TIBERIU POSTELNICU ... Matematica și Muzica în perfectă Armonie ...

 

Profesorul TIBERIU POSTELNICU (15 iunie 1930, Câmpina – 12 ianuarie 2026, București) trecut acum în eternitate a fost și va rămâne pentru cei ce l-au cunoscut, l-au apreciat și iubit un model uman și un exemplu. Iar pentru mine, odată cu trecerea sa în eternitate va deveni o lecție de viață pe care o voi aprofunda ori de câte ori voi retrăi momentele extraordinare ale unei prietenii de-a lungul a trei decenii. Personalitatea să se definește și se aprofundează în trei mari ... domenii existențiale ... Matematicianul, Melomanul, Prietenul ... toate trei determinate de ... Omul cu o personalitate complexă și un suflet robust marcat de bunătate și generozitate.

MATEMATICIANUL

A desfășurat o foarte bogată activitate profesională. Profesor Dr., Șef al Departamentului „Inferență Statistică”, Centrul de Statistică Matematică al Academiei (actual Institutul de Statistică Matematică și Matematică Aplicată „Gheorghe Mihoc - Caius Iacob”); Șef al Departamentului de Biostatistică și Informatică Medicală, Universitatea de Medicină „Carol Davila”, București, în perioada 1991 – 2000.

A obținut un Master, 1952 și un Doctorat, 1957 la Facultatea de Matematică, Universitatea din București. Pentru merite profesionale a obținut Bursa a Fundației Humboldt, Universitatea din Bonn, Institutul de Matematică Aplicată, 1969-1970, Bursa IREX pentru un proiect de cercetare în cadrul Departamentului de Biostatistică al Universității din Carolina de Sud, Columbia, SUA, 1994 (2 luni). 

Prof. Dr. TIBERIU POSTELNICU felicitat de Președintele Academiei IOAN AUREL POP

I-au fost conferite valoroase Distincții: Premiul „Gheorghe Lazăr” al Academiei Române, 1972, pentru monografia „Metode matematice în medicină și biologie”; statut distins și numire onorifică în Consiliul Consultativ de Cercetare al Institutului Biografic American; Includere în „2000 de intelectuali remarcabili ai secolului XX” de către Centrul Biografic Internațional Cambridge, Anglia. 

Prof. Dr. TIBERIU POSTELNICU la Academia Română

A fost Profesor invitat la prestigioase universități: Universitățile din Düsseldorf, Bonn și Regensburg, Germania (1970, 1979, 1985, 1989); Universitatea din Bari, Italia, 1993; Universitatea din Bologna, Departamentul de Statistică „Paolo Fortunati” (1993 și 1995).

Pentru meritele sale a fost Membru al: Institutului Internațional de Statistică (ISI), Societății Internaționale de Biometrie (IBS), Societății Americane de Matematică (AMS), Societății Bernoulli pentru Statistică Matematică și Probabilități, Societății Italiene de Statistică (SIS), Societății pentru Matematică Aplicată și Mecanică (GAMM), Asociației Statisticienilor Balcanici (ABS), Asociației Europene pentru Studiul Științei și Tehnologiei (EASST), Academiei de Științe din New York, Societății Internaționale pentru Biostatistică Clinică (ISCB), Societății Matematicienilor Germani (DMV), Societății Române pentru Probabilități și Statistică (SPSR).

Cu generozitate a oferit propria competență și în calitate de Îndrumător de doctorat: pentru Statistică, Probabilități și Biometrie la Centrul de Statistică Matematică între 1965 și 2010. Sub îndrumarea sa au fost susținute 46 de teze de doctorat.

A avut o vastă activitate de participant invitat la întâlniri științifice internaționale precum: Sesiunea ISI de la Florența, 1993; Școala de vară de la Erice, Italia, „Instrumente statistice în biologia umană”, 1994; Conferințele internaționale de biometrie de la Amsterdam, 1996 și Cape Town, 1998; Sesiunea ISI de la Istanbul, 1997; Congresul Internațional al Matematicienilor, Berlin, 1998; Conferința internațională „Stocastica de la Praga '98”; Seminarul internațional „Noi tendințe și tehnici în statistică” (NTTS), organizat de EUROSTAT la Sorrento, Italia, 1998 și la Hersonisos, Creta, 2001; Sesiunea ISI de la Helsinki, 1999; Congresul „Instrumente pentru modelare matematică” de la Sankt Petersburg, 1999; Conferința internațională privind știința sistemelor în asistența medicală, Budapesta, 2000; Congresul mondial privind analiza neliniară, Catania, Italia, 2000; Întâlnirea Europeană a Statisticienilor, Funchal, Portugalia, 2001; Seminarul Internațional „Statistică și Practică Clinică” Varșovia, 2002. 

Prof. Dr. TIBERIU POSTELNICU

A desfășurat importante activități editoriale: Membru al comitetelor editoriale ale „Journal for Statistical Planning and Inference” și ale „Biometrical Journal”; Membru al revistelor „Biostatistica” și „Romanian Statistical Review”.

A realizat programe de cercetare de colaborare: cu Departamentul de Matematică, Universitatea din Regensburg, Germania, Prof. D. Bierlein, 1985-1990; cu Departamentul de Biostatistică, Universitatea din Carolina de Sud, Columbia, SUA, Prof. J.W. Drane, 1990-1995; cu Institutul de Statistică Medicală, Universitatea din Viena, Prof. V. Scheiber, 1987-1992.

A fost selecționat pentru programele de schimb de oameni de știință între Academia Română și: Societatea Regală din Londra, Colegiul Imperial de Știință și Tehnologie, Universitățile din Cambridge și Oxford (1973, 1981, 1986); CNRS din Franța, Institutul de Statistică din Paris (ISUP, 1970, 1980, 1988, 1998, 1999); Academia Austriacă de Științe, Institutul de Statistică al Universității din Viena (1981, 1983, 1987, 1990, 1992) și Institutul de Matematică Discretă (2001, 2002); Societatea Germană pentru Cercetare (DFG) pentru Universitățile din Bonn, Frankfurt a.M., Berlin, Heidelberg, München (1972, 1979, 1984, 1989, 1990, 1991, 1993); Academia Regală Suedeză de Științe, pentru Universitățile din Stockholm, Uppsala și Goeteborg (1979, 1985, 1989, 1996, 1998); Academia Sinica, pentru Departamentul de Statistică din Beijing (1983); Academia Națională de Științe din SUA pentru Universitățile din SC, Columbia, Rockefeller Univ. New York, U.C.L.A. (1984,1987,1990,1992).

MELOMANUL

A fost un matematician de forță dar și un meloman profund, sensibil, subtil, pasionat de muzică și devotat muzicienilor și artiștilor din toate genurile artistice și stilistice cu precădere Opera și Opereta. 

TIBERIU POSTELNICU, tenorul FLORIN DIACONESCU, STEPHAN POEN la ONB

Educat de mic copil într-o familie elevată, a iubit muzica de la vârstă fragedă ca să devină, încă din anii de liceu, un spectator devotat sălilor de Operă și Operetă mai ales. Iubea vocile și cântăreții și cunoștea întreg repertoriul; ajunsese la această vastă cunoaștere la început vizionând spectacolele și ascultând programele radiofonice; ulterior și-a însușit bucuria audițiilor și vizionărilor parcurgând în viața sa toate stadiile și etapele tehnologice al înregistrărilor audio și video de la vechile discuri LP până la dvd-uri și file-uri mp3 și wma. Cu timpul își făcuse o adevărată ... viață telematică ... vizitând site-uri, frecventând portaluri cu ofertele live sau înregistrate ale teatrelor lirice de pe întreg mapamondul. Iar voiajurile sale profesionale în aproape toate țările din Europa și America de Nord îl purtau prin universități și săli de congrese și conferințe dar și prin librării de muzică și săli de operă și de concert. 

TIBERIU POSTELNICU, LUMINIȚA ARVUNESCU, COSTIN POPA

Asimila cu plăcere tot ceea ce vedea și era un fascinant interlocutor în comentarii și considerații de autoritară pertinență expuse cu distincția unei eleganțe impecabile generos menținută chiar și în circumstanțele unor critici negative; și în aceste contexte rămânea aureolat de autoritatea catedratică emblematic integrată în portamentul personalității sale. A acumulat o imensă colecție de discuri, videocasete, cd-uri, dvd-uri minuțios notate cu toate datele și informațiile și riguros ordonate în multele rafturi de unde identifica imediat orice reper. 

TIBERIU POSTELNICU, VIORICA POSTELNICU, CONSTANTIN ERBICEANU, MIHAELA NAUM, COSTIN POPA

Tiberiu Postelnicu a cunoscut pe toți artiștii de operă și operetă din anul 1945, devenind un meloman într-o parabolă existențială de o jumătate de secol iar pe mulți i-a cunoscut personal cultivând o frumoasă prietenie în deplină reciprocitate de stimă, considerație, admirație și afecțiune. Sunt nume precum Emil Marinescu, Maria Moreanu, Petre Ștefănescu-Goangă, Valentina Crețoiu, Șerban Tassian, Dora Massini, Egizio Massini, Cornelia Gavrilescu, Arta Florescu, Zenaida Pally, Elena Cernei, Magda Ianculescu, Mihail Arnăutu, Nicolae Herlea, David Ohanesian, Octav Enigărescu, Cornel Stavru, Octavian Naghiu, Ion Buzea, Valentin Teodorian, Dan Iordăchescu, Magdalena Cononovici, Elena Simionescu, Maria Slătinaru-Nistor, Ludovic Spiess, Silvia Voinea, Eugenia Moldoveanu și încă foarte mulți alții continuând interesul uman și artistic și față de generațiile următoare.

TIBERIU POSTELNICU

Tiberiu Postelnicu a iubit Opera și artiștii cu toată forța afectivă și intelectuală a personalității sale.

PRIETENUL

La prima impresie apărea foarte interesant iar după ce îl cunoșteai înțelegeai de ce acest matematician avea un farmec aparte conferit de condiția sa de meloman elevat și pasionat. 

Acasă la BUBI cu ILDIKO AGENT, MIHAELA NAUM, MONICA BOTTEZ

L-am cunoscut în ... iunie 1975 ... când venise la Liceul Matei Basarab din București în calitate de Președinte al Comisiei de Bacalaureat ... iar eu eram printre elevii care susțineau examenul în acea sesiune ... Acest președinte de comisie impunea prin ținuta elegantă dar sobră, gesturi sumare, priviri pătrunzătoare, replici energice, totul sub semnul unei severități constituționale prin natura sa umană și înrobustită de educația ți experiența sa de viață. 

Acasă la BUBI cu COSTIN POPA

L-am reîntâlnit după ... două decenii ... cu prilejul un voiaj al său la Roma unde eram stabilit de șapte ani împreună cu soția mea, marea mezzosoprană Elena Cernei, pe care el o admira încă de la debuturile sale la Filarmonică și la Operă. Postelnicu venise în Italia pentru un congres la Universitatea din Bologna și, înainte să vină la Roma, am vorbit la telefon având un mesaj de la un prieten comun, Prof. Dr. Sorin Bottez. Îmi scrisese o scrisoare de la Bologna; când am examinat fața plicului și am citit numele meu ... ”Poen” ... i-am recunoscut slova deosebită ... după două decenii ... memorizată de mine după semnătura pe Diploma de Bacalaureat ... ”Postelnicu” ... era același stil de ... ”P” ... Citind expeditorul mi s-a confirmat că era el. L-am sunat și avea aceiași voce ... după două decenii ... A venit la Roma, l-am invitat la prânz, a revăzut-o cu emoție pe soția mea, Elena Cernei și a evocat toate etapele și momentele carieei sale la București și la care asistase. Am abordat și niște chestiuni de Analiză matematică aferente unor demonstrații interdisciplinare la care lucram și a rămas încântat că, după atâția ani, conservasem cultura generală în Analiza matematică de care aveam nevoie. Din acea zi s-a inaugurat o prietenie extraordinară și am păstrat o legătură permanentă la început telefonic și epistolar și apoi prin mail-uri și sisteme audio video de comunicare telematică. 

MICA și BUBI la Periș

În luna mai 1999, revenind în țară cu soția mea după aproape un deceniu și jumătate, prima cină cu prietenii a fost la Tiberiu – Bubi acasă unde am cunoscut pe adorata lui soție Viorica Postelnicu, profesor universitar de matematică, în deplină rezonanță umană, intelectuală și culturală cu el. Cu acel prilej ne-am reîntâlnit cu prieteni dragi comuni: Ildiko și Radu Prof. Agent (personalitate a Institutului de Construcții din București), Monica și Sorin Prof. Bottez (doi melomani de prestigiu și profesori universitari de valoare, el diplomat pensionar), Ioana și Cornel Stavru (marele artist al Operei Române),Mihaela Naum și Costin Ing. Popa (meloman pasionat devenit în timp un jurnalist de critica evenimentelor în teatrul liric, autor editorial cu bogată activitate). 

BUBI și ȘTEFAN la Periș

Ulterior ne-am întâlnit cu alți buni prieteni: Dr. Anastasie Cavaliotti (medic de medicină legală și meloman foarte cultivat), Dr. Petre Blaier (medic ORL, meloman și om de mare cultură), Viorel Cosma (renumit muzicolog și profesor universitar), Doru Popovici (compozitor și profesor, eminentă personalitate de cultură), Prof. Dr. Mircea Penescu (reputat medic nefrolog și profesor), Constantin Erbiceanu și mulți alții. 

MICA și BUBI la Periș

De atunci la fiecare venire la București, de două sau de trei ori pe an, primul telefon după sosire îl dădeam lui Bubi și ultimul înainte de plecare era tot cu el; dincolo de afecțiunea prietenească mai era din partea mea și acea condiție prioritară acordată unui decan de vârstă al prietenilor noștri; în mesaje și în saluturile personale, pentru a onora poziție lui superioară, foloseam mereu apelativul ... Generalissimo ... 

BUBI și ȘTEFAN la Periș

Revenirile mele la București mi-au prilejuit întâlnirea cu copii lor: fiica Anca (medic oftalmolog excelent) căsătorită cu George Tomi (chirurg ortoped de mare valoare) și fiul Victor (inginer) căsătorit cu Liliana; ulterior am cunoscut nepoții și am fost impresionat de dragostea lor față de ... Bubi ... apelativ care substituia amuzant titlul de bunic.

MICA și BUBI la Periș cu tenorul DANIEL MAGDAL

Prietenia cu ... Bubi ... il Generalissimo ... era efectiv ritualizată în momente petrecute la el acasă, la mine la Periș, vara, unde era nelipsit împreună cu Mica. La el acasă, prânz sau la cină, avea mereu pregătite înregistrări video cu noutățile momentului dar și cu ... antichitățile ... la care rezonam prin profunzimea experiențelor acumulate și pe care ni le schimbam permanent. La Periș veneau cu toții și, cu timpul, s-au adăugat Mihai Prof. Cancoivici (Doctor în Filologie, publicist pasionat de critică ale evenimentelor artistice), Mircea Mihalache (primul contratenor român, stabilit de mulți ani la Viena), Daniel Magdal (marele artist contemporan, tenor cu vast repertoriu foarte iubit și prețuit de Bubi și Mica). Printre diversele feluri de mâncare, le ofeream înregistrări de epocă alese foarte semnificativ alese desfășurând amuzante sesiuni de ... Ascultați și recunoașteți ... 

ȘTEFAN, ILDIKO, BUBI, MICA la Periș

Îmi amintesc de numeroasele vizite făcute împreună cu el la Spitalul Budimex la Profesorul Dr. Alexandru Pesamosca, eminentul chirurg, prieten cu Bubi din anii de liceu și care îmi fusese profesor de Chrirugie pediatrică în facultate și ulterior șef de clinică la Budimex unde am fost medic stagiar. Am fost împreună la Profesorul Pesamosca chiar cu câteva luni înainte de a lăsa această lume. 

MONICA, ȘTEFAN, MICA, DANIEL la Periș

Tot cu Mica și Bubi, însoțiți și de marea artistă soprana Silvia Voinea am fost la ... ultimul prânz cu prietenii ... acasă la baitonul David Ohanesian cu șase luni înainte ca marele artist să părăsească această lume. 

BUBI și DANIEL la Periș

În vara anului 2009, un alt mare prieten comun Academicianul Profesor Dr. Radu Voinea, fost președinte al Academiei Române, și-a exprimat dorința de a mai veni odată la Periș unde retrăiam arta sublimă a soției mele, Elena Cernei, grație imprimărilor de studio și live. Am satisfăcut imediat această onorantă dorință; Radu Voinea a venit însoțit de Viorica și Sergiu Tamaș (prieteni și intelectuali de mare valoare) și am invitat pe Bubi care a venit singur fiindcă soția era ocupată cui nepoții. După câteva luni, Radu Voinea avea să lase această lume. Și astfel de exemple ar mai putea continua, întâlniri semnificative unde am luat parte împreună cu Bubi. Revenirea mea stabilă la București l-a bucurat mult și a fost reciproc. Mergeam săptămânal la spectacole, la evenimente, la el acasă, la mine la Periș vara, în societate la diverși prieteni comuni. 

ȘTEFAN, BUBI, DANIEL la Periș

La 14 octombrie 2021 aveam să primesc cel mai trist telefon al lui Bubi care cu glas stins mi-a spus ... am rămas singur! ... Mica plecase de pe această lume ... El a continuat să trăiască, schimbând treptat bioritmul dar nici-odată spiritul. Inflexiuni și modulații inevitabile vieții după nouă decenii de existență intensă și bogată au rărit întâlnirile noastre și chiar și durata și frecvența comunicărilor noastre dar fără să se diminueze potențialul emotiv și spiritual al prieteniei noastre de ... trei decenii ... Anca și Victor au avut o exemplară grijă devotată și asiduă grație căreia viața lui Bubi a continuat beneficiind de tot confortul și asistența în mediul extraordinar al casei sale. Și pentru asta îi respect și admir cu toată considerația și voi continua să perpetuez cu ei afecțiunea care m-a legat de părinții lor. 

... BUBI ... întru afectuoasă amintire și eternă memorie ... 

Azi dimineață, luni 12 ianuarie, în timp ce mă reculegeam la o lumină dedicată memoriei mamei mele la împlinirea a douăzeci și șase de ani de la plecarea sa de pe această lume ... primesc vestea trecerii în eternitate a lui Bubi în urmă cu câteva ore ... Și la 12 ianuarie 1939... fusese ziua înmormântării marii soprane ... Hariclea Darclée ... al cărei loc de veci la Cimitirul Bellu se află ... la câțiva metri de Cavoul Familiei Postelnicu ... și unde, de acum înainte, voi împlini periodic un dublu pelerinaj de aducere aminte și reculegere ...

Puccini MADAMA BUTTERFLY - II. Teatro alla Scala din Milano, 7 decembrie 2016

 

În seara zilei de miercuri 7 decembrie 2016, alături de minunata realizatoare a Radiodifuziunii noastre, Dr. Muzicolog Luminița Arvunescu, simultan la Radio România Muzical și Cultural, am comentat pentru a treisprezecea oară inaugurarea stagiunii de la Teatro alla Scala din Milano, anul acesta cu o nouă producție a operei Madama Butterfly de Puccini în versiunea originală care fusese prezentată în teatrul milanez în anul 1904 și nici-odată reluată de atunci; de-a lungul anilor, această operă a revenit la Scala de foarte multe ori dar nici-odată în versiunea sa originală.

În Revista Muzicală Radio publicasem în urmă cu o zi un amplu studiu dedicat acestei opere și versiunilor sale, compozitorului și inaugurărilor de stagiune cu titluri pucciniene.

https://poenmuzicologie.blogspot.com/search/label/scala_butterfly_2016_1

Spectacolul s-a desfășurat ca la premiera absolută de acum aproape 113 ani, cu o singură pauză, actul I având o durată mult mai mică de actul al II-lea. Comentariile noastre din timpul pauzei s-au referit la primul act iar despre al doilea nu am mai avut timp de făcut nici-un comentariu deoarece reprezentația s-a terminat cu ceva timp peste durata anunțată inițial; astfel am promis ascultătorilor noștri un articol - recenzie cu tot ce am fi spus la microfon dacă timpul ne-ar mai fi permis. Sub bagheta lui Riccardo Chailly, au evoluat, așa cum deja știm: Maria José Siri (Cio Cio San), Annalisa Stroppa (Suzuki), Nicole Brandolino (Kate), Bryan Hymel (Pinkerton), Carlos Álvarez (Sharpless), Carlo Bosi (Goro), Costantino Finucci (Yamadori), Abramo Rosalen (Bonzo), Leonardo Galeazzi (Yakusidé), Gabriele Sagona (Comisarul imperial), Romano Dal Zovo (Notarul).

Versiunea originală din 1904 a acestei opere aproape că fusese abandonată și în tot acest interval de timp, a fot reprezentată extrem de rar, în Italia, în anul 1982 cu o reluare în 1983, la Teatrul La Fenice din Venezia, având ca protagonistă pe soprana româncă Eugenia Moldoveanu. În articolul precedent am analizat circumstanțele răsunătorului eșec al versiunii originale la Scala accentuând însă pe un fapt care mi s-a părut dominant și asupra căruia ne-am oprit pentru câteva momente și în pauza transmisiunii în direct de la Scala. Madama Butterfly reprezintă, atât pentru Puccini cât și pentru compoziția de operă universală, nodul unei răscruci evolutive la începutul secolului al XX-lea. Această operă se situează într-o zonă evolutivă tranzitorie de la romantism și verism către impresionism, expresionism și realismul secolului al XX-lea. Puccini se află într-un moment de apogeu al evoluției sale componistice; depășise verismul grație influenței pe care o avusese asupra sa Wagner dar mai ales Mahler și Richard Strauss. În partitura acestei opere se simte un proces mental de trăire dar și de elaborare a relației cuvânt - sunet exprimată printr-un limbaj cu totul nou în ceea ce privește integrarea motivelor în linia melodică, organizarea agregatului armonic orchestral, formulele metro-ritmice, modulațiile și chiar inflexiunile tonale mergând până la abundența punctelor de inflexiune tonală.

În timpul pauzei de la transmisia de la Scala, Luminița Arvunescu, spirit analitic fin și de mare sensibilitate, m-a întrebat în legătură cu influența wagneriană asupra lui Puccini și în privința unei eventule confruntări analitice dintre cei doi compozitori. În acel interval de timp atât de limitat și, în același timp, abundent în teme și argumente, m-am limitat în a confirma opinia mea asupra acestei influențe nuanțând doar un singur aspect pe care aici îl voi dezvolta mai mult. Scriitura pucciniană la momentul Madama Buteterfly depășește cu mult verismul; pe de altă parte, Wagner lăsase această lume de aproape un sfert de secol după ce reușise admirabil universalizarea Relației Sunet - Cuvânt grație fenomenului de Stare Tonală atingând geniala sublimare în cromatismul din Tristan und Isolde.

În Meditații wagneriene I din această revistă din 21 iulie 2015, aprofundam faptul că, la Wagner, integrarea contextuală, melodică și armonică, a punctelor de intonație s-a suprapus perfect pe stările afective ale fonemelor de la baza noționistică a cuvintelor; de aici o anumită libertate lexicală mergând chiar până la elaborări originale ulteriori acceptate lingvistic cel puțin în context metaforic literar. Reușita deplină a mai fost determinată și de faptul că Wagner era deopotrivă autorul libretelor și compozitorul muzicii; în acest context raportul cuvânt-sunet era foarte solid iar dinamica sa perfectă determina unitatea creatoare a capoperelor sale. Muzica și Cuvântul admirabil integrate în totalitatea structurală a operelor determina configurarea simbologică a ideilor ceea ce oferă condiții imediate de metaforizare socială a personajelor wagneriene și a relațiilor dintre ele. Cu capodopera sa TRISTAN UND ISOLDE, Wagner inaugurează o nouă etapă istorică a Cromatismului plasat între Tonalism (asimilabil cu Ordinea) și Atonalism (asimilabil cu Dezordinea). Tonalismul reprezintă zona practicii muzicale guvernată de principiile tonalității. Atonalismul a însemnat abolirea ierarhiei sunetelor caracteristică sistemului tonal; a influențat radical reforma limbajului muzical determinând ulterior dodecafonismul adoptând toate cele douăsprezece puncte de intonație ale sistemului temperat. În concluzie, deși exponent al Romantismului, Wagner depășise limitele stilistice romantice inaugurând o stare de grație componistică absolut specială și care a magnetizat și inlfuențat pe toți compozitorii de după el inclusiv pe Giacomo Puccini.

Relația Sunet - Cuvânt este o proporție care se desăvârșește la nivelul raporturilor dintre Muzică și Dramaturgie și dintre Instrumente și Vocalități. Spuneam în emisiunea din 7 decembrie că, dacă Wagner a pornit de la Sunet către Cuvânt deci de la abstract la concret, Puccini a acționat invers adică de la Cuvânt către Sunet deci de la concret la abstract; efectele estetice ale acestor parcursuri s-au manifestat plenar în cadrul definirii raporturilor dintre Instrumente și Vocalități și implicit dintre Muzică și Dramaturgie. Wagner a pornit de la un edificiu sonor foarte bine edificat și a evoluat creativ spre un edificiu literar pe care el însuși l-a ajustat și calibrat pentru protejarea integrității muzicale fiind și autorul libretelor sale. Puccini a pornit de la Cuvânt, deci de la un libret realizat de alți autori, mergând spre Sunet căruia i-a aplicat o elaborare mult mai anevoiasă. Este foarte greu de ... ”ajustat” ... în planul abstract muzical sub influența unei realități literare care îți vine de la libretiști, deci din afara propriei personalități creatoare. Dacă până la acest moment al vieții sale creatoare, Puccini a fost un ... poet al melodiei ... și un ... melodist al poeziei ... conferind poziție dominantă inspirației sale melodice în deplină concordanță cu poezia temperamentului său, în MADAMA BUTTERFLY a devenit un analist psihologic și filosofic al unei drame cumplite declanșate de o realitate ... dură ... și ... dureroasă ... Într-un astfel de context, poezia se estompează prin dilatarea inevitabilă a dramei. Puccini elaborează formule muzicale care să caracterizeze cât mai bine nenumăratele unghiuri teatrale ale dramei. Urmărește o esență dramaturgică relaționată la o muzică pentru care publicul anului 1904 este luat prin suprindere și reacționează violent dar fără să conștientizeze adevăratele repere ale situației; acel public se oprește la criterii limitate și parțiale care vizează convenționalismul desfășurării spectacolului de operă și o serie întreagă de alte pretexte prin care să justifice de ce respinge această nouă operă. Un lucru este cert: vocația pucciniană este aceea a poetului melodiei care se exprimă cel mai bine atunci când temperamentul său arzător atinge starea de grație compatibilă cu geniala inspirație; acest aspect va continua să se manifeste în toate operele pe care le-a mai compus după MADAMA BUTTERFLY la care a continuat să lucreze încă un deceniu și jumătate realizând treptat cinci versiuni; dintre aceste versiuni, ultima este cea care s-a impus și a decretat succesul operei devenită una dintre cele mai reprezentate. Prima versiune și, întrucâtva, a doua și a treia, au fost foarte greu sau deloc acceptate; sunt convins că dacă autorul ar fi fost un alt compozitor, nu s-ar fi declanșat tot acest scandal contestatar; publicul nu i-a permis idolului său exprimarea într-un alt limbaj de cât cel al poeziei și melodiei în cea mai pură stare din capodoperele Manon Lescaut, La Bohème și Tosca; există niște elaborări originale foarte interesante în Gianni Schicchi, La fanciulla del west și Turandot dar acestea coexistă cu pagini poetice și melodice a căror glorie a atins eternitatea devenind simboluri melodice ale vieții noastre sufletești.

În acest context muzical al relației sunet - cuvânt, MADAMA BUTTERFLY a devenit o operă dificilă nu doar pentru public ci și pentru artiștii care au interpretat-o. Detaliile muzicale ale scriiturii au determinat o imensă bogăție de nuanțe sonore și timbrale punând la grea încercare potențialul expresiv al vocalității. În mod deosebit cele patru roluri principale - Cio Cio San, Suzuki, Pinkerton și Sharpless - s-au confruntat cu exigențe virtuozistice fără precedent mai ales în planul expresiv; cota intensă a dramaturgiei a determinat apariția estetică a unor numeroase contexte de lirism și dramatism, unele de rezolvat în planul expresiei timbrale, altele în planul expresiei sonore, iar altele în ambele planuri; intervalele de amplă tipologie au pus și ele la grea încercare strategia vocală de asimilare, impostație și redare expresivă.

Și totuși rolul titular a fost abordat cu foarte mare succes de-a lungul istoriei de categorii foarte diferite de vocalități: soprane lirice lejere, soprane lirice, soprane lirice spinto, soprane dramatice, soprane de repertoriu clasic, belcanto, romantic sau verist. Aproape că nu putem încadra rolul Cio Cio San într-o categorie precis circumscrisă și, dacă totuși, trebuie să-l definesc la modul apartenent în cadrul tipologiilor vocale consacrate, îl voi plasa într-o zonă în care se regăsesc absolut toate vocalitățile de soprană și anume: soprană lirică de agilitate cu generoase disponibilități în zonele expresive lejere și dramatice. În această definiție de apartenență la categorie, se află: lirismul, dramatismul, agilitatea și lejeritatea. Puccini a conferit rolului titular fraze de încântătoare melodicitate lirică, alternând cu incisivitatea unor fraze de amploare dramatică, în arcade amplasate pe țesături variabile (joase, medii și înalte) în relație cu orchestrația de toate calibrele; sunt unele momente abia șoptite ori susurate iar altele de strigăt puternic. Cea mai perfectă impostație a celei mai experimentate protagoniste va descoperi abia în scenă cota umană și vocală a disponibilității și reglarea pentru asigurarea unui dozaj eficient; în acest rol, mai mult de cât în altele, sopranele remarcă diferența dintre efortul de repetiție și efortul de reprezentație în fața publicului. Într-un astfel de rol știi cum începi dar nu și cum îl sfârșești deoarece tensiunea psiho-emotivă și gradația dramaturgică a teatralități pot deveni imprevedibile. Trădată de ușuraticul Pinkerton, ținută la distanță de protocolarul Sharpless, descurajată de pesimismul lui Suzuki, abandonată de toate rudele aliate cu Unchiul Bonzo, biata Cio Cio San trebuie să fie iubită ... cel puțin de ... dirijor ... ca să nu colapseze mai înainte de momentul karakiri din final ... Să nu fiu înțeles greșit chiar dacă în primul articol am evocat legătura de dragoste dintre soprana Rosina Storchio și dirijorul Arturo Toscanini ... Departe de intențiile mele orice frivolitate! ... Cunosc însă câteva cazuri când dirijorul a fost chiar soțul sopranei care interpreta rolul Cio Cio San ... sau logodnicul ei ... și ... am sesizat unele diferențe foarte semnificative ...

Riccardo Chailly, așa cum am spus și în acea seară la final, a fost triumfătorul seratei; a dirijat impecabil, reușind expresivizarea orchestrală a tuturor detaliilor și aplicând anumite formule de dozaj dinamic și agogic pentru a favoriza asimilarea motivelor caracterizate de o complexitate mai dificilă. A fost foarte atent cu toți artiștii și, în mod eosebit, cu protagonista față de care s-a comportat ca un ... Dirijor - Cavaler ...

Soprana Maria José Siri a început primul act frumos, elegant, sensibilă, atentă la detaliile nuanțărilor. La finalul duetului care încheie acest prim act, am remarcat, pe frazele unor ample arcade scrise în zona înaltă a ambitusului, apariția unui vibrato care se lărgea din ce în ce mai mult, fenomen ce a continuat progresiv în actul al doilea; în astfel de cazuri, în jargonul artistic se spune: voce care bate; cauza acestei manifestări vocale la o artistă de vârstă tânără este oboseala; dacă s-a instaurat acestă oboseală, înseamnă că nu s-a consolidat complet impostația rolului și, la anumite momente, eforturile vocale se resimt; în cursul actului al doilea, de la un anumit moment, ea nu a mai interpretat ci a cântat demonstrând preocuparea pentru a nu se dezechilibra și a putea duce rolul până la finele reprezentației; dar în acest fel a fost sacrificată interpretarea chiar pe msăură ce cota dramatică devenea mai ridicată; aria Un bel dì vedremo a fost de o banalitate dureroasă într-un astfel de rol și incompatibilă cu caracterul festiv al unei deschideri de stagiune la Scala; la final, vocea era obosită iar în scena în care se află aria Tu, piccolo iddio, oboseala vocală a dominat și vocea a devenit din ce în ce mai vulnerabilă. Chailly a fost un perfect Cavaler, a dilatat tempii pentru ca protagonista să poată inspira suficient și chiar să se odihnească; cine a cântat și cântă știe că, uneori, o jumătate de măsură la un anumit tempo poate fi un moment foarte prielnic de a te odihni în timpul interpretării; Chailly a fost generos cu tempii și, grație acestei generozități, soprana a putut interpreta rolul până la final chiar dacă durata spectacolului a avut un sfert de oră în plus față de durata anunțată inițial și evaluată în urma repetițiilor. Conform informațiilor despreparcursul carierei sale, soprana a interpretat în debut rolul Cio Cio San acum la Scala; deci nu se pune problema unei acomodări în rol duăp interpretarea versiunii tradiționale; înainte de repetițiile de la Scala, a cântat ”Tosca” la Dresda în luna octombrie iar în luna septembrie a cântat ”Messa da Requiem” de Verdi la Bolshoi Teatr din Moscova; la sfârșitul lunii iulie și începutul lunii august a fost protagonista unei producții cu ”Norma” de Bellini la Macerata; aceste date exclud eventualitatea unei oboseli vocale prin suprasolicitare așa cum se întâmplă când un artist cântă mult într-un interval scurt de timp; ba chiar putem spune că a cântat foarte puțin înainte de programul repetițiilor pentru producția inaugurală de stagiune la Scala. Și totuși de ce au aăprut aceste probleme în timpul seratei inaugurale ? Să lăsăm la o patre argumentul emoțiilor pentru că ea este deja o artistă afirmată și cu o perfectă încredere în propriile mijloace! Răspunsul ar fi unul singur: insuficienta impostație funcțională a rolului pentru asigurarea eficienței executive pe care să se bazeze concepția interpretativă estetică și stilistică. Impostația funcțională este un concept introdus de mine în Estetica Vocală pe care am elaborat-o; prin impostație funcțională înțeleg capacitatea garantată de a interpreta un rol. Orice rol se poate învăța muzical și literar într-un anumit interval de timp; impostația lui se realizează într-un interval de timp mult mai lung iar confirmarea impostației funcționale care să asigure aptitudinea scenică solicită un alt interval de timp. Marele artist, baritonul Nicolae Herlea mi-a spus cândva: am învățat muzical și literar rolul Rigoletto într-o lună dar pentru a-l putea interpreta pe scenă am avut nevoie de ... doisprezece ani de experiențe artistice acumulate prin alte roluri care au fost pregătitoare. Iar după acești doisprezece ani, la vârsta de 38 de ani, Nicolae Herlea a debutat în acest rol pe prestigioasa scenă de la Metropolitan din New York. Poate pentru Maria José Siri, cu experiența acumulată în carieră, intervalul de timp ar fi fost cu mult mai scurt; interpretarea sa în serata inaugurală a Scalei a demonstrat însă că, oricât ar fi fost acel interval de timp necesar, ea nu l-a parcurs pentru acest rol. Când am ajuns la Roma și am discutat cu prietenii mei atât de specialitate cât și melomani, toată lumea a exprimat nemulțumiri față de interpretarea acestei soprane în seara respectivă.

Tenorul Bryan Hymel în rolul Pinkerton a etalat o voce frumoasă, cu un timbru consistent, cald și expresiv dar care chiar de la început, atât în duetul cu Sharpless cât și în cel cu Cio Cio San din finalul actului întâi, a avut unele ”alunecări” cu devieri de rezonanță și sincope de susținere foatre aproape de ”stecca” (termen prin care în limba italiană se definește ruperea sunetului, așa numitul ”chix” conform uzanței din limba română); nu s-a întâmplat un asfel de accident deși a fost la limită de câteva ori; dar s-a remarcat o anumită opacizare a timbrului și o diminuire a amplorii sunetului prin scăderea armonicelor consecința oboselii vocale; această stare s-a accentuat în actul al doilea unde, deși nu a cântat mult, vulnerabilitatea vocală a devenit mult mai evidentă recurgând și la anumite stridențe pentru care a fost contestat și huidut de acel restrând grup de spectatori care sunt melomani profund cunoscători și care ăpstrează în suflete cu afecțiune cultul pentru Teatro alla Scala care, astăzi, din ăpcate, nu mai este acel ... Templu Mondial al Operei Lirice ...

Mezzosoprana Annalisa Stroppa în rolul Suzuki a oferit o interpretare demnă, corectă, cu nuanțări adecvate stărilor personajului.

Baritonul Carlos Alvarez în rolul lui Sharpless a fost artistul cel mai echilibrat al garniturii ilustrând o sonoritate amplă, un timbru consistent și expresiv, o muzicalitate de mare precizie îmbinată cu un simț teatral elegant și convingător prin care a creat un personaj de succes. În cadrul lungii sale colaborări cu Scala, acum zece ani a interpretat acest rol în producția precedentă și deci avea avantajul de a fi singurul interpret principal cu experiență în această operă favorizat și de faptul că schimbările muzicale ale edițiilor acestei opere vizează mai puțin personajul său.

Imaginile apărute ulterior au arătat că în regia lui Alvis Hermanis care a colaborat și la scenografie cu Leila Fteita și cu costumele de Kristine Jurjāne, întreaga dinamică a spectacolului a fost realizată aplicând cu gust și fantezie simboluri a căror integrare s-a încadrat foarte bine în partitura lucrării.

Revenit la Roma, am aflat că Simonetta Puccini, nepoata compozitorului, exprimase propria dezaprobare pentru reprezentarea acestei versiuni originale la Scala pe care o considera ”renegată” de bunicul ei de vreme ce elaborase ulterior încă patru versiuni, ultima impunându-se de-a lungul timpului. Înțeleg starea emotivă a Simonettei deoarece am cunoscut-o personal și cunosc sensibilitatea, cultura și abnegația cu care onorează memoria compozitorului prin întreaga sa activitatea la Fundația Internațională Puccini de la Torre del Lago. Dar, în același timp, aprob intenția muzicală filologică și istorică a lui Riccardo Chially care a dorit ca această primă versiune să fie cunoscută și înregistrată pentru a rămâne mărturie a geniului puccinian în căutările sale și frământările sale creatoare; această versiune are totuși valoarea ei deoarece atestă starea creatoare inițială a inspirației pucciniene direcționată spre contexte dramturgice și muzicale absolut noi. Cu toate contestațiile adresate tenorului și limitele sopranei accentuate spre finalul actului al doilea, inaugurarea scaligeră cu această operă a reprezentat un frumos succes totuși iar prin aceasta o demnă reabilitare a creației pucciniene în vremurile moderne duăp mai bine de un secol și unde deceniu.

REVISTA MUZICALĂ RADIO, 17.12.2016