Primul impact cu muzica lui George Enescu mi l-a oferit celebra și foarte populara Rapsodia a I-a în La major încă din primele luni ale studiilor mele de pian. La început o ascultam în cadrul programelor radiofonice pentru ca mai târziu să mă fascineze în sala de concert în repetate rânduri oferindu-mi și astăzi aceiași puternică emoție. Dacă inițial am fost încântat de măreția folclorului nostru academic ilustrată în context simfonic, treptat, în timp, am căutat să înțeleg modalitatea în care geniul enescian a tratat folclorul integrându-l admirabil în coerenta desfășurare care poartă mesajul său de om și muzician atât în această lucrare cât și în Rapsodia a II-a în Re major și, treptat, în celelalte lucrări simfonice ale sale de mare anvergură. Opera sa OEDIPE a fost ultima cu care s-a confruntat sufletul meu în perioada anilor mei de început într-ale operei lirice. Mi s-a spus și constatasem și eu că este o operă ... ”foarte grea” ... Impactul cu această capodoperă s-a produs în sfârșit în toamna anului 1970 în cadrul ediției a cincea a Festivalului Internațional George Enescu. Îmi amintesc de emoția extraordinară datorată atât a libretului extrem de dramatic cât și a atmosferei muzicale cu totul ieșită din comun. Din acea seară, OEDIPE și Enescu au devenit reperele unor intense și progresive exerciții mentale care îmbogățeau an de an potențialul meu de trăire a muzicii într-o permnentă evoluție a cunoașterii care continuă și astăzi.
Zona dramatică dominantă a operei OEDIPE o reprezintă tema Destinului și a Omului în permanenta confruntare. Am studiat și contemplat viața de om și muzician a lui Enescu pentru a simți originile lui OEDIPE în trăirile și experiențele sale. Unele le-am aflat, pe altele continui să le caut și mă suprind cu bucurie de faptul că le găsesc în anumite momente ale vieții mele completându-mi considerabil experiența de cunoaștere și acțiune. În 1970 eram deja suficient de abil ca să disting adevărul fundamental din tot ceea ce autoritățile culturale ale României din acei ani doreau să ne insufle sub aspect ideologic. În liceu și apoi în facultate, pe măsură ce acumulam informativ și formativ, aprofundam din ce în ce mai mult raportul dintre Om și Destin în corelație cu numeroase repere biografice ale lui George Enescu dar și cu repere furnizate de alte destine și care îmi întregeau cadrul explorărilor mele. Iar de câte ori reflectam asupra destinelor altora în frunte cu al lui Oedipe, încercam un soi de grijă pentru propriul meu destin ... Am fost și continui să fiu foarte impresionat de destinul lui Enescu pe care încă îl aprofundez căutând din ce în ce mai mult înțelegerea complexității sale. Înaintea sa, părinților săi le muriseră șapte copii în urma unor grave și puternice epidemii ale vremii; al optulea și singurul copil fusese crescut cu mare grijă, cu numeroase interdicții, cu o protecție dusă la extrem din prudența față de eventuala sa îmbolnăvire. Chiar părinții săi se luptaseră cu propriul lor destin înfruntându-l asemenea părinților lui Oedipe. Micuțul ”Jurjac”, ca fiu al optulea, era efectiv ... tonica superioară a unei perfecte game ... progeniturale ... O împlinire la un nivel superior după parcursul a șapte trepte existențiale extrem de dureroase pentru familia sa. ... Copil ceresc, copil regesc ... (actul I, corul păstorilor și femeilor din Teba). Un copil dăruit de Cer la 19 august chiar în anul 1881 când lua naștere și Regatul României, cu cinci luni mai înainte, la 13 martie ... Iar peste 45 de ani - de cinci ori câte nouă - la aceiași dată, 13 martie 1936, avea să fie prezentată opera ”Oedipe” în premieră absolută la Opera din Paris ... Sunt repere numerologice care cuantifică misterios ... Destinul ... Acest copil ceresc avea să devină rapid un copil regesc iubit și admirat de Regina Elisabeta (Carmen Sylva) care a urmărit cu interes atât evoluția formării sale cât și cariera sa de artist. Enescu avea să omagieze influența benefică a Casei Regale chiar în prima sa lucrare, ”Poema Română”, finalizată cu Imnul Regal și avea să compună un ciclu de lieduri pe versurile scrise în limba germană de Carmen Sylva. Enescu a rămas pentru vecie devotat monarhiei preferând exilul definitiv la Paris ... A fost și această o expresie a Destinului cu care s-a confruntat blând, pașnic, senioral, servind Arta și Umanitatea cu o simplitate grandioasă chiar dacă tensiunea interiorară față de nenumăratele nemulțumiri aducătoare de suferințe i-a dăunat grav sănătății marcând finalul parabolei sale existențiale în această lume ...
Reluând firul evocării, reflectez la atmosfera din casă, la veșnica preocupare, la neliniștea cotidiană a unei permanente observații, aspecte ce, cu siguranță, influențau creșterea copilului stimulându-i o anumită precocitate perfect suprapusă peste dotarea sa naturală extraordinară pentru muzică. Izolarea de copiii de vârsta sa de teama vre-unei contaminări a impus copilului o singurătate propice dezvoltării unei inteligențe manifestată atât în receptarea muzicii cât și în rapidul impact cu instrumentele dovedind un simț practic uluitor grație căruia și-a construit singur o vioară la vârsta de doar patru ani. Felul în care i s-a impus de mic singurătatea, absența oricăror altor stimuli relaționali, i-a dezvoltat cu siguranță auzul deja foarte dotat din naștere determinând o viitoare pasiune totală pentru muzică sub semnul calităților unui sunet de absolută unicitate plămădită încă din copilărie în liniștea singurătății sale. Ceea ce auzea era important și stimulant dezvoltării sale împlinind destinul viitorului muzician care, mulți ani mai târziu avea să afirme: Nimic pe lume nu m-a atras de cât muzica, muzica a fost adevărul meu ... La vârsta completei maturități, în convorbirile sale cu Bernard Gavotty, genialul compozitor definește muzica drept adevărul său ... și precizează: sunt aici nu ca să înving, ci ca să servesc ... Gândirea lui Enescu ancorată în Înțelepciunea Biblică ne ilustrează serviciul oferit oamenilor ca pe un instrument al definirii propriului destin; deci ca să învingem trebuie doar să servim; învingătorul autentic nu se luptă ci servește adică dinamizează conștient propria voință la baza propriilor fapte. Acest aspect mă conduce la replica lui Oedipe ajuns și el la maturitate spunând: Voința mea n-a fost nicicând în crimele mele ... Biruit-am pe zei ... În momentul în care Oedipe conștientizează propria voință, din învins, devine învingător. Iar Enescu ne oferă magistrala lecție etică a servirii ca substract al învingerii. A servi este verbul Înțelepciunii grație căruia a fost adus pe lume și pus pe făgașul trainic al vieții datorită faptului că a fost servit cu dragoste prin toate supravegherile și îngrijirile aplicate de părinți. Am reflectat asupra ”copilului Enescu” pe măsură ce înaintam în împlinirea primei mele specializări în pediatrie. Personalitatea copiilor este adorabilă și oferă fascinante suprize. Reunind datele oferite de toți copiii de care eram înconjurat, încercam să îmi imaginez pe ”Jurjac” cel foarte scump așa cum îl arată fotografiile dar cu o privire de o anumită consistență conservată aproape intactă în timp ... Ochii erau foarte frumoși iar expresivitatea privirilor releva o dinamică mentală extrem de intensă. Copiii au priviri fantastice iar dacă știi să dozezi impulsul propriei tale priviri atunci când te uiți în ochișorii lor, ai parte de un magnific spectacol al vieții plin de semnificații de mare bogăție expresivă. Sunt convins că oamenii care l-au cunoscut pe Enescu încă de la vârsta copilăriei, au remarcat forța viitoarei sale personalități.
OEDIPE a fost opera capitală a vieții lui George Enescu la care a muncit peste douăzeci de ani cu alternante perioade de lucru intens intercalate de întreruperi reflexive prin care sedimenta întreaga concepție asupra căreia mai făcea constructive reveniri. Contemplând creația enesciană am putea considera că tot ce a scris Enescu înainte de OEDIPE a fost o perioadă pregătitoare, ceea ce a scris simultan a fost o perioadă stimulatoare, iar ceea ce a continuat să scrie după, a fost o continuitate creatoare a grandiosului mesaj asupra Omului în raport cu Destinul. Acest mesaj m-a captivat încă de la prima reprezentație cu această operă pe care am dorit să o revăd aproape de fiecare dată când revenea pe afiș; iar în acei ani, capodopera enesciană se reprezenta cel puțin o dată pe lună ceea ce totaliza în jur de zece spectacole pe an și chiar mai mult. Cine e mai tare ? Omul sau Destinul ? Destinul sau Ursita ori Soarta ... cum răsunau aceste cuvinte magice în glasul marilor noștri artiști ... Încă de atunci am început să meditez și continui și azi ... Sfinxul moare răpus de răspunsul lui Oedipe ... Și totuși ... ceea ce avea să se întâmple ar fi dat câștig de cauză Sfinxului ... Și Sfinxul touși moare! ... De ce?! Am reflectat foarte mult la această întebare ... Ani de zile ... Și continui s-o fac ... În acest moment pot spune că Sfinxul a murit învins de Adevărul pe care l-a rostit Oedipe. Da! Omul poate fi mai tare de cât Ursita! Dar pentru această victorie, omul trebuie să știe cum să se comporte. În caz contrar va cădea într-o capcană iar capcana este însăși lupta acerbă și iluzia abilității de a fugi din calea Destinului. Oedipe tânăr nu a intuit ceea ce avea să intuiască Enescu încă de tânăr și anume acel Principiu Evanghelic care se regăsește în cuvintele sale rostite în interviul acordat lui Bernard Gavotty: sunt aici nu ca să înving, ci ca să servesc ... Repet această idee pentru a o accentua în esența ei fundamentală: a servi. Cum ? Tot Enescu spune în alte mărturisiri ale sale la împlinirea vârstei de șaizeci de ani: ... îmi voi mărturisi cultul meu pentru marele factor vital: munca, munca pacientă, zilnică, susținută în așa fel, încât să nu mai fie o sforțare, ci o plăcere utilă. Se întâmplă că piedici morale și materiale, succedându-se des, să slăbească avântul tău spre muncă și după câtva timp să te trezești fără acel imbold constant care arde în sufletul tău. Păzește-te atunci și înlătură cu orice preț acele piedici; închideți ușa, nu-ți vedea decât prietenii intimi, și acestora impunându-le tăcerea și respectul pentru munca ta, pentru timpul tău ... Deci înlăuntrul caracterului nostru trebuie cultivată acea forță totală, dacă nu chiar absolută, prin care să înfruntăm eforturile cotidiene cu ușurință și deci cu plăcere în deplină și coerentă constanță a noastră cu noi înșine. Atingând această stare de grație, putem fi stăpâni pe voința noastră și învingători indiferent de conjuncturile cu care ne confruntăm. Reflectez, meditez, nu ca să-l judec pe Oedipe ci doar ca să-l contemplu pentru a asimila anumite repere și stări de spirit de care ar avea nevoie, poate, și cărarea propriului meu Destin ... Lui Oedipe i s-a strigat ”copil găsit” și el a rămas firesc tulburat ca și de cele spuse de Oracol ... Spaima l-a determinat să fugă tocmai pentru a evita împlinirea acelui Destin și, prin aceasta, interpretez propria lui slăbiciune ... Ca să fie sigur că nu se va întâmpla nimic din acea prezicere și că nu va cădea victimă neputinței propriei sale slăbiciuni ... Oedipe pleacă ... voind să evite ... fatidicul inevitabil către care se îndrepta fără să-și dea seama ... Iar Sfinxul va râde pentru că, la momentul confruntării cu Oedipe care îl ucisese pe Laios, jumătate din acel Destin se împlinise deja ... Sfinxul râde și totuși moare pentru că el știe că, în final, Înțelepciunea pe care o va atinge Oedipe, va favoriza Lumina Adevărului Fundamental care este ... Voința ... Voința în deplină Conștiență reprezintă condiția absolută a împlinirii unui ... Destin ... Pe Oedipe îl înșală teama, fuga, necunoașterea adevărului din identitatea reală a lui Laios de care se apără și a Jocastei al cărui premiu matrimonial i se cuvine în calitate de salvator al cetății ... El nu ar fi vrut să-l omoare pe Laios de care doar s-a apărat așa cum nu l-ar fi omorât pe Phorbas dacă ar fi rămas la Corint. Și nu ar fi devenit soțul Jocastei dacă ar fi știut cine este așa cum nu s-ar fi întâmplat acest lucru cu Meropa. Dar nici Meropa nu știe că Oedipe nu este fiul ei natural și, față de acest lucru, ea jură cinstit lui Oedipe care se sperie și mai tare de perspectiva tragică a profeției Oracolului. Manipularea de către ”zei” a acestui Destin se bazează pe ocultarea intrigantă a Adevărului ... prin intriga marilor capcane ... Deci Oedipe este victima unei intrigi fatale atrasă doar de teama și decizia lui de a fugi de la Corint ... Era prea tânăr și prea neștiutor pentru a fi perfect stăpân pe rațiunea de la baza propriei sale voințe ... Plecând, el devine vulnerabil iar neștiința sa totală asupra cadrului de viață către care se îndrepta, crează condițiile favorabile aparentei împliniri ale unui Destin asupra căruia, Oedipe însuși i se opune prin acel paroxistic blestem rostit la ... trei poteci, grea răscruce a vieții ... În acel moment foarte semnificativ, prin blestemul rostit de el însuși, anulează în el legăturile cu groaznicul Destin și anticipează provocarea orbirii de mai târziu ... În ciuda tragediei împlinite, Oedipe va deveni ... Învingător ... părăsind ... raza vieții trecătoare ... îndreptându-se spre ... ziua de veci ... În acest moment al vieții mele consider Voința un efect al Liberului Arbitru al Conștiinței noastre plasată în tensiunea contrastantă dintre Iubirea Divină și Orgoliul Demoniac ale căror sensuri și semnificații trebuie să le pătrundem cât mai devreme cu putință față de finalul pasajului nostru existențial în această viață ... În funcție de cum vom favoriza Triumful Luminii Celei Adevărate în Conștiința noastră, vom merita să ne bucurăm veșnic de ... ziua de veci ... Așa simt eu astăzi Lecția Magistrală pe care geniul lui Enescu ne-o oferă prin OEDIPE. Dar pentru mine Lecția rămâne permanentă deschisă ...
Astăzi, la peste o jumătate de veac de la plecarea sa în ... ziua de veci ... este încă foarte greu de definit stilul componistic al lui Enescu. Crescut și format inițial în atmosfera clasicismului și romantismului atât la Viena cât și la Paris, pasionat de baroc, fascinat de belcanto, stimulat de impresionism și expresionism, dominat de mic copil de folclorul românesc a cărui pasiune i-a determinat o cultivare viscerală a impactului emotiv cu instrumentele - vioara și pianul - într-o expansiune care l-a purtat la dirijat, George Enescu și-a consolidat o personalitate robustă și efectiv singulară în istoria universală a muzicii fiind imposibil de încadrat într-un anumit curent, stil sau epocă deoarece le circumscrie universal pe toate atât în tehnica elaborării instrumentației cât și a orchestrației; vocalitatea sa reunește, de asemenea, întreaga evoluție estetică a vocii cântate de la cântul gregorian și baroc, trecând prin rococo, clasicism, belcanto, romantism, verism, neoclasicism, neoromantism, impresionism, expresionism; acest aspect extraordinar se remarcă plenar în toate cântecele, liedurile, poemele vocale, iar în vocalitatea personajelor din OEDIPE se manifestă puternic spiritul folcloric românesc intricat de repere melodice și metroritmice bizantine. Personajele se exprimă printr-o varietate de forme expresive vocale ceea ce mă face să mă gândesc cu profundă admirație la grandoarea enciclopedică a vocalității enesciene. După mulți ani am reușit să descifrez modul admirabil în care Enescu a codificat în scriitura muzicală a liedurilor, poemelor și a lui OEDIPE o anumită metroritmie simplă și complexă în același timp, dar deloc complicată pentru cel ce este sensibil la atmosfera emanată de sunete așa cum le-a relaționat grație inspirației de la baza geniului său componistic. În această codificare se simte pasiunea lui totală pentru ... Bach și Brahms ... Este un teren foarte interesant asupra căruia mă opresc într-o altă zonă a cercetărilor mele.
Am adunat multe idei, explicații, confesiuni, evocări de la mari personalități ale vieții noastre muzicale de-a lungul unui deceniu și jumătate în care aproape în fiecare lună, la Opera Română din București era cel puțin un spectacol cu OEDIPE de Enescu. Am fost interesat să aprofundez această capodoperă cu mult peste capacitățile mele perceptive și analitice ale momentului și puneam foarte multe întrebări legate de muzică și de complexele rezolvări vocale solicitate de rolurile partiturii. Oameni minunați precum regizorul Jean Rânzescu, dirijorul Constantin Bugeanu, artiști precum David Ohanesian, Nicolae Secăreanu, Jean Bănescu, Nicolae Florei, Valentin Teodorian, Dan Iordăchescu, Zenaida Pally, Maria Săndulescu, Maria Șindilaru, mi-au oferit cu generozitate din experiența lor. Acestor nume se cuvine să adaug și pe cel al marelui violonist Yehudi Menuhin pe care l-am cunoscut la Roma și cu care am petrecut minunate ceasuri în care evoca Soției mele amintiri despre Enescu și despre OEDIPE la București în 1958. Cele mai multe aspecte le-am dezbătut cu iubita mea Soție, marea artistă Elena Cernei, care a interpretat rolul Jocasta la premiera din anul 1958 menținându-l în repertoriul său mai bine de un sfert de veac. Elena Cernei, la rândul ei, culesese foarte multe informații de la profesorul său de canto din Conservator, tenorul Constantin Stroescu, care fusese bun prieten cu George Enescu încă de pe vremea când, foarte tineri, se aflau amândoi la Paris.
Tenorul și Profesorul CONSTANTIN STROESCU
Stroescu interpretase multe lucrări ale lui Enescu acompaniate chiar de acesta la pian, atât la Paris cât și la București, în multe ocazii de-alungul anilor; cei doi prieteni avuseseră nenumărate colocvii de viață, artă, muzică și voce cântată. Stroescu a asistat chiar la o prezentare a operei de către Enescu la care a colaborat prin interpretarea rolului Păstorului; în arhive se păstrează și o înregistrare a unei șcene din actul al doilea (monologul lui Oedipe cu intervențiile Păstorului) interpetată de bas-baritonul Gabriel Popescu-Năruja, eminentă personalitate a școlii noastre de canto care a fost și un genial medic laringolog, iubit de câteva generații de artiști lirici români; el a interpretat rolul Oedipe atât la prezentările făcute de Enescu ale variantei în limba română la București cât și în unele concerte simfonice înainte și după plecarea din țară a compozitorului. Elena Cernei, devenind solista Filarmonicii din București încă din al treilea an de studii și activând simultan și la Opera Română din București în primii ani de carieră, a avut ocazia să colaboreze cu dirijori care l-au cunoscut foarte bine pe Enescu, personalități precum George Georgescu, Teodor Rogalsky, Constantin Silvestri.
Experiența în repertoriul vocal simfonic concomitent cu primele roluri de operă, au prilejuit o pregătire complexă grație căreia, Elena Cernei aborda partitura enesciană pentru premiera din anul 1958. Interpretase până atunci unele lieduri și poeme vocale ale lui Enescu, ascultase toate lucrările sale interpretate în stagiunile Filarmonicii din București care luase numele compozitorului imediat după dispariția sa. De asemenea asistase la foarte multe conversații analitice dar și evocatoare legate de capodoperele enesciene. În cei zece ani câți trecuseră de la intrarea sa în Conservator și până la momentul premierei cu OEDIPE, Cernei își însușise o serie de principii tehnice și estetice la baza discernământul vocal și prin care reușea să confere impostației sale vocale calibrul stilistic adecvat tuturor lucrărilor intepretate din repertoriul simfonic, de operă și lied. Pentru vocalitatea lui Enescu a simțit impulsul lăuntric de a explora la modul mai complex relația sunet - cuvânt, voce - orchestră. Punctul de pornire al acestui parcurs explorator l-a constituit sunetul în puritatea sa fundamentală. Elena Cernei mi-a mărturisit emoția pe care o trăia atunci când asculta o înregistrare cu Enescu la vioară indiferent că era o lucrare a sa ori a unui alt compozitor. Împreună am ascultat toate înregistrările pe care le-am descoperit ulterior grație progreselor tehnologice ale remasterizărilor istorice. Pot spune că sunetul viorii lui Enescu în Bach este cu adevărat unic. Maestrul Constantin Stroescu povestea Elenei Cernei despre genialitatea expresivă a lui Enescu în materie de tehnica vibrato-ului, despre maniera în care concepea un legato tulburător de fascinant, despre puritatea sunetului care se menținea suprinzător de intactă chiar și în dinamica trilului.
Profesorul Stroescu ilustra studentei sale elemente de tehnica viorii care se suprapun efectiv pe tehnica vocală. Am înțeles din aceste evocări că Enescu era unicul violonist care conferea viorii o libertate expresivă timbrică de factură efectiv vocală. O astfel de împlinire se atinge atunci când se conjugă la perfecțiune structura muzicală cu desăvârșirea fizică și emotivă a tehnicii. Stimulată de evocările și reperele oferite de Maestrul Stroescu, Elena Cernei, pornind de la libertatea expresivă de factură vocală a viorii lui Enescu, s-a dedicat unei anumite culturi tehnice vocale care să confere glasului acea rigoare funcțională de factură instrumentală; deci un parcurs invers în deplină reciprocitate virtuozistică și estetică. Pentru o astfel de performanță a trebuit să rezolve dialectica dintre obiectivitatea fenomenului vocal și subiectivitatea senzațiilor de percepere ale acestuia, organizate într-o progresivitate care, pornind de la baza senzorială și trecând evolutiv prin stadiul sensibilității, să ofere vocalității măreția sublimării senzitive. Iar înregistrările ce ne-au rămas, atât cele live cât și cele de studio, ne confirmă victoria Elenei Cernei în atingerea propriului deziderat artistic.
Elena Cernei mi-a mai istorisit un alt moment al evoluției sale în universul enescian: Missa în si minor, BWV 232 de Bach, dirijată de Enescu la Londra, în studiourile BBC, la 17 iulie 1951; soliștii au fost soprana Suzanne Danco, contralta Kathleen Ferrier, tenorul Peter Pears, bas-baritonul Bruce Boyce. Editată la vremea aceea în versiune discografică LP, în epoca noastră a fost masterizată în CD. Elena Cernei a ascultat această interpretare pentru prima dată într-o transmisiune radiofonică de la Londra; era în toamna anului 1955 (anul morții lui Enescu) și, în cadrul stagiunii Filarmonicii din București, pregătea această lucrare împreună cu Emilia Petrescu, Evelina Vais, Aurel Alexandrescu și Alexandru Voinescu care aveau să o prezinte în premieră pentru România la 3 martie 1956. Repetau cu pianul asistați de dirijorul Dumitru D. Botez. Într-o zi, Emilia Petrescu îi spune că într-o anmită seară, postul de radio londonez va transmite înregistrarea de studio dirijată de Enescu. Despre astfel de evenimente, la acea vreme, cele două mari artiste vorbeau în mare taină deoarece ascultarea posturilor străine era foarte rău văzută de regim. Anumite aparate de radio permiteau captarea posturilor străine pe care artiștii le ascultau pentru a fi în legătură cu viața muzicală internațională și comentau cu mare prudență și numai cu prietenii de încredere absolută. Cernei mi-a povestit că a urmărit cu partitura și își notase anumite observații și constatări pentru a le aprofunda ulterior cu Stroescu, Georgescu, Silvestri, Botez care îl cunoscuseră pe Enescu ca violonist, pianist, compozitor, dirijor dar și ca prieten. Această experiență de aprofundare a modului de a dirija fantastica missă a lui Bach de către Enescu, a ajutat-o foarte mult pe viitoarea interpretă a Jocastei să înțeleagă partitura lui OEDIPE. Peste ani, când destinul vieții mele mi-a hărăzit eterna uniune cu Elena Cernei, am ascultat împreună de nenumărate ori această înregistrare și am aprofundat lectura dirijorală enesciană în Bach. Cine ascultă această înregistrare remarcă imediat o concepție dirijorală fondată pe agogica tempilor foarte lenți; agogica lentă permite desfășurarea potențialului expresiv al structurilor muzicale simultaneizate și favorizează un admirabil impact emotiv cu impulsul metroritmic sincopat a cărui tensiune reliefează și mai mult detaliile multiplelor semnificații revelate de motivele integrate în frazare. Fraza lui Enescu oferă în această lucrare emoții pe care nu le percepi la alți dirijori orientați spre alte repere ale scriiturii. În plus agogica lentă dă răgaz instituirii funcționale a tridimensionalității expresive în care sonoritatea, timbrul și durata determinată de tempo, sunt integrate într-o perfectă unitate. De asemenea, agogica lentă favorizează dinamica pe care dirijorul Enescu o stăpânește admirabil grație violonistului Enescu, genial interpret, care oferă senzații spațiale perceptive suprinzătoare; în sunetul viorii sale pot distinge două tipologii de ”pianissimo”: un sunet care se diminuează rămânând aproape și altul care se depărtează doar rămânând constant. Este o subtilitate expresivă pe care genialul artist poate nici nu a intenționat-o dar efectul ei diferențial se manifestă și nu rămâne de cât să-l depistăm cu evlavioasă emoție ... Am dorit această paranteză pentru a evoca magistrala lecție de vocalitate și de discernământ dirijoral oferită de Enescu în această înregistrare și care a constituit un important stadiu evolutiv al Elenei Cernei în explorările sale pentru elaborările estetice în Jocasta dar și în alte ipostaze stilistice.
Legat de aceste considerații referitoare la agogica bazată pe tempi lenți, am analizat un aspect foarte semnificativ pentru modul în care dozăm relația noastră muzicală și emotivă cu capodpera OEDIPE. Anumite înregistrări cu Enescu la pian dar și evocările celor prezenți atunci când compozitorul și-a expus opera la București, pledează pentru o interpretare bazată pe agogica tempilor lenți. Indicațiile pe partitură sunt foarte minuțios prescrise și foarte numeroase, uneori, la fiecare motiv; iau ca exemplu succesiunea parțială a acestor indicații la scena din actul al doilea când intră Păstorul iar apoi Oedipe pentru monologul său și scena conflictului cu Laios soldat cu uciderea acestuia; este o scenă amplă, foarte sugestivă și captivantă; indicațiile partiturii prescriu cu notații metronomice uneori: andante moderato - allegretto - poco più lento - andantino molto moderato - pochissimo sostenuto - animato - poco ritardando - meno mosso - un poco animato - allargando - poco più lento - molto cantabile - mesto - molto tranquillo - poco ritardando ... toate aceste indicații în doar ... șapte pagini de partitură, iar unele se succed chiar la fiecare măsură pe alocuri. Am înțeles necesitatea acestor exigențe din respectivele indicații doar după ce am contemplat agregatul orchestral și mi-am dat seama că de ele depinde percepția tuturor intențiilor componistice. Am deplina convingere că Enescu a dorit agogica tempilor lenți ca o necesitate fundamentală pentru o completă asimilare a lucrării atât de către intepreți câț și de către public. Deși nu am auzit comentarii în acest sens din partea nimănui, am totuși convingerea că, în timpul pregătirii premierei din anul 1958, dirijorului Constantin Silvestri, pe lângă multe alte chestiuni absurde și iritante, i s-a impus o anumită durată a spectacolului considerat de nepricepuți ca fiind prea lung. Afirmația mea se bazează pe următoarea observație analitică făcută asupra scenei di actul al doilea la care m-am referit mai înainte când am ilustrat indicațiile agogice ale partiturii.
Discografia în circulație ne oferă două înregistrări live și una de studio: prima înregistrare este dintr-un concert al Orchestrei Simfonice a Radiodifuziunii din anii '50 dirijat de Constantin Silvestri în care șcena este interpretată de Gabriel Popescu-Năruja și Constantin Stroescu (Electrecord LP 01464); a doua înregistrare este a premierei de la 22 septembrie 1958 dirijată de Constantin Silvestri și în care respectiva șcenă este interpretată de David Ohanesian și George Mircea; a treia înregistrare de studio (Electrecord 1964 EDC 269, 270, 271) în care, sub bagheta lui Mihai Brediceanu, scena este interpretată de David Ohanesian și Valentin Teodorian. Minutajul celor trei versiuni este următorul: prima versiune Silvestri în concert 13.07; a doua versiune Silvestri la Operă 09.26; a treia versiune Brediceanu în studio la Electrecord 10.00. Avem de a face cu o diferență de o treime de durată între cele două versiuni Silvestri - cea de concert doar cu acea scenă și cea integrală de la Operă. La prima versiune, Silvestri a mers cu fidelitate pe concepția agogică enesciană; dacă și-ar fi menținut concepția și la realizarea integrală, în loc de două ore și trei sferturi, în baza calculului proporțional, durata spectacolului ar fi fost de trei ore și jumătate; o astfel de durată nu ar fi fost o problemă în condiții social culturale normale ținând cont de durata altor spectacole și citez doar PARSIFAL de Wagner. Ascultând în confruntare cele două versiuni Silvestri, remarc diferența de transparență a structurilor muzicale ilustrate de orchestrația relaționată vocilor și îmi dau seama cât de mult se pierde din bogăția și complexitatea expresivă a partiturii interpretate la o agogică mai rapidă.
Pentru realizarea premierei de la 22 septembrie 1958 în cadrul primei ediții a Festivalului Internațional George Enescu, s-a muncit enorm și cu foarte mult timp înainte. Soliștii aleși pentru garnitura interpreților prevăzută cu două și chiar trei distribuiri pentru fiecare rol, au fost integrați într-un amplu program de repetiții coordonate de formidabila pianistă corepetitoare Dorina Popovici, pianistă de concert cu apariții dirijate de însuși Enescu; cunoștea perfect partitura, controla cel mai mic detaliu iar artiștii o porecliseră afectuos ... ”Madame Oedipe” ... Fiecare artist a fost convocat la o întâlnire individuală cu dirijorul Constantin Silvestri și regizorul Jean Rânzescu la un colocviu în care i se înmâna partitura și i se oferea o prezentare cu indicațiile fundamentale de studiu.
Elena Cernei este invitată și ea la un asemena colocviu și i se spune că trebuie să studieze rolul Sfinx-ului. Da! Inițial au distribuit-o în rolul Sfinx-ului iar pe Zenaida Pally în rolul Jocasta. Silvestri și Rânzescu i-au spus chiar, glumind, că va fi poate unicul ei rol din carieră în care publicul nu o va vedea și admira ca frumusețe scenică la care ea le-a replicat: ”dar asta nu mă împiedică să mă îmbrac într-una din toaletele mele de concert pentru a apărea la aplauzele finale!”. S-a râs copios și s-a pornit la treabă. Această alegere avea anumite criterii solide: Cernei era simultan, solistă la operă și la filarmonică, și era mult mai familiarizată cu un anumit stil de vocalitate și de orchestrație; performanțele sale în repertoriul simfonic atestau compatibilitatea sa cu subtilitățile muzicale pe care le prezintă vocalitatea Sfinx-ului; premiera pentru România cu ”El amor brujo” de Manuel De Falla la filarmonică sub bagheta lui Silvestri fusese un succes extraordinar iar Elena Cernei cu potența uimitoare a registrului său grav impostat într-o rezonanță de piept unică a răscolit publicul. Silvestri dorea acel registru grav de piept pliat pe subtilitățile partiturii în rolul Sfinx-ului. Pe lângă aceste criterii, mai era un altul tot puternic: Zenaida Pally era o artistă veterană căreia i se acordau anumite priorități așa cum merită vedetele ajunse la un anumit statut artistic și social în timp ce Elena Cernei era în primii ani de carieră; în acest context rolul Reginei Jocasta părea mai ofertant pentru Doamna Pally care era foarte bucuroasă de alegerea făcută de teatru. Cernei s-a apucat să studieze rolul care are o singură scenă dar extraordinar de spectaculară chiar dacă trebuie să cânte fără să fie văzută. Conform unui principiu insuflat de Maestrul Stroescu, Elena Cernei a citit întreaga partitură și a parcurs cu temei și rolul Jocastei; se gândea la un fapt precedent în urmă cu patru ani, la inaugurarea noului sediu al Operei din 1954 cu DAMA DE PICĂ de Ceaikovsky când fusese inițial distribuită în rolul Contesei tot pentru acele efecte ale registrului grav impostat în piept ca apoi să i se solicite rolul Polina pe care l-a interpretat cu mare succes. Cernei era o artistă extrem de muncitoare și perfecționistă, lucrând intens, îndelung, iar unii pianiști, mai comozi, mai lejeri, chiar evitau să fie programați cu ea fiindcă știau că vor fi supuși unor repetiții extrem de solicitante. Au început repetițiile cu pianiștii și, pe rând, toți artiștii treceau la o repetiție de control cu ... ”Madame Oedipe” ... care dădea apoi raportul lui Silvestri și Rânzescu asupra mersului lucrurilor. Au început repetițiile de orchestră și Silvestri a avut anumite ... străfulgerări chiar de la prima.
Partitura Jocastei solicita elasticități, expresivități nuanțate prin dinamica alternantă în vibrato și nonvibrato cu efecte kopfstimme tipice repertoriului simfonic. Zenaida Pally avea un glas frumos, amplu, de o masivitate robustă ceea ce însă nu prea era accesibil unor astfel de nuanțe obligatorii prin indicațiile partiturii. Cernei care se descurca admirabil în rolul Sfinx-ului, avea totuși acces la aceste repere estetice de finețe așa cum a demonstrat în roluri precum Orfeu, Cherubino, Oktavian, pe care Zenaida Pally nu le-a putut aborda în timp ce Elena Cernei le-a alternat celorlalte roluri precum Carmen, Amneris, Azucena, Eboli, Dalila ... Au început și anumite repetiții scenice și, de data aceasta, străfulgerarea a avut-o Rânzescu al cărui spirit regizoral a remarcat anumite aspecte ale cuplului Oedipe - Jocasta care nu puteau fi pe deplin ilustrate în formula cuplului artistic Ohanesian - Pally. Cernei este chemată rapid de Silvestri și Rânzescu care expun considerațiile lor, o informează că Doamna Pally a promis să studieze rapid Sfinx-ul care, din spatele scenei, putea fi interpretat și după partitură fiindcă nu se vedea nimic. Problema era rolul Jocasta cu patru scene ample în care stăpânirea muzicală perfectă trebuia asigurată atât pentru voce cât și mișcare șcenică. Silvestri și Rânzescu exclamă: ”Larissa! Ce ne facem ?!”. La care ... Larissa (numele lui Cernei pentru rude și prieteni) ... cu calmul ei proverbial încălzit de surâsul ei legendar răspunde cu glasul său profund: ”Eu m-am uitat deja pe partitură și am trecut-o de multe ori pentru că este foarte frumoasă și apoi mi-a trecut prin cap că s-ar putea întâmpla la fel ca atunci când după Contesa mi-ați cerut Polina ... ”. Cei doi au răsuflat ușurați iar când după două zile ... ”Madame Oedipe” ... a dat verdict favorabil, au început repetițiile și pentru mișcarea șcenică. Cernei a realizat un mare succes în Jocasta; ar fi dorit să intepreteze și Sfinx-ul dat fiindcă fusese distribuită, dar nu s-a aprobat acest lucru exclamându-se unanim: ”Tu rămâi Jocasta și Zenaida Sfinx-ul cu respectivele dubluri!”.
Premiera, așa cum se știe, a fost un succes extraordinar chiar dacă autoritățile făcuseseră foarte multe intervenții în timpul repetițiilor. Silvestri a dirijat sublim, concepția regizorală a lui Rânzescu a fost de o modernitate de-a dreptul avangardistă, funcțională, interesantă, în sincronism cu scenografia lui Roland Laub și costumele superbe ale Ofeliei Tutoveanu. Gelu Matei a asigurat ampla coregrafie.
În rolul titular David Ohanesian a realizat rolul vieții sale pe care l-a intepretat timp de un sfert de veac neîntrerupt. Nicolae Secăreanu a fost un cutremurător Tiresias, Zenaida Pally a realizat un Sfinx cu a cărui forță s-a identificat total, iar în rolul Antigonei o admirabilă Valentina Crețoiu a oferit ipostaza scenică a unei statui antice majetsuoasă și frumoasă așa cum o vedea Rânzescu.
În rolul Străjerului basul Jean Bănescu a impresionat atât muzical cât și actoricește; se cuvine o mențiune specială pentru memoria profesorului și artistului Jean Bănescu deoarece a jucat un rol foarte valoros în timpul repetițiilor; partitura lui Enescu are anumite indicații în care sunt solicitate sferturile de ton într-o admirabilă metroritmie; era foarte greu de executat un astfel de efect vocal.
Jean Bănescu era și profesor de canto la Conservator dar avea catedră și la Seminarul Teologic unde preda solfegiul bizantin ale cărui unduiri ating sferturile de ton; folosind unele repere ale vocalității bizantine, a reușit să fie sugestiv și instructiv pentru artiștii care trebuiau să execute aceste sferturi de ton și mai ales lui David Ohanesian în monologul ”Cunosc o licoare cu gust schimbător” ...
Maestrul Jean Bănescu, primul meu profesor de canto, mi-a istorisit multe despre Operă, artiști, repetiții ... Îl port în suflet cu mult drag și aleasă recunoștiință! Această producție s-a bucurat de succes atât la Opera Română din București cât și în străinătate în următoarele turnee: 1963 Paris, 1966 Atena, 1966 Sofia, 1970 Wiesbaden, 1975 Berlin, 1976 Stockholm, 1982 Génève, 1983 Lausanne, 1984 Moscova.
Mulți artiști au interpretat rolurile din Oedipe-ul enescian de-a lungul anilor dintre care, pe mulți i-am admirat și eu într-un deceniu și jumătate (1970 - 1985). Iar pe cei care au abordat această operă în perioada dinainte de 1970, i-am ascultat în înregistrările obținute. Se cuvine să-i numesc pe toți: David Ohanesian, Nicolae Florei (Oedipe); Nicolae Secăreanu, Ioan Hvororv, Gheorghe Crăsnaru (Tiresias); Alexandru Enăceanu, Alexandru Bădulescu, Dan Iordăchescu, Eduard Tumageanian, Vasile Martinoiu, Dan Zancu (Creon); George Mircea, Constantin Popescu, Valentin Teodorian, Cornel Rusu, Florin Diaconescu (Păstorul); Ioan Hvorov, Viorel Ban, Mircea Buciu (Marele Preot); Valentin Loghin, Dinu Cățuleanu, Constantin Dumitru, Pompei Hărășteanu (Phorbas); Jean Bănescu, Ioan Hvorov, Constantin Gabor (Paznicul); Ladislau Konya, Octav Enigărescu, Nicolae Constantinescu, Emil Iurașcu (Tezeu); Ionel Tudoran, Constantin Iliescu, George Lambrache (Laios); Elena Cernei, Elena Popa, Dorothea Palade, Mihaela Mărăcineanu, Veronica Gârbu, Rodica Mitrică (Jocasta); Zenaida Pally, Mihaela Botez, Adina Iurașcu, Veronica Gârbu (Sfinxul); Maria Săndulescu, Venera Rogozea, Iulia Buciuceanu (Meropa).
OEDIPE este capodopera secolului al XX-lea așa cum a fost numită de foarte multe personalități ale muzicii universale. Este un exercițiu mental pe care, dacă îl urmezi cu devotată constanță, te va răsplăti cu Bucuria Înțelegerii multor taine ale Destinului grație cărora sufletul se înrobustește considerabil înaintea înălțării sale universale la ceasul sortit. Această partitură este foarte dragă sufletului meu și fiecare incursiune în universul ei este ca o vizită în sufletul lui Enescu. Este o temă inepuizabilă, permanent deschisă și din ale cărei dezvoltări am căutat să selectez ceea ce mi s-a părut mai interesant și mai semnificativ pentru această comemorare. Exclamația lui Oedipe din final rămâne pentru mine totuși o întrebare la care încă aprofundez valorile vieții pentru a găsi răspunsul teribil de simplu în ... complexitatea lui ... și ai cărui stimuli acționează motorul conștiinței mele ... obsedată de râsul disperat al Sfinx-ului și de strigătul final al Jocastei ... privind la ... pace bună, pace blândă către care și-a găsit liniștea Oedipe ... Biruit-am destinul, biruit-am pe zei ? ...
REVISTA MUZICALĂ RADIO 08.05.2015
