MEDITAȚII WAGNERIENE IV. Die Walküre, debutul dirijoral al lui Placido Domingo – Bayreuth 2018.

 

Richard Wagner ocupă un loc aparte atât în Istoria Universală a Muzicii cât și în Universul Sufletului Uman de-alungul celor aproape două secole care au trecut de la evenimentele premierelor sale absolute. Se poate spune că Wagner nu lasă pe nimeni indiferent; celor neinițiați le stimulează o anumită stare de impact senzorial cu expresivitățile sale instrumentale și vocale iar emotivitatea respectivului impact determină o anumită vigoare reactivă comportamentală în viața cotidiană; celor inițiați le oferă o emoție de puternică încărcătură care catalizează desăvârșirea eclectică a demnității culturale sensibil conștientizate; iluminaților pasionați, însă, Wagner le hărăzește universalizarea spirituală a conștiinței în extazul metaforic al unui fascinant balans de idei, unduire melodică și tensiune armonică stimulând, în fiecare, un spirit vizionar prin care să se sintonizeze perfect cu veșnicul tânărul și neînțelesul ... Richard ... în lupta lui cu societatea pentru afirmarea lui ... Wagner ...

De foarte mulți ani cultiv o pasiune complexă și completă pentru Muzica lui Richard Wagner grație audițiilor prilejuite de reprezentații teatrale și de discografia personală; emoții estetice și împliniri culturale m-au îmbogățit și întărit treptat de-a lungul anilor. Cel mai interesant și captivant impact cu Wagner îl trăiesc la ... pian ... și ... cu propria voce ... Este o senzație fantastică în urma căreia, revenirea la audiții și vizionări se produce la un nivel mult mai înalt. Sunetul, motivul, fraza și edificiul armonic sunt în absolută sintonie cu ideea, cuvântul, propoziția și discursul. Grație lui Wagner, în planul mental al percepției se ordonează raportul dintre sunet și idee, motiv și cuvânt, frază și propoziție, edificiul armonic și discursul plenar. Ca la nimeni altul, la Wagner, instrumentele cântă iar vocile răsună. În final, sufletul se îmbogățește iar spiritul se înalță. Una dintre revelațiile fundamentale ale unor ... Meditații Biblice ... este aceea că ființa noastră are și suflet și spirit ... Iar această revelație este plenar oferită de muzica lui ... Bach și Wagner ... Poate în primul predomină sufletul în timp ce, în al doilea, este dominant spiritul ... Dar Suflet și Spirit se regăsesc într-o fascinantă vâltoare sonoră care, în Wagner, agită cuvintele și trăirile întru proclamarea ideilor! ... 

De un deceniu și jumătate, împreună cu Manifestările Darclée de la Brăila, Wagner a devenit pentru mine un ritual estiv înălțător. La jumătatea lui iulie sosesc lângă București, în preajma milenarului codru al Vlăsiei și activez ale mele ... Meditații Wagneriene ... contemplând partiturile, aprofundând vocile, orchestrele și dirijorii colecției mele care mă însoțește pretutindeni în lume grație unui funcțional hard disc extern. În această atmosferă, prepar viitoarele comentarii și dizertații din cadrul transmisiunilor radiofonice în direct de la Bayreuther Festspiele oferite anual de către posturile noastre Radio România Muzical și Radio România Cultural. În toți acești ani, am fost invitat la foarte multe emisiuni, în funcție de programările din perioada imediat următoare de la Brăila la Manifestările Darclée. La anumite ediții am fost în studio la toate seratele, la altele la doar două sau trei, dar aproape în fiecare an m-am bucurat să fiu ... suflet și spirit ... cu publicul nostru drag în explorarea universului wagnerian așa cum ni l-au ilustrat realizatorii edițiilor Festivalului Richard Wagner de pe Colina Verde de la Bayreuth. Am fost invitat la aceste transmisiuni de către Sorina Goia, Luminița Arvunescu, Mihaela Soare, Irina Hasnaș, Anca Ioana Andriescu, care mi-au devenit foarte dragi prin sensibilitatea și pregătirea lor profesională prețuindu-le ca pe niște adevărate ... Walkirii ale Radiodifuziunii ... așa cum le-am numit la microfon și în articole de mai multe ori și îmi face plăcere s-o repet și de data aceasta!

 

În acest an, programele celorlalte desfășurări mi-au consimțit participarea la directele radiofonice de sâmbătă 28 iulie cu Die Meistersinger von Nürnberg alături de Luminița Arvunescu în studio și marți 31 iulie cu Die Walküre împreună cu Anca Ioana Andriescu la telefon în fiecare pauză. Trebuie să recunosc și chiar cu mare tristețe faptul că schimbările de ... calitate și mentalitate artistică ... în așa numitul ... star system ... au afectat și ... alterat ... profilul și atmosfera ... și de la Bayreuther Festspiele în ultimele două decenii cu o agravare considerabilă în ultimii 5 – 10 ani. Din aceste motive, în cadrul emisiunilor mele radiofonice, atât în România cât și în Italia, comentez interpretările cu mai multă amploare doar dacă sunt satisfăcătoare sau chiar entuziasmante; în caz contrar, mă rezum la câteva fraze critice referitoare la aspectele vulnerabile inevitabile și inechivocabile după care, mai ales la Wagner, prefer să ofer publicului unele aprofundări, considerații, analize ale parcursului meu inițiatic împlinit în universul wagnerian cu intenția de a ușura celor ce ne ascultă impactul cu mesajul wagnerianși la o bucurie muzicală și vocală mult mai amplă atunci când vor dori să asculte respectivele opere în interpretări de calitate superioară. În plus, la Radio, am avantajul de anu fi obligat să comentez regiile unor producții care sunt revoltătoare sub toate aspectele. Întru cât pauzele au limitele lor chiar dacă totuși cele de la Bayreuth sunt foarte lungi, în ultimii ani, beneficiind de avantajele Internet-ului, public în Revista Muzicală Radio online un studiu tematic amplu legat de opera sau operele pe care trebuie să le comentez și pe care le sugerez ascultătorilor spre lectură pentru a putea aprofunda mult mai mult de cât se poate face în timpul pauzei de transmisie; astfel am inaugurat o serie de Meditații Wagneriene iar anul acesta am avut deja al treilea studiu.

MEDITAȚII WAGNERIENE III. 

În seara de vineri 28 iulie am ascultat și comentat Die Meistersinger von Nürnberg. Dirijorul PHILIPPE JORDAN s-a dovedit a fi, cel puțin neinspirat dacă nu chiar tributar unei concepții dirijorale nepotrivite contextului muzical, lucru constatat încă de la uvertură căreia i-a lipsit grandoarea și solemnitatea așa cum compozitorul le-a exprimat prin indicațiile minuțios formulate în partitură. Chiar și pe parcursul actului întâi, au fost destule momente banalizate tocmai de această dificultate în a gestiona un tempo adecvat situațiilor atât cu soliștii cât și cu masa corală amplu prezentă la începutul operei. Iar dacă în timpul actului al doilea, dirijorul a avut eleganța să accepte dominanța muzicală și artistică a interpretului rolului titular, MICHAEL VOLLE, în actul al treilea și, mai ales la apoteoza finală, au reapărut aspectele deficitare manifestatae în primul act. Din cele 17 personaje ale acestei capodopere, doar 7 au roluri importante și de mai mare întindere. În rolul Hans Sachs MICHAEL VOLLE a oferit o interpretare extraordinară sub toate aspectele: vocalitatea de bariton – bas a fost perfect calibrată pe tot parcursul interpretării lungului său rol iar nuanțele teatrale au încântat prin subtilitatea cu care reușea să îmbine și să alterneze, după situație, cantabilitatea și teatralitatea. În rolul lui Veit Pogner, basul GÜNTHER GROISBÖCK a realizat figura unui tată foarte credibil etalând o experimentată și rafinată artă a frazării de înaltă intensitate teatrală înnobilată de cantabilitatea reușită grație unei admirabile impostații permanent adaptată momentului dramaturgic din evoluția rolului său. În rolul Evei, fiica lui Pogner, a cântat soprana EMILLY MAGEE, personalitate artistică wagneriană prezentă în foarte multe producții la Bayreuth de peste două decenii; personajul său a oferit o credibilitate mai mult academică vocală de cât artistic temperamentală; linia vocală elegantă, emisia unui sunet a cărei stabilitate a fost menținută printr-o prudentă perspicacitate tehnică, au fost integrate într-o interpretare a cărei sobră concepție a scutit personajul său de autenticele trăiri ale unei fete confruntată cu marea încercare a vieții sale. În rolul confidentei Magdalene, mezzosoprana WIEBKE LEHMKUHL a dovedit o evoluție frumoasă și eficientă atât în momentele lirice cât și în cele comice foarte reușite în planul vocal și cel teatral. În rolul tânărului ucenic David, tenorul DANIELE BEHE a încântat cu elanul său interpretativ prin care, uneori, atingea accente eroice pline de avânt entuziast grație unei voci lirice foarte elegant dozată în linia lirică sentimentală și în expansiunile consistente susținute cu nuanțe de autentic tenor spinto. Ar fi conferit o deplină reușită Cavalerului Walther von Stolzing în care, cu regret trebuie să spun că a eșuat lamentabil tenorul KLAUS FLORIAN VOGT, cu o sonoritate insuficientă, fragilă, un timbru diluat și, pe alocuri, estompat de o enervantă manieră a unui falsetto incompatibilă cu vocalitatea wagneriană; flagrant sub cota necesară pe tot parcursul rolului ratând în final toate efectele expresive sonore, timbrale și modulant tonale ale celebrului cântec cu care personajul său obține victoria și mâna iubitei sale Eva. Păcat! Trist! Și cu toate acestea, din partea publicului nu s-au semnalat nici-un fel de reacții protestatare nici pentru dirijor și nici pentru acest tenor și nici din partea criticilor. O notă aparte pentru două rpezențe artistice deosebite: rolul Sixtus Beckmesser interpretat de JOHANNES MARTIN KRÄNZLE, extraordinar baritenor dublat de o forță actoricească impresionantă și Paznicul de Noapte (Ein Nachtwächter) interpretat impresionant de TOBIAS KEHRER a cărui vocalitate de bas cu o sonoritate plină a dat un relief deosebit unui rol cu mari dificultăți muzicale și expresive chiar dacă interpretează totul în doar câteva fraze în finalul actului al doilea.

PLACIDO DOMINGO

Marți 31 iulie am ascultat și am comentat la telefon Die Walküre programată izolat de restul ciclului Der Ring des Nibelungen pentru a onora debutul în ipostază dirijorală wagneriană al marelui artist Placido Domingo a cărui carieră internațională continuă cu mult după prea tardivul final al parabolei artistice tenorale. Dirijatul, regia, managementul artistic ar fi fost suficiente încă de acum 20 de ani însă ... pasiunea pentru cânt ... domină caracterul unei personalități excesiv forțate într-un experiment baritonal de îndoielnică valoare artistică. Desigur că simpatia, admirația, stima, considerația și ... indulgența ... consimțită de public marilor artiști care au marcat o anumită epocă, favorizează această continuă efervescență pe care, în ultimul timp, deja din ce în ce mai mulți o socotesc drept un ... jenant și permanent prezențialism ... O spun cu regret deoarece l-am cunoscut personal și am amintiri foarte frumoase însă mă obligă etica profesională în numele căreia nu pot induce în eroare publicul mai puțin avizat și mai ales tânăra generație. Sunt convins că dacă în urmă cu 25 de ani, Domingo s-ar fi dedicat doar dirijatului și managementului propriului său concurs de canto, ar fi realizat lucruri extraordinare fiindcă această parte finală a carierei sale ar fi avut un caracter mult mai unitar și mai eficace. Cu această stare stare de spirit am răsfoit partitura la Die Walküre întreaga zi în așteptarea seratei avându-l drept protagonist dirijoral debutant la Bayreuth pe Domingo. Aveam o strângere de inimă la ideea că voi fi constrâns să fac anumite comentarii și obiecții critice asupra lui. Cunoșteam agenda lui extrem de încărcată, știam că o experiență dirijorală cu o astfel de operă și un astfel de ansamblu reprezintă o piatră de încercare devenită cu atât mai grea cu cât este vorba de o personalitate artistică la cele mai înalte niveluri de exigențe și așteptări ... Dar ... încă de la primele măsuri ale Introducerii orchestrale am simțit un puls orchestral foarte eficient, cu acel dozaj sonor și timbral care depinde efectiv de mâna dirijorului oricât de experimentată ar fi orchestra. Intră în scenă STEPHEN GOULD (Siegmund) admirabilă vocalitate de baritenor cu o coloană sonoră centrală amplă, consistent timbrată și cu o emisie abilă conferind acea elasticitate expresivă atât de importantă în diferențierea nuanțată a fiecărui motiv în funcție de încărcătura dramatică a cuvântului. Domingo îl urmărește cu mare atenție în detaliu; este mai mult de cât evident acest lucru atunci când tenorul ajunge la motivul … Wälse! (solb1 – solb) ... Wälse! (sol1 – sol) ... măiestria dirijorală a lui Placido Domingo activează experiența marelui tenor de altă dată care a interpretat și rolul Siegmund și dozează calibrul sonor orchestral admirabil într-un fortissimo ff care să fie puternic dar, în același timp, să nu afecteze și să altereze expresivitatea tenorului; Domingo îl simte pe Gould și modulează sonoritatea orchestrală intuind semiotic perfect momentul în care tenorul intenționa coborârea la octava inferioară; este un moment foarte greu de gestionat deoarece Wagner a prevăzut o coroană plasată ... între cele două note (doime și pătrime) și deci există riscul unui decalaj între arbitrajul vocii, al dirijorului și reacția orchestrei în spectacol chiar dacă la repetiție s-au stabilit anumite convenții executive; dar decalajul nu s-a produs deoarece Domingo a știu să supravegheze perfect momentul. Și nu întâmplător inist atât de mult asupra acestui motiv din actul I. În paginile muzicale imediat următoare monologul lui Siegmund Winterstürme wichen dem Wonnemond ... Stephen Gould, entuziasmat de evoluția de până acum atinge un punct al său de maxim interpretând eroic și romantic în același timp, cu amploare și o căldură expresivă încântătoare căreia îi corespunde perfect Sieglinde interpretată de ANJA KAMPE, soprană Falcon lirico – spinto, condiție idală pentru astfel de roluri wagneriene. Sonoritatea sa amplă, puternică și elastică, înnobilată de un timbru închis și consistent, frumos conjugate într-o admirabilă rezonanță centro – gravă prin care a onorat plenar frazele în linie descendentă ale motivelor ... Fremdes nur sah ich von je, freundlos war mir das Nahe, ... ale splendidului monolog Du bist der Lenz. Cei doi protagoniști au conferit primului act un final glorios răsplătit de public cu un meritat succes de care a fost din plin demn și basul TOBIAS KEHRER, interpretul lui Hunding, artist wagnerian ideal pentru astfel de roluri datorită sonorității de o masivă amploare și al unui timbru granitic cu foarte multe nuanțe expresive de la incisivități aspre și până la cantilene meditative chiar.

În actul al doilea am admirat cu mare bucurie pe JOHN LUNDGREN care a abordat rolul Wotan cu o idală vocalitate de bariton bas, amplu, măreț, frumos timbrat și cu o capacitate formidabilă de a diferenția expresiv dramaturgia și emotivitatea fiecărei fraze. Partenera sa în rolul Fricka a fost mezzosoprana MARINA PRUDENSKAYA, voce splendidă de mezzosoprană, cu o estetică wagneriană autentică și a cărei integrare stilistică a fost favorizată și de o cunoaștere optimă a limbii germane. Scena amplelor dialoguri dintre cei doi parteneri a fost o încântare muzicală și vocală senioral arbitrată de bagheta lui Placido Domingo care ne-a încântat într-un entuziasmant crescendo și în actul al doilea. Intră apoi în scenă CATHERINE FOSTER, interpreta rolului Brünnhilde, cu acel genial Hojotoho! Hojotoho! Heiha! prin care virtuozismul wagnerian pune la grea încercare soprana solicitând salturi pe note acute – si2 și do3 – și pe care soprana le-a onorat cu perfectă stăpânire tehnică și o incisivitate sonoră spectaculară așa cum admirabil a continuat în lunga scenă cu Wotan atât în actul al doilea cât și în cel de al treilea unde dirijorul Placido Domingo a realizat un efect muzical și vocal deosebit în faimoasa cavalcadă a walkiriilor beneficiind de un valoros octet de interprete: CAROLINE WENBORNE (Gerhilde), CHRISTIANE KOHL (Ortlinde), SIMONE SCHRÖDER (Waltraute), MARINA PRUDENSKAYA (Schwertleite, după ce interpretase Fricka în actul al doilea), REGINE HANGLER (Helmwige), MAREIKE MORR (Siegrune), MIKA KANEKO (Grimgerde), ALEXANDRA PETERSAMER (Rossweisse). În scena finală, după marele duet cu Brünnhilde, John Lundgren oficiază impresionant despărțirea de fiica cea mai iubită diferențiind sonor și timbral cu expresivități profunde fiecare frază și motiv al celor trei secțiuni din celebrul Wotan' Abschied (Leb wohl du kühnes herrliches Kind ... ) pus în valoare muzicală de niște planuri orchestrale admirabil dirijate de Placido Domingo încheiindu-se cu un triumfal Feurzauber.

Împreună redactorul Anca Ioana Andriescu, am rămas câteva minute la finele reprezentației ascultând în prezența ascultătorilor noștri aflați la aparatele de radio aplauzele publicului ca un fundal al prezentărilor finale de la Radiodifuziunea Germană după care colegamentul nostru s-a încheiat. Mare mi-a fost mirarea atunci când, consultând cronicile apărute în presa online, am citit în opt cronici ceea ce nu puteam să cred și anume: că la momentul apariției pe scenă la finalul aplauzelor individuale, a lui Placido Domingo, o parte din public l-a huiduit și fluierat cu agresivă vehemență; toți cei opt autori ai respectivelor cronici comentau sub toate aspectele perfomanța dirijorală a tenorului Domingo; unii chiar puneau problema asupra stării emotive cu care ar fi abordat a doua reprezentație; iar altul dintre respectivii cronicari, etalând ... ”priceperea” ... cu ”repere concrete”, a citat chiar respectivul motiv ... … Wälse! (solb1 – solb) ... Wälse! (sol1 – sol) ... analizat de mine intenționat în detaliu ... pretinzând nici mai mult și nici mai puțin că ... dirijorul Placido Domingo l-ar fi derutat și încurcat cu gestica sa pe tenorul Stephen Gould ... ceea ce este ... ABSOLUT NEADEVĂRAT! ... Am rămas ... UIMIT ... și ... INDIGNAT ... pentru că la mijloc este o ... DIVERSIUNE ... întemeiată pe ... REA CREDINȚĂ ... și ... INCOMPETENȚĂ ... În repetate rânduri, anul acesta, și în trecut, am evocat o frază celebră a pianistei Clara Wick, soția lui Robert Schumann: Fiecare aude în Muzică ceea ce poate să înțeleagă! Dar dincolo de ceea ce poate fiecare să înțeleagă, în Muzică și în toate realitățile artistice, există o anumită zonă accesibilă înțelegerii fiecăruia indiferent de gradul de cultură sau de specializare profesională. Cine se exprimă în contrast cu Adevărul elementar din această zonă accesibilă, inevitabil va fi de ... REA CREDINȚĂ ... Analiza obiectivă a criticii și a criticilor din epoca noastră ar putea constitui un serial de aprofundări și, efectiv stârnit de ceea ce s-a întâmplat recent la Bayreuth, sunt din ce în ce mai convins că va trebui să o abordez în cadrul activității mele de cercetare muzicologică!

Am menționat în aceste pagini faptul că nu apreciez și nu accept tentativa baritonală a lui Placido Domingo ca și excesiva sa prezență obositoare și, de multe ori jenantă, în foarte multe situații. Oricare din acestea ar putea face obiectul unei contestații fie ea finalizată și cu huiduieli și fluierături mai ales în numeroasele și eșuatele sale ipostaze baritonale. Dar în seara debutului său dirijoral cu Die Walküre de la Bayreuther Festspiele, prestația sa muzicală și artistică în calitate de dirijor a fost foarte demnă. Iar dacă reflectăm asupra cronicilor și aplauzelor la scenă deschisă primite de anumiți artiști din alte serate ale acestei ediții de la Bayreuth – Anja Harteros (Elsa cu stridențe foarte vulnerabile în actul al III-lea de la Lohengrin după insuficiența dovedită în primele două și vibrato-ul obositor și în contrast cu estetica vocală germană și mai ales wagneriană), Waltraud Meier (Ortrud insuficientă, cu sonoritate redusă și timbru opac inexpresiv), Ricarda Merbeth (Senta într-o interminabilă cascadă de urlete al căror paroxism producea enervarea), dirijorul Philippe Jordan, tenorul Klaus Florian Vogt (pe care i-am analizat când m-am referit la Die Meistersinger von Nürnberg) – atunci ne apar niște semne de întrebare de maximă gravitate! M-am limitat doar la anumite nume care mi s-au părut foarte vulnerabile și ale căror cronici au fost extrem de pozitive. Aspectul deschide un capitol foarte important legat de gustul și formarea publicului în confruntare cu oportunităățile oferite în acest sens de actualul sistem de învățământ mediu și liceal din întreaga lume pe de o parte și de etica, morala și competența așa numiților ... ”critici” ... pe de altă parte ...

Vreau să cred că această perioadă actuală atât de relativă și ambiguă va atinge, la un moment dat, un punct de maxim în a cărei tensiune oamenii vor dori să redescopere Adevărul din Esența Fundamentală a Muzicii și a Fenomenului Artistic care trebuie arbitrat la nivel social sub auspiciile etice și deontologiei profesionale în deplinătatea respectului față de public.

Revista Muzicală Radio, 06.09.2018

BUCURIA PERPETUĂRII TRADIȚIEI

 

Festivalul şi Concursul Internaţional de Canto HARICLEA DARCLÉE

Cursuri de Măiestrie Artistică Master Class MARIANA NICOLESCO

Conferinţa Dr. STEPHAN POEN - 3 august 2018, orele 18, Brăila

Bucuria perpetuării tradiţiei

CELEBRAREA CENTENARULUI MARII UNIRI.

650 DE ANI DE ATESTARE DOCUMENTARĂ A BRĂILEI.

150 DE ANI DE LA TRECEREA ÎN ETERNITATE A LUI

GIOACHINO ROSSINI.

La 1 Decembrie 1918 visul de veacuri al poporului român de a trăi clipa Unirii se împlinea la Alba Iulia, în inima Transilvaniei obidite de secole, şi în care eram consideraţi supuşi, fiind lipsiţi de toate drepturile fundamentale.

Centenarul Marii Uniri este prin urmare momentul solemn al aducerii aminte al acelui eveniment crucial în istoria românilor, a acelei zile de glorie a unui neam greu încercat de istorie, ce se regăsea, în sfârşit, în Patria reunită: Basarabia şi Bucovina, Moldova, Muntenia şi Ardealul în întregimea lui, cu Banatul, Crişana şi Maramureşul.

Gândul ne duce în aceste momente la pleiada de înalte conştiinţe româneşti care visau la Libertate prin cultură, la eroii şi martirii cărora le datorăm acest act istoric fondat pe idealul de unitate al moşilor şi strămoşilor, uniţi prin limbă şi credinţă.

Şi e în firea lucrurilor ceea ce aflăm despre însuşi George Enescu care, la numai 5 ani, vroia să fie compozitor şi la numai 15 ani îşi revela, în inima Parisului, vocaţia de patriot român.

În celebrul său interviu cu Bernard Gavoty, renumitul critic al ziarului Le Figaro, George Enescu declara: “Nu ştiam nimic, nu ascultasem mai nimic, nu aveam lângă mine vreo persoană care să mă influenţeze şi totuşi, copil, am avut această idee fixă, de a fi numai compozitor”.

Iar la 15 ani, după cum spuneam, fibra sa patriotică se revela, student fiind în capitala Franţei, când - aşa cum amintea Doamna Mariana Nicolesco mai înainte - prelua imnul revoluţionar de la 1848 Deşteaptă-te române, îl trata ca un mare simfonist, “punând amprenta unui suflu specific propriei sale muzici”, după cum subliniază şi academicianul Corneliu Ţăranu.

Aspiraţia dintotdeauna a românilor spre libertate şi idealul de a-şi vedea Patria reîntregită, pe care le regăsim în Deşteaptă-te române - devenit Imnul de Stat al ţării - îşi aflaseră împlinirea dintâi în 24 ianuarie 1859, odată cu unirea Moldovei cu Muntenia, pentru a fi desăvârşite la Alba Iulia în 1 Decembrie 1918. A urmat filmul dedicat Marii Uniri.

Minunate sunt textele dedicate acestui mare eveniment publicate în caietul-program al ediţiei actuale a Cursurilor de Măiestrie Artistică, Master Classes, şi sunt onorat ca în această seară să aduc la rândul meu omagiu simbolurilor glorioase ale acestui neam şi ale acestei ţări, eroi în felul lor, mari artişti, muzicieni, scriitori, oameni de ştiinţă care au ridicat standardul naţiunii române pe culmile universalităţii. Unii dintre ei sunt brăileni.

Iar Brăila însăşi trăieşte acum momentul celebrării a 650 de ani de existenţă documentară, oraş binecuvântat de Dunăre, ocrotit şi expus din această cauză intereselor ruseşti şi turceşti până la Pacea de la Adrianopole din 1829, când revine la Ţara Românească, după care urmează o înflorire “europeană” am putea spune fără precedent, ce se întinde pe un secol de prosperitate şi de înflorire.

Istoria Brăilei nu e doar istoria sa modernă, vestigii arheologice ne trimit la epoca neolitică, cu 5000 de ani înainte de Christos, la epoca bronzului, la aşezările getice din secolele IV şi III înainte de Christos. Iar în perioada medievală comerţul cu saşii şi românii Braşovului, întărit de Privilegiul acordat de Vlaicu Vodă la 1368 stă mărturie vitalităţii oraşului despre care un cunoscut cronicar bizantin avea să scrie la 1463: “Brăila e oraşul dacilor în care fac un comerţ mai mare decât în toate oraşele ţării”. Ca să nu mai spunem că aici era bursa grâului pentru întreaga Europă.

Ocupată de turci, raia turcească timp de 289 de ani, Brăila revine la Ţara Românească prin tratatul de la Adrianopole, deja menţionat, şi începe vertiginos să se impună prin organizarea urbană şi prin arhitectură, prin administraţie şi comerţ, prin amploarea pe care o capătă portul de la Dunăre. O statistică oficială arată că în 1911 comerţul brăilean reprezenta 22% din comerţul românesc.

Dar faima Brăilei creştea şi prin buna convieţuire a etnicilor români, greci, evrei, italieni, saşi, armeni şi de alte neamuri şi confesiuni, dovadă monumentele religioase care există şi azi.

Expunerea de faţă nu este desigur menită să acopere o istorie atât de bogată, ci doar să puncteze unele repere semnificative şi să readucă în atenţia tuturor câteva figuri strălucite ale culturii, ale artei, ale ştiinţei născute în acest oraş căruia de aproape un sfert de secol îi aducem omagiu prin manifestările Darclée.

Despre marea artistă Hariclea Darclée ştim cu toţii că a fost prima soprană a lumii, căreia nu mai puţin de 13 compozitori i-au dedicat opere care au fost tot atâtea succese când le-a cântat ea, dintre care unele au dispărut apoi din repertoriu, trei însă intrând în marele patrimoniu al muzicii de operă, începând cu Tosca de Puccini al cărei destin glorios e legat de numele său din două motive. Mai întâi pentru că Darclée i-a cerut compozitorului să scrie faimoasa arie Vissi d’arte, vissi d’amore, am trăit pentru artă, am trăit pentru iubire, care justifică personajul şi actele eroinei. Şi apoi pentru că interpretarea ei, la premiera absolută a operei la Teatro Costanzi de la Roma, în 14 ianuarie 1900, a dus la triumful creaţiei pucciniene, perpetuat până azi.

Darclée a debutat în 1888 la Opera din Paris în Faust de Gounod, iar în anul următor a interpretat rolul Juliettei din Roméo et Juliette de acelaşi compozitor, cel care i-a dat cea dintâi şansă de afirmare, pentru a fi apoi, timp de treizeci de ani prima soprană a teatrului liric mondial. În urmă cu un secol, în seara zilei de 18 iulie 1918, Hariclea Darclée avea să se retragă, alegând, nu întâmplător, pentru ultima sa apariţie în faţa publicului, la Teatro Lirico din Milano, interpretarea actului al doilea al operei Roméo et Juliette dorind prin aceasta să omagieze în felul său centenarul naşterii lui Gounod, aşa cum noi sărbătorim acum bicentenarul naşterii marelui compozitor.

Destin fabulos, aşa cum reiese şi din admirabilul volum al lui Carandino intitulat Darclée. Viaţa de glorie şi de pasiune a unei mari artiste, reeditat şi prefaţat de Doamna Mariana Nicolesco.

Iar acum vom asculta cu emoţie ca şi la atâtea alte ediţii ale Festivalului şi Concursului Internaţional de Canto Hariclea Darclée şi Master Classes, vocea Haricleei Darclée în unicele înregistrări care ne-au rămas, şi anume: Cântecul Fluieraşului de George Stephănescu şi Vai mândruţo dragi ne-avem de Tiberiu Brediceanu.

În domeniul literaturii: la Brăila s-a născut un copil care avea să devină ucenic pe lângă un cârciumar, apoi pe lângă un brutar şi apoi pe lângă un negustor ambulant, fiind la un moment dat şi cărbunar la Serviciul Maritim Român. El avea însă o pasiune: cititul. Şi încă una: scrisul. Astfel, Panait Istrati, devenit scriitor, avea să cunoască celebritatea cu povestirea Kyra Kyralina, prefaţată de Romain Rolland, precum şi cu Ciulinii Bărăganului sau Povestirile lui Adrian Zografi.

Apropiat de cercurile de stânga pariziene, Panait Istrati este invitat în Uniunea Sovietică şi - spre deosebire de oportunismul unui Jean-Paul Sartre - avea să denunţe ororile comunismului, aşa cum le-a văzut cu ochii lui.

Figură majoră a intelectualităţii de origine brăileană e controversatul Nae Ionescu, filozof, logician, pedagog şi jurnalist de vârf care a marcat o întreagă şi strălucită generaţie de scriitori şi gânditori dintre cele două războaie mondiale: Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Emil Cioran, Petre Ţuţea, Constantin Noica, printre alţii.

Iar Mihail Sebastian, brăilean ca şi el, de origine evreiască, îi devine în mod surprinzător discipol fidel, înainte de a-i fi un opozant dezamăgit din cauza antisemitismului acestuia. Mihail Sebastian a rămas în conştiinţa noastră literară datorită pieselor sale de teatru Ultima oră, Jocul de-a vacanţa şi mai ales Steaua fără nume, care a făcut obiectul filmului lui René Clair, cu Marina Vlady în rolul eroinei.

Tot din aceeaşi generaţie fac parte brăilenii Petre Andrei, sociolog, filosof şi om politic, precum şi o somitate în domeniul istoriei literaturii şi în acelaşi timp editorul operei lui Eminescu, Dumitru Panaitescu Perpessicius.

Asta pentru a nu mai vorbi de ilustrul matematician, doctor în filozofie, profesor de logică, Anton Dumitriu.

Nici în domeniul ştiinţei Brăila nu a rămas mai prejos, numele medicului specialist în gerontologie Ana Aslan fiind cunoscut în lumea întreagă.

Legenda spune că între cei pe care i-a tratat cu leacul tinereţii fără de bătrâneţe, Gerovital, s-ar număra personalităţi de la Tito la Charles de Gaulle şi Hrusciov, de la Marlene Dietrich la Charlie Chaplin şi Salvador Dali.

Cine ştie câte dintre legende sunt ori nu adevărate. Una dintre ele însă nu corespunde realităţii. O poate mărturisi o personalitate care e aici, în sală, împreună cu noi, istoricul de artă Radu Varia, marele prieten al genialului artist spaniol. El este cel care în 1971, preşedinte ales al Bienalei de Artă de la Paris, a întâlnit-o la o mare recepţie pe Ana Aslan, pe care într-o bună zi a invitat-o la Dali, într-un context extraordinar, dar de Gerovital nici vorbă ca Salvador Dali să se fi atins vreodată.

În fine, tot în ordinea ştiinţifică, brăilean a fost şi profesorul Edmond Nicolau, unul dintre promotorii ciberneticii în România.

Dar numeroase alte personalităţi ale Brăilei merită să fie aici menţionate. Mă voi rezuma la câteva nume din domeniul muzicii, şi cu cine altcineva am putea începe decât cu George Cavadia, născut la 1858, în Macedonia, într-o familie înstărită de macedo-români, venit în fragedă vârstă la Brăila, artist liric, compozitor, om de acţiune ca nimeni altul în domeniul artei şi al culturii, dar şi filantrop fără egal.

El a finanţat constituirea Societăţii Muzicale Lyra, a Corului şi Orchestrei Simfonice a acesteia, a edificiului destinat Societăţii, a sprijinit material întemeierea Şcolii de Muzică devenită apoi Conservator, şi s-a ilustrat cântând admirabil lieduri şi romanţe.

Personaj de tip renascentist, compozitor, el a cristalizat potenţialul artistic şi muzical al Brăilei şi a generat prin aceasta înflorirea exponenţială a culturii de pe malul Dunării brăilene.

Iar lui George Cavadia i-a fost dat să intre în istorie ca primul îndrumător în arta cântului al Haricleei Darclée, căreia-i oferea şansa de-a debuta la 1881 pe scena istorică pe care ne aflăm în acest moment.

Cu timpul aveau să se afirme numeroase talente brăilene.

Născut în familia unui bogat armator, pe nume Ianache Rally, proprietar al teatrului în care ne aflăm, Petre Ştefănescu-Goangă e sfătuit de nimeni altul decât George Enescu să studieze la Paris, unde urmează cursurile Facultăţii de Drept şi în paralel ia lecţii de muzică, actorie, artă scenică, regie şi... lied.

Debutează cu succes în Franţa şi în Belgia, la Liège, iar la vârsta de 30 de ani se întoarce în ţară devenind un bariton iubit şi aclamat atât în repertoriul italian cât şi în operele wagneriene, asta pe scena operei din Cluj mai întâi şi apoi la Bucureşti, unde avea să fie şi profesor la Conservator.

Casa în care s-a născut, la doi paşi de aici, azi Casa de Cultură Petre Ştefănescu-Goangă, restaurată de Primăria Municipiului Brăila cu fonduri europene, a fost inaugurată în 2013 în prezenţa autorităţilor locale şi a participanţilor la manifestările Darclée, cu toţii aplaudând cu entuziasm înregistrările cu vocea renumitului artist.

Un alt nume care a intrat în istoria teatrului liric din ţara noastră este brăileanul George Niculescu-Basu, personalitate extraordinară în rolurile dramatice ca şi în rolurile comice, afirmat cu mare succes şi pe scenele Italiei, unde şi-a desăvârşit tehnica de canto, lucru ce i-a permis să apară cu demnitate pe scenă până la vârsta de 78 de ani.

O altă performanţă neobişnuită ne-o oferă Nicu Apostolescu. După ani buni de succese prestigioase ca bariton, el a abordat cu aceeaşi uşurinţă şi repertoriul de tenor, excelând în rolurile wagneriene.

Cât despre baritonul dramatic Alexandru Enăceanu, afirmat la Opera de Stat din Viena, cu performanţe memorabile, excelent actor, el a făcut parte din distribuţia primei reprezentaţii în România a operei Oedip de George Enescu, în 1958, în timp ce un alt bariton brăilean, Aurel Eliade, pianist şi compozitor, a rămas în istorie mai ales pentru liedurile şi romanţele sale, care se cântă şi azi.

Nu numai brăilenii s-au distins în muzica românească, ci şi brăilencele, printre care un loc aparte îl ocupă Dorina Popovici, pianistă şi compozitoare de vastă cultură care, după o prestigioasă carieră concertistică în care a apărut şi sub bagheta lui George Enescu, a devenit o corepetitoare extraordinară la Opera Română din Bucureşti, contribuind între altele la pregătirea şi succesul primei reprezentaţii cu Oedip de George Enescu, din 1958, de care am mai vorbit.

Iată, apoi, o personalitate remarcabilă care a copilărit şi studiat la Brăila înainte de-a deveni o interpretă excepţională în primul rând în repertoriul vocal-simfonic, în lied dar şi în universul operistic. Mă refer, desigur, la Elisabeta Neculce-Carţiş, iubită de toţi, artişti şi public, prezentă alături de noi de la prima ediţie până în ultima parte a vieţii ca membră a Juriului Concursului Darclée.

Şi, să nu uităm că inaugurarea Operei Române din Bucureşti, la 8 decembrie 1921, l-a avut în rolul titular din Lohengrin de Richard Wagner, sub bagheta lui George Enescu, pe tenorul brăilean Romulus Vrăbiescu.

Iar un alt brăilean, Traian Mihăilescu, dirijor, compozitor, violonist şi profesor, elev al lui Ionel Perlea, Mihail Jora, Theodor Rogalski, Alfred Alessandrescu şi Dimitrie Cuclin, avea să-şi reveleze vocaţia de promotor al culturii - în spiritul lui Cavadia - ca întemeietor al Operei din Timişoara.

Iar numele exotic de Gitana d’Olmar, sub care se ascunde brăileanca Olimpia Mărculescu Georgiade, ne aminteşte de o artistă care s-a afirmat în teatrele de la Paris, Marsilia, Nisa şi Lyon.

În fine, din ultimele generaţii de artişti brăileni trebuie semnalată personalitatea lui Dan Dediu, rector o vreme al Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti, compozitor de muzică instrumentală, de lieduri şi operă, ori tenorul Ionel Voineag, solist la Opera din Iaşi şi apoi la cea din Bucureşti, profesor la aceeaşi Universitate.

George Grigoriu, pe de altă parte, este unul dintre cei mai importanţi şi mai prolifici compozitori de muzică uşoară din ultimele decenii şi autorul primului musical românesc, Se mărită fetele. Fratele său, Cezar, compozitor şi dirijor, i-a fost cel mai apropiat colaborator.

Brăilean e şi Nicu Alifantis, greco-macedonean, actor, poet, cunoscut interpret şi compozitor de muzică folk.

Cultura s-a exprimat şi a înflorit aici în variate domenii ale muzicii, Jean Moscopol fiind un artist din perioada interbelică, de toţi cunoscut ca interpret de romanţe şi de tangouri în special, cântând la banjo şi la mandolină cu un succes pe care l-a avut apoi şi în America.

Un artist brăilean al cărui nume, spre deosebire de cel al lui Jean Moscopol, e uitat în ziua de azi, deşi toată lumea ştie pe dinafară senzaţionala lui interpretare a melodiei Zaraza, înregistrată de el în 1931 la Berlin este tenorul Cristian Vasile.

Dar istoria muzicală a Brăilei şi a brăilenilor, născuţi ori trăitori aici, e veche. Venit pe lume în Vâlcea la 1810 Petrea “Creţul” Şolcan aducea cu el şi făcea cunoscut cu brio repertoriul vocal-lăutăresc, care se constituia astfel într-o comoară ce nu trebuia să dispară cu timpul.

Şi nu e de mirare că el e străbunicul lui Răducan Creţu, născut la Brăila în 1931, într-o familie de “ţigani de mătase”, nobili altfel spus, aşa cum avea să ne mărturisească el însuşi. Ei bine, Răducan Creţu nu e nimeni altul decât fabulosul Johnny Răducanu, maestru al pianului şi al contrabasului în muzica de jazz, în care e un pionier şi un clasic în ţara noastră. Şi nu putem uita bucuria lui când, invitat de Doamna Mariana Nicolesco, strălucea pe podiumul de pe Esplanada Dunării în faţa a mii şi mii de concetăţeni fermecaţi.

Şi cum am putea uita să menţionăm numele şi destinul ieşit din comun al lui Iannis Xenakis, născut şi el la Brăila, din părinţi greci, erou al rezistenţei elene, rănit în război, arhitect apoi, angajat în Atelierul lui Le Corbusier, şi mai ales muzician mondial cunoscut pentru studiul matematicii în raport cu muzica, utilizând calculatoarele în realizarea compoziţiilor sale. A urmat filmul documentar despre istoria Brăilei, atestată în documente de acum 650 de ani, film realizat de Profesorul Universitar Doctor Ionel Cândea, Membru Corespondent al Academiei Române, Directorul Muzeului Brăilei “Carol I”.

Dacă muzica lui Giuseppe Verdi, să spunem, ne-ar duce cu gândul la cel mai bun vin roşu din lume, ei bine muzica lui Gioachino Rossini ar sugera cea mai bună, cea mai inspiratoare şi exaltantă şampanie.

Metafora aceasta l-ar încânta, mai mult ca sigur, pe genialul compozitor născut la Pesaro în 1792 şi trecut la cele veşnice la Passy, lângă Paris, în 1868. Nu întâmplător, pentru că el era şi un mare gastronom, care a dat numele faimosului tournedos Rossini şi a scris reţete de bucătărie cum nu se poate mai îmbietoare.

Geniul său s-a ilustrat în toată originalitatea şi splendoarea sa în operă, în muzica sacră şi în muzica de cameră, aşezându-l printre cei mai mari compozitori din secolul 19.

Talentul său componistic i-a permis ca în mai puţin de 20 de ani să scrie cu o uşurinţă inimaginabilă capodopere după capodopere: 42 de opere (incluzând aici şi versiunile franceze ale unora dintre ele), într-o mare diversitate de stiluri, ca opera buffa, opera seria sau grand opéra, 17 cantate, 8 coruri şi imnuri, 17 lucrări de muzică sacră, 29 de lucrări vocale şi 20 de piese de muzică instrumentală. Asta, pentru ca apoi, în mod surprinzător, timp de trei decenii să nu mai compună nimic, înainte de-a crea acea serie de bijuterii muzicale intitulată Pêchés de vieillesse.

Elev la Liceo Musicale din Bologna, fascinat de Haydn şi de Mozart, compune în 1806 prima sa operă: Demetrio e Polibio. Câţiva ani mai târziu scrisese deja nu mai puţin de 10 opere, printre care La cambiale di matrimonio, Ciro in Babilonia, La scala di seta, La pietra del paragone, L’occasione fa il ladro, Il signor Bruschino şi, în fine, în 1813, L’italiana in Algeri, dar mai ales Tancredi, operă inspirată de Voltaire, care triumfă la Veneţia şi constituie o piatră de hotar în cariera lui Rossini, cu splendida arie Di tanti palpiti, un adevărat şlagăr iubit şi cântat de toţi italienii.

Rossini renunţă acum la lungile recitative caracteristice operei seria în favoarea unei declamări lirice strălucitoare. Nu va fi singura lui contribuţie care avea să revoluţioneze teatrul liric: vocea fiind una, tehnica de canto una, modul de a cânta va fi acelaşi în repertoriul comic şi în cel tragic. Şi apoi, ceea ce face că de la primul acord intuim că este vorba de geniul rossinian: virtuozitatea extraordinară impusă interpretului, fondată pe marea tradiţie a barocului italian.

Cantabilitatea ariilor rossiniene a ridicat standardele vocalităţii şi de expresivitate la altitudini necunoscute până atunci. Aceasta presupunând o tehnică precisă şi rafinată. Geniale sunt cadenţele rossiniene ce unesc tempo şi ritm în slujba atmosferei ce favorizează splendoarea vocală prin formule de canto fiorito.

După ce compune Il turco in Italia şi Sigismondo, iată-l pe Rossini la Napoli în 1815, unde o întâlneşte pe extraordinara mezzosoprană Isabella Colbran, viitoarea lui soţie, protagonista operei sale primită cu entuziasm şi infinite ovaţii, Elisabetta, Regina d’Inghilterra.

Premiera celei mai celebre dintre operele lui Rossini, pe un libret inspirat de Beaumarchais (Le Barbier de Seville) are loc la Teatro Argentina de la Roma în 1816. Opera, compusă în numai 12 zile, după cum aflăm de la însuşi Rossini, având la prima reprezentaţie titlul Almaviva a fost un insucces colosal, organizat de admiratorii rivalului său Giovanni Paisiello, care scrisese o operă pe aceeaşi temă. Asta, pentru ca la cea de a doua reprezentaţie să se producă o uriaşă răsturnare de situaţie, opera lui Rossini căpătând din acel moment titlul Il Barbiere di Siviglia şi cunoscând succesul universal.

Între 1815 şi 1823 Rossini a compus 20 de opere, printre care: Otello, pe aceeaşi temă shakespeariană abordată de Giuseppe Verdi, tratată însă de fiecare dintre ei în registrul propriei genialităţi. Au urmat, între altele, Adelaide di Borgogna, La Gazza ladra, La Cenerentola, Mosè in Egitto, Ricciardo e Zoraide, Bianca e Falliero, La Donna del lago, Ermione, Matilde di Shabran, Zelmira, Semiramide.

Devenit în 1824 director la Théâtre Italien din Paris, celebritatea lui este la apogeu. Compune Il viaggio a Rheims, Le Conte Ory şi, cu Guillaume Tell, pune bazele a ceea ce avea să se numească grand opéra.

Iar în ordinea muzicii sacre, în care Rossini a excelat de asemenea, înălţătoare sunt paginile sale din Petite Messe Solennelle şi Stabat Mater.

Dar numele lui Gioachino Rossini a intrat pentru totdeauna în istoria muzicii universale legat de termenul belcanto, stil ce încununează bravura virtuozistică, expresivitatea şi frumuseţea vocilor. Stil, de altfel, la care au aderat imediat alţi mari compozitori ca Vincenzo Bellini sau Gaetano Donizetti.

Acestea fiind spuse, aş vrea să subliniez faptul că este o circumstanţă absolut extraordinară şi o şansă minunată aceea de-a o avea în scenă în aceste momente pe una dintre marile interprete ale muzicii lui Gioachino Rossini, Doamna Mariana Nicolesco. Încă studentă la Conservatorul Santa Cecilia de la Roma, ea triumfa la cel mai important Concurs de Canto al epocii, Concursul Voci Rossiniane, organizat de Radioteleviziunea Italiană RAI la Milano, - sub bagheta marelui dirijor de tradiţie toscaniniană Armando La Rosa Parodi - interpretând fantastic ariile Tanti affetti din opera La Donna del Lago, Giusto ciel din L’Assedio di Corinto, Bel Raggio lusinghier din Semiramide şi Ah, pietade in tal momento din Ciro in Babilonia, ceea ce avea să-i deschidă larg porţile marilor teatre ale lumii.

Şi destinul a vrut ca ultimele creaţii rossiniene, cântecele din ciclul Péchés de vieillesse - Atelier Nadar să fie interpretate în premieră mondială modernă la Festivalul Rossini de la Pesaro tot de marea noastră artistă, Mariana Nicolesco.

Vom asculta în această seară, aria Ah, pietade in tal momento din opera Ciro in Babilonia, compusă de Rossini în 1812 pe o temă biblică, şi care nu se mai cântase din 1820. Arie pe care, după un secol şi jumătate, a revelat-o în glorie la Concursul Internaţional de Canto Voci Rossiniane, în 1972, tânăra soprană Mariana Nicolesco.

Recitativul dramatic al acestei splendide arii este construit cu fraze melodice în care admirabila vocalitate a sopranei Mariana Nicolesco uimeşte prin forţa unui sunet de mare amploare şi de o incomparabilă frumuseţe timbrală. Frazele eroinei sunt alternate cu intervenţii energice ale orchestrei care, împreună cu grandoarea vocală a sopranei, crează o tensiune de mare efect.

După introducerea orchestrală cu participarea solistică a primei viori, în dialog cu soprana, Mariana Nicolesco abordează cavatina Ah, pietade in tal momento, a cărei linie vocală abundă în ornamente de tipul appoggiaturi, gruppetti, rulade vocale pe valori mici de note, într-un tempo foarte lent, cu frazare de largă respiraţie şi cu magnifice accentuări timbrale, excepţionala sa măiestrie tehnică permiţându-i să menţină un echilibru perfect între sonoritatea amplă, suplă, şi limpezimea timbrală, într-o multitudine de nuanţe expresive, şi asta într-un context virtuozistic de maximă dificultate tehnică.

Cabaletta O Dio dei viventi - susţinută de agilităţi culminând cu expansiuni în registrul acut, admirabil realizate de Mariana Nicolesco - evidenţiază formidabila personalitate a sopranei, în dublă coordonată: dramatică de agilitate şi de agilitate dramatică.

În finalul cabalettei, după un andante de reflexivă cantilenă, urmează un allegro în care Rossini a concentrat toate ornamentele posibile la cel mai înalt grad de dificultate, cărora marea artistă Mariana Nicolesco le conferă un apoteotic final.

MARIANA NICOLESCO - Rossini CIRO IN BABILONIA

În închierea serii, publicul a ascultat în magistrala interpretare a sopranei Mariana Nicolesco, aria Ah, pietade in tal momento și cavatina O Dio dei viventi din opera Ciro in Babilonia de Rossini.

REVISTA MUZICALĂ RADIO, 03.09.2018