Bizet CARMEN - Don José
În urmă cu peste un secol, în Turcia, în timpul tragicelor evenimente ale genocidului armean, se năștea cel care avea să devină peste ani, GARBIS ZOBIAN (24 mai 1915, Kastemuni, Turcia - 20 septembrie 2002, New York, USA), un fenomen vocal și teatral singular în categoria vocală a tenorului dramatic, personalitate de mare anvergură a Operei Române din București între anii 1950 și 1965.
În acel an, guvernul turc decisese deportarea și eliminarea armenilor; chiar în acea primăvară, au fost omorâți peste două milioane de armeni într-un masacru comemorat în fiecare an la 24 aprilie; această dată este chiar la o lună înaintea nașterii lui Garbis Zobian la Kastemuni, într-o familie de armeni, fiind primul născut al unei familii foarte încercate. Toată perioada în care fusese purtat în pântec de către maica sa, s-a caracterizat printr-o tensiune socială puternic impregnată de panică, teroare, desnădejde și de obsesia supraviețuirii. Poate și din cauza acestei tensiuni, sensibilitatea viitorului artistic a manifestat o deosebită receptivitate față de repere emotive legate de durere și suferință exprimate grație unui potențial temperamental eruptiv și ale unui caracter teatral năvalnic. Tatăl, Aram, era un angrosist de textile în timp ce mama sa, Araxi, era casnică, femeie foarte cultă, cu școală prestigioasă urmată la Constantinopol. La vremea deportării bărbaților armeni, tatăl său a reușit să se ascundă datorită unor conjuncturi favorabile în care a întâlnit oameni de bună creedință. La câteva săptămâni de la nașterea sa, datorită necesități de ascundere a soțului, mama sa l-a crescut singură până la vârsta de trei ani când, în urma armistițiului, tatăl a putut să revină în familie la Kastemuni după care, la scurt timp, s-au mutat la Istambul. Când Garbis avea șase ani, tatăl său a întreprins un lung voiaj pentru comerțul cu covoare persiene în America unde se afla stabilită una din surorile sale. Cu banii câștigați, Aram Zobian, a achiziționat materiale textile pe care le-a adus cu vaporul la Galați unde se afla o altă soră a sa împreună cu familia. Astfel când Garbis avea deja opt ani, tatăl lui i-a chemat pe el și pe mama sa spre a se stabili împreună în România, pe malul Dunării la Galați unde înjghebase o importantă activitate de import - export de textile.
Toate aceste aspecte de viață sunt descrise de însuși Garbis Zobian într-un mod impresionant în monografia Garbis Zobian un glas pentru eternitate - Interviu, comentarii și redactare: Anca Florea (Editura Ararat, București, 1998). Din povestirile artistului aflăm că anii de școală i-au fost încercați atât datorită peregrinărilor dese ale familiei (Galați - Piatra Neamț - Galați - Chișinău - Galați) cât și a implicării sale din ce în ce mai mult în activitatea comercială din cauza faptului că tatăl său avea o sănătate foarte șubredă. A absolvit liceul la Piatra Neamț în anul 1934 după care s-a integrat total activității comerciale de familie.
Primul impact cu Muzica i-a fost prilejuit de discurile de operă, înmod special cele ale legendarului tenor Enrico Caruso foarte răspândite în lumea întreagă datorită tehnologiei patefonului. Fascinat de această muzică și mai ales de fenomenul vocal, tânărul Garbis a început să încerce capacitățile propriei sale voci în care începuse să aibe din ce în ce mai multă încredere încurajat de faptul că era în stare să reproducă foarte ușor sunetele pe care le asculta pe discuri. La Brăila, unde era un conservator de muzică, a fost ascultat de un profesor italian care i-a confirmat calitățile vocale dar i-a precizat și faptul că era necesar un studiu care l-ar fi obligat să vină de două ori pe săptămână la lecții lucru care îi era imposibil. Pe moment renunțase la ideea studiului vocii. Între timp, se bucura de vocile pe care le asculta pe discuri, la radio și continua să muncească în cadrul activității comerciale de familie. Auzise la radio știrea că se organiza Corul Radiodifuziunii și că reputatul dirijor și compozitor Theodor Rogalski coordona audițiile și selecțiile vocilor. Tânărul Garbis ar fi dorit să afle și opinia acestui mare muzician despre vocea sa. Între timp, se angajase la o firmă comercială care își muta sediul la București ceea ce era în concordanță cu aspirațiile sale. S-a prezentat la un conservator particular la care preda canto profesorul italian Alberto della Pergola; era un evreu italian de rit sefard care ajunsese la București fugind din Italia lui Mussolini unde legile rasiale declanșaseră o puternică persecuție a tuturor străinilor; din aceleași motive și marea noastră artistă Hariclea Darclée se decisese să părăsească reședința sa din Milano după aproape o jumătate de veac. Italianul, și el tot tenor, s-a declarat entuziast de glasul lui Garbis Zobian și a început să-i predea o serie de lecții introductive cu exerciții și vocalize. Dificultățile financiare au determinat revenirea sa la Galați și deci întreruperea studiului început cu Alberto della Pergola. La Galați, tânărul Garbis a continuat în regim de autodidact să se antreneze cu vocalize așa cum înțelesese în urma lecțiilor primite la București și să învețe chiar unele arii. Între timp continua să muncească și să se dezvolte dar era preocupat de stagnarea sa artistică deoarece timpul trecea vertiginos.
În primăvara anului 1943, când avea deja 28 de ani, ceea ce era foarte mult pentru un tânăr care încă nu consolidase impostația vocală, este ascultat la Galați de către Egizio Massini sosit să dirijeze un turneu cu ”Carmen” de Bizet asigurat de două garnituri celebre: Maria Snejina - Viorel Chicideanu, Maria Moreanu - Emil Marinescu. Cum însuși artistulmărturisește în memoriile sale, cântase ... ”pe legea mea” ... lui Massini arii din ”Paiațe”, ”Tosca” și ”Aida”. În monografia realizată de Anca Florea sunt chiar evocările lui Jean Rânzescu care fusese prezent la această audiție. Concluzia unanimă a fost că tânărul are o voce foarte importantă dar că are nevoie de un studiu foarte riguros și sistematic ceea ce s-ar fi putut realiza la București unde, din fericire, pentru el, familia avea să se mute un an mai tâziu. Deci, în 1944, la vârsta de 29 de ani, în București, datorită viitoarei mari soprane Virginia Zeani cunoscută într-un mod foarte drăguț și amplu descris în carte, Garbis Zobian ajunge să ia lecții cu Lydia Lipkowska, soprană de origine română și rusă, cu o carieră internațională de foarte mare prestigiu în toate marile teatre ale lumii și care, în urma anexării Basarabiei la URSS, se refugiase la București de unde avea să plece la scurt timp la Beirut unde și-a petrecut restul vieții; de aceea lecțiile cu această mare artistă au fost puține dar de mare importanță pentru evoluția viitorului artist care, în 1946, la 31 de ani, avea să debuteze pe șcena Ateneului din București în cadrul unui concert al elevilor Lydiei Lipkowska la care a participat și soprana Virginia Zeani. După acest debut, a rămas din nou fără profesor și a fost îndrumat de prieteni să se adreseze unui alt profesor italian stabilit la București; era Quarto Santarelli, tenor lirico-spinto, cu solide cunoștiințe, cu o voce frumoasă, dar cu un noroc artistic marcat de vremurile tulburi ale celui de al doilea război mondial cu toate consecințele sale și pe care soarta l-a purtat la București unde a influențat formarea și lansarea multo tineri artiști. Astfel Garbis Zobian ajunge să participe la un concert de arii din opere la Sala Dalles la începutul anului 1948, an care inaugura o foarte grea perioadă istorică pentru țara noastră.
În lunile următoare, Garbis Zobian este solicitat pentru niște audiții la Timișoara unde marea artistă Aca de Barbu organiza înființarea Operei din acest oraș și avea nevoie de tenori. Garbis Zobian prepară rolul Canio din ”Paiațe” de Leoncavallo, reușește să fie convingător la audiție, este distribuit în producția spectacolului și, cu toate inevitabilele imperfecțiuni artistice ale unui debutant, repurtează un succes răsunător datorită glasului său foarte important care se așezase foarte bine și pe care îl oferea generos interpretând cu un patos care se făcea remarcat din ce în ce mai mult.
În urma acestui debut s-a pus problema angajării sale și sub aspectul formalităților birocratice care reclamau documente oficiale de care tânărul nu dispunea totuși la vârsta de 33 de ani. În urma intervenției sopranei Aca de Barbu, tânărul Garbis este acceptat la o audiție de evaluare artistică de către soții Victoria și Aurel Costescu-Duca, profesori ai Conservatorului ”Astra”, instituție privată dar recunoscută de către stat. Susținând un program de arii din opere de o anumită dificultate în fața unei comisii din care făceau parte soții Costescu-Duca și tenorul Nicu Apostolescu, tânărul Garbis Zobian a primit o diplomă care atesta pregătirea sa artistică și compatibilitatea cu angajarea ca solist în teatrul liric și grație căreia a putut să se înscrie la o audiție organizată de Opera Română din București pentru ocuparea unor posturi de solist chiar în vara anului 1949. Pe lângă Garbis Zobian, la această audiție se prezentau tineri precum Magda Ianculescu, Valentin Teodorian, Viorel Ban, deveniți în câțiva ani personalități de mare valoare ale teatrului bucureștean. Comisia era formată din Egizio Massini, Alfred Alessandrescu, Jean Bobescu, Dora Massini, Maria Snejina, Petre Ștefănescu-Goangă.
În urma acestei audiții, la 34 de ani, Garbis Zobian devine solist al Operei Române din București unde cântă primul său spectacol - tot cu rolul Canio din ”Paiațe” de Leoncavallo - la 3 ianuarie 1950 alături de Petre Ștefănescu-Goangă (Tonio), Tea Rămurescu (Nedda), Valentin Teodorian (Beppe) și Alexandru Vârgolici (Silvio), sub bagheta lui Jean Bobescu și în regia lui Jean Rânzescu. Vocea impunătoare, caracterul teatral robust și temperamentul artistic extrem de puternic cu o sensibilitate care îl conducea la un adevărat paroxism emoțional. Este impresionant cum artistul evocă în memoriile sale emoțiile de la finele reprezentației manifestate de către maestrul Santarelli și de către tatăl său, Aram, care la foarte scurt timp avea să lase această lume.
Garbis Zobian a început cariera artistică la modul efectiv și regulat la vârsta de 34 spre 35 de ani. Copilăria agitată, adolescența încercată, prima tinerețe din plin suferită, vicisitudinile războiului, fluctuațiile economice puternice ale unei perioade istorice extrem de instabile, au adus în destinul său artistic numeroase ostilități cărora li s-au adăugat cele politice, ideologice, culturale și administrative cu care s-a luptat din greu în tensiunea unui tragism existențial care făcea parte din însăși constituția lui umană și artistică. Munca fizică dar și administrativă i-au fortificat fizicul, respirația și caracterul în care a integrat cu înțelepciune răbdarea, tactica și prudența; prin aceste virtuți a compensat faptul de a fi fost privat de șansa de a fi studiat muzica mult mai profund și eventual un instrument care să-i dezvolte muzicalitatea ori de a fi beneficiat de răgazul lecturilor pregătitoare cărora a trebuit să se dedice abia ulterior în toiul preparării și studiului rolurilor sale. Acesta ar fi un anumit unghi de observație asupra personalității artistului Garbis Zobian. Dar spiritul meu analitic îi aplică o incidență oarecum diferită. Conformația artistică a lui Garbis Zobian era aceea a unui actor-cântăreț în al cărui centru de greutate se afla sensibilitatea extraordinară prin care filtra personajele; interpretările sale manifestau o teatralitate la cea mai înaltă cotă cu niște impulsuri și nuanțări sonore și timbrale care urmăreau în exclusivitate sentimentul personajelor și nuanțele afective ale comportamentului lor mergând către un punct culminant căruia îi dezvolta o tensiune dramatică de o forță devastatoare a unei stări de transă mergând până la șocul emotiv. Reperul artistic fundamental al concepției sale interpretative era starea de afect a personajului filtrată prin releele propriei sale emotivități ajungând direct la sufletul său. Deși Garbis Zobian asimila perfect linia muzicală a rolului, în momentul identificării cu personajul, starea de transă era atât de puternică în cât manifesta o adevărată detașare de partitură dăruind publicului actoria totală. Am deplina convingere că atunci când Dumnezeu nu a așezat în drumul vieții sale un anumit tip de cultură muzicală, literară și filosofică, a dorit tocmai această vocalitate a cantabilității declamate în stare pură și în autonomia unei anumite independențe a fizicității sale vocale expresive. Putem citi chiar în analizele sale asupra rolurilor interpretate faptul că el se concentra pe forța psihologică a personajului detașat de partitură imediat după asimilarea ei urmărind detaliile comportamentale sugerate tot de muzică - linie vocală și acompaniament orchestral.
Atât în mărturiile care au fost integrate în monografia realizată de Anca Florea cât și în alte ocazii, vom întâlni opiniile unor artiști care puneau în discuție mai mult sau mai puțin flagrant anumite aspecte pe care le considerau ... carențe ale lui Garbis Zobian ... carențe sub aspect muzical mai ales al intonației ori aspecte discutabile asupra anumitor inflexiuni sonore și timbrale. Cu maturitatea și experiența mea de astăzi și confruntând ceea ce îmi punela dispoziție ... memoria ... cu care Bunul Dumnezeu m-a înzestrat, pot oferi o aprofundare care să pună într-o lumină favorabilă ceea ce anumite personalități au exprimat într-un context critic mai mult sau mai puțin contestatar. Iar acestor considerații analitice personale, științifice și estetice, mai pot adăuga amintirile și evocările Iubitei mele Soții, marea mezzosoprană Elena Cernei, care i-a fost parteneră în patru opere. Deși foarte exigentă și extrem de bine preparată, Elena Cernei nu numai că nu i-a contestat nimic lui Garbis Zobian așa cum au făcut alți colegi, dar chiar și acelor aspecte care ar fi putut fi contestabile le-a putut explica grație simțului său analitic. Mă voi referi la un aspect: s-a vorbit că, deși Garbis Zobian sesiza atunci când alți artiști aveau intonație vulnerabilă, el nu-și dădea seama atunci când fenomenul se petrecea cu propria lui voce. Elena Cernei, stând alături de el pe șcenă și urmărindu-l foarte atent în repetiții și spectacole, a înțeles că, în anumite momente, sonoritatea glasuluilui Zobian era atât de puternică în cât, paradoxal, nu mai auzea bine orchestra și nici nu-și distingea anumite tonuri ale propriei sale voci. L-a și întrebat de câteva ori iar el i-a confirmat. Elena Cernei era de părere că unui artist ca Garbis Zobian îi era necesar un anumit regim cu totul special în programul repetițiilor cu pianul, apoi cu orchestra și în asamblarea interpretativă a vocalității cu restul contextelor șcenografice; sub aspect regizoral, figura sa masivă și vocea sa grandioasă aveau nevoie de o anumită valorificare iar în acest sens, Jean Rânzescu s-a dedicat foatre mult acestui tenor lucrând cu el în detaliu fiecare șcenă atât pentru aparițiile sale în țară cât și pentru turneele internaționale atâtea câte a realizat. În monografia realizată de Anca Florea, marea artistă și colegă Elena Cernei a oferit o serie de analize tehnice și estetice ale interpretărilor lui Garbis Zobian alăturând astfel generos celorlalți colegi de generație care fuseseră solicitați să contribuie cu mărturiile lor.
Garbis Zobian reprezintă fenomenul singular al unei vocalități de tenor dramatic integrate total într-un profil actoricesc absolut. Sonoritatea sa era fenomenală și se desfășura într-o coloană extrem de largă dar cu niște posibilități suprinzătoare de concentrare; atât în fortissimo cât și în pianissimo, timbrul său vocal reușea să fie când extrem de închis la culoare, când strălucitor până la incandescență, în funcție de barometrul psiho-emotiv al discernămâtului său teatral permanent activat în fiecare moment al evoluției șcenice. Apreciez țesătura sa dublă - de tenor și bariton - și tocmai în aceste condiții fonatoare reușea să aibe o consistență sonoră puternic timbrată chiar și pe sunetele joase și grave. Dinamica coardelor vocale perfect corelată cu cea respiratorie favorizată de dezvoltarea musculară în urma intensei activităpți fizice practicate de la o vârstă foarte tânără, îi consimțea să atingă lejer și spontan sonorități fortissime pe care alți tenori nu le-ar fi putu atinge nici prin eforturi supreme. Nuanțele în pianissimo erau aproape rezultatul unei proprii înăbușiri a sunetului determina de atitudinea teatrală prin care exprima propriile convingeri umane în slujba personajului și spre entuziasmul publicului. Un astfel de calibru vocal era adecvat în mod deosebit partiturilor foarte dramatice iar punerea lor în șcenă în condițiile unui teatru care dispunea de un tenor precum Garbis Zobian, se lovea de anumite dificultăți și anume: era nevoie de încă un tenor dramatic dacă nu chiar doi sau cel puțin un tenor liric spinto cu disponibilități în registrul expresiv dramatic, pentru a nu fi unicul interpret al rolului. Partenerele sale ca și partenerii săi trebuiau să fie la un calibru vocal adecvat fie că erau voci dramatice fie că erau voci lirice dar dotate cu adecvata incisivitate sonoră pentru a putea dialoga cu el în șcenă. Din aceste motive, repertoriul interpretat de Garbis Zobian la Opera Română din București vreme de un deceniu și jumătate, a fost limitat la opt opere: ”Paiațe” de Leoncavallo (Canio), ”Cavalleria rusticana” de Mascagni (Turiddu), ”Tosca” de Puccini (Mario), ”Dama de pică” de Ceaikovsky (Gherman), ”Carmen” de Bizet (Don José), ”Aida” (Radames), ”Otello” (rolul titular) și ”Trubadurul” (Manrico) de Verdi. Acestor opt roluri i s-a adăugat rolul lui Samson din ”Samson et Dalila” de Saint-Saëns interpretat la Cluj cu prilejul revenirii din stagiunea 1972/1973 când a cântat ultimele spectacole ale carierei sale. În total un repertoriu activ de nouă opere integrale căruia i s-au mai adăugat multe arii din opere pe care nu a avut ocazia să le interpreteze integral. Din aceste nouă roluri, doar trei - Radames, Manrico e Mario Cavaradossi - nu sunt absolut dramatice în timp ce Don José este un rol de tenor liric spinto oarecum paradoxal și tocmai de aceea foarte fascinant; are fraze de linie dar și momente cu salturi ample, posedă un lirism foatre robust și necesită o accentuare extrem de dramatică mai ales în actul al treilea și al patrulea; în acest context estetic, vocalitatea ideală pentru acest rol arfi aceea a unui tenor dramatic cu disponibilități de nuanțare lirică sonoră și timbrală iar Garbis Zobian corespundea întru totul. Opera Română din București dispunea la vremea aceea de parteneri pe măsura tenorului dramatic Garbis Zobian. Erau personalități artistice preparate la cel mai înalt nivel care realizau cu marele artist cupluri intrate în legendă și pe care le voi evoca spre cuvenita cinstire de perpetuă memorie: sopranele Dora Massini, Ana Tălmăceanu Dinescu, Ioana Nicola, Arta Florescu, Maria Voloșescu, Elena Dima Toroiman, Teodora Lucaciu, Magda Ianculescu, Maria Crișan; mezzosopranele Zenaida Pally, Elena Cernei, Mihaela Botez, Iulia Buciuceanu; baritonii Petre Ștefănescu-Goangă, Șerban Tassian, Mihail Arnăutu, Alexandru Enăceanu, Dinu Cățuleanu, Ladislau Konya, Nicolae Herlea, David Ohanesian, Octav Enigărescu, Dan Iordăchescu, Vasile Martinoiu. Jean Rânzescu și Hero Lupescu erau regizorii respectivelor producții dirijate de baghete admirabile precum Egizio Massini, Jean Bobescu, Constantin Bugeanu, Mihai Brediceanu, Cornel Trăilescu, Constantin Petrovici. Se cuvine să menționez pe marii artiști Dinu Bădescu, Ionel Tudoran și Cornel Stavru, tenori de prestigiu, care se alternau spectacular cu Garbis Zobian în respectivele roluri oferind lecturi interpretative diferite dar totde mare valoare artistică.
Cariera internațională a lui Garbis Zobian a fost dureros de afectată mai ales prin faptul că nu i s-a oferit nici-odată ocazia de a onora proiecte artistice care i se propuneau de către teatrele vest europene în urma difuzării comerciale ale discurilor realizate cu celebra casă discografică Supraphon din Praga; turneele sale în străinătate s-au limitat la țările blocului comunist ale căror teatre erau de prestigiu și cu tradiție; lipsa aparițiilor sale și în țările capitaliste (în primul deceniu și jumătate al regimului comunist, 1947-1962, foarte greu și foarte rar ajungeau artiștii români în acele țări) a făcut ca personalitatea acestui mare atrist să nu fie pe deplin afirmată șicunoscută în lume. Motivele subiective ale statutului său de armean fără cetățenia română ce nu i se acordase în urma solicitărilor făcute și ale originii sale sociale de care ținea cont foarte mult regimul politic al acelor ani se împleteau cu anumite condiții obiective ale unei personalități artistice care începuse efectiv cariera la 35 de ani și se afirmase plenar la 45 de ani, vârstă considerată foarte matură în acele vremuri când artiștii lirici se pensionau - bărbații la 50-52 de ani și femeile la 45-47 de ani; unii mai rămâneau în activitate dacă erau mai greu de înlocuit așa cum ar fi putut să mai rămână și Garbis Zobian. Din motive confesate în memoriile sale, la vârsta de 50 de ani a solicitat pensionarea iar, în anul 1968, la 53 de ani a cerut expatrierea plecând mai întâi în Liban la o comunitate armenească după care s-a stabilit la New York până la sfârșitul vieții sale în anul 2002, la vârsta de 87 de ani.
În stagiunea 1972/1973 a revenit în România și a cântat atât la Opera Română din București cât și în alte teatre din țară; această revenire a făcut o mare senzație pentru cei ce îl cunoșteau și îl admirau și pentru cei care abia atunci îl ascultau și urmăreau pentru prima dată. Ultimele sale spectacole din carieră au fost la Opera Română din București: 26 iunie 1973 ”Aida” de Verdi (Elena Dima Toroiman, Elena Cernei, Octav Enigărescu, Nicolae Florei - dirijor Anatol Kisadji) și 29 iunie 1973 ”Carmen” de Bizet (Elena Cernei, Maria Șindilaru, Dan Iordăchescu - dirijor Paul Popescu).
Ultima sa revenire în țară a fost în anul 1984 și trebuie să evoc seara de luni 9 aprilie în care la Opera Română se organizase o gală intitulată ”Gloriile Operei” prezentată de Arta Florescu care realizase portrete și bilanțuri de carieră unor mari personalități ale teatrului: Victoria Costescu-Duca, Dora Massini, Emil Marinescu, Maria Moreanu, Emilia Guțianu, neavând înregistrări, au fost onorate de tineri interpreți în arii din repertoriul lor; Mihail Arnăutu, Ioana Nicola, Cornelia Gavrilescu au fost aplaudați în înregistrări iar Elena Cernei, Elena Dima Toroiman, Magda Ianculescu, Valentin Teodorian, Iulia Buciuceanu, au încântat publicul cu propriile interpretări sub bagheta lui Cornel Trăilescu la pupitrul orchestrei. Când la finalul Galei merg la cabina Elenei Cernei, o găsesc foarte indispusă spunându-mi cu tristețe că marele tenor Garbis Zobian a fost în sală ca simplu spectator în loc să fie pe scenă unde erau fotoliile cu Gloriile Operei. După câteva minute, ușa cabinei se deschide și apare falnic Garbis pentru a o îmbrățișa pe partenera sa neuitată din ”Dama de pică”, ”Aida”, ”Trubadurul” și ”Carmen” ... Am stat de vorbă în acea seară despre multe lucruri. După ce l-am condus la Nord Hotel de la Gara de Nord unde locuia, am continuat serata împreună cu Soția mea foarte tristă atât de faptul că Garbis nu a fost pe scenă cât și pentru că direcția teatrului nu a ținut cont de rugămintea ei de a solicita Televiziunea pentru a filma Gala cu acele prezențe excelente dintre care, unii, nu mai aveau prea mulți ani de trăit ... Noroc că o lună mai târziu, cu prilejul primului concert ”Vă place Opera” de la Radiodifuziune, duminică 6 mai 1984, redactorul de televiziune Luminița Constantinescu a luat o inițiativă care merită recunoștiință și a invitat pe acești artiști ca oaspeți de onoare; i-a filmat în aplauzele publicului și în interviuri și astfel Filmoteca de Aur a Televiziunii Române posedă aceste mărturii foarte valoroase. Dar Garbis Zobian se întorsese deja la New York ...
În panorama istorică a vocalităților de tenor dramatic, personalitatea artistică a lui Garbis Zobian ocupă un loc singular datorită unor calități ieșite din comun atestate astăzi de mărturiile discografice de studio și live care ne-au rămas și în care se distinge crezul artistic mărturisit în memoriile sale: Natura m-a înzestrat cu un dar deosebit - glasul - iar Providența m-a ajutat să-l dăruiesc cu generozitate tuturor celor care, ascultându-l au găsit în aceasta o plăcere și o bucurie.
REVISTA MUZICALĂ RADIO 2015.05.24
