onorabilă Vitalik Kowaljow în Wotan unde sonoritatea glasului a fost generoasă dar nu și expresivitatea adecvată ori pronunția cu multe lacune.
Anul 2011 a însemnat inaugurarea stagiunii scaligere din nou sub semnul lui Mozart cu capodopera sa ”Don Govanni”; dirijorul Daniel Barenboim și regizorul Robert Carsen au condus garnitura de interpreți care la premieră au fost Peter Mattei (Don Giovanni), Bryn Terfel (Leporello), Anna Netrebko (Donna Anna), Barbara Frittoli (Donna Elvira), Anna Prohaska (Zerlina), Stefan Kocan (Masetto), Giuseppe Filanotti (Don Ottavio), Kwangchul Youn (Il Commendatore). Peter Mattei a realizat un protagonist pe filon liric, elegant în frazare și foarte muzical, oferindu-ne un Don Giovanni mai interiorizat ceea ce cu greu se poate realiza și accepta; Barbara Frittoli s-a dovedit a fi o Donna Elvira pusă la grea încercare prin lipsa culturii frazării mozartiene și agilitatea greoaie punând în pericol chiar limpezimea intonației; Filianotti a fost un Don Ottavio penibil sub toate aspectele mergând până la stridențe și opacități din cauza oboselii vocale. Atracția serii era Anna Netrebko prezentă la Scala cu Teatrul din Petersburg în urmă cu 12 și respectiv 14 ani cu prilejul unor turnee cu concerte și ”Război și pace” de Prokofiev; acesta era adevăratul ei debut scaliger și încă într-o inaugurare de stagiune; Netrebko era pe punctul să abandoneze repertoriul liric lejer și să înceapă abordarea unui repertoriu dramatic. Cine a sfătuit-o să recurgă la Mozart pentru această tranziție nu a fost un consilier profesional autentic deoarece Mozart este dificil pentru toate vocalitățile atunci când se urmărește onorarea lui. Donna Anna cântată (nu interpretată) de Netrebko a fost în general banală și din când în când vulnerabilă prin stridențe, efecte antimozartiene, falsetto-uri de eschivare, agilități aplatizate. Că ea o avea un public al ei cu niște criterii mai mult sau mai puțin ancorate într-o cultură profundă, este o problemă care nu ne interesează pe noi atunci când avem răspunderea unui serviciu public în arbitrarea calității în spiritul etic al adevărului artistic. Încă o dată se confirma lipsa de profesionalism a lui Lissner care, deja de șase ani, făcuse din Scala un teatru al experimentelor de proastă calitate în detrimentul prestigiului teatrului și al adevăratei bucurii artistice.
În anul următor, 2012, inaugurarea a fost din nou wagneriană cu ”Lohengrin”. Atât eu cât și Luminița Arvunescu am avut marea bucurie ca, în studio cu noi, să fie prezentă marea noastră artistă Maria Slătinaru-Nistor, soprană mozartiană, verdiană, pucciniană și ... wagneriană de prestigiu internațional cu o carieră bogată în succese în marile teatre ale lumii. Interpretase câteva producții cu ”Lohengrin” și, în pauze, am oferit publicului câteva interpretări ale sale. Dirijorul Daniel Barenoim și regizorul Klaus Guth au lucrat cu garnitura de interpreți care, în seara premierei, au fost Jonas Kaufmann (Lohengrin), Anette Dasch (Elsa von Brabant), Tomas Tomasson (Friedrich von Telramund), Evelyn Herlitzius (Ortrud), René Pape (Heinrich der Vogler), Željko Lučić (Der Heerrufer des Konigs). A fost o seară cu aspecte bune și frumoase dar și multe altele rele și urâte ... Kaufmann a fost insuficient pentru Lohengrin chiar dacă a oferit unele subtilități lirice lipsite totuși de autentica tensiune emotivă a personajului; Anette Dasch a ilustrat o Elsa reușită în părțile lirice și pusă în dificultate în cele dramatice; Evelyn Herlitzius, soprană lirică wagneriană la limită, s-a expus penibil într-un rol de soprană Falcon dramatică abordat și de mezzosopranele înalte; Tomasson, Pape și Lučić într-un mediocru conformism. Pe bună dreptate triumfătoarea serii a fost soprana Maria Slătinaru-Nistor ale cărei imprimări au eclipsat puternic pe protagonistele serii.
Inaugurarea scaligeră din anul 2013, la încheierea anului verdian, a fost un apogeu al decăderii oribile sub toate aspectele: ”La Traviata” de Verdi dirijată execrabil de către Daniele Gatti și regizată scandalos de Dmitri Cerniakov, un perfect ignorant în materie de Verdi. Triunghiul interpreților principali au fost Diana Damrau (Violetta Valéry), Piotr Beczala (Alfredo Germont), Željko Lučić (Giorgio Germont), cărora li s-au alăturat Mara Zampieri (Anina), Giuseppina Piunti (Flora Bervoix). Damrau, Beczala și Lučić s-au dovedit a fi absolut nedemni de Verdi, de ”La Traviata” și de Scala în repertoriul verdian. Rar mi-a fost dat să asist la ceva atât de meschin și oribil ... Am plecat acasă foarte trist în acea seară ...
Inaugurarea scaligeră din anul 2014 cu ”Fidelio” de Beethoven dirijată de Daniel Barenboim și regizată de Deborah Warner a fost ... de un lirism mozartian ... conform mărturisirilor lui Barenboim ... Ridicol! Penibil! Dezastruos! ... Interpreții Anja Kampe (Leonora – Fidelio), Kwangchul Youn (Rocco), Klaus Florian Vogt (Florestan), Falk Struckmann (Don Pizarro), Mojca Erdmann (Marcellina), Peter Mattei (Don Fernando), Florian Hoffmann (Jaquino), colaboratorii și prietenii lui Barenboim de la Berlin (mărturia dirijorului) au cântat superficial, inconsistent, într-o manieră prin care dirijorul a ofensat pe Mozart care nu se poate cânta ... ”ușurel” ... De unde până unde Beethoven ... mozartian ! ...
Anul acesta, recenta inaugurare cu ”Giovanna d´Arco” sub bagheta lui Riccardo Chailly și în regia a unui cuplu de regizori - Moshé Leiser și Patrice Caurier - care doriseră o versiune autentic porno și la care dirijorul s-a opus motiv pentru care a fost agresiv și vulgar insultat de cei doi chiar în timpul unui interviu acordat de Chailly pentru Raitre. Așa ceva nu s-a mai întâmplat nici-odată în istoria Scalei ... Din garnitura de interpreți s-a detașat tenorul Francesco Meli care a interpretat rolul Carlo VII cu eleganță, rafinament, muzicalitate și frazare inteligentă; menționam în comentariile mele faptul că acest tenor este un laureat al Premiului I al Concursului Internațional de Canto Hariclea Darclée și că debutul lui cu orchestra a avut loc la Brăila într-un concert pe Esplanada Dunării interpretând rolul lui Manrico din scena ”Miserere” a actului al IV-lea al operei ”Il Trovatore” de Verdi avâdn pe soprana Mariana Nicolesco în rolul Leonora iar imprimarea acestui moment a fost difuzată în pauza seratei. Anna Netrebko în rolul titular a realizat foarte frumos toate părțile lirice ale rolului dovedindu-se deficitară în zona dramatică unde a manifestat stridențe și intonație deficitară uneori. Baritonul Devid Cecconi în rolul Giacomo a fost salvatorul seratei înlocuind în ultimul moment pe baritonul Carlos Alvarez inițial distribuit. Dacă Devid Cecconi nu ar fi interpretat acest rol laun festival în Anglia în urmă cu câteva luni, inaugurarea stagiunii în acest an ar fi căzut complet pentru prima dată în istoria teatrului. Carlos Alvarez care deja de acum zece ani se dovedea ineficient și uzat în rolurile verdiene abordate la Metropolitan, nici nu ar fi trebuit să existe în distribuția Scalei și încă în serata inaugurală. Prin rocambolesca sa înlocuire cu baritonul Cecconi aveam să ne dăm seama că Scala nici nu avea o garnitură de tineri interpreți care să fie ”de acoperire” ori ”covers” așa cum se spune în teatru. Și atunci, pe bună dreptate, m-am întrebat în comentariile mele din timpul pauzei: ce management este oare acesta? ...
În toți acești ani, împreună cu Luminița Arvunescu, am căutat să fim cinstiți și obiectivi în fața evenimentului artistic fie el foarte bun ori bun, fie el mai puțin bun ori foarte slab ... Este datoria noastră de onoare față de public și față de tinerele generații să ilustrăm ceea ce este frumos și bun pentru a fi aprofundat și urmat și ceea ce este nepotrivit, nedemn, nevrednic ... De unde știm cum să evaluăm ? ... Din experiența studiului individual pe partitură, prin analizele noastre muzicologice, din experiența acumulată grație marilor artiști din trecut pe care i-am admirat și studiat ori în teatru ori în înregistrări audio sau video ...
Dar dincolo de aceste aspecte, deschiderea stagiunii la Scala este un eveniment. Este foarte adevărat că evenimentul de astăzi nu mai are acea priză la publicul larg din toate categoriile așa cum remarcam în Italia în urmă cu 25, 20 și chiar 15 ani când se vorbea peste tot de această inaugurare ... Astăzi se discută mai puțin ... Vedetele autentice ale teatrului liric lipsesc ... Ceea ce propulsează actualul star-system sunt niște ... simpatice (uneori!) ... valori relative ... Din aceste motive au luat amploare aceste regii oribile care nu corespund adevărului muzical și teatral al partiturii ... Am încredere că nu va mai dura mult și oamenii vor dori să redescopere bucuria cinstită și adevărată a spectacolului de operă așa cum se ăpstrează el în filele partiturii. Modernismul poate să ofere soluții tehnice foarte eficiente și efecte expresive interesante dar nu are dreptul să masacreze partitura anulând identitatea personajelor și strivind contextul dramaturgic al acțiunii.
Dar dincolo de toate aceste aspecte, un deceniu alături de Luminița Arvunescu în transmisiunile în direct de la inaugurarea stagiunilor scaligere, reprezintă o minunată experiență alături de o mare personalitate radiofonică. Am avut parte să văd o Luminiță entuziasmată și radioasă atunci când momentele erau îmbucurătoare dar și o Luminiță îndurerată în momentele nefericite ale Scalei deoarece Luminița este sensibilă, pasionată, devotată muzicii și publicului.
Dacă la Scala a fost sau nu mereu un succes la aceste inaugurări, pot însă confirma că pentru Radiodifuziunea noastră a fost totdeauna un succes. Atât în transmisiunile de la Scala cât și în altele de la Metropolitan ori de la Bayreuth ori din alte teatre, pot spune că Radiodifuziunea Română este la înălțime prin actul de cultură pe care îl realizează: invitați pentru comentarii și de multe ori artiști de prestigiu, omagierea artiștilor români afirmați în respectivele opere cu difuzarea înregistrărilor de fonotecă și atmosfera din studio care este extraordinară și pe care mi-o doresc cu timp înainte. Am ascultat și am și participat la emisiunile altor Radiodifuziuni dar nu am constatat atenția, grija, preocuparea dovedită de redacția de la București.
Ca un adevărat ... fiu al Radiodifuziunii noastre ... deja aștept cu plăcută emoție următoarea emisiune cu Luminița dar și cu celelalte ... walkirii ... așa cum le-am numit cândva ... deoarece, indiferent cum se cântă pe acolo de unde se transmite, în studio la noi este o sărbătoare împodobită cu valorile noastre!
REVISTA MUZICALĂ RADIO 17.12.2015
