Încerc un sentiment foarte special când mă gândesc la personalitatea lui Dan Iordăchescu, un mare artist, un mare om și un mare prieten al sufletului meu cu care am împărtășit emoții, bucurii, idei, revelații, profunzimi și crâmpeie de eternitate spirituală, într-un crescendo ce s-a desfășurat, cu anumite intermitențe, în arcul de timp a patru decenii. Din acest arc de timp, ultimii doisprezece ani s-au caracterizat printr-o densitate deosebită; în noiembrie 2002 aveam să ne reîntâlnim după o serie de ani în care și el și eu am urmat drumul propriei vieți prin lume dar menținând reciproc reperele fundamentale de viață și artă care ne-au legat din totdeauna. Multe dintre aceste repere le-am evocat în articolele omagiale pe care le-am publicat despre personalitatea.
DAN IORDĂCHESCU - jubileul vocal al eclectismului stilistic
DAN IORDĂCHESCU ... Im wunderschönen Monat Mai ...
Ne-am reîntâlnit luni 25 noiembrie 2002, la Sala Dalles din București unde amândoi ne aflam la un recital al studenților de la clasele de canto ale Universității Naționale de Muzică. Am discutat îndelung după recital și m-a invitat peste două zile la Palatul Șuțu unde el însuși împreună cu cele două fiice ale sale - Cristina Iordăchescu (mezzosoprană) și Irina Iordăchescu (soprană) - susțineau un recital cu lieduri, arii, duete și terțete din opere. Am acceptat invitația cu mare bucurie deoarece nu mai asistasem la un recital al lui Dan de șaisprezece ani și doream să cunosc și profilul artistic al celor două fiice ale sale care studiaseră canto și începuseră între timp cariera; aflasem că Raluca, fiica cea mijlocie, devenise actriță și că se stabilise prin căsătorie în America. După ce am remarcat cu bucurie că cele două fiice se exprimau în tradiția preluată de la părintele lor, cu muzicalitate și rafinată expresivitate, am retrăit bucuria impactului emotiv cu marea artă a lui Dan Iordăchescu; la 72 de ani împliniți, vigoarea sonorității sale umplea generos spațiul sălii iar multiplele nuanțe timbrale subliniau cu aceiași precisă subtilitate contextul stilistic muzical al pieselor interpretate așa cum îl știam din totdeauna. Dar ceea ce m-a fascinat în mod deosebit a fost un fapt extraordinar: dacă la vârsta de 72 de ani spectrul său timbral era în mod firesc diferit de cel de la vârsta de 55 de ani când îl ascultasem ultima dată sau de la 35 de ani când îl ascultasem prima dată în direct în sală, bogăția expresivă și potențialul comunicării teatrale în frazarea vocală erau la fel de desăvârșite. Era același artist minuțios, atent la detalii, oferind o interpretare în care virtuozismul se conjuga admirabil cu estetismul la cel mai înalt nivel de rafinament. Îl redescopeream pe Dan la o scară superioară și amplificată a interpretării admirând în plus integrarea orientat expresivă a fiecărui detaliu sonor și timbral care ilustra patina inevitabilă a Timpului. Constatam că marele artist accepta Timpul cu sufletul deschis deoarece poseda toate resursele umane pentru a-l domina; spun a-l domina și nu a-l înfrunta; accepta Timpul dar își apăra Prezența care îi atesta Permanența în manifestarea unei Valori Absolute menținute perfect în toți acești ani ... La final l-am îmbrățișat emoționat; el pleca rapid la un post de televiziune; după miezul nopții, revenit acasă, mi-a telefonat și am continuat să discutăm îndelung purtând un dialog permanent, amplu perpetuat în multe conversații telefonice nocturne de la București și Periș vara ca și de la Roma în cursul anului, întâlniri la el acasă care începeau la ora prânzului și se terminau către orele 3 sau 4 dimineața spre regretul lui și al meu. De-a lungul acestor întâlniri am discutat enorm despre viață și oameni, despre artă și artiști, despre muzică și muzicieni, despre tot ce a fost bun sau rău, vesel sau trist, ușor sau greu, frumos sau urât în viața lui, în viața mea și a multor altora pe care i-am cunoscut.
Orice întâlnire cu Dan Iordăchescu avea bogata densitate a mesajului performanțelor sale artistice extraordinare. Ca pe scenă, și în viața privată, Dan Iordăchescu manifesta un dinamism unic în priviri, în îmbrățișare, în felul în care te asculta și reacționa la discursul tău, în felul în care el rostea discursul său în care reușea cu spontaneitate încântătoare să mobilizeze toate reperele memoriei sale exprimate prin cuvinte alese la modul cel mai natural și jovial dar totdeauna maestos grație demnității erudiției sale. Aparenta sa agitație pe care o puteau considera la modul superficial mulți oameni chiar și în timpul carierei, era de fapt o dinamică entropică interiorară permanentă cu sensul unei continue mișcări; este ceea ce în doctrina termodinamică presupune asumarea unor permanente schimbări de condiții ale parametrilor; iar în contextul vitalității sale, ”neastâmpărul” artistic și uman reprezenta de fapt vivacitatea unui spirit foarte dinamic. De foarte multe ori am ascultat glasul lui la telefon ori în conversații rostindu-mi numele ... ”Ștefan” ... și pot spune că de fiecare dată mi-l rostea altfel ... cu altă inflexiune ... cu alte lumini și umbre timbrale ... și înțelegeam astfel imensul potențial al resurselor sale expresive plenar proclamate în cariera sa și care se menținuse intact de-a lungul anilor ... până la acea ... ultima dată ... a ultimei convorbiri telefonice ... sâmbătă 18 iulie 2015... cu ultimele cuvinte pe care mi le-a adresat ... ”Ștefan, să nu mă uiți!” ... un adagio pe care îl rostea din ce în ce mai des în ultimul an ... A doua zi avea să intre în scurta perioadă premergătoare definitivei plecări ... Era foarte lucid și perfect conștient, învăluit într-o tristețe care se accentua din ce în ce mai mult și pe care i-o înțelegeam în totalitate dar pe care, de multe ori, reușeam să o întrerup și să-l fac să râdă copios povestind și analizând cu el anumite fapte și aspecte contemporane și trecute. Dan Iordăchescu credea profund în Dumnezeu; iubea foarte mult viața sub toate aspectele sale și sunt convins că dacă în destinul său ar fi fost o longevitate mai mare, ar fi avut ce să comunice oamenilor din prea plinul spiritului său. Dar existența noastră este un Mister știut doar de Cel Atotputernic iar noi trebuie să avem încredere că Tatăl Ceresc ne oferă ceea ce este mai bun și mai folositor pentru noi chiar dacă nu mereu atingem cu propria noastră înțelegere Esența acestui Adevăr ... Am conversat de multe ori cu el pe această temă ... Iar acum când îl evoc prin aceste rânduri, meditez la faptul că Dan Iordăchescu, care, prin Mesajul Artei sale atinsese de mult Universalitatea, se află în Univers la începutul Eternei Călătorii ...
”Ștefan, să nu mă uiți!” ... Sunt ultimele cuvinte înaintea definitivului salut teren ... Cum se poate uita o asemenea personalitate? Niciodată! Chiar dacă vremurile în care trăim sunt agitate și expuse unei anumite dezordini culturale care afectează implicit informația istorică și actuală, Dan Iordăchescu face parte din categoria acelor personalități absolute care rezistă tuturor vremurilor și agitațiilor sociale și culturale. El era și va rămâne un încântător cosmopolit în cea mai frumoasă și mai apreciativă accepțiune a termenului care a suferit în timp foarte multe devieri contextuale. Între multiplele sensuri și tendințe de utilizare ale acestui concept, există un unghi frumos, laudativ, elegant, elevat și subtil care definește un cosmopolit de tip iluminist ce atinge universalizarea prin complexitatea absolută a formării sale. Într-adevăr, Dan Iordăchescu avea la activul formării sale șase limbi, o cultură vastă și în foarte multe domenii cu precădere din zona umanistă, un profil intelectual muzicologic de cea mai autentică factură puternic manifestat în: teatrul dramatic, poezie, teatrul liric, muzica vocal simfonică, oratoriu, cantată, aria antică, aria de salon, romanța de salon, romanța populară, cântecul, liedul în care proclama într-un vers un univers expresiv prin paroxismul sublim al rafinamentului total. Trăsăturile sale umane reuneau pacifismul, umanismul și universalismul tehnic, virtuozistic, estetic, stilistic; vastitatea teritorială a zonelor stilistice și estetice în care personalitatea sa asuma o poziție dominantă era percepută și gustată deoportivă de artiști și de public. Dan Iordăchescu era totodată un om cu o rară capacitate de a coordona propria gestiune a conduitei sale în relațiile sociale și artistice prin autonomia unei mari stabilități comportamentale. În societate ca și în privat era poliedric; avea un modus vivendi elegant, suplu, interlocutor și ascultător extrem de expresiv, concentrat și tăcut când asculta. Și în aceste circumstanțe ale vieții private, Dan Iordăchescu confirma complexitatea personalității sale caracterial pluridimensională și temperamental efectiv polifonică ... Temperament polifonic ... Este o formulă metaforică pe care o folosesc doar pentru a-l caracteriza pe Dan Iordăchescu ... L-am contemplat și studiat atât personal când îl urmăream în sala Operei sau a Filarmonicii cât și după aceea când îi reconstituiam detaliile artistice și umane cu ajutorul memoriei mele, retrăind scene întregi de artă și viață. În temperamentul său se desfășurau simultan șuvoaie de stări emotive dintre cele mai variate ...
În studiile mele precedente publicate în paginile acestei reviste și dedicate marelui artist, am subliniat în repetate rânduri cu argumentări analitice foarte ample, personalitatea artistică atipică a unei vocalități absolut singulare. Lirismul și dramatismul erau reunite într-o perfectă și rarissimă unitate dialectică. Academismul didactic aplicat profilul vocal Dan Iordăchescu la vremea studenției încadrase inițial vocea sa în categoria de bariton liric. În ulterioara sa evoluție, Dan Iordăchescu a cultivat o progresivă și rafinată dezvoltare a lirismului care, atunci când a atins cota unei condiții foarte robuste, a erupt efectiv într-un dramatism pardoxal și fascinant în același timp. În acest context, a reușit să cultive lirismul și dramatismul deopotrivă cu o rară abilitate virtuozistică. O experiență mai aprofundată în repertoriul teatrului liric universal ne oferă o revelație analitică extrem de importantă: dincolo de apartenența evidentă la genul liric sau dramatic, fiecare rol are părți lirice și părți dramatice; fiecare rol liric are zone dramatice așa cum fiecare rol dramatic are zone lirice. Grație măiestriei artistice a lui Dan Iordăchescu și apoi a numeroaselor colocvii avute cu el, am înțeles că există un pianissimo liric și un pianissimo dramatic și, de asemenea, un fortissimo liric și un fortissimo dramatic în cadrul unei vaste clasificări tipologice a momentelor estetice din desfășurarea dinamică a unei linii vocale în repertoriul universal. Iar dacă acestor contexte le mai atribuim și specificitățile expresive timbrale de la nuanțele cele mai deschise la cele mai închise, atunci vastitatea tipologică se amplifică enorm.
Dan Iordăchescu a interpretat rolurile lirice cu absolută măiestrie și s-a impus în rolurile dramatice cu o pregnantă putere de convingere. În vastul său repertoriu de la baroc la contemporani, a repurtat mari succese într-o galerie impresionantă de roluri verdiene începând cu ”La Traviata”, continuând cu ”Il Trovatore”, ”Un ballo in maschera”, ”Don Carlo”, ”La forza del destino” și culminând cu o tripletă de roluri foarte dramatice precum Nabucco (la Radio France din Paris, în concert alături de Elena Suliotis), Amonasro din ”Aida” (la Florența, la Maggio Musicale Fiorentino alături de Virginia Zeani, ori la Wiener Staatsoper alături de Teresa Kubiak, Placido Domingo dar și Ludovic Spiess sub bagheta lui Riccardo Muti) și Jago din ”Otello”(solicitat de Mario Del Monaco pentru o producție la Wiesbaden ori la Lisabona alături de James McCracken). În urmă cu zece ani, într-o emisiune radiofonică realizată împreună cu distinsul redactor Mihaela Soare, am dezbătut un aspect foarte interesant pe care l-am aflat de la Dan Iordăchescu în discuțiile noastre și pe care l-a povestit și în primul său volum de memorii. Faptul pe care l-am dezbătut în acea emisiune a relevat un aspect extraordinar pe care doresc să-l reactualizez în această evocare. Dan Iordăchescu se afla la Opera din Budapesta pentru rolul titular din ”Don Giovanni” de Mozart; spectacolele acestei producții se alternau cu cele ale producției de ”Otello” de Verdi al cărui protagonist era legendarul Mario Del Monaco. După o reprezentație cu ”Don Giovanni”, la cabina lui Dan Iordăchescu se prezintă Mario Del Monaco care îl îmbrățișează și îl felicită pentru magistrala creație răsplătită de public cu un nesfârșit uragan de aplauze. Del Monaco îl întreabă pe Iordăchescu dacă agenda sa de lucru i-ar consimți disponibilitatea ca peste o lună circa să cânte și într-o producție de ”Otello” de Verdi la Wiesbaden; baritonul român controlează programul său, constată că ar fi posibilitatea unui efort ca să participe și la acele reprezentații; nu spune însă lui Del Monaco că nu a studiat rolul și că doar îl cunoaște în contextul culturii sale generale de repertoriu abordând până la acea dată doar celebrul monolog al personajului Jago (”Credo”) în recitaluri și concerte. Muzicalitatea perfectă, experiența scenică și inteligența artistică îi consimt lui Dan Iordăchescu asimilarea completă, muzicală și teatrală, a rolului sub îndrumarea marelui regizor Jean Rânzescu în trei săptămâni, interpretarea personajului într-o reprezentație la București imediat, pentru ca la finele respectivei luni să fie complet preparat și antrenat pentru producția de la Wiesbaden. Dar dincolo de acest fapt extraordinar, am aprofundat un alt aspect la modul următor. Del Monaco se afirmase deja în istorie ca un absolut interpret al rolului Otello din capodopera verdiană; avea un simț extraordinar al muzicii lui Verdi, al personajului său și al celorlalte personaje în mod deosebit Desdemona și Jago. Este extraordinar de semnificativ faptul că Del Monaco a întrevăzut pe Jago verdian în personalitatea lui Iordăchescu în timpul interpretării lui Don Giovanni mozartian. Și nici nu și-a închipuit că acel bariton fantastic care interpreta magistral pe Don Giovanni nu ar avea în repertoriu Jago din capodopera verdiană ”Otello”. Acest fapt atestă forța lirismului și a dramatismului perfect armonizate în arta lui Dan Iordăchescu. Am analizat aceste aspecte corelate cu episodul Del Monaco la Budapesta de foarte multe ori în colocviile mele cu Dan Iordăchescu, uneori chiar la pian cu partitura deschisă. Într-una din serile noastre de dialog în profunzimile Verbului Vocal, Dan îmi spune aceste cuvinte: ”La viața mea, ți-am semnat dedicații numeroase pe partituri și fotografii în care am exprimat tot ce simt eu pentru tine în Prietenia noastră! Acum am eu o astfel de rugăminte: pe această partitură de Otello, doresc să-mi scrii tu ceva din străfundul spiritului analitic referitor la interpretarea mea în rolul Jago!”. Am rămas blocat de emoție și ... după ce l-am privit în ochi, încărcat de cele ce discutasem și de audierea împreună a emisiunii radiofonice realizate de mine cu Mihaela Soare, am așternut pe una din paginile albe de la începutul partiturii, câteva gânduri analitice dar și omagiale pline de toată tensiunea afectivă a emoției momentului. Partitura este în biblioteca Maestrului ...
Îmi amintesc de un concert vocal simfonic în care interpreta acompaniat de orchestră Lieder eines fahrenden Gesellen (Cântecele ucenicului călător) de Gustav Mahler. Erau patru cântece dar atât de diferite între ele iar eu fusesem impresionat în mod deosebit de accentuarea sa expresivă în cel de al doilea cântec; țesătura tonală foarte dificilă, ambitusul total fiind cuprins între LA și sol1 practic două octave asemenea unei arii de operă dar care trebuia interpretată adecvat stilului muzicii lui Mahler; linia vocală solicita repetitiv - interogativ și exclamativ - cuvintele Schöne Welt (Frumoasă Lume); Dan Iordăchescu emana o bucurie explozivă într-o multitudine de unghiuri ale inflexiunilor timbrale cu o expresivitate mereu alta în funcție de contextul tonal și specificitatea sunetelor în cadrul ambitusului său.
https://www.youtube.com/watch?v=NJEBE7B8oi8
Se simțea cât de mult iubea lumea, cât de mult îi plăcea să fie un permanent ... Ucenic ... fiindcă muncea enorm și un permanent ... Călător ... pentru că rămâne în istorie artistul român cu cea mai vastă arie geografică a turneelor desfășurate efectiv în aproape toate continentele și colțurile lumii ... Un încântător ... Ucenic Călător ... pe care, pe măsură ce îl cunoșteam și îl adânceam mai bine sufletește, îmi dădeam seama că era de fapt un ... Mucenic Călător ... care a suferit enorm de mult în viața sa ... Este o afirmație pe care poate multă lume nu ar putea s-o creadă și nici s-o înțeleagă ... Eu însă am înțeles de mult ... ambitusul personalității sale umane ... de la ucenicie la ... mucenicie ... Din fragedă tinerețe și până în ultima perioadă de timp, Dan Iordăchescu a avut parte de o suferință cumplită; foarte puțină lume își imaginează că această personalitate care strălucea pe scenă și în societate într-un mod fantastic de exuberantă veselie și voluptate, avea parte în lăuntrul ființei sale de o suferință atroce. În interpretările sale, publicul întrezărea și chiar simțea lacrima din voce ca pe o rară emblemă pe care o ilustra într-o multitudine de expresivități și care, uneori, izbucnea și pe fața lui chiar pe scenă în anumite momente. Dar mi-a fost dat să văd lacrima și pe fața lui umană, dincolo de scenă, lacrimă de bucurie, de fericire, de triumf artistic, de melancolie, de nostalgie, de mâhnire, de singurătate, de durere, de ... disperare ... în anumite momente în care aprofundam ideile biblice fundamentale integrate în raționamente foarte solide și apoi ascultam ca pentru o exorcizare interpretarea sa în ”Ave Maria” de Schubert; vocea lui Dan Iordăchescu în această minunată rugăciune îmi produce aceiași senzație pe care o trăiesc săptămânal în Catedrala San Pietro atunci când mă reculeg în fața capodoperei ”Pietà” a lui Michelangelo ... Am repetat această afirmație de câteva ori în programele mele radiofonice dedicate lui și am dorit să o reactualizez și în aceste rânduri ...
https://www.youtube.com/watch?v=ob42s5yVLHY
Am analizat, aprofundat, contemplat și gustat interpretările lui Dan Iordăchescu în emisiuni de Radio, Televiziune, în conferințe, în cursurile predate, în master-uri și am savurat puternica și plăcuta uimire a melomanilor și studioșilor din multe țări în fața artei sublime a acestui mare artist. Repertoriul său a fost vast și invit cititorii la reparcurgerea articolelor mele semnalate dar și la lectura enciclopediilor unde numele baritonului nostru figurează la loc de cinste. Dan Iordăchescu a interpretat și opere contemporane, capodopere ale secolului al XX-lea dintre care unele complet necunoscute publicului român. Mă voi referi acum la personajul titular din opera ”Don Chisciotte” de Vito Frazzi interpretat de artistul român în premieră la Roma în formă de concert în cadrul a două reprezentații din 23 și 24 iulie 1971; sub bagheta marelui dirijor Bruno Bartoletti la pupitrul Orchestrei Simfonice RAI din Roma și a Corului pregătit de admirabilul dirijor Gianni Lazzari, evoluau, în interpretarea unor valoroși artiști ai momentului, treizeci de personaje gravitând în jurul personajului central și titular al operei în care Dan Iordăchescu a realizat o creație rămasă în Fonoteca de Aur a Radiodifuziunii Italiene. În cadrul parcursului întreprins pentru Doctoratul în Muzicologie pe care l-am susținut la Universitatea Națională de Muzică din București sub îndrumarea eminentului Profesor Dr. Șerban Dimitrie Soreanu, unul din referatele cu tema ”Aspecte ale vocalității în opera neoromantică a secolului al XX-lea” din luna aprilie 2008, a fost dedicat acestei opere analizată pe baza înregistrării integrale din Fonoteca Radiodifuziunii Italiene și pe care am prezentat-o ulterior în premieră pentru România și în cadrul unei emisiuni realizate la Radio România Muzical împreună cu distinsul redactor Iolanda Drâmbei. Premiera absolută avusese loc la Teatro Comunale din Florența în urmă cu două decenii; de atunci peste această operă se așternuse tăcerea deoarece nici-un bariton al epocii nu se încumetase să abordeze dificilul rol care este foarte lung și necesită un ambitus foarte mare. Compozitorul, la vârsta venerabilă de peste 80 de ani, dorea ca și la Roma să fie reprezentată opera dar era dificil de găsit baritonul care să fie vocalist complet la modul absolut, muzician, muzicolog, estet, stilist și actor; Maestrul Francesco Siciliani, fost student al lui Frazzi la Florența la clasa de compoziție a conservatorului florentin, fost director artistic la Scala și Președinte al Orchestrei Simfonice RAI, îl cunoștea pe Dan Iordăchescu de la producțiile la care luase parte la Scala din Milano, la Roma, Florența, Torino, Veneția; Siciliani era convins că doar Iordăchescu va putea aborda rolul fapt confirmat de uriașul succes repurtat de baritonul român. În amplul referat al parcursului meu doctoral în Muzică, am realizat o completă analiză muzicologică, tehnică vocală, estetică și stilistică a interpretării lui Dan Iordăchescu în monologul final din scena morții personajului său. La sesiunea de prezentare a acestui referat, Dan Iordăchescu a fost invitat de onoare însoțit de fiica sa, soprana Irina Iordăchescu. A fost prezent și la susținerea publică a Tezei mele de Doctorat în Muzicologie, câteva luni mai târziu, în noiembrie 2008.
https://www.youtube.com/watch?v=RJDqQj7q-kM
În acest monolog Dan Iordăchescu ilustrează majestuos luciditatea și transa într-un echilibru perfect. Luciditatea stimulează configurația coloanei sonore modulând propria conformație într-o imensitate numerică de variante estetice conferind sonorității un genial dozaj al proporționalității dintre amploare și lărgimea sunetului în cadrul căruia parametrul vibrato are un rol determinant asupra efectului final expresiv. Transa îl poartă către nuanțele cromatice ale unor culori incredibil de numeroase și de proaspete datorită unui rar și abil procedeu estetic al spontaneizării prin care calibra expresia în perfectă corelație cu momentul muzical al discursului dramaturgic din frazare. Acest balans extraordinar dintre luciditate și transă conferea personajului său aura teribilă de ... agonie și extaz ...
Luciditatea și transa, agonia și extazul, pe care dragul meu Prieten le-a cardinalizat admirabil în viața și cariera, sa îmi apăreau într-o configurație expresivă foarte interesantă în această perioadă finală a existenței sale când am avut ultimele dialoguri la telefon. Dacă luciditatea se lupta dureros cu agonia, în schimb transa îl purta către acel extaz al definitivei plecări către Eternul Prezent a Mucenicului Călător pornit în Universul Armoniei dintre Lumina și Căldura generos emanate în parabola sa umană și artistică.
”Să nu mă uiți, Ștefan”! a fost ultima dorință exprimată în convorbirile noastre cele din urmă ... ”Nu te voi uita, dragă Dan”! ... este una din palpitațiile sufletești ale Eternei Misiuni pentru care mă simt chemat în existența mea! ...
REVISTA MUZICALĂ RADIO 12.09.2015
