LUCIA ROIC ... noblețea fascinantă a lirismului vocal ...

 

Friml ROSE MARIE - rolul titular

Dintre numeroasele personalități care au marcat Istoria Operetei în România, primadonna LUCIA ROIC (11 octombrie 1926, Vîjnița, Bucovina de Nord - 31 decembrie 2021, Munchen, Germania) ocupă un loc cu totul special grație unei spectaculare parabole artistice.

LUCIA ROIC - în perioada studiilor universitare

S-a născut la 11 octombrie 1926, la Vîjnița, în Bucovina de Nord, astăzi aflată în Ukraina, unde a trăit până la vârsta de patru ani. În 1930, tatăl său, Leon Roic, profesor de limbă germană și română, este transferat la renumitul Liceu Petru Rareș unde a devenit și director. După propriile evocări, s-a bucurat de o copilărie și o adolescență fericită într-o familie iubitoare și unită. De la tatăl său a moștenit un profund simț artistic iar de la mama sa vocea de soprană foarte frumoasă. Piatra Neamț devine orașul său de adopțiune unde și-a făcut primele studii la Școala Generală Nr. 2 și apoi la Liceul de Fete. Manifestând de mică o muzicalitate impresionantă, tatăl i-a comandat chiar de la Viena un pian Stingl, marcă foarte bună al cărui model fusese inaugurat încă din anul 1906; studiile de pian, muzicalitatea, simțul artistic, i-au favorizat apariția și dezvoltarea unei voci de mare calitate aptă pentru studii pe care le începe de timpuriu. La vârsta de 17 ani, cu prilejul inaugurării Teatrului din Piatra Neamț, participă cu interpretarea rolului Gilda în celebrul cvartet din actul al treilea al operei RIGOLETTO de Verdi. Datorită aptitudinilor artistice care se impuneau prin vocea sa de soprană de mare calitate, s-a dedicat unor studii universitare artistice începute în 1945 la Academia Regală de Muzică din București și devenind în 1950 absolventa Conservatorului de Muzică Ciprian Porumbescu în urma tranziției istorice a României de la monarhie la republica populară. În paralel cu studiile universitare muzicale, a urmat Facultatea de Litere din București între anii 1945 și 1950. Acest parcurs al formării intelectuale și artistice cu dublă absolvire și licență au conferit personalității sopranei Lucia Roic un profil foarte adecvat estetismului muzical și dramaturgic al genului de Operetă. Studiile filologice au stimulat-o în asimilarea și aprofundarea literară a libretelor corelate apoi cu o perfectă încadrare dramaturgică în desfășurarea spectacolului stabilind o relație de mare consistență artistică atât cu regizorii cât și cu partenerii.

Soprana și Profesoara LIDIA VRĂBIESCU VAȚIANU

La Clasa de Canto a Conservatorului a fost studenta profesoarei Lidia Vrăbiescu Vațianu (Arad, 1895 – 1982, București), soprană cu studii la Academiile de Muzică din Budapesta și Viena, căsătorită cu marele tenor Romulus Vrăbiescu (1884 – 1951), artist care s-a impus mai ales în repertoriul wagnerian, cu carieră prestigioasă națională și internațională, afirmat și la Teatro alla Scala din Milano; de foarte tânără, Doamna Vrăbiescu, așa cum au numit-o elevele sale toată viața, paralel cu activitatea artistică a început activitatea pedagogică; în 1929 devine profesor suplinitor la Conservatorul de Muzică din București pentru ca în 1933 să fie titularizată la catedră; deci avea o experiență pedagogică și didactică în școala cântului de peste un deceniu și jumătate atunci când, la clasa ei, a sosit tânăra soprană Lucia Roic.

Soprana și Profesoara LIDIA VRĂBIESCU VAȚIANU

Multe dintre elevele acestei profesoare au devenit personalități artistice de mare importanță precum Ioana Nicola Știrbei, Arax Savagian, Elisabeta Neculece Carțiș, Magda Ianculescu, Valeria Rădulescu, Marina Krilovici, Rodica Mitrică și multe altele; de menționat că a studiat cu această profesoară și baritonul Eduard Tumagian (Tumageanian).

Doamna Vrăbiescu avea o tehnică vocală germană perfecționată la Budapesta și mai ales la Viena aplicând fundamental acel principiu funcțional al rezonanței pe care școala germană îl definește prin termenul kopfstimme; astfel se cultivă abilitatea unei rezonanțe numite de cap prin poziția deosebit de înaltă a sunetului atât în vocea vorbită cât și în cea cântată în contextul unui virtuozism vocal ideal pentru un artist de operetă care are de cântat dar și de rostit frazele de proză, totul corelat cu o intensă mișcare scenică de foarte multe ori coregrafică. 

LUCIA ROIC (Nedda), DAVID OHANESIAN (Tonio) - Leoncavallo PAGLIACCI - într-o producție a Conservatorului din București în anii de studenție ai celor doi mari artiști 

În anii din Conservator, tânăra soprană Lucia Roic parcurge conform programelor analitice un amplu repertoriu de arii antice, lieduri, roluri de operă; la unul din examene interpretează cu mare succes rolul Nedda din I PAGLIACCI de Leoncavallo avându-l ca partener pe studentul de atunci și marele bariton de mai târziu David Ohanesian. 

TEATRUL DE STAT DE OPERETĂ din BUCUREȘTI înființat în anul 1950 și demolat în 1987   

Dar profilul artistic al tinerei soprane Lucia Roic atestă niște caracteristici vocale, estetice și culturale ed mare afinitate cu universul artistic al operetei căruia, curând, avea să-i confere ... noblețea fascinantă a lirismului vocal ...

 

Offenbach PERICOLA

Imediat după absolvirea Conservatorului și a Facultății de Litere, în anul 1950, soprana Lucia Roic, foarte bine pregătită sub aspect vocal tehnic și stilistic, muzical și în ceea ce privește cultura universală dar mai ales cea literară, este angajată mai întâi la Teatrul Armatei din București unde își face debutul absolut în opereta PERICOLA de Offenbach. Apoi, în același an este angajată solistă chiar în prima stagiune a Teatrului de Stat de Operetă nou înființat și inaugurat cu premiera VÂNT DE LIBERTATE de Dunaevski la 7 noiembrie 1950 în regia maeștrilor Sică Alexandrescu și Nicușor Constantinescu, sub bagheta dirijorului Liviu Cavassi și având în rolurile principale pe Silli Popescu, Migri Avram Nicolau, Maria Wauwrina, Petre Ștefănescu Goangă, Șerban Tassian, Mircea Nemens și mulți alții. Rolul Stella interpretat de soprana Silli Popescu a fost abordat în scurt timp ca prim rol al său și de tânăra debutantă Lucia Roic a cărei activitate artistică avea să se desfășoare pe această scenă peste un sfert de veac, până în anul 1977. Prin activitatea artistică începută chiar odată cu înființarea, Lucia Roic este membru fondator al Teatrului de Stat de Operetă din București, unica personalitate astăzi în viață din acea generație de membri fondatori.

 

Dunaewski VÂNT DE LIBERTATE - Stella

La momentul angajării sale, directorul teatrului era Velimir Maximilian (1950-1952) căruia i-au urmat, pe perioada cât artista a activat în teatru, Frantz Auerbach (1952-1953), Sandu Eliad (1953-1958), Barbu Dumitrescu (1958-1961), Ion Dacian (1961-1971), Petre Codreanu (1971-1975), George Zaharescu (1975-1990).

Dunaewski VÂNT DE LIBERTATE - Mircea Nemens, Lucia Roic, Petre Ștefănescu-Goangă

Bilanțul statistic ne confirmă că soprana Lucia Roic a interpretat în cariera sa 25 de roluri într-un total de 27 de producții; 9 roluri în lucrări românești participând la pregătirea premierelor absolute; 16 roluri în lucrări străine; 20 compozitori dintre care 6 români și 14 străini. Repertoriul său, inaugurat la Teatrul Armatei cu PERICOLA de Offenbach (1950) a continuat la Teatrul de Stat de Operetă în următoarele titluri cu respectivele mențiuni de personaje și compozitori în următoarea ordine istorică a premierelor: VÂNT DE LIBERTATE (Stella) de Dunaewski (7 noiembrie 1950), N-A FOST NUNTĂ MAI FRUMOASĂ (Ileana) de Nicolae Kirculescu (7 februarie 1951), ANA LUGOJANA (Ana) de Filaret Barbu (7 noiembrie 1951 – reluată într-o nouă montare în 1967), ACULINA (Annette) de Kovner (8 mai 1952), CULEGĂTORII DE STELE (Sanda) de Florin Comișel (3 martie 1954), LĂSAȚI-MĂ SĂ CÂNT (Bertha) de Gherase Dendrino (30 octombrie 1954 – reluată într-o montare nouă în 1969), VÂNZĂTORUL DE PĂSĂRI (Prințesa) de Zeller (1956), PLUTAȘUL DE PE BISTRIȚA (Ileana) de Filaret Barbu (30 0ctombrie 1956 – reluată într-o nouă montare în 1971), STUDENTUL CERȘETOR (Laura) de Millocker (1958), BOCCACCIO (Fiammetta) de Suppé (1959), LYSISTRATA (Lysistrata) de Gherase Dendrino (15 decembrie 1960), ROSE MARIE (Rose Marie) de Friml (2 martie 1962), SĂRUTUL CIANITEI (Cianita) de Miliutin (9 aprilie 1963), PRINȚESA CIRCULUI (Lidia) de Kalman (29 februarie 1964), TÂRGUL DE FETE (Daria) de Filaret Barbu (20 august 1964), ȚARA SURÂSULUI (Liza) de Lehar (10 aprilie 1965), SECRETUL LUI MARCO POLO (Mi Tzu Ti) de Lopez (4 noiembrie 1966), SÂNGE VIENEZ (Franzi) de Strauss (24 februarie 1967), CONTESA MARITZA (Contesa Maritza) de Kalman (16 decembrie 1967), VOIEVODUL ȚIGANILOR (Saffi) de Strauss (25 decembrie 1968), SUZANA (Suzana) de Gilbert (9 aprilie 1970), SPUNE INIMIOARĂ SPUNE (Doamna Zoe) de Elly Roman (6 octombrie 1972), LA CALUL BĂLAN (Josepha) de Bentazky (8 iunie 1973), MĂTUȘA MEA FAUSTINA (Faustina) de Liviu Cavassi și Doru Butoescu (12 octombrie 1973).

LUCIA ROIC în centrul unui grup de colegi între care se disting ȘTEFAN GLODARIU, TONI BUIACICI, CONSTANȚA CÂMPEANU, CONSTANTIN DRĂGHICI, MIRCEA NEMENS, LILLI DUȘESCU, MARICA MUNTEANU, VALLI NICULESCU, GEORGE HAZGAN

Lucia Roic a colaborat cu un număr impresionant de personalității artistice din noianul cărora selectez pe cele mai importante: dirijorii Egizio Massini, Gherase Dendrino, Traian Mihăilescu, Constantin Rădulescu, Liviu Cavassi, Mircea Lucescu. Mircea Luculescu; regizorii Sică Alexandrescu, Nicușor Constantinescu, Ivan Dubrovnic, Ion Cojar, Ion Dacian, Nicolae Kirițescu, Barbu Dumitrescu, Anghel Ionescu-Arbore, Ion Lucian; maestra de balet Elena Penescu-Liciu. A avut parteneri de prestigiu precum: tenorii Ion Dacian, Viorel Chicideanu, Petre Valentin, Mihai Petculescu, Nicolae Țăranu, Anton Negoițescu, Eugen Fânățeanu, Eugen Savopol, Dorin Teodorescu, Cornel Rusu; baritonii Mircea Nemens, Iancu Groza, Nicolae Ionescu-Dodo, Dușan Bugarin, Gabriel Gheorghiu; subretele Migry Avram Nicolau, Elisabeta Henția, Virginica Romanovski, Constanța Câmpeanu, Valli Niculescu, Marica Munteanu, Daniela Diaconescu; comicii Bimbo Mărculescu, Toni Buiacici, George Hazgan, Ion Dinu, Virgil Bojescu; actrițele Maria Wauwrina, Elena Zamora, Sili Vasiliu, Ditta Pavel, Tamara Buciuceanu, Mia Chirilescu, Coca Enescu; actorii Nae Roman, Silviu Gurău, George Groner, Dem Hagiac, Tiberiu Simionescu, Nelu Marinescu. Sunt artiști experimentați și talentați care creau o atmosferă foarte prielnică stimulentului evolutiv pentru tinerii debutanți; de asemenea, artiștii generației sale ca și cei din generațiile ulterioare erau elemente talentate și pregătite la un înalt nivel de competitivitate.

 

Dendrino LĂSAȚI-MĂ SĂ CÂNT - Lucia Roic, Anton Negoițescu

 

Într-un astfel de context artistic, tânăra soprană Lucia Roic s-a înscris într-o evoluție eficientă a perfecționismului artistic prin care și-a obținut de foarte tânără un loc aparte în panorama artistică a teatrului. Dar în sufletul său avea să intre bas-baritonul Nicolae Ionescu – Dodo, artist frumos, talentat, cu o imensitate numerică de resurse vocale și actoricești, constituind un cuplu uman și artistic devenit celebru și educând împreună pe fiul lor, Michael Ionesco, astăzi o prestigioasă personalitate în domeniul artei la München.

LUCIA ROIC cu soțul său N.IONESCU-DODO și fiul lor MIHAI astăzi MICHAEL IONESCO

Tânăra soprană Lucia Roic a devenit rapid o iubită și afirmată primadonna în continuitatea unor primadonne veterane de tradiție precum Silli Popescu, Puica Alexandrescu, Lya Turovski, Elisabeta Porumbiță, Getta Mara, Dia Panaitescu, Denise Vrancea; de asemenea a evoluat elegant și distinct pe profilul său alături de colegele de generație Lilli Dușescu, Lidia Popescu, Valeria Rădulescu, Adriana Codreanu, Ștefi Pârvulescu, Corina Bărbulescu și a constituit un model interesant de studiat și de urmat pentru colegele din generația imediat următoare Cleopatra Melidoneanu, Mireille Constantinescu, Mihaela Mijea.

Filaret Barbu PLUTAȘUL DE PE BISTRIȚA rolul Ileana

Succesele de public și de critică au prilejuit afirmarea sopranei Lucia Roic în repetate rânduri în evenimente radiofonice și de televiziune iar unele documente păstrate sunt astăzi în fonoteca și filmoteca de aur. Treptat a început să se afirme și în turnee naționale și internaționale dintre acestea din urmă menționând 1957 (Moscova – LĂSAȚI-MĂ SĂ CÂNT de Dendrino); 1961 (Polonia – PLUTAȘUL DE PE BISTRIȚA de Filaret Barbu); 1965 (Italia – PRINȚESA CIRCULUI, VÂNZĂTORUL DE PĂSĂRI), etc.

Filaret Barbu PLUTAȘUL DE PE BISTRIȚA - Lucia Roic și Nicolae Țăranu

Primul impact cu personalitatea artistică a sopranei Lucia Roic l-am avut ascultând unele interpetări ale sale la radio, copil fiind și la începutul studiilor de pian. În vremea copilăriei mele televiziunea prelua periodic spectacolele teatrelor inclusiv ale Teatrului de Operetă; astfel publicul din toată țara avea posibilitatea să urmărească aceste spectacole care erau deosebit de frumoase și trezeau interesul de a se veni la teatru. 

Miliutin SĂRUTUL CIANITEI - rolul titular

Am fost frapat la început de ... numele ... Roic ... unic, pentru că nu l-am mai întâlnit nicăieri ... Lucia Roic ... iradia o muzicalitate fonetică absolut deosebită iar această armonie era perfect ilustrată de figura sa frumoasă, frecvent publicată în materialele fotografice ale revistelor și jurnalelor. De mic copil am început să merg la spectacolele Operetei, mai întâi la matinee, apoi, pe măsură ce am obținut încrederea părinților în atuonomia mea, și la spectacolele serale. Primul spectacol pe care l-am urmărit cu Lucia Roic a fost cu opereta ROSE MARIE de Friml unde interpreta rolul titular. 

Friml ROSE MARIE - rolul titular

La prima intrare în scenă am remarcat emoția publicului care admira figura elegantă a unei primadonna suplă, frumoasă, cu o coafură perfect aranjată în armonie cu figura sa scenică; o artistă care se mișca dezinvolt și nuanța convingător. 

Friml ROSE MARIE - rolul titular

La vremea aceea eram sensibil față de voci la modul emotiv căci nu aveam încă pregătirea profesională; dar îmi amintesc impresiile, emoțiile, reacțiile mele interioare și raționamentul pe care îl făceam asupra vocilor. Lucia Roic avea o voce de luminozitate solară, cu sunete grave mângăietoare și acute strălucitoare, intens penetrante. 

Suppé BOCCACCIO - Fiammetta

Treptat am urmărit-o în 20 dintre cele 24 de roluri interpretate și reveneam de nenumărate ori ca să o reascult și să o urmăresc cu toți partenerii distribuiți. Eram pasionat să înțeleg deosebirile dintre vocile mai multor artiși distribuiți în același rol. 

 

Dendrino LYSISTRATA - rolul titular

Pot spune, reconstituind scenele datorită memoriei mele, că penetranța acutelor sale reprezenta un fenomen expresiv la paritate cu incidența privirilor sale în diferite momente ale fazelor evolutive într-un rol și chiar într-o arie. Lucia Roic conferea privirilor sale o adevărată ... identitate tonală ... în concordanță cu linia melodică a frazării în rol și, datorită acestui aspect al interpretării sale, comunicarea artistică adresată publicului era foarte eficientă. 

Lehar ȚARA SURÂSULUI - Lucia Roic, Ion Dacian 

Îmi amintesc cum, în anumite discuții sau la unele repetiții, Maestrul Ion Dacian spunea artiștilor: priviți publicul în ochi și vorbiți cu el! Mergând des la teatru, având mare plăcere să merg și în culise ca să cunosc pulsația vieții teatrului dincolo de scenă, am ajuns să cunosc pe toți artiștii și efectiv să cresc printre ei mai ales în vacanțe când veneam seară de seară. 

 Lehar ȚARA SURÂSULUI - Lucia Roic, Ludovic Spiess

Așa aveam să o cunosc și pe Lucia Roic ... Lucica ... așa cum o alintau colegii și chiar și publicul și ... până la urmă și eu ... Era o doamnă frumoasă, foarte drăguță și amabilă, cu un surâs cald și tot atât de expresiv ca și pe scenă ... 

Lehar ȚARA SURÂSULUI - Lucia Roic, Dorin Teodorescu

De atunci, am avut prilejul să o întâlnesc de foarte multe ori, să vorbim, să o întreb despre voce și despre roluri, despre tehnica ei și concepția stilistică, despre compozitori și regii iar ea răspundea generos încântată de acest interes al meu pentru fenomenul vocal. 

 

Kalman CONTESA MARITZA - rolul titular

Ultimul ei spectacol a fost cu CONTESA MARITZA de Kalman, într-o duminică, la 16 octombrie 1977, după care s-a retras din carieră. Am continuat să discutăm când ne întâlneam sau chiar la telefon. Ultima dată am vorbit în primăvara anului 1979 înaintea plecării sale în Germania cu fiul său, Mihai; eram încă student la Medicină și ... visam și eu să plec în lume ... ce ce s-a întâmplat peste câțiva ani ... 

Strauss VOIEVODUL ȚIGANILOR - Saffi 

Lucia Roic a rămas un reper vocal și estetic analitic interesant și, peste ani, când am acumulat experiențe complexe formative, sprijinându-mă emotiv pe memoria mea, elaborând profilurile analitice ale tuturor artiștilor pe care i-am cunoscut, am aprofundat și vocalitatea sopranei Lucia Roic: soprană lirică pură cu o emisie elastică aplicată unei coloane de calibru larg în grav, mediu pe centru și progresiv concentrat în registrul acut; un lirism cu disponibilități generoase în agilitate și într-o veritabilă coloratură (pentru rolul Prințesei din VÂNZĂTORUL DE PĂSĂRI de Zeller sau Franzi din SÂNGE VIENEZ de Strauss, Cianita din SĂRUTUL CIANITEI de Milutin ori Daria din TÂRGUL DE FETE de Filaret Barbu sau Mi Tzu Ti din SECRETUL LUI MARCO POLO de Lopez) și cu o expresivitate bine gândită pentru efectele dramatice ilustrate printr-o timbralitate mai densă și la nuanțe mai închise. 

Lopez SECRETUL LUI MARCO POLO - Mi Tzu Ti

Lirismul sopranei Lucia Roic era de o amploare conferită prin acel efect kopfstimme uneori conceput într-un nonvibrato foarte pur (la2 natural din finalul de la Cântecul indian din ROSE MARIE de Friml care se află în Fonoteca Radiodifuziunii, oferă o emoție estetică deosebită fiind imprimat din spectacol).

Filaret Barbu ANA LUGOJANA - Lucia Roic, Eugen Fânățeanu 

Personajele de operetă, au în vocalitatea lor, de multe ori, alternanțe foarte puternice de fraze de linie cu fraze de agilitate la diferite modulații de agogică, ori alternanțe de lirism, efecte spinto și dramatism care merg până la o supremă forță vocală acompaniată de o orchestrație grandioasă și puternică.

 

Strauss SÂNGE VIENEZ - Lucia Roic, Eugen Savopol

Lirismul sopranei Lucia Roic devenea foarte robust în contextele dramatice ale frazării și această robustețe era asigurată tot prin efectul kopfstimme datorită unui dozaj prin care, cu o anumită abilitate estetică, o voce lirică poate să se exprime foarte bine în contextele spinto-dramatice alternante cu cele lirice; așa se întâmpla în roluri precum Lidia din PRINȚESA CIRCULUI și rolul titular din CONTESA MARITZA de Kalman, Liza din ȚARA SURÂSULUI și Saffi din VOIEVODUL ȚIGANILOR de Strauss.

Lehar ȚARA SURÂSULUI - Lisa

Tehnica germană însușită de la profesoara Lidia Vrăbiescu Vațianu a constituit fundamentul de vocalitate al primadonnei Lucia Roic. Impostația bazată pe rezonanța foarte eficient autocontrolată în conjuncție cu pătrunderea profundă a libretului, determina un proces artistic prin care relația sunet – cuvânt, atât în canto cât și în proză, se rezolva la un înalt nivel poetic în contextul căruia experiențele studiilor muzicale se împleteau cu cele filologice rezultând o ... poeticitate estetică ... din care emana ... noblețea fascinantă a lirismului vocal ... formulă pe care am declarat-o efigia analitică a acestei admirabile personalități artistice.

Dendrino LĂSAȚI-MĂ SĂ CÂNT - Lucia Roic, Dorin Teodorescu

De-a lungul anilor, Lucia Roic a evoluat frumos, echilibrat, fără nici cele mai mici manifestări ale vre-unui declin; era o artistă care se apropia de finalul carierei cu o încântătoare demnitate. Tripleta ultimelor trei roluri realizate în premieră pe scena operetei bucureștene atestă această magnifică încununare a experienței acumulate.

Benatzky LA CALUL BĂLAN - Lucia Roic, Nae Roman

Doamna Zoe din SPUNE INIMIOARĂ SPUNE de Elly Roman (premiera absolută vineri 6 octombrie 1972) era interpretată de Lucia Roic cu o grație majestuoasă, cu sensibilitate, cu profunzime expresivă în melancolia momentelor triste, cu demna resemnare aristocratică. În splendida arie Primii ochi iubiți nu se uită ... simțeam o contopire a lirismului vocal manifestat cândva în Ana din ANA LUGOJANA (avântul sentimental din ... Mereu la tine fi-va gândul meu ... ), în Bertha din LĂSAȚI-MĂ SĂ CÂNT (linia extatică a plutitorului vals ... Tu, tu mi-ai dat primul meu vis frumos de iubire ... ) sau în romantismul debordant al Lysistratei din LYSISTRATA ... Atâtea nopți fără sfârșit ... 

 

Benatzky LA CALUL BĂLAN - Lucia Roic, Elizeu Simulescu, Nae Roman

Josepha din LA CALUL BĂLAN de Benatzky (premiera din ziua de vineri 8 iunie 1973) revela o Lucia Roic comediană plină de ironie care glumește, admonestează, insinuează sau dojenește aspru, dansează tirolez într-o scenă suculentă în care avea ca parteneri alternativ când pe soțul ei, N. Ionescu-Dodo, când pe Nae Roman; iar în final, oferă melancolia lirismului ei profund într-un ... arioso ... emoționant ... Totdeauna draga mea, clipa cât ar fi de grea, și-or câte dureri, tu să speri ... iar privirile ei asumau acea tonalitate expresivă caracteristică măiestriei sale interpretative.

Ultima premieră i-a adus rolul Faustina, o savantă, medic cercetător în geriatrie din opereta MĂTUȘA MEA FAUSTINA de Liviu Cavassi și Doru Butoiescu (octombrie 1973), primul dintre autori fiind chiar dirijorul producției. Personajul Faustina este o ... metaforică aluzie ... la figura Doamnei Ana Aslan ... Lucia Roic a creat un personaj de mare densitate teatrală, cu o expresivitate vocală perfect abordată unui modernism vocal și orchestral, completat de o mișcare scenică și coregrafică adecvat adaptată contextului de musical.

Lehar ȚARA SURÂSULUI - Lisa

Lucia Roic a confirmat o personalitate umană puternică, robustă, decisă și dispusă în fața noilor experiențe de viață drept pentru care, după încheierea carierei, a plecat din țară stabilindu-se în Germania, începând o nouă viață și abordând noi confruntări alături de fiul său Mihai, bucurându-se de tot ce viața poate oferi permanent în oricare dimensiune existențială reușind să se adapteze și să se desfășoare datorită acelui potențial uman și spiritual grație căruia, în Istoria Operetei din România și în panorama vocalității, se impune peste timp prin ... noblețea fascinantă a lirismului vocal ...

REVISTA MUZICALĂ RADIO, 11.10.2018, revizuit 30.12.2021.

BIRUIT-AM DESTINUL, BIRUIT-AM PE ZEI! ... 3. Enescu, Oedipe și ... Interpreți ai săi de-a lungul vremurilor ...

 

GEORGE ENESCU

Pentru un meloman pasionat, receptiv și înclinat să aprofundeze forme muzicale și vocale dincolo de marea tradiție a repertoriului universal de operă, Oedipe-ul enescian este fascinantul prilej al unui impact estetic și emotiv care va persista în minte, în suflet, în spirit și ar putea deveni temă de reflexie și context de meditație asupra expresivităților vocale în raport cu o orchestrație cu totul deosebită. Destinul și lupta cu el, situațiile cu care se confruntă Oedipe în viața lui, declanșează raționamente care vor filtra întregul parcurs meditativ, reflexiv și contemplativ abordat muzical de Enescu în capodopera sa.

Primul meu impact cu această operă a fost la vârsta de ... paisprezece ani ... la început la Radio, apoi la Televizor în cadrul unor programe de selecțiuni ori de transmitere integrală în direct mai ales a spectacolelor din Festivalul Enescu, după care am intrat în sala de spectacol ... Evident că mă înarmasem cu lecturile adecvate pentru a înțelege cel puțin în ce constă desfășurarea acțiunii și relațiile dintre personaje. Experiențele primordiale ale condiției mele de meloman la vârsta adolescenței, îmi consimțeau să înțeleg că teatrul liric oferă o relație dintre cuvânt și muzică în cadrul căreia muzica aprofundează trăirea emotivă a cuvântului a cărei rostire cântată comportă o multitudine de expresivități sonore și timbrale. Sunt convins că predilecția sensibilității mele manifestată fascinant față de sunetul vocal a fost determinantă în a cultiva răbdarea și insistența în a asculta o muzică indiferent de faptul că, la început, îmi declanșa numeroase întrebări fără răspunsuri. De-a lungul anilor, răspunsurile au venit iar impactul cu muzica și vocalitatea enesciană mi-au îmbogățit profilul perceptiv și analitic. De-a lungul a cincisprezece ani (1970 – 1985), am reușit să aprofundez această partitură, să analizez și să îmi formez chiar un sistem de gândire prin care aprofundarea să îmi ofere continuu noi repere, emoții și revelații. Norocul m-a favorizat să cunosc și să mă bucur în timp de prietenia cu unele mari personalități artistice care și-au legat numele de realizarea artistică a acestei capodopere.

Astfel am împlinit un salt de la meditație la studiu ca rezultat al unui exercițiu mental, sufletesc și spiritual ce continuă și astăzi oferindu-mi noi satisfacții muzicale, artistice, stilistice, estetice, filosofice, existențiale și emotive. Am intitulat acest exercițiu complex al ființei mele folosind varianta românească a unei fraze fundamentale a personajului titular: ... Biruit-am destinul, biruit-am pe zei! ... Exclamația cu dureroase accente interogative reprezintă un bilanț final al parabolei existențiale a lui Oedipe ... Iar dacă în căutările mele am pornit inițial de la lupta omului cu destinul, aprofundând din ce în ce mai mult tratarea temei prin muzica lui Enescu, am ajuns că înțeleg ... manipularea destinului ... asupra căreia continui să meditez și, probabil, studiul al patrulea va fi dedicat acestei teme ...

Un prim studiu publicat în revista noastră l-am dedicat aspectelor de vocalitate în spiritului componist enescian Biruit-am destinul, biruit-am pe zei! ... 1. Enescu, Oedipe și vocalitatea enciclopedică.

BIRUIT-AM DESTINUL ,BIRUIT-AM PE ZEI! ... 1. Enescu, Oedipe și vocalitatea interbelică

Un al doilea studiu l-am dedicat unor Meditații asupra Destinului Uman în cadrul relației muzicale și dramatice dintre Enescu și Oedipe Biruit-am destinul, biruit-am pe zei! ... 2. Enescu, Oedipe și ... Destinul Uman ...

BIRUIT-AM DESTINU, BIRUIT-AM PE ZEI! ... 2. Enescu, Oedipe și ... Destinul Uman ...

Zilele trecute, s-au împlinit șase decenii de la premiera în limba română a operei OEDIPE de Enescu la Opera Română din București care a avut loc luni 22 septembrie 1958 încheind Festivalul Internațional George Enescu la prima ediție a sa cu o producție care a fost reprezentată într-un arc de timp de trei decenii atât la București cât și în turnee europene de mare amploare și importanță. De aceea, evocarea aceasta este destinată evocării artiștilor care au contribuit la perpetuarea acestei opere.

Când am pășit în sala Operei Române din București ca să urmăresc pentru prima dată opera OEDIPE de George Enescu, după doisprezece ani, încă se vorbea entuziast despre premiera de la 22 septembrie 1958, producție realizată de mari personalități ale teatrului liric din România: CONSTANTIN SILVESTRI (dirijor), JEAN RÂNZESCU (regizor), ROLAND LAUB (scenografia), OFELIA TUTOVEANU (Costumele), GELU MATEI (Coregrafia); interpreții erau DAVID OHANESIAN (Oedipe), ELENA CERNEI (Jocasta), NICOLAE SECĂREANU (Tiresias), ZENAIDA PALLY (Sfinxul), IONEL TUDORAN (Laios), ALEXANDRU ENĂCEANU (Creon), GEORGE MIRCEA (Păstorul), IOAN HVOROV (Marele Preot), VALENTIN LOGHIN (Phorbas), JEAN BĂNESCU (Paznicul), LADISLAU KONYA (Tezeu), VALENTINA CREȚOIU (Antigona), MARIA SĂNDULESCU (Meropa). Peste jumătate dintre artiștii distribuției duble de la acea premieră nu mai erau în teatru fiind la pensie; dintre aceștia, cu Nicolae Secăreanu și Jean Bănescu am discutat de foarte multe ori despre Enescu și Oedipe așa cum am făcut și cu unii dintre artiștii care își continuau activitatea, personalități precum Elena Cernei, David Ohanesian, Nicolae Florei, Dan Iordăchescu, Zenaida Pally, Valentin Teodorian, Constantin Gabor, Emil Iurașcu, Constantin Iliescu, Maria Săndulescu; de asemenea regizorul Jean Rânzescu și dirijorii Mihai Brediceanu, Constantin Bugeanu, Cornel Trăilescu, m-au ajutat foarte mult să înțeleg treptat, în timp, multe aspecte muzicale și teatrale ale lui Oedipe. Programul de sală, foarte amplu în informații și generos în schițe de decoruri, costume și fotografii, era un stimulent pentru a porni în căutarea altor repere bibliografice de întregire ale cunoașterii acestei capodopere atât de singulare în panorama teatrului liric universal. Producția regizată de Jean Rânzescu a rezistat pe afișul Operei Române din București vreme de trei decenii cu unele discontinuități pe scurte perioade de timp; ar mai fi rezistat și astăzi dacă s-ar fi păstrat decorurile, costumele și materialele scrise lăsate de regizorul Jean Rânzescu și de soția sa, Maria Rânzescu (Lidia R. Mihail cum apărea pe afișe) care i-a fost și o devotată asistentă în munca sa. În toate teatrele lumii sunt păstrate unele producții istorice de succes care sunt reluate la anumite intervale de timp în alternanță cu noile producții; astfel se realizează și o confruntare valorică prin manifestarea publicului; la Opera din București, acest lucru nu este posibil din cauza faptului că, în timpul unor mandate directoriale, după 1990, marile producții ale teatrului admirate și de artiștii străini oaspeți, au fost distruse în loc să fie recondiționate sau chiar reconstituite; la Opera din Roma s-a realizat o reconstituire fidelă pe baza fotografiilor și a schițelor de decoruri și costume a producției de la premiera absolută cu Tosca având protagonistă pe Hariclea Darclée la 14 ianuarie 1900.

De-a lungul celor trei decenii, montarea Maestrului JEAN RÂNZESCU în decorurile lui ROLAND LAUB și costumele scenografei OFELIA TUTOVEANU, cu coregrafia lui GELU MATEI, corul fiind pregătit de GHEORGHE KULIBIN și ulterior de STELIAN OLARIU, s-au dăruit cu talentul lor, sub baghetele dirijorilor CONSTANTIN SILVESTRI, MIHAI BREDICEANU, CORNEL TRĂILESCU, MIRCEA POPA, CONSTANTIN BUGEANU, următorii artiști în respectivele roluri:

DAVID OHANSIAN, NICOLAE FLOREI (Oedipe); 

ELENA CERNEI, ELENA POPA, DOROTHEA PALADE, MIHAELA MĂRĂCINEANU, VERONICA GÂRBU, RODICA MITRICĂ (Jocasta); 

NICOLAE SECĂREANU, IOAN HVOROV, GHEORGHE CRĂSNARU (Tiresias); 

ZENAIDA PALLY, MIHAELA BOTEZ, ADINA IURAȘCU, VERONICA GÂRBU (Sfinxul); 

IONEL TUDORAN, CONSTANTIN ILIESCU, GEORGE LAMBRACHE, ANATOL COVALI (Laios); 

ALEXANDRU ENĂCEANU, ALEXANDRU BĂDULESCU, DAN IORDĂCHESCU, VALENTIN LOGHIN, EDUARD TUMAGEANIAN, VASILE MARTINOIU, DAN ZANCU (Creon); 

GEORGE MIRCEA, CONSTANTIN POPESCU, VALENTIN TEODORIAN, CORNEL RUSU, FLORIN DIACONESCU (Păstorul); 

IOAN HVOROV, VIOREL BAN, MIRCEA BUCIU (Marele Preot); 

VALENTIN LOGHIN, DINU CĂȚULEANU, CONSTANTIN DUMITRU, POMPEI HĂRĂȘTEANU (Phorbas); 

JEAN BĂNESCU, IOAN HVOROV, CONSTANTIN GABOR (Paznicul); 

LADISLAU KONYA, OCTAV ENIGĂRESCU, DIONISIE KONYA, NICOLAE CONSTANTINESCU, EDUARD TUMAGEANIAN, EMIL IURAȘCU (Tezeu); 

VALENTINA CREȚOIU, CORNELIA GAVRILESCU, MARIA ȘINDILARU, ZOE DRAGOTESCU, EUGENIA MOLDOVEANU, ELENA GRIGORESCU, GERDA RADLER (Antigona); 

MARIA SĂNDULESCU, VENERA ROGOZEA, IULIA BUCIUCEANU (Meropa). 

În privința rolului Oedipe, îmi amintesc de prezența artistului polonez JAN KZEKAY la a VIII-a ediție a Festivalului Internațional George Enescu din anul 1979.

Premiera absolută a acestei opere a avut loc la Opera din Paris (Palais Garnier) la 13 martie 1936 fiind interpretată în limba franceză conform libretului original realizat de Edmond Fleg. În anii următori, a existat o tratativă pentru reprezentarea pe scena Operei Române din București și, în acest sens, Enescu a scris o scrisoare directorului de atunci al teatrului, Tiberiu Brediceanu, în care își exprima dorința reprezentării operei sale în limba română și precizând adeziunea totală față de versiunea românească a libretului realizată de Emanuel Ciomac (1892, Botoșani – 1962, București). Se cuvine să evoc această mare personalitate, Emanoil Ciomac, jurist, poet, eseist, cronicar, critic muzical și muzicolog, cu o vastă activitate muzicologică și numeroase volume și cronici pubblicate; studiase Dreptul la Paris și obținuse și Doctorat în Drept la Sorbona; fusese profesor la Conservatorul Pro – Arte (1936 – 1939) și director al Filarmonicii din București (1945 – 1947). În acest context formativ și de pe poziția unei vaste culturi, perfect ancorat în limba și cultura franceză, prieten și colaborator al compozitorului, a tradus libretul lui Oedipe și a realizat o versiune românească pe care însuși Enescu a considerat-o ca fiind singura valabilă. Mărturie peste timp este scrisoarea lui Enescu către Tiberiu Brediceanu și perpetuată în familie de fiul acestuia, dirijorul Mihai Brediceanu; textul integral al acestei scrisori a fost publicat în volumul biografic ”Ecuația Brediceanu” realizat de Anca Florea. Proiectul reprezentării operei la București a fost împiedicat de începerea celui de al doilea război mondial. Avea să se realizeze la trei ani de la dispariția compozitorului, la 22 septembrie 1958, în cadrul primei ediții a Festivalului Internațional George Enescu.

Partitura extrem de complexă și cu foarte multe procedee originale, licențe muzicale și vocale în premieră absolut în Istoria Universală a Muzicii, a început să fie studiată cu aproape doi ani înainte de către artiști și orchestră sub îndrumarea dirijorilor dar în mod deosebit a lui Constantin Silvestri asistat de marea pianistă corepetitoare Dorina Popovici, supranumită ... Madame Oedipe ... datorită cunoașterii perfecte a partiturii supraveghind autoritar dar elegant asimilarea muzicală a rolurilor de către soliști. Dacă sub aspect orchestral exista o anumită experiență cu ... sunetul enescian ... în plan vocal se făceau mari eforturi deoarece Oedipe era unica operă a lui Enescu. Un rol fundamental în îndrumarea și orientarea stilistică a interpreților venea de la marele artist și profesor Constantin Stroescu care fusese prieten și colaborator al lui Enescu la Paris unde îi interpretase multe lucrări în primă audiție printre care Cântecele pe versurile lui Clément Marot. Unii interpreți aleși pentru diversele roluri erau discipoli ai lui Constantin Stroescu pe care l-am definit ... Seniorul Stilisticii Vocale Românești ... într-un amplu studiu publicat în revista noastră.

CONSTANTIN STROESCU - Seniorul Stilisticii Vocale Românești 

În acest studiu dedicat lui Constantin Stroescu am menționat că în 1935, pe scena Ateneului Român, sub bagheta dirijorului Constantin Silvestri, a avut loc o reprezentare cu anumite scene, în formă de concert, ale operei ”Oedipe” de Enescu; Constantin Stroescu interpretase rolul Păstorului și în urmă cu un an la Sala Dalles acompaniat atunci la pian de însuși Enescu. Selecțiuni din Oedipe au mai fost interpretate și într-un concert al Orchestrei Simfonice a Radiodifuziunii din anii '50 dirijat de Constantin Silvestri în care șcena dintre Oedipe și Păstor este interpretată de baritonul Gabriel Popescu-Năruja, medicul laringolog al Operei Române, și de Constantin Stroescu (cu o înregistrare Electrecord LP 01464). Stroescu și Silvestri erau două personalități care perpetuau foarte bine spiritul enescian în interpretarea vocală și instrumentală. Cu pasiune și răbdare s-a procedat la asimilarea muzicală și la calibrarea impostației vocale a soliștilor conform exigențelor partiturii. Oedipe este o operă lirică. Așa cum cu aceleași instrumente se interpretează toate stilurile tuturor epocilor muzicale de la clasicism la contemporani, la fel și vocile artiștilor abordează toate școlile și stilurile din toate epocile; rămâne profilul fundamental al unei impostații de operă dar sunt elaborate nuanțări de sonoritate, rezonanță, timbralitate, vibrato – non vibrato și configurație de coloană sonoră în funcție de indicațiile partiturii. Acestor repere se mai adăugau indicațiile lui Enescu și aspecte ale concepției sale muzicale și artistice perpetuate de cei ce îi fuseseră prieteni și colaboratori precum Constantin Stroescu, Constantin Silvestri, Gabriel Popescu-Năruja, Valentina Crețoiu, Cornelia Gavrilescu, ori de către Jean Rânzescu, Nicolae Secăreanu, Zenaida Pally, Ionel Tudoran, Viorel Ban, Mircea Buciu, Jean Bănescu, care îl cunoscuseră și îl urmăriseră în sala de concert în ipostaze de violonist, pianist și dirijor. În această atmosferă de lucru, o dublă garnitură de interpreți a fost foarte bine pregătită încă de la premiera din 1958 iar acestora, de-a lungul timpului, s-au alăturat artiști din generațiile următoare în deplinul cult al perpetuării tradiției enesciene. Fiecare artist, indiferent de lungimea rolului, a realizat o creație interpretativă magistrală definind personalitatea personajelor cu măiestrie vocală, muzicală și teatrală; David Ohanesian a făcut din Oedipe rolul vieții sale, Zenaida Pally s-a identificat cutremurător cu Sfinxul în accente impresionante iar Elena Cernei în Regina Jocasta a încântat cu subtilitățile estetice ale vocalității sale instrumentale și cu farmecul unei frumuseți scenice cu adevărat regale.

Regizorul Jean Rânzescu, asistat de scenograful Roland Laub și costumista Ofelia Tutoveanu, a realizat o montare care rămâne și astăzi de referință sub toate aspectele. Muzician și psiholog desăvârșit al artei, Rânzescu a înțeles că pentru ca publicul să poată asimila muzica foarte complexă și vocalitățile neobișnuite ale capodoperei enesciene, este nevoie de o atmosferă simplă cu repere esențiale dar cu puternică forță sugestivă; relieful decorului era complementarizat perfect cu lumina; procedura integrării corului și a soliștilor, intervențiile coregrafice, erau de o funcționalitate admirabil pusă în slujba muzicii și a vocilor. Această producție a ținut afișul trei decenii și am asistat la un număr foarte mare de spectacole, practic în fiecare stagiune în perioada 1970 – 1985 iar sala era mereu arhiplină. Grație acestei splendide montări, câteva generații de public și de studenți ai facultăților de profil muzical și artistic au avut parte de un impact constant, permanent cu capodopera enesciană. Funcționalitatea foarte practică a montării a favorizat efectuarea unor turnee europene de mare importanță prin care această operă a fost prezentată în străinătate: 1963 Paris, 1966 Atena, 1966 Sofia, 1970 Wiesbaden, 1975 Berlin, 1976 Stockholm, 1982 Génève, 1983 Lausanne (cu basul Csaba Airizer în rolul titular), 1984 Moscova. Ultima reprezentare a acestei producții a avut loc în anul 1988, la 26 septembrie, la Festivalul Internațional George Enescu - ediția a XI-a, cu încă o reprezentație, ultima, la 15 octombrie în aceiași distribuție. Sub bagheta dirijorului CORNEL TRĂILESCU, au cântat: NICOLAE FLOREI (Oedipe), IOAN HVOROV (Tiresias), DAN ZANCU (Creon), FLORIN DIACONESCU (Păstorul), VIOREL BAN (Marele Preot), POMPEI HĂRĂȘTEANU (Phorbas), CONSTANTIN GABOR (Paznicul), EMIL IURAȘCU (Tezeu), ANATOL COVALI (Laios), VERONICA GÂRBU (Jocasta și Sfinxul), GERDA RADLER (Antigona). Cinci dintre cei prezenți pe acest ultim afiș, participaseră la rpegătirile premierei din 1958.

În anii următori au fost realizate producții noi ale regizorilor Cătălina Buzoianu (1991), Andrei Șerban (1995), Petrică Ionescu (2003), Nicolas Joel (2009, la ediția Festivalului si Concursului "George Enescu", in coproductie cu Theatre du Capitole du Toulouse), Anda Tăbăcaru (2011), Valentina Carrasco (2015). Dintre aceste noi producții, după opinia mea, singura care poate sta alături de legendara montare a lui Jean Rânzescu din 1958 este montarea realizată de Anda Tăbăcaru. Celelalte concepții regizorale, fără a intra în polemici, nu slujesc deloc profilul stilistic și estetic al mesajului enescian din Oedipe. Abaterea de la specificul libretului care a fost conceput de Edmond Fleg în strânsă legătură cu muzica lui George Enescu, a alterat identitatea personajelor și relațiile dintre acestea deviind nepermis modul de înțelegere a operei. Metaforizarea identitară a personajelor s-a făcut pe baza unor criterii și repere limitate și, mai ales, inaccesibile următoarelor generații de public român și străin. Masivitatea și abundența inutilă a decorurilor a făcut practic imposibilă menținerea în repertoriul permanent iar de mers în turnee cu astfel de producții a fost practic imposibil. Din aceste motive, publicul din ultimii treizeci de ani nu a mai avut parte de un impact muzical și artistic constant cu această splendidă și interesantă operă chiar dacă deosebit de complexă ceea ce o face aparent greoaie. Personal exprim opinia asupra reluării producției regizate de Anda Tăbăcaru și chiar de reconstituirea versiunii artistice și scenice Jean Rânzescu din 1958 așa cum s-a făcut la Roma cu Tosca de la premiera sa absolută din 1900. O alternanță a acestor două concepții ar fi binevenită așa cum pot fi binevenite și alte realizări regizorale cu condiția ca mesajul enescian să nu fie alterat. Aș dori să fiu bine înțeles și în deplină bună credință de către melomani și artiști: nu sunt un conservator și consider că există destule opere care ar putea accepta o transformare prin transpunerea lor socială și istorică la alți parametri de cât cei originali deși aceasta afectează mesajul muzical; există însă opere care nu pot fi tratate astfel deoarece libretul este profund ancorat în specificitatea profilului componistic al muzicii lor; una dintre acestea este capodopera enesciană Oedipe.

Închei reluând accentele finale ale celor douăm precedente incursiuni pe această temă pe care le-am publicat în revista noastră. Oedipe reprezintă Magistrala Lecție de Omenie, Muzică și Artă a marelui Om și Muzician, Creator și Gânditor care este George Enescu. Este capodopera secolului al XX-lea așa cum a fost numită de foarte multe personalități ale muzicii universale. Este un exercițiu mental pe care, dacă îl urmezi cu devotată constanță, te va răsplăti cu Bucuria Înțelegerii multor Taine ale Destinului grație cărora sufletul se înrobustește considerabil înaintea înălțării sale universale la ceasul sortit. Avem Sfânta Datorie să onorăm Mesajul acestei Capodopere la cel mai înalt nivel artistic și uman! Aștept cu nerăbdare un astfel de eveniment și care să fie cât mai apropiat!

REVISTA MUZICALĂ RADIO, 08.10.2018