Întâia zi de martie continuă să fie pentru mine o sărbătoare a Dragostei, a Muzicii, a Bucuriei prilejuite de erupţia încântătoare a Naturii chiar dacă învăluită în nostalgia amintirilor. Miracolul Verbului Vocal induce sufletul meu într-o stare extatică graţie căreia ating acel Prezent Universal a cărui permanentă totalitate cuprinde Eterna Bucurie plină de Lumină.
Întâia zi de martie a marcat, la Bairamcea, Județul Hotin, în sudul Basarabiei, aproape de limanul Dunării, naşterea mezzosopranei ELENA CERNEI, aceea care avea să fie, peste ani, cea dintâi mezzosoprană româncă afirmată în cele mai mari teatre lirice ale lumii precum Teatro alla Scala din Milano, Metropolitan Opera din New York, Opera din Paris, Opera de Stat din Viena, Teatrul Liceu din Barcelona şi altele.
Întâia zi de martie ... Sfânta Evdokia ... şi acest nume l-au avut atât Mama sa cât şi Dădaca – Niania ... Nianiuka ... De câte ori vreau ca sufletul meu să asume o tonalitate mângâietor confortantă retrăiesc emoţia produsă de glasul şi privirile Iubitei mele Soţii atunci când rostea ... Nianiuka ...
„Printemps qui commençe”, splendida arie a Dalilei, era tema centrală a acestei zile de sărbătoare în care vocea Elenei Cernei răsuna atât live acompaniată de mine la pian cât şi în toate versiunile discografice ale fonotecii noastre în interpretarea ei dar şi al marilor mezzsoprane pe care le preţuia cu sinceră admiraţie. Primăvara chiar de la începutul lunii martie a marcat totdeauna noi începuturi, noi speranţe, noi drumuri, noi suferinţe, noi bucurii, noi izbânzi, noi emoţii. „Printemps qui commençe” este un leitmotiv de viaţă şi artă în traiectoria existenţială împlinită de Elena Cernei şi în care arcul primăverii de la începutul lui martie la sfârşitul lui mai a fost plin de semnificative pagini de viaţă şi de artă.
https://www.youtube.com/watch?v=EjmlAbY9ZO0
În urmă cu multe decenii, avea loc precipitata fugă a familiei Evdokia şi Serghei Cernei dintr-o Basarabie sortită Uniunii Sovietice de atunci în cadrul unor jocuri politice datorită cărora au suferit oamenii nevinovaţi, simpli, harnici şi cinstiţi; familia lăsase toată averea lor la Bairamcea şi plecaseră pe un ger teribil cu ce puteau aduna în nişte cearceafuri folosite pentru legături. Prutul era îngheţat şi au trecut cu grijă călcând uşor pe ghiaţă ... La sfârşitul iernii, în primăvara anului 1944, noi drumuri şi noi desfăşurări aveau să fie inaugurate ... Am dedicat acestor aspecte un lung capitol al amplei monografii pe care o elaborez ... Am fost întrebat de multă lume de ce scriu aşa încet Cartea Vieţii sale şi le-am răspuns pentru că retrăiesc timpul petrecut împreună şi la sfârşitul lucrării voi încerca o stare tot atât de grea ca aceea de la plecarea ei de pe această lume ...
Din al treilea an de studii, în anul 1951, datorită excepţionalei sale voci magistral îndrumată la Conservator de către marele tenor şi profesor Constantin Stroescu, seniorul stilisticii vocale şi afectuos ocrotită de către pianista şi profesoara Marcela Ionescu, a fost angajată solistă la Filarmonica de Stat din Bucureşti făcând parte din primul Cvartet de Solişti din care mai făceau parte soprana Emilia Petrescu, tenorul Aurel Alexandrescu şi bas-baritonul Alexandru Voinescu; a fost supranumit „Cvartetul de Aur”, debutul absolut în repertoriul vocal simfonic s-a petrecut la 27 mai 1951 cu Cantata Patriei de Ariutiunian interpretând solo-ul de mezzosoprană alături de Petre Ştefănescu – Goangă (solo bariton) sub bagheta lui Theodor Rogalsky. În luna mai, în plină primăvară, în plină explozie a naturii şi a bucuriei, un nou început, o nouă emoţie ... Printemps qui commence ...
Un an mai târziu, în 1952, era angajată la Opera Română din Bucureşti (Teatrul de Stat de Operă şi Balet); debutul absolut în operă a fost la 7 mai 1952 în rolul Maddalena din „Rigoletto” de Verdi avându-i ca parteneri pe Petre Ştefănescu – Goangă (Rigoletto), Rudy Ledeanu (Ducele), Judith Lazarovici (Gilda), Nicolae Teofănescu (Sparafucile); spectacolul era dirijat de Egizio Massini; pregătirea scenică şi-a însuşit-o graţie Maestrului Jean Rânzescu asistat de distinsa sa soţie, Maria Rânzescu (Lidia R. Mihail după cum apărea în programe). În urma acestei reprezentaţii de debut de la început de mai, direcţia Operei a decis angajarea mezzsopranei Elena Cerrnei care, în primii zece ani ai carierei, a fost simultan solista Filarmonicii şi a Operei din Bucureşti. Leafa de la Filarmonică o oferea părinţilor care nu aveau pensie, iar pe cea de la Operă o rezerva pentru ea dar şi pentru ajutorul unor surori şi nepoate. În acea lună mai a anului 1952 începea cu intensitate cariera tinerei mezzosoprane care continua şi studiile la Conservator absolvite doi ani mai târziu ... Printemps qui commence ...
Primele stagiuni se succed intens cu noi debuturi atât la Operă cât şi la Filarmonică ... Elena Cernei asimilează partiturile, îşi însuşeşte profilul lor stilistic şi le identifică în mentalitatea ei estetică în urma unor îndelungi tăceri meditative pe care le-a practicat toată viaţa ... Tot ... primăvara ... pe 28 mai 1954, acum şaizeci de ani, apare în noua producţie de atunci cu „Madama Butterfly” de Puccini, sub regia lui Jean Rânzescu, dirijată de Egizio Massini; în distribuţie Arta Florescu (Cio Cio San), Nella Dimitriu (Suzuki), Ionel Tudoran (Pinkerton), Şerban Tassian (Sharpless), Vasile Diaconescu (Goro), Barbu Dumitrescu (Comisarul imperial), Gheorghe Iliescu (Yamadori), Ştefan Petrescu (Bonzo), iar în rolul lui Kate, tânăra soţie americană a lui Pinkerton care apare în actul al treilea ... Elena Cernei ... Îi făcuseră un tailleur superb cu o fustă exagerat de ... mini ... care, cu pantofii cu tocurile foarte înalte, puneau în valoare la scenă deschisă nişte picioare a căror frumuseţe a intrat în legendă atât în teatrele din România cât şi în cele din străinătate ... Avea câteva fraze de interpretat cu vocea ei foarte frumoasă dar Maestrul Jean Rânzescu i-a solicitat o mişcare scenică constând într-o plimbare continuă printre copacii grădinii din fundul scenei înainte de intrarea ei în rol şi chiar şi după ce rolul ei se termina. În pauza unei repetiţii generale, Doamna Arta Florescu vine la Elena Cernei şi îi spune luând-o cu amândouă mâinile de obraji foarte drăgăstoasă, incredibil pentru cine a gustat din drastica severitate a sopranei deja devenită profesoară la Conservator: „Larisa, scumpa mea! (era al doilea nume folosit de familie, prieteni şi colegi) Te-au îmbrăcat ăştia extraordinar, fusta asta îţi vine fantastic, tu eşti o superbitate însă eu te rog mult ceva împotriva indicaţiilor Maestrului Rânzescu. Atunci când cânt eu aria mea înainte de harakiri, tu, iubito, să nu te plimbi printre copaci cu picioarele astea fiindcă eu degeaba mai cânt. Pot să ies din scenă chiar şi fără harakiri că nimeni nu va observa. Te rog mult fetiţă să îmi cruţi scena şi să stai după boschete cât cânt aria!”. Elena Cernei a zâmbit spunând: „Şi ce facem cu Maestrul Rânzescu şi cu Maestrul Massini?”. Iar Arta Florescu a replicat: „Lasă-i pe mâna mea că le explic eu!”. Începe repetiţia cu costume, apare Kate în scenă, spune frazele, deja parterul sălii se populase cu toţi cei de la echipa tehnică, ateliere şi administrativ. Se termină scena lui Kate, începe Arta Florescu scena cu aria finală, Kate se duce după boschete iar Maestrul Rânzescu începe să ţipe: „Larisa imediat printre copaci!”. Kate ... nu apare, Maestrul Massini opreşte orchestra iar Arta Florescu explică celor doi cele discutate cu ... Kate. Se izbucneşte în râs şi Rânzescu aprobă: „Larisa, cât timp cântă Arta, stai după boschete. După ce cade răpusă de harakiri, ieşi printre copaci să-şi mai revină lumea din dramă!”. Aceste fantastice picioare au fost foarte puse în evidenţă de către scenografi şi costumişti şi chiar contra dorinţelor protagonistei care, uneori, se simţea agasată de această admiraţie colectivă a ... picioarelor. Amneris, Carmen, Kontchakowna, au fost îmbrăcate (Cernei spunea ... „dezbrăcate”) de costumişti astfel ca picioarele să fie mereu puse în evidenţă ... Colegele erau invidioase ... unele au rămas şi acum ... la o vârstă înaintată ... Rolurile en travesti’ precum Orfeu, Cherubino şi Octavian, erau deja în nişte costume care ilustrau chiar şi coapsele. Iar pentru faptul că nu a cântat Dalila la Bucureşti (doar la Opera din Cluj în 1965), realizatorii graficii la integrala discografică Electrecord din 1969 (Elena Cernei, Ludovic Spiess, Dan Iordăchescu, dirijor Kurt Adler de la Metropolitan), au impus pe copertă o fotografie într-un costum realizat practic din voaluri de mătase transparente argumentând simpatic: „ ca să vadă şi românii ce-au văzut străinii” ... Revenind la „Madama Butterfly”, era la sfârşitul lui mai 1954 ... Repetiţiile începuseră în martie ... Printemps qui commence ...
Treptat repertoriul Elenei Cernei se măreşte cu noi debuturi în partituri din ce în ce mai ample atât simfonice cât şi în operă şi tot primăvara îi va aduce participarea la o premieră absolută: „Ion Vodă Cel Cumplit” de Gheorghe Dumitrescu care s-a cântat mai întâi sub formă de concert la 14 aprilie 1955, sub bagheta dirijorului Mircea Rosensteck, cu Şerban Tassian (rolul titular), Dinu Bădescu (Ieremia), Elena Cernei (Marica Doamna), Valentina Creţoiu (Roxanda), Mircea Buciu (Postelnicul Mălai) şi mulţi alţii într-o amplă distribuţie. Muzica era foarte frumoasă, acţiunea foarte bine închegată într-un libret bine alcătuit; realizarea şcenică a acestei opere a avut loc un an mai târziu, tot primăvara, la 12 aprilie 1956, dar sub bagheta lui Egizio Masini şi cu soprana Cornelia Gavrilescu (Roxanda) şi basul Viorel Ban (Postelnicul Mălai) ... Tot în primăvara anului 1955 încep repetiţiile la noua producţie de „Aida” de Verdi; monumentala montare regizată de Jean Rânzescu cu scenografia şi costumele lui V.Cemodurov de la Bolshoi Teatr a încântat publicul aproape o jumătate de veac. Elena Cernei va cânta avampremiera (22 iunie) iar Zenaida Pally premiera (25 iunie) alternându-se apoi în acest rol ... Repetiţiile începuseră din luna martie ... Printemps qui commence ...
Elena Cernei s-a remarcat în rolul Amneris atât datorită vocii sale care uimea în acut şi cutremura în registrul grav impostat într-o rezonanţă de piept unică în panorama vocalităţii universale de mezzosoprană şi contraltă cât şi datorită apariţiei statuare, majestuoase, frumoase şi nobile; era o voce în dublă coordonată: mezzosoprană şi contraltă cu un ambitus virtuozistic confirmat în vocalize de trei octave; din acest motiv registrul său acut şi cel grav aveau o rezervă abundentă iar rezonanţa de piept manifesta potenţă, limpezime şi forţă expresivă extraordinare. Imprimările live integrale de „Aida” care au rămas atât de la Bucureşti cât şi de la Scala din Milano ori de la Metropolitan din New York atestă acest adevăr artistic. Amneris este rolul care a lansat-o pe Elena Cernei în cariera sa internaţională. Primele sale apariţii la Bolshoi Teatr din Moscova, la Kiev, la Sankt Petersburg (Leningrad de atunci), la Sofia, Belgrad, Budapesta, Varşovia, apoi la Berlin, la Opera din Paris, la Metropolitan din New York, la Scala, la Mexico City şi în multe alte teatre, au fost în rolul Amneris abundent; după aceea au urmat şi Carmen şi celelalte roluri. Amneris a fost ca o efigie deşi toată lumea – public şi colegi – au identificat-o la modul absolut cu rolul Carmen. Iar aceste prime apariţii în teatrele lumii cu Amneris s-au întâmplat tot ... primăvara ... din martie până în mai ... Printemps qui commence ...
La începutul lui martie (în zilele de 3, 4 şi 5) din 1956, la Filarmonica din Bucureşti, are loc un eveniment în premieră pentru România: Missa în si minor de Bach, sub bagheta lui Dumitru D. Botez care dirija şi Corul Filarmonicii; soliştii sunt Emilia Petrescu (soprană), Evelina Vais (soprană), Elena Cernei (mezzosoprană), Aurel Alexandrescu (tenor), Alexandru Voinescu (bas-bariton). A fost un succes de public şi de presă de mari proporţii. S-a vorbit mult despre această capodoperă interpretată atunci pentru prima dată în ţara noastră iar Elena Cernei păstra amintiri de mare profunzime ale căror detalii analitice şi emotive, filosofice şi spirituale sunt deja aşternute în paginile unui amplu capitol de artă, de viaţă, de cultură, de istorie ... Printemps qui commence ...
Tot primăvara este anotimpul în care Elena Cernei a primit-o în sufletul ei cu mare dragoste pe Azucena, tragica eroină a lui Verdi din opera „Il Trovatore” interpretând al doilea spectacol după premieră la 18 aprilie 1958, în regia lui Jean Rânzescu, sub bagheta dirijorului Egizio Massini şi având parteneri de mare valoare precum Mihail Arnăutu (Contele de Luna), Maria Voloşescu (Leonora), Cornel Stavru (Manrico), Valentin Loghin (Ferrando). Azucena este rolul pe care Elena Cernei l-a considerat ca fiind cel mai complet, mai complex şi mai dificil din repertoriul de mezzosoprană; lirism şi dramatism, halucinaţie şi luciditate, melancolie şi combativitate, resemnare şi durere, sunt trăsături care trebuiesc ilustrate expresiv printr-o foarte fină diferenţiere profund corelată contextelor de modulaţie tonală, armonie şi contrapunct ale partiturii. Puterea de convingere umană se conjugă cu forţa tehnică a impostaţiei perfect echilibrate. În Azucena nu se mai punea problema frumuseţii personale, nici pomeneală a picoarelor sau a şoldurilor; era o tragediană cutremurătoare iar Cernei o realiza cu profunzime şi subtilitate. După şapte ani de carieră simultan la Filarmonică şi la Operă, Elena Cernei realizează un personaj muzical şi teatral în egală măsură, muzicalitatea şi teatralitatea afându-se în simbioza totală consimţind paroxismul unei erupţii umane şi artistice. Deşi a fost o Amneris, o Carmen, o Dalilă, o Eboli la un nivel absolut, Elena Cernei a afirmat în repetate rânduri că rolul care a satisfăcut-o cel mai mult în cariera sa a fost Azucena. A interpretat acest rol în foarte multe ţări şi în teatre de mare prestigiu; din păcate, restricţiile regimului politic din România în anii carierei sale, au făcut ca să piardă efectiv contractele pe care le avea semnate prin agenţia marelui impresar Viktor Israelievici Wladarsky cu Teatro alla Scala din Milano unde a cântat doar trei spectacole într-o producţie de „Aida” (nu doar unul singur aşa cum eronat figurează în arhiva Scalei iar de această eroare se prevalează oamenii de nimic care cred că două spectacole în plus sau în minus pot face prestigiul unei artiste de o asemenea anvergură). Prin agenţia marelui impresar Solomon Hurok semnase un contract pentru o serie de spectacole cu „Il Trovatore” de Verdi şi la Metropolitan şi pe care l-a pierdut tot din cauza aceloraşi vicisitudini; regimul considera că onorase deja cu destule spectacole pe americani; tot în această conjunctură pierduse contractul pentru integrala discografică de „Il Trovatore” dirijată de Zubin Mehta cu Leontyne Price, Placido Domingo şi Sherrill Milnes; întru cât nu s-a putut prezenta, rolul Azucena l-a interpretat Fiorenza Cossotto. Spre deosebire de alţi artişti români care aveau pe paşaport o viză de intrare şi ieşire multiplă şi pe care îl predau la vizat doar o dată pe an, Elena Cernei primea vize distincte pentru fiecare ieşire, preda paşaportul la fiecare reintrare în ţară şi îl primea o zi înainte de a pleca în altă parte; în plus era obligată să cânte numărul de spectacole şi recitaluri conform normei ... Totuşi Elena Cernei s-a bucurat de interpretarea rolului Azucena în alte teatre de mare prestigiu aşa cum este Opera de Stat din Viena unde a evoluat sub bagheta lui Hans Swarowsky şi regia lui Herbert von Karajan alături de Radmila Bakocevic (Leonora), James MacKracken (Manrico), Piero Cappuccilli (Contele de Luna), Ivo Vinco (Ferrando). Tot într-o primăvară, la 6 martie 1967, Elena Cernei intepretează rolul Azucena la premiera şi următoarele reprezentaţii ale unei producţii de „Il Trovatore” de Verdi la Théâtre de la Monnaie din Bruxelles când această operă s-a interpretat pentru prima dată în istoria teatrului în limba italiană; până atunci la Bruxelles se interpretase opera în limba franceză. Pentru Cernei a fost un triumf personal ovaţionat de public şi elogiat de presă. Tot în primăvară, în luna mai 1970, Elena Cernei lua parte la Festivalul Wiesbadener Maifestspiele, unde Opera Română făcuse un turneu în care a cântat în „Oedipe” de Enescu (Cernei interpreta Jocasta în binecunoscuta distribuţie legendară cu David Ohanesian în rolul titular) şi „Il Trovatore” de Verdi în regia lui Jean Rânzescu, dirijat de Anatol Kisadji; în prima distribuţie, alături de Elena Cernei evoluau Maria Slătinaru – Nistor, Nicolae Herlea şi Ion Buzea în timp ce în a doua distribuţie pentru spectacolul de după premieră evoluau Magda Ianculescu, Zenaida Pally, Cornel Stavru şi Dan Iordăchescu; după premieră, toate articolele elogiau succesul lui Cernei a cărei Azucena electrizase publicul iar în jurnale se scriau în detaliu calităţile prin care a dominat reprezentaţia; o ulterioară confirmare avenit din partea Juriului Festivalului care i-a conferit doar mezzosopranei Elena Cernei „Pana de Aur” a Criticii Europene, prestigioasă distincţie primită de alte mari mezzosoprane precum Giulietta Simionato sau Fedora Barbieri ori Elena Obraztsova. Cernei reedita acelaşi răsunător succes în acest rol pe care îl avusese şi cu zece ani în urmă, în 1960, la Moscova, tot în turneu cu Opera Română. Despre ambele turnee, David Ohanesian şi Cornel Stavru, în interviuri de televiziune, au recunoscut triumful personal al lui Cernei în acest rol, la interval de zece ani, 1960 Moscova – 1970 Wiesbaden, în luna mai, în primăvară ... A urmat în continuare turneul Operei Române la Liège cu „Don Carlo” (Elena Dima, Elena Cernei, Ludovic Spiess, Vasile Martinoiu, Nicolae Florei, Ioan Hvorov) la 27 mai, încheind sezonul de primăvară al acelui an ... Printemps qui commence ...
Tot în luna mai, în 1963, a avut loc primul mare turneu al Operei Române la Paris. Pe scena de la Palais Garnier a Operei Mari, unde cu şase luni înainte, triumfase într-o producţie de „Aida” de Verdi alături de Galina Vishnevskaya, Dimiter Uzunov, Ernest Blanc şi Gérard Serkoyan, sub bagheta lui Georges Prêtre, Elena Cernei reputrează un mare succes în rolul Jocasta din „Oedipe” de Enescu alături de David Ohanesian şi garnitura legendară de artişti români; la Théâtre Champs Elysée interpretează rolul Octavian din „Cavalerul rozelor” de Richard Strauss în regia lui Jean Rânzescu, sub bagheta lui Mihai Brediceanu, într-o distribuţie din care mai făceau parte Arta Florescu (Mareşala), Magda Ianculescu (Sophie), Ioan Hvorov (Baronul Ochs), Octav Enigărescu (Faninal) şi mulţi alţii. Succesul artiştilor români este foarte mare; se mai reprezentase şi „Bărbierul din Sevilla” (Nicolae Herlea, Magda Ianculescu, Valentin Teodorian, Constantin Gabor, etc.). S-a mers la mormântul lui George Enescu, s-a gustat bucuria unei frumoase primăveri pariziene ... Printemps qui commence ...
Cariera internaţională a Elenei Cernei a fost foarte dezavantajată mai ales în teatrele ţărilor capitaliste din acea vreme; obţinerea paşaportului şi a vizelor din partea autorităţilor române afecta colaborarea cu marile teatre din ţările lumii libere şi din acest motiv numele ei ca şi a altor artişti români care aveau valoare şi prestigiu artistic figurează mult mai puţin în arhivele acestor teatre faţă de cât ar fi putut şi trebuit. Elena Cernei însă se bucura în limitele posibile şi evita orice tensiune interioară deoarece era conştientă că, ea, personal, nu putea face absolut nimic. Cânta cu mare bucurie în faţa publicului de oriunde şi considera că oamenii trebuiesc respectaţi în oricare colţ al lumii. În acest fel s-a bucurat ignorând mizeriile şi persecuţiile de tot felul impuse sub cele mai absurde pretexte ideologice. Tot primăvara, în anul 1965, a avut parte de consacrarea în cele două temple ale liricii care sunt Teatro alla Scala din Milano şi New York Metropolitan Opera. La 17 martie 1965 debutează la New York Metropolitan Opera în „Samson et Dalila” sub bagheta lui Fausto Cleva, avându-l partener pe marele Jon Vickers; succesul de public este consemnat de critici în cronici apărute în cele mai prestigioase jurnale din New York. După două zile, la 20 martie, interpretează Amneris în „Aida” de Verdi sub bagheta lui William Steinberg împreună cu Birgit Nilsson (Aida), Richard Tucker (Radames), Giorgio Tozzi (Ramfis), Robert Merrill substituit la actul al III-lea de Cornell MacNeil (Amonasro); trebuind să se odihnească după debut şi înainte de „Aida”, nu a mers o seară înainte, 19 martie, la spectacolul de „Tosca” dirijat tot de Cleva cu Maria Callas, Franco Corelli, Tito Gobbi; a mers însă la cea de a doua reprezentaţie din 23 martie în care Callas şi Gobbi evoluau cu Richard Tucker proaspăt eliberat din mormântul piramidelor de cu trei zile înainte. În aceiaşi primăvară apare în alte spectacole de „Aida” şi „Samson et Dalila” cu un succes despre care îmi vorbesc şi astăzi cei care au fost prezenţi în sală. În aceiaşi primăvară debutează finalmente la Scala (contracte precedente cu „Le nozze di Figaro” de Mozart şi „Il Trovatore” de Verdi nu se finalizaseră într-un context pe care l-am prezentat în capitolul respectiv al viitoarei monografii). În acea lună mai 1965, la Scala, se relua producţia regizată de Franco Zeffirelli cu „Aida”; Fiorenza Cossotto renunţase din timp la ultimele două spectacole din primele cinci într-un context pe care nu-l aprofundez aici; Elena Cernei a cântat cele trei spectacole ale sale după primele trei ale lui Cossotto; ultimele două le-a făcut Carol Smith deoarece după 5 mai Cernei nu mai putea sta la Milano fiindcă viza eliberată de statul român expira pe 8 mai când trebuia să revină la Bucureşti unde pe 12 mai avea „Trubadurul” de Verdi în cadrul normei obligatorii; deci din cinci spectacole câte ar fi trebuit să cânte, a făcut doar trei dintre care este menţionat în arhivă doar unul singur; adevărul este că ori trei ori unul nu are nici-o importanţă; important este că Gianandrea Gavazzeni a elogiat-o, colegii au felicitat-o (Gabriella Tucci şi Luisa Maragliano, iar Piero Cappuccilli era extaziat chiar şi după 25 de ani când ne-am întâlnit); „Corriere del Teatro” din Milano îi pusese fotografia pe copertă într-un număr al revistei în care apăruse un articol elogios pentru măiestria artistei. Aceste lucruri par incredibile astăzi când artiştii pot circula liber fără nici-un fel de probleme dar în acei ani era foarte greu şi chiar şi câteva spectacole interpretate într-un mare teatru însemnau foarte mult; iar dacă reflectăm asupra faptului că anumite personalităţi artistice foarte mari din lumea liberă ai acelor ani au apărut o dată, de două ori sau de trei ori la Scala ori la Met deşi erau liberi să circule, atunci totul se redimensionează complet Această glorioasă primăvară a lui 1965 se încheia cu „Carmen” şi „Aida” la Sankt Petersburg, Tallin şi Riga unde primăvara era mai răcoroasă dar entuziasmul oamenilor la fel de cald ... Printemps qui commence ...
Primăvara lui 1966 îi aducea Elenei Cernei noi succese la Metropolitan în a doua sa stagiune acolo. Rudolf Bing organizase „the lasst month at the Met” înaintea demolării vechiului teatru de pe Broadway şi a inaugurării noului Met de la Lincoln Center. Invitase pentru această ultimă lună pe cei mai mari şi apreciaţi artişti. A dorit ca Elena Cernei să fie prezentă la ultimele două spectacole de „Aida” din 13 martie (Leontyne Price, Elena Cernei, Franco Corelli, Sherrill Milnes, dirijor Zubin Mehta – reprezentaţia înregistrată pe ascuns de soţia lui Corelli într-o lojă a devenit un valoros dublu CD editat de două case discografice europene şi americane) şi 14 aprilie (Leontyne Price, Elena Cernei, Sandor Konya, Frank Guarrera, dirijor Silvio Varviso); astfel Elena Cernei este ultima Amneris de la vechiul Met; în acea lună a cântat şi un spectacol de „Rigoletto” de Verdi (rolul Maddalena); Nicolae Herlea cânta „Il barbiere di Siviglia” de Rossini în câteva spectacole ale acelei ultime luni. Ultima primăvară la vechiul Met cu Cernei şi Herlea ... Printemps qui commence ...
Elena Cernei a făcut parte din galeria de mari artişti care au inaugurat noul Metropolitan continuând să apară încă trei stagiuni în alte spectacole de „Aida” de Verdi, „Carmen” de Bizet, „Adriana Lecouvreur” de Cilea, alături de Renata Tebaldi, Gabriella Tucci, Franco Corelli şi mulţi alţii despre care am sistematizat relatările Elenei Cernei în privinţa personalităţii lor umane şi artistice. Au urmat alte primăveri cu alte spectacole la Bucureşti, prin ţară şi în diverse alte ţări – capitaliste mai puţine, comuniste mai multe – Elena Cernei urmărind însă esenţa propriei sale omenii prin care dăruia arta sa fără rezerve şi prejudecăţi. Iar revenirile periodice obligatorii îi prilejuiau şi bucuria zilelor de primăvară în grădina casei de la Periş unde printre trandafirii, pomii fructiferi şi brazii îngrijiţi de ea, îşi crease un spaţiu fără timp al unei ... eterne primăveri ... Printemps qui commence ...
Mergeam la spectacolele Operei din Bucureşti din anul 1964 şi căutam să văd cât mai multe cu ... Ea ... mereu şi mereu ... Abia în 1973 am avut curajul de a merge la cabină pentru un autograf la un spectacol de ... „Carmen” ... trăind pentru prima dată bucuria de a o vedea de aproape, în cabină, de a-i vorbi ... sufocat de emoţie ... şi era 18 aprilie ... o splendidă primăvară ... şi tot într-un aprilie şapte ani mai târziu aveam să încep minunata parabolă existenţială alături de ... Ea ... Printemps qui commence ...
Primăvara am participat împreună la primele congrese ştiinţifice din România şi apoi din Italia şi alte ţări ale lumii. Primăvara a fost ultimul „Carmen” la Bucureşti în 1984 şi ultimul „Carmen” în România în 1985 la Festivalul de Operă din Constanţa unde veneau mulţi artişti din străinătate; foarte puţină lume ştie că marele bariton Giangiacomo Guelfi a cântat în România la acel Festival în 1979, tot primăvara, având bucuria de a o reîntâlni pe Elena Cernei cu care cântase „Aida” în Mexic în 1966. Tot primăvara a fost şi revenirea Elenei Cernei în ţară după aproape cincisprezece ani de când se stabilise în Italia după retragerea de la Operă şi dând curs invitaţiei pentru un contract de activitate didactică şi de cercetare. În acea primăvară a anului 1999, a revenit la Universitatea Naţională de Muzică unde i s-a acordat titlul de Doctor Honoris Causa; erau prezenţi rectorul de atunci, profesorul Elefterescu, Maria Slătinaru Nistor, Grigore Constaninescu, Marin Constantin, David Ohanesian, Cornel Stavru, Silvia Voinea, Răzvan Cernat şi mulţi alţii; în zilele următoare a luat parte la emisiuni de televiziune şi de radio find oaspete de onoare ale unor programe elaborate de valoroşi redactori precum Luminiţa Constantinescu, Sorina Goia, Marina Almăşan, Silviu Gavriă, Cornel Todea. Tot atunci a avut loc şi reîntâlnirea cu publicul în sala Operei unde am condus-o la braţ fiind înconjuraţi de colegii veniţi să o salute: Elena Dima, Lella Cincu, Octavian Naghiu, Stelian Olariu, etc., dar şi balerina Rina Constantini ajunsă la o vârstă respectabilă. Primăvara a fost şi ultimul recital de muzică sacră în Israel, la Haifa, exact cu şase luni înaintea plecării din această lume ... Printemps qui commence ...
Elena Cernei a cultivat o înţelepciune trainică datorită căreia a ieşit mereu învingătoare chiar şi în faţa vremurilor ostile pentru că la baza gândirii sale a stat Credinţa în Dumnezeu şi respectul faţă de Om. Credincioasă pravoslavnică, a înţeles şi aprofundat acel pasaj din Evanghelie care afirmă că: „Gloria lui Dumnezeu este omul viu!”; a respecta pe om deci înseamnă a iubi pe Dumnezeu. A înţeles mersul lumii şi a căutat să-şi dozeze o cadenţă proprie fără orgoliu şi menţinând un echilibru stabil mai ales în acel spaţiu fără timp al casei din Periş unde citea, scria, compunea, crea, cerceta, se reculegea, medita şi reflecta. Şi-a dat seama de specificul social istoric în care a plasat-o Destinul şi nu a luptat contra lui. A fi rămas în străinătate ar fi însemnat periclitarea situaţiei fratelui şi surorilor sale cu respectivele familii. Dacă unii au avut curajul să plece (este de competenţa altor cercetători să afle de ce foarte mulţi artişti, în plină carieră, au plecat fără a fi consideraţi „trădători” şi condamnaţi de autorităţile comuniste aşa cum s-a întâmplat doar cu câţiva), Elena Cernei a avut curajul să se întoarcă! Iar atunci când a decis să se stablească în Italia, a făcut-o paşnic, elegant, fără tensiuni cu atât mai mult cu cât era deja retrasă din carieră. Elena Cernei a iubit liniştea şi echilibrul; mergea calm, fără grabă, într-o cadenţă constantă, unduind armonios liniile figurii sale statuare şi oferind celor din jur un salut zâmbitor, binevoitor şi cald; cei care afirmă contrariul (sunt extrem de puţini) o fac din acea invidie care le confirmă propria inferioritate indiferent de parcursul vieţii lor. Ca orice om, şi Elena Cernei o fi avut duşmani; este adevărat, foarte puţini; dar aceştia, printre răutăţi şi falsităţi abjecte („inimi reci, harfe zdrobite” cum spune poetul neamului), au recunoscut totuşi şi au scris că ... „ea cânta dumnezeieşte” ... ceea ce o face să triumfe în faţa acestora în propria lor ciudă, chiar şi la atâția ani de la plecarea ei în Univers. În interviuri sau în colocvii, Elena Cernei a găsit totdeauna un cuvânt frumos şi adevărat, despre unii mai mult, despre alţii mai puţin în funcţie de realitatea situaţiilor. A dezaprobat energic pe aceia care vroiau să exalte propria lor personalitate insuficientă denigrând pe cei care îi depăşeau. Invoca Justiţia Divină care acţionează la momentul potrivit ... Deasupra tuturor e Dumnezeu! ... Atât deasupra celor buni, cinstiţi şi drepţi cât şi a celorlalţi ...
Toată lumea a admirat frumuseţea Elenei Cernei iar ea spunea că nu există oameni urâţi deoarece suntem fiii lui Dumnezeu după chipul şi asemănarea Lui. Toată lumea a admirat frumuseţea vocii ei şi ea spunea că toate vocile sunt frumoase. Cernei era convinsă că prin necredinţă şi ignoranţă, unii oameni pot strica Lucrul lui Dumnezeu din ei afectându-şi atât frumuseţea cât şi propria voce. Ea a căutat să găsească esenţa bună şi frumoasă în fiecare voce pe care a întâlnit-o. Se bucura de cel ce ştie să folosească propria personalitate şi propria voce şi se întrista în faţa dificultăţilor întâmpinate de alţii. De aceea s-a dedicat cercetărilor mecanismelor vocii umane pentru a putea fi de folos oamenilor interesaţi social şi profesional de vocea vorbită şi cântată.
De la Elena Cernei am înţeles că vocea devine o vocalitate care, la rândul ei, se afirmă ca verb vocal. Verbul lui Dumnezeu făcut carne reverberează la nivelul vocii noastre. Tot ceea ce exprimăm cu vocea înseamnă o responsabilitate de o gravitate nebănuită. De la „Enigme ale vocii umane” Elena Cernei a ajuns la „Et Fiat Lux” în care abordează Universul prin mirabila Vibraţie Vocală pe care Cel Atotputernic ne-a hărăzit-o şi nouă după ce a realizat cu ea Creaţia.
Am evocat pentru această primă zi de martie o voce, o personalitate, un om care continuă să existe prin ceea ce a lăsat tuturor şi de care ne bucurăm cu toţii. Iar eu mă bucur de ceva în plus şi anume de Eterna Primăvară pe care ea a trăit-o şi pe care mi-a insuflat-o şi mie. În această condiţie spirituală continui cu seninătate Sărbătoarea Bucuriei, a Muzicii şi a Dragostei Eterne, explorând profunzimile Verbului Vocal şi prin acesta Minunea Creaţiei Universale. Cum reuşesc? Prin Bucuria relaţiei cu Dumnezeu! Prin Sublimarea Credinţei am reuşit să transform Lacrima în Apă Sfântă, Durerea în Forţă şi Singurătatea în Linişte Creatoare ...
STEPHAN POEN MUZICOLOGIE BLOG, 01.03.2024
REVISTA MUZICALĂ RADIO, 28.02.2014
