Urmăresc cu mare plăcere Telejurnalul de la TVR Cultural unde am fost oaspete în repetate rânduri. Au o echipă de tineri inimoși și harnici pe care îi admir dar care, tineri fiind și de bună credință, dacă un interlocutor intervievat derapează îi atrage și pe ei nevinovați în alunecare așa cum s-a întâmplat aseară.
Telejurnalul de la TVR Cultural ne anunța că ”după mai bine de treizeci și cinci de ani de la prima montare la ONB a producției cu Lakmé, regizorul Andrei Șerban aduce o versiune provocatoare”.
În realitate, premiera ultimei producții cu Lakmé de Delibes la Opera Română din București, astăzi Opera Națională București, a avut loc la data de ... 20 noiembrie 1955 ... acum 71 de ani și nu cred că formula ”mai bine de ... ” ar îngloba diferența de ... 36 de ani ... dintre adevărul istoric și eroarea prezentării ... Iar acea producție nu a fost prima ci ... a cincea ... după primele patru din datele 15 noiembrie 1914, 15 mai 1920, 4 mai 1922, 10 februarie 1944; oricum se poate considera că ar fi fost prima montare din actualul sediu al teatrului inaugurat în 1954.
Ni se spunea, în continuare, că provocarea regizorului Andrei Șerban aduce ”un univers modern în care spectatorul nu știe exact unde se află, într-o tribună politică sau în ruinele unei clădiri care a fost cândva măreață, la limita unor conflicte mondiale eterne”.
Urmează un interviu al regizorului care face următoarea evocare transcrisă cuvânt cu cuvânt din derularea filmului drept pentru care citez: ”Când eram mic, am văzut, mi-aduc aminte, o producție cu Lakmé, nu înțelegeam foarte mult, în care Partidul Comunist și Ideologia partinică au făcut ca indienii să fie niște muncitori proletari oropsiți de soartă iar burghezo – moșierimea erau englezii cotropitori și era făcut, cum erau toate operele, în limba română. Mult din farmecul compozitorului Léo Delibes se pierdea complet”.
Andrei Șerban, născut la București la 21 iunie 1943, absolvent la IATC în 1968 și emigrat în Statele Unite ale Americii în 1971, a evocat practic producția de Lakmé a Operei Române din București desfășurată la premieră sub bagheta dirijorului Robert Rosensteck, în regia lui Panait Victor Cottescu, cu decorurile lui Gheorghe Moroianu și costumele realizate de Ofelia Tutoveanu și Paula Brâncoveanu. Corul a fost pregătit de Gheorghe Kulibin și coregrafia a fost concepută de către Oleg Danovski. Distribuția a cuprins valoroase personalități artistice precum: Iolanda Mărculescu (Lakmé), Iulia Buciuceanu (Malika), Zoe Dragotescu (Ellen), Renée Cornea (Rose), Maria Snejina (Mistress Bentson), Nicolae Secăreanu (Nilakantha), Mihail Știrbei (Gérald), Ștefan Petrescu (Fréderic), Constantin Popescu (Hadji). Soliștii baletului au fost Valentina Massini, Nicolae Bazaca, Maria Bardizian, Cora Benador, Coca Nenciu.
De-a lungul anilor, în rolurile principale s-au alăturat sopranele Magda Ianculescu, Matilda Onofrei, Judith Lazarovici, Silvia Voinea, Marina Mirea, Eleonora Enăchescu, tenorii Valentin Teodorian, George Corbeni, Florin Diaconescu, Ionel Voineag, mezzosopranele Nella Dimitriu, Valeria Savu, Dorothea Palade, Mihaela Mărăcineanu, Rodica Mitrică, Veronica Gârbu bașii Mircea Buciu, Nicolae Florei, Dumitru Brebenel, Dan Zancu, Pompei Hărășteanu și încă multe alte nume de artiști valoroși.
De la premiera din anul 1955, timp de aproape patru decenii, această montare s-a menținut intactă pe afiș lună de lună cu mare succes la public; decorurile erau elaborate fidel descrierii din indicațiile partiturii redând culoarea locală a locurilor și timpului în care se desfășura acțiunea; la fiecare deschidere de cortină a celor trei acte, publicul entuziasmat aplauda decorul cu respect și admirație față de realizatorii spectacolului; costumele erau foarte frumoase în culori sugestive respectând identitatea personajelor. Toate aceste aspecte sunt confirmate de numeroasele fotografii din arhiva mea și pe care le-am integrat în acest articol și unde nu se văd pretinsele figuri ale muncitorilor proletari și al exploatatorilor burghezo – moșieri.
În această montare au venit să cânte mari artiști străini care au rămas foarte plăcuți impresionați de frumusețea decorurilor, costumelor și de atmosfera teatrală fidelă partiturii; marea soprană franceză Mady Mesplé a interpretat Lakmé la București în 1970 și 1973 iar la unul din spectacole au asistat soprana Elisabeth Schwarzkopf și soțul ei Walter Legge directorul casei discografice EMI; eram de față și am asistat la comentarii și impresii la superlativ.
Afirmația lui Andrei Șerban care spune că ”Partidul Comunist și Ideologia partinică au făcut ca indienii să fie niște muncitori proletari oropsiți de soartă iar burghezo – moșierimea erau englezii cotropitori” este ... neadevărată ... și nu îmi explic de unde provine această confuzie.
Vreme de două decenii am vizionat lunar câte un spectacol cu această operă și sunt uluit de afirmația lui Andrei Șerban; la fel ca mine sunt uimiți și revoltați marii artiști care au evoluat foarte mulți ani în această montare și cu care am discutat în această seară; este vorba de soprana Silvia Voinea și tenorul Ionel Voineag care s-au mirat cu indignare la auzul afirmațiilor lui Andrei Șerban.
Chestiunea limbii române și a limbilor originale de la Opera Română din București a fost avordată de multe ori dar prea puțin la modul obiectiv. Este adevărat că ani de zile opera Lakmé ca și celelalte opere din repertoriu se interpreta în limba română. Este tot atât de adevărat că, la inaugurarea Operei Române din București, la Teatrul Liric, la 8 mai 1885, opera Linda di Chamounix de Donizetti a fost interpretată în limba română în traducerea libretului dorită de George Stephănescu, inițiativă acceptată cu entuziasm de artiștii de atunci și de public și continuată mult timp. În secolul al XX-lea, până în anii '60, în toate țările lumii unele opere se interpretau în limbile respectivelor națiuni. La Metropolitan din New York ca și la Covent Garden din Londra opere precum Flautul fermecat de Mozart, Boris Godunov de Mussorgski se cântau în engleză; în teatrele europene, operele cele mai populare ale lui Rossini, Donizetti, Bellini, Verdi, Puccini, Wagner s.a. se interpretau în limbile respectivelor națiuni (engleză, franceză, germană, italiană, suedeză, etc.). Am discuri din anii '50 de la Scala în limba italiană sau de la Wiener Staatsoper în germană pentru întreg repertoriul. Birgit Nilsson și Nicolai Gedda mi-au povestit cum la Opera Regală din Stockholm cântau tot repertoriul universal în limba suedeză. Am imprimări de pildă cu Carmen de Bizet în limba chineză sau cu Tosca în limba turcă. Am răbdarea să le ascult fiindcă fac și un studiu fonetic și fonologic asupra interpretărilor.
Din anii '60 direcțiile teatrelor au început să cultive repertoriile în limbile originale pe măsură ce și publicul a evoluat în cunoașterea limbilor străine. Și în România, direcțiile teatrelor au început să pregătească repertoriul atât în limba română cât și în limba originală pentru publicul român cât și pentru turneele în străinătate sau pentru ospitalitatea față de artiștii străini invitați. Premiera cu Don Carlo de Verdi care a avut loc duminică 30 ianuarie 1966 a fost cântată în limba italiană.
Este tot atât de adevărat că, uneori, mentalități obtuze ale unor personaje din funcții de decizie și control, dintr-un sens de zel față de autorități, la un moment dat decideau și semnau dispoziții de a se cânta doar în limba română până când se produceau schimbări la acele niveluri și ordinele se revocau. Și în funcție de cum se nimerea, puteam asculta uneori în limba originală și alte ori în limba română pe artiștii casei și oaspeții străini în limbile originale. Avem imprimări cu Carmen de Bizet la Sala Palatului din 12 iunie 1971 cu Giuseppe Di Stefano în limba franceză și restul distribuției în limba română în frunte cu Elena Cernei; sau un spectacol cu Tosca de Puccini din 1975 când Nicolae Herlea (Scarpia) cânta în italiană fiindcă debutase în rol în urmă cu o lună în Japonia, Constantin Iliescu (Mario Cavaradossi) în română iar soprana Julia Wiener (Floria Tosca) de la Sofia în limba bulgară. Premiera de Evgheni Oneghin de la 27 februarie 1981 s-a cântat în limba rusă fiind pregătită și pentru turnee în Elveția. Iar exemplele pot continua.
Nu am agreat și nu am vrut să mă supun regimului dictatorial de la București motiv pentru care am emigrat la scurt timp după terminarea studiilor. Regimul comunist a comis multe nedreptăți și atrocități dar în teatrele lirice, de operă și operetă, unde artiștii care nu erau membri de partid erau defavorizați, totuși se impunea cultul și respectul față de partituri și nu s-au aplicat politizări și tendințe repertoriului universal; existau creații românești unde se practicau astfel de impuneri, creații în premieră absolută și cu caracter istoric politic.
Cu tot respectul și considerația față de omul de teatru, profesorul și regizorul Andrei Șerban, nu pot să nu precizez aici că tocmai dumnealui a practicat politizarea și tendințele în producțiile sale cu Oedipe de Enescu, Don Giovanni de Mozart, Lucia di Lammermoor de Donizetti sau Văduva veselă de Lehar unde, în actul al doilea, a amplasat un adevărat comițiu politic. În recentul interviu la care m-am referit, Andrei Șerban spune despre Lakmé: ”Mult din farmecul compozitorului Léo Delibes se pierdea complet”. În realitate farmecul compozitorului Delibes se gusta complet și inteligibil în montarea din 1955. Dar mă întreb cum se gustă farmecul compozitorilor Enescu, Mozart, Donizetti sau Lehar în montările lui Andrei Șerban mai sus menționate. Și încă un aspect foarte important: în montarea sa cu ”Lucia di Lammermoor”, Andrei Șerban plasează acțiunea într-o sală de gimnastică unde artiștii sunt obligați la eforturi fizice suplimentare care afectează echilibrul organismului pentru cântat; sunt un medic în materie și știu ce spun și mi-au confirmat și artiștii; ba mai mult, baritonului i s-a indicat să se spele cu apă rece pe față și torace chiar înainte de aria sa; impactul cu apa, a determinat schimbarea umidității mucoaselor integrate în rezonanța sonorității iar vocile s-au auzit afectate, vătuite, greoaie în acea arie; ca medic am fost întrebat de respectivii artiști și i-am sfătuit să renunțe la această clătire cu apă pe față și torace. Totuși aceste opere au un libret pentru care s-a scris o muzică al cărei farmec dispare dacă se ignoră indicațiile libretului. Nici-odată nu am comentat public regiile lui Andrei Șerban dar dacă dumnealui atacă pe nedrept, face afirmații neadevărate afectând memoria artiștilor de la acea montare cu Lakmé, este normal ca apărând Adevărul Istoric de atunci să- analizăm și Adevărul Istoric de astăzi.
Înțeleg dorința de a imprima repertoriului de operă un caracter militant eventual avangardist dar acest lucru se poate realiza doar cu operele în premieră absolută ale noilor compozitori și ale căror librete pot fi elaborate în respectiva direcție de mesaj artistic și asupra cărora Andrei Șerban și întreaga generație de regizori contemporani ar putea lucra cu succes. Operele deja consacrate ale repertoriului universal pot primi o concepție modernă dar care să nu afecteze identitatea personajelor și contextelor dramatice ale libretului deoarece muzica lor a fost compusă într-un anumit spirit care nu poate fi deviat câtuși de puțin.
Afirmația lui Andrei Șerban ... ”Mult din farmecul compozitorului Léo Delibes se pierdea complet” ... este valabilă pentru orice compozitor și întărește ideea fundamentală a ceea ce am exprimat aici.
Am încredere că omul de cultură care este Andrei Șerban va reflecta, va regreta afirmațiile nedrepte față de istorica producție de Lakmé și va fi mult mai atent și mai prudent pe viitor în materie de documentare solidă înainte de a vorbi în public. Iar ca medic muzicolog specializat în arta vocală cântată și vorbită l-aș ruga să fie foarte atent cu mișcarea personajelor, amplasarea lor în scenă și efectele scenografice spre păstrarea echilibrului fonator al artiștilor într-o operă cu vocalități de mare complexitate și dificultate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu