Se afișează postările cu eticheta Doru Pascu Radulescu. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Doru Pascu Radulescu. Afișați toate postările

2015/03/17

CONSTANTIN RĂDULESCU - cantabilitatea fascinantă a baghetei miraculoase

CONSTANTIN RĂDULESCU (Huși, 18 martie 1915 - București, 13 aprilie 1994), eminent dirijor, erudit muzicolog, profund cercetător și admirabil didact, este o personalitate exemplară a Operetei din România, situat în fruntea Generației de Aur a lui Ion Dacian, prim dirijor al Orchestrei și Corului Teatrului de Operetă din București în perioada 1959 - 1981. Aproape un sfert de veac a adus o contribuție fundamentală la dezvoltarea și afirmarea genului de operetă în România stimulând desăvârșirea unor impecabile garnituri de artiști, a unui cor de înaltă ținută, a unei orchestre de o rafinată precizie stilistică atât în repertoriul universal cât și în cel românesc ai cărui compozitori au beneficiat de măiestria sa în premierele absolute ale creațiilor lor.

Născut și crescut într-o splendidă familie de intelectuali gospodari, inimoși, sensibili, atât el cât și fratele mai mare Ionel, au primit o educație sub semnul sensibilității, al omeniei și al dragostei de neam și țară la modul foarte natural și firesc, integrate într-o personalitate orientată către perfecta verticalitate a demnității.

După primele și fundamentalele învățături muzicale (teorie muzicală, pian și vioară) primite cu toată căldura afectivă de la tatăl său, Profesorul Alexandru Rădulescu și stimulat profund de sensibilitatea vocii mamei sale pe care o ascultase încântat din fragedă pruncie, Constantin Rădulescu, își desăvârșește studiile muzicale la conservatorul bucureștean – Academia Regală de Muzică și Artă Dramatică din București, în perioada 1934-1939 – unde se formează sub influența unor eminente personalități ale pedagogiei muzicale românești precum Constantin Brăiloiu (1893-1958) la Istoria Muzicii și Folclor, George Breazul (1887-1961) la Pedagogie și Enciclopedie muzicală, Dimitrie Cuclin (1885-1978) la Estetică muzicală, Mihail Jora (1891-1971) la Contrapunct, Ion Nonna Otescu (1888-1940) la Armonie, Faust Nicolescu (1880-1951) la Teorie muzicală, Ion Ghica la Citire de partituri, Ștefan Popescu (1884-1956) la Ansamblu coral și dirijat. Tânărul Constantin Rădulescu este fașcinat de erudiția și talentul pedagogic al acestor Maeștri pe care îi va purta în suflet întreaga viață și carieră cu un respect și un devotament care au stimulat magistral ulterioara sa devenire pe tărâmul Artei. Constantin Brăiloiu i-a insuflat dragostea față de muzica românească și l-a captivat întru contemplarea acelui proces estetic gestațional prin care muzica folclorică devine muzică, așa numită cultă simfonică, de cameră, de operă, de lied, de cor și, nu în ultimul rând, de operetă, gen căruia i se va dedica și în a cărui istorie modernă românească se va implica profund. George Breazul i-a stimulat un spirit explorator enciclopedic universal conjugat cu o rafinată știință pedagogică pe care a integrat-o în strategia sa admirabilă de dirijor de cor și de orchestră. Contrapunctul însușit de la Mihail Jora și Armonia de la Ion Nonna Otescu, i-au consolidat temeinica pregătire de la baza marelui său talent dirijoral aureolat de o rară capacitate exploratoare a structurilor muzicale orchestrale și corale. Un loc aparte în sufletul său îl avea Dimitrie Cuclin, profesor, compozitor, scriitor și traducător, personalitate cu o erudiție extraordinară, reformator al gândirii muzicale tonale și simfonice, figură singulară în panorama compozitorilor secolului al XX-lea. Spiritul analitic și explorator al lui Cuclin a stimulat foarte mult dezvloltarea personalității viitorului dirijor, muzicolog și cercetător Constantin Rădulescu care, de-a lungul anilor, odată cu acumularea experiențelor artistice, își făurise un trainic sistem de gândire muzicală estetică prin care s-a confirmat un demn continuator al Maeștrilor săi.


Constantin Rădulescu devine abslvent al Academiei Regale de Muzică odată cu începutul celui de al doilea război mondial; stagiul militar, participarea la război și la toate evenimentele sociale și politice ale respectivei perioade istorice, îi întârzie debutul în arta dirijatului dar, în același timp îi consimte o completă asimilare și adecvată sedimentare a cunoștiințelor acumulate. După război, debutează în profesie prin eforturi foarte mari prin care înfruntă condițiile grele ale acelei perioade sociale și istorice deosebit de dificile de-a lungul a unui deceniu și jumătate de la încheierea războiului (1945-1960). Tânărul muzician, pasionat de orchestră dar mai ales de vocea umană, de corul a cappella, este solicitat, se afirmă și se impune într-o perioadă în care corurile de toate genurile iau o foarte mare amploare iar autoritățle, pentru a atrage pe studenții și tinerii absolvenți, oferă indemnizații și așa numitele ”bonuri de masă” la cantinele universitare și de tineret. Tinerele voci, viitorii artiști români de toate genurile și calibrele, au în aceste coruri prilejul de a face muzică și amiciții, de a câștiga un ban și de a avea asigurată hrana zilnică ceea ce era foarte important în acele vremuri dificile. Tânărul dirijor Constantin Rădulescu, datorită capacităților sale prin care s-a impus de la început, este foarte solicitat la conducerea unor astfel de coruri precum ”Munca și Lumina”, ”CFR” ori la Conservatorul Muncitoresc unde se urmărea un anume proces de instruire a acelor artiști din coruri și orchestre care, înaintați în vârstă, nu avuseseră posibilitatea unor studii muzicale complete din cauza războiului și a anilor de după război. Datorită capacităților sale organizatorice și unei inventivități de intensă creativitate, este solicitat și în unele posturi de conducere la Casa Centrală a Creației Populare și chiar la Ministerul Culturii în cadrul Direcției pentru Muzică pe care o conduce din 1956 până în 1958, când, nimeni altul de cât Nicolae Ceaușescu, în acei ani ocupând diferite funcții ale afirmării sale, îl depistează ca fiind un ... element cu origine socială ”nesănătoasă” și, împreună cu alți colegi ai săi de generație aflați în alte funcții administrative și artistice, se trezește destituit, convocat la niște anchete, învinuit cu tot felul de pretexte, judecat și arestat ... lăsând acasă pe soția cu fetița de nouă ani. Spre norocul lui, datorită calităților sale excepționale, a capacității de muncă, al caracterului frumos și al sufletului nobil, oameni influenți care îl apreciau și care se mai implicau pe cât posibil în opera de supraviețuire culturală și spirituală din acele grele vremuri, intervin, conving pe cei în drept că munca și roadele sale erau cu mult mai valoroase de cât originea familiei sale și reușesc să-l repună în libertate după un an și jumătate când, datorită pasiunii sale notorii pentru corul a cappella este repartizat dirijor de cor la Teatrul de Operetă din București la începutul stagiunii 1959/1960 de unde, dirijorul Aurel Grigoraș, tocmai se transferase cu întreaga activitate la conducerea Corului Radiodifuziunii Române.


Constantin Rădulescu începe astfel o nouă perioadă a vieții sale de aproape un sfert de veac implicându-se la cel mai înalt nivel artistic în istoria Operetei Române. Începe prin a dirija corul și imediat devine și dirijorul orchestrei; înființează o Clasă de Cor a Teatrului de Operetă și organizează seminarii muzicologice cu teme aferente artei corale și programe de antrenament vocal virtuozistic și estetic realizând o excelentă stimulare informativă și formativă a corului ale cărui performanțe se fac imediat simțite atât de artiștii cât și de direcția teatrului dar și de către publicul pasionat de operetă. Dirijorul de Cor Constantin Rădulescu este acela datorită căruia, pentru prima dată în istoria genului, piesele corale sunt atât de entuziast aplaudate în cât sunt bisate sistematic în cadrul spectacolelor. Înaltul profesionalism, competența, conștiinciozitatea, sensibilitatea, talentul, ingenozitatea aplicării unor formule și metode originale de lucru și disciplina prin care reunește armonios toate aceste calități, determină rapid solicitarea sa și la pupitrul orchestral. Constantin Rădulescu devine primul dirijor care determină Orchestrei Teatrului de Operetă un profil interpretativ academic bazat pe conștientizarea mai profundă a relațiilor vrtuozistice și estetice dintre partidele orchestrale dar și dintre orchestră și celelalte compartimente artistice ale corului, baletului, soliștilor și actorilor. Trebuie să recunoaștem că, la momentul istoric al anului 1959, Teatrul de Operetă din București se bucura de dirijori de prestigiu ai genului dar care erau și valoroși compozitori de muzică ușoară, nume precum Gherase Dendrino ori Henri Mălineanu; Mircea Lucescu era de formație dirijor de estradă; Liviu Cavassi avea o bogată experiență de estradă și dirijase chiar și Orchestra Circului de Stat, Traian Mihăilescu avea o formație operistică dar care se regăsea mai greu în genul de operetă iar Mircea Ionescu era de formație simfonică. Acești valoroși dirijori reușiseră să atingă echilibrul artistic bazat pe atmosfera de acompaniament și pe prioritatea efectului melodic din plin manifestat în operetele românești și străine; această performanță se dovedea foarte funcțională pentru repertoriul curent al teatrului și premierele absolute ale compozitorilor români. Noutatea revoluționară pe care o aducea Constantin Rădulescu, reprezenta finalizarea unei gestații analitice muzicologice de elaborare estetică pe care spiritul său artistic o aplicase mai întâi corului a cappella, apoi corului acompaniat de orchestră pentru ca ulterior, la Operetă, să o aplice corului integrat dramaturgic într-un context muzical și teatral stimulând bucuria atristică a unor noi dimensiuni expresive sonore și timbrale în agregatul armonic coral perfect relaționat celui orchestral. Această revoluție artistică era pașnică precum firea Maestrului fiind determinată de bucuria crescândă a oamenilor la reveleațiile oferite de noile dimensiuni estetice experimentate. Entuziasmul publicului era de asemenea într-o evidentă creștere. Marele om de Muzică și de Teatru care era Ion Dacian, a înțeles personalitatea ieșită din comun a lui Constantin Rădulescu și i-a încredințat bagheta dirijorală, la început a unor lucrări din repertoriu, pentru ca treptat, dirijorul Constantin Rădulescu să pregătească capodoperele românești și străine care aveau să marcheze consacrarea Operetei Române pe noi baze artistice în spectaculare afirmări la București, în țară și în marile turnee europene realizate de-a lungul a două decenii. Într-o primă etapă, dirijorul corului Constantin Rădulescu devine asistentul lui Gherase Dendrino care era dirijor coordonator, dar și un prolific compozitor, ajuns la o anumită vârstă și deci cu dorința de a diminua activitatea la pupitru; Constantin Rădulescu începe să se ocupe de pregătirea orchestrei paralel cu a corului pentru următoarele mari premiere după al căror eveniment preia bagheta lui Dendrino; astfel dirijează cu un enorm succes de public și colegi, LĂSAȚI-MĂ SĂ CÂNT și LYSISTRATA de Gherase Dendrino, VĂDUVA VESELĂ, PAGANINI și ȚARA SURÂSULUI de Lehar, PRINȚESA CIRCULUI de Kalman, VÂNZĂTORUL DE PĂSĂRI de Zeller; iar când Maestrul Gherase Dendrino se va pensiona, Constantin Rădulescu va deveni atât dirijorul coordonator al teatrului cât și titularul baghetei celor opt producții pe care le dirijase.


Prima producție pe care o pregătește și o dirijează la premieră chiar de ziua sa de naștere, 18 martie 1966, este LOGODNICUL DIN LUNĂ de Eduard Künneke, în regia lui Nicușor Constantinescu - Maestru Emerit al Artei, coregrafia marii artiste Elena Penescu-Liciu, pe o excelentă versiune a libretului de Vasile Timuș și Miltiade Păun, textieri și traducători de mare talent cărora li se datorează cele mai frumoase versiuni literare și teatrale ale producțiilor de operetă de autori străini din perioada 1960 - 1975; decorurile și costumele erau realizate de Dorin Voinescu iar pregătirea muzicală de doi excelenți painiști corepetitori Theodor Sibiceanu și Marin Voicu; asistenț de regie era asigurată de trei mari artiști ai teatrului, actorul Toni Buiacici și balerinii Andreea Constantinescu și Victor Vlase. Rolurile erau interpretate de două garnituri excelente: prima era formată din Anton Negoițescu, Cleopatra Melidoneanu, Constanța Câmpeanu, Toni Buiacici, Tamara Buciuceanu, Nae Roman, N.Ionescu-Dodo, Dușan Bugarin, Tiberiu Simionescu, Nicolae Stănescu; în a doua garnitură apăreau Constantin Drăghici, Valli Niculescu, Ștefi Părvulescu, George Hazgan, Elisabeta Porumbiță, Viorel Chicideanu, Petre Petrov, Petre Teodoru, Aurel Grămescu, Nicolae Crețu; ulterior au mai intepretat roluri principale Eugen Fânățeanu, Silviu Gurău, Mia Chirilescu. Acțiunea este plină de vervă, lirismul arilor, duetelor se alternează cu comicitatea iar fiecare act se încheie cu câte un concertato foarte amplu; este o lucrare în care se regăsesc atât clasicismul genului cât și reperele unui interesant modernism care a stat la baza ulteriorului gen de musical. Publicul, ca și artiștii teatrului, este entuziast, cronicile sunt superlative și timp de zece ani, această operetă a ținut afișul, cum s-ar spune, reprezentându-se de mai multe ori pe lună, la București și în țară, cu ambele garnituri alternante dar mereu sub bagheta lui Constantin Rădulescu. Cu emoție recitesc pe programul de sală din Arhiva Maestrului două mărturii de recunoștiință, dragoste și admirație: Iubitului nostru Maestru Costel Rădulescu îi urăm mult succes cu ocazia premierei ”Logodnicul din Lună” - Colectivul Cor. În cea de a doua mărturie stă scris de către primul violonist - concert maestrul orchestrei: Dragă Maestre! E de nerecunoscut orchestra. Se vede stăruința și competența Dumneavoastră. E o încântare să asiști acum la spectacol. Vă felicit din toată inima și vă urez tot succesul pe viitor. Vă îmbrățișez cu toată dragostea! Urmează semnătura indescifrabilă. Reiese din entuziasmul acestor mărturii atmosfera pe care o crease în teatru Maestrul Constantin Rădulescu.


Între timp teatrul a efectuat o serie de turnee: 1962 Gherase Dendrino LĂSAȚI-MĂ SĂ CÂNT, Filaret Barbu PLUTAȘUL DE PE BISTRIȚA - RFG (Munchen), RDG (Berlin); 1965 Kalman PRINȚESA CIRCULUI, Zeller VÂNZĂTORUL DE PĂSĂRI, Gherase Dendrino LĂSAȚI-MĂ SĂ CÂNT - Italia; Constantin Rădulescu se află la pupitrul acestor producții alternându-se cu celelalte două prestigioase baghete ale lui Gherase Dendrino și Mircea Ionescu.

CONSTANTIN RĂDULESCU împreună cu LILLI DUȘESCU, VALLI NICULESCU, ION DACIAN și alții cu prilejul turneului efectuat de Teatrul de Operetă din București la Moscova

La 24 februarie 1967 are loc premiera cu opereta SÂNGE VIENEZ de Strauss ce marchează retragerea lui Gherase Dendrino dirijând simbolic premiera după care producția este preluată de Constantin Rădulescu titularizat și de Mircea Ionescu. Regia a fost realizată de Ion Dacian, coregrafia de Elena Penescu-Liciu, decorurile foarte frumoase de către Arh. Ștefan Norris, costumele admirabile de către Elena Agapie Stancu. Este un spectacol grandios cu o amplă desfășurare a corului și baletului, cu foarte multe personaje în care sunt distribuite trei garnituri cărora se vor mai adăuga alte trei de-a lungul a aproape două decenii cât a stat pe afiș această magistrală producție. În rolul Contelui Eduard de Zedlau au evoluat Ion Dacian, Nicolae Țăranu, Ion Stoian, Eugen Savopol, Cornel Rusu, Alexandru Ioniță; rolul Contesei a fost interpretat de Adriana Codreanu, Cleopatra Melidoneanu, Lidia Popescu, Ștefi Pârvulescu, Valeria Rădulescu, Liliana Pagu; rolul Frantzi, de un extraordinar efect, a fost interpretat la premieră de către magnifica Valeria Rădulescu pentru a cărei excepțională voce a fost introdus celebrul vals ”Voci de primăvară” a cărui cadență finală culmina cu un incredibil contra-fa (fa3) pe care marea atistă îl emitea cu mare ușurință și la o spectaculară consistență declanșând un uragan de aplauze cu insistente solicitări de bis generos satisfăcute de soprană la fiecare spectacol având și senioralul consimțământ al Maestrului Constantin Rădulescu; această creație a primadonnei Valeria Rădulescu rămâne un unicat; rolul a fost ulterior abordat la o altă dimensiune executivă dar cu un farmec artistic adecvat contextului montării, de către sopranele Lilli Dușescu, Lucia Roic, Mihaela Mijea, Valli Niculescu, Margareta Niculescu, Simina Ivan; în rolul subretei Pepi au apărut, fiecare cu un foarte mare succes personal, Constanța Câmpeanu, Marica Munteanu, Valli Niculescu, Daniela Diaconescu, Rodica Truică; în alte roluri au evoluat valoroși artiști ai teatrului precum Constantin Drăghici, George Hazgan, George Groner, Iancu Groza, Viorel Chicideanu, Emil Popescu, N. Ionescu-Dodo, Tiberiu Simionescu, Silli Vasiliu, Tamara Buciuceanu, nume de prestigiu și talent aflate în distribuțiile tuturor producțiilor teatrului; dar se cuvine să menționez că personalitățile dominante ale actoriei și comicității erau ale celor doi extraordinari actori Maria Wauwrina și Nae Roman care cântau, dansau și spuneau replici ce înterupeau desfășurarea în urma aplauzelor și cascadelor de râs. Eu însumi râdeam chiar dacă văzusem și revăzusem de zeci de ori respectivele scene fiindcă erau interpretate cu o naturalețe care te introducea in vârtejul desfășurării fără să-ți dai seama.

ELENA PENESCU-LICIU, VALERIA RĂDULESCU, ION DACIAN și CONSTANTIN RĂDULESCU la premiera operetei CONTESA MARITZA de Kalman

Următorul mare eveniment, la 16 decembrie 1967, îl reprezintă premiera cu CONTESA MARITZA de Kalman. Rolul titular este interpretat de Valeria Rădulescu care lucrează cu Maestrul minuțios desăvârșind cu măiestrie acele scene în care protagonista cântă împreună cu corul și în marile scene de ansamblu. Maestrul Rădulescu se implică în totalitate cu corul, baletul, orchestra. Încă din timpul repetițiilor se răspândește zvonul că este în curs de pregătire unul din marile evenimente ale istoriei teatrului ceea ce s-a și confirmat pe deplin. Producția a fost realizată în regia lui Nicuşor Constantinescu, în coregrafia legendarei maestre Elena Penescu-Liciu, șcenografia și costumele splendide ale lui Ion Ipser; în distribuția de la premieră, alături de marea protagonistă Valeria Rădulesccu, au evoluat magistral Ion Dacian, Marica Munteanu, Bimbo Mărculescu, Lidia Popescu, Tamara Buciuceanu, Denise Vrancea, Silviu Gurău, George Groner, Tiberiu Simionescu; la un an de la premieră, Teatrul de Operetă din Bucureşti a preparat versiunea originală în limba germană cu care s-au întreprins doi ani consecutiv câte un lung turneu de trei luni în Austria, Germania, Belgia şi Olanda cu o garnitură impecabilă de interpreţi având în rolul titular pe Valeria Rădulescu urmată de Adriana Codreanu şi Cleopatra Melidoneanu; în rolul Tassillo, Ion Dacian era urmat de Nicolae Ţăranu, Anton Negoițescu şi Eugen Fânăţeanu; rolul Lisa era interpretat de Marica Munteanu şi Constanţa Câmpeanu iar partenerul Jupan de Bimbo Mărculescu şi Toni Buiacici, distribuţia find admirabil completată de Tamara Buciuceanu, Lya Turowski, George Groner, Tiberiu Simionescu, în timp ce pentru rolul ţigăncii Manja, s-a recurs la ordinea inversată a primadonnelor cu Cleopatra Melidoneanu, Adriana Codreanu, Valeria Rădulescu, Marica Munteanu care se rotau în acest rol; în anul 1970, cu prilejul a două spectacole de gală cu CONTESA MARITZA de Kalman și cu LASS MICH SINGEN (LĂSAȚI-MĂ SĂ CÂNT) de Gherase Dendrino, Maestrul Rădulescu a fost onorat cu Premiul Trandafirul de Aur aordat de către presa și critica din München în prezența Doamnei Vera Kalman, văduva compozitorului. Timp de 14 stagiuni, Constantin Rădulescu i-a dirijat în această operetă pe Ion Dacian, Nicolae Ţăranu, Anton Negoiţescu, Eugen Fânăţeanu, Dorin Teodorescu, Cornel Rusu, Marica Munteanu, Constanţa Câmpeanu, Vali Niculescu, Bimbo Mărculescu, Toni Buiacici, Constantin Drăghici, George Hazgan, Sergiu Cioiu, Virgil Bojescu. După Valeria Rădulescu, rolul titular fost interpretat şi de Adriana Codreanu, Cleopatra Melidoneanu, Lucia Roic, Lucia Ţibuleac.

ION DACIAN, CONSTANTIN RĂDULESCU, VALERIA RĂDULESCU - Kalman CONTESA MARITZA

Următorul mare eveniment de succes îl constituie VOIEVODUL ȚIGANILOR de Strauss, în regia lui Nicușor Constantinescu, coregrafia Elenei Penescu-Liciu, decorurile Elenei Agapie Stancu și cu o versiune a libretului elaborat de aceiași vrednici textieri Vasile Timuș și Miltiade Păun. Conducerea muzicală dar și superviziunea generală a fost asigurată de Maestrul Constantin Rădulescu care a realizat atât cu orchestra și corul cât și cu soliștii o capodoperă a genului sub toate aspectele. La premiera din 25 decembrie 1968 au apărut în prima distribuție Anton Negoițescu, Adriana Codreanu, Valli Niculescu, Constantin Drăghici, Dia Panaitescu, Mircea Nemens, Maria Wauwrina, Nae Roman; în cea de a doua garnitură apăreau alte nume prestigioase precum: Eugen Fânățeanu, Valeria Rădulescu, Daniela Diaconescu, Petre Valentin, Mia Chirilescu, N.Ionescu-Dodo, Tamara Buciuceanu, Iancu Groza; ulterior s-au mai afirmat în această splendidă operetă alte nume mari ale teatrului: Lucia Roic, Ștefi Pârvulescu, Margareta Niculescu, Dorin Teodorescu, Cornel Rusu, Tiberiu Simionescu, Eugen Savopol, Alexandru Ioniță, Dumitru Trandafir și mulți alții, reprezentându-se cu mare succes și cu casa închisă de câteva ori pe lună timp de 11 stagiuni, ultima reprezentație având loc marți 5 februarie 1980 spre regretul tuturor artiștilor și al publicului. Lucrarea a fost reluată într-o nouă montare în deschiderea stagiunii următoare 1980/1981 în regia lui Hero Lupescu; a fost o viziune modernă cu niște licențe personale scenografice și regizorale care au determinat o deviere de la specificul partiturii și de la atmosfera dramaturgică; nici interpreții nu au atins cota vocală și interpretativă adecvată, în parte din cauza acestui modernism care s-a dovedit a fi dăunător partiturii și mesajului.

ELENA PENESCU-LICIU, ION DACIAN, LIA TUROVSKI, MARICA MUNTEANU, VALERIA RĂDULESCU, CONSTANTIN RĂDULESCU - Kalman CONTESA MARITZA după spectacol

Sâmbătă 26 decembrie 1970, aveam să asistăm la premiera absolută a operetei SOARELE LONDREI de Florin Comișel pentru a cărei realizare, Maestrul Constantin Rădulescu a colaborat cu regizorul Nicușor Constantinescu care realizase și libretul împreună cu George Voinescu după piesa teatrală ”Kean” de Dumas-tatăl (1836 la trei ani de la moartea erolului) și maestra de balet Elena Penescu-Liciu. La premieră au cântat Ion Dacian, Adriana Codreanu, Cleopatra Melidoneanu, Valli Niculescu, George Hazgan, Bimbo Mărculescu, Tiberiu Simionescu, Toni Buiacici, Gabriel Gheorghiu, N.Ionescu-Dodo, o garnitură excelentă de artiști cărora le-au urmat cei din cea de a doua garnitură formată tot din artiști foarte valoroși precum Nicolae Țăranu, Valeria Rădulescu, Constanța Câmpeanu, Virgil Bojescu, Silviu Gurău, Iancu Groza, Dușan Bugarin; de-a lungul următoarelor stagiuni, noi debuturi de succes au înregistrat în acest spectacol Lilli Dușescu, Ștefi Pârvulescu, Liliana Pagu, Mireille Constantinescu, Daniela Diaconescu, Cornel Rusu. Personajul central – Soarele Londrei – este Edmund Kean (Londra, 17 martie 1787 - Richmond, 15 mai 1833), unul dintre cei mai mari actori ai istoriei teatrului britanic; libretul acestei operete a esențializat anumite aspecte din viața reală ale celebrului actor împletindu-le cu aspecte teatrale ale lui Dumas și rezultând un spectacol de operetă frumos, antrenant, în care lirismul, drama, comedia, cântul, dansul, tensiunea conflictuală, se împletesc frumos oferind tuturor interpreților numeroaselor personaje ocazia unor afirmări de mare și frumos succes în frunte cu rolul titular al lui Kean în care Ion Dacian a realizat o creație magistrală acesta fiind ultimul rol al glorioasei sale cariere și pe care, împreună cu Profesorul Henri Higgins din MY FAIR LADY de Loewe le-a mai interpretat încă trei stagiuni. Îmi amintesc de seara zilei de duminică 26 mai 1974, când a fost ultima reprezentație din cariera lui Ion Dacian chiar cu SOARELE LONDREI sub bagheta lui Constantin Rădulescu alături de Valeria Rădulescu, Mireille Constantinescu, Constanța Câmpeanu, Virgil Bojescu, Silviu Gurău, Gabriel Gheorghiu. Nimeni nu bănuia că în acea seară asistam la ultima reprezentație din cariera lui Dacian care, după patru luni, din motive de sănătate a decis să se retragă.

ION DACIAN și CONSTANTIN RĂDULESCU

La exact un an de la premiera operetei lui Comișel, o altă premieră avea să marcheze ultima regie a carierei lui Ion Dacian: CONTELE DE LUXEMBURG de Lehar, vineri 3 decembrie 1971. Constantin Rădulescu colaborează pentru ultima dată cu Ion Dacian la realizarea unei fastuoase producții în care rolurile principale erau interpretate de trei garnituri desăvârșite de artiști; în rolul Contelui cântau tenorii Nicolae Țăranu, Eugen Fânățeanu, Cornel Rusu; rolul primadonnei Angèle Didier era interpretat de Valeria Rădulescu, Adriana Codreanu, Cleopatra Melidoneanu; în timp ce în rolul subretei Juliette se alternau Constanța Câmpeanu, Valli Niculescu, Marica Munteanu iar în cel al junelui comic Armand Brissard artiștii Eugen Savopol, George Hazgan, Virgil Bojescu; în rolurile de comedie Nae Roman și Tamara Buciuceanu realizau două personaje fantastice de o comicitate debordantă. Această operetă s-a reprezentat cu mare succes timp de șase stagiuni de-a lungul cărora, au mai debutat în rolul de primadonna Mireille Constantinescu și Ștefi Pârvulescu, iar în actoria de compoziție Mia Chirilescu.

CONSTANTIN RĂDULESCU cu VALERIA RĂDULESCU și MARICA MUNTEANU - Germania 1969

Vineri 6 octombrie 1972, noua stagiune se deschide cu premiera absolută SPUNE INIMIOARĂ SPUNE de Elly Roman, în regia lui George Zaharescu, șcenografia lui George Doroșenco, coregrafia maestrei Adriana Dumitrescu; personajul central este poetul Ienăchiță Văcărescu iar acțiunea se desfășoară în Bucureștiul celei de a doua jumătăți a secolului al XVIII-lea; se pregătesc două garnituri de intepreți: prima, dirijată de Mircea Ionescu, cu Cornel Rusu, Lucia Roic, Ștefi Pârvulescu, Valli Niculescu, Viorica Verbițchi, Constanța Câmpeanu și cea de a doua dirijată de Constantin Rădulescu, în care cântau Eugen Savopol, Valeria Rădulescu, Lilli Dușescu, Mireille Constantinescu, Lia Turowsky, Daniela Diaconescu. La încheierea stagiunii are loc premiera operetei LA CALUL BĂLAN de Benatzky în regia lui Anghel Ionescu Arbore și coregrafia Mihaelei Atanasiu; Maestrul Constantin Rădulescu dirijează cele două garnituri de interpreți care realizează un succes răsunător atât la avanpremiera de miercuri 6 iunie 1973 cu Valeria Rădulescu, Elizeu Simulescu, Ștefi Pârvulescu, Nicolae Țăranu, Constanța Câmpeanu, Toni Buiacici, Nae Roman, cât și la premiera de vineri 8 iunie 1973 cu Lucia Roic, Elizeu Simulescu, Cleopatra Melidoneanu, Cornel Rusu, Valli Niculescu, George Hazgan, N.Ionescu-Dodo, pentru ca peste câteva luni, în stagiunea viitoare să debuteze o a treia garnitură din care făceau parte Adriana Codreanu, Dorin Teodorescu, Daniela Diaconescu, Eugen Fânățeanu, Marica Munteanu, George Hazgan; a fost un spectacol antrenant și iubit de public care a umplut mereu serile de cel puțin patru ori pe lună vreme de 11 stagiuni de-a lungul cărora au mai debutat în anumite roluri Lilli Dușescu, Liliana Pagu, Mireille Constantinescu, Mihaela Mijea.

Stagiunea 1974/1975 s-a deschis cu o nouă premieră absolută: RĂSPÂNTIA de Florin Comișel, lucrare cu caracter istoric puternic ancorată într-un context politic foarte conformist vremurilor din acei ani; din punct de vedere dramaturgic, multe scene și efecte teatrale erau vădit forțate iar publicul le ignora menținând receptivitatea față de muzica foarte inspirată și intepretată cu profundă sensibilitate de artiștii valoroți ai teatrului precum Cleopatra Melidoneanu, Elizeu Simulescu, N.Ionescu-Dodo, Constanța Câmpeanu, Eugen Savopol, Silviu Gurău; regia aparținea lui George Zaharescu care în câteva luni avea să devină directorul teatrului în locul lui Petre Codreanu numit în 1971 în locul lui Ion Dacian. Maestrul Constantin Rădulescu a dovedit și cu prilejul acestei premiere simțul profund al autenticului său profesionalism încălzit și de amintirile pe care i le trezea epoca în care era plasată acțiunea și pe care dumnealui o trăise foarte intens la vremea respectivă.

NICUȘOR CONSTANTINESCU, VALERIA RĂDULESCU, CONSTANTIN RĂDULESCU, CLEOPATRA MELIDONEANU - Germania 1969

VĂDUVA VESELĂ de Lehar într-o nouă producție în regia lui George Zaharescu a avut premiera la finele stagiunii 1975/1976. Două garnituri de artiști foarte buni, vedete ale teatrului – Cleopatra Melidoneanu și Lucia Țibuleac, Dorin Teodorescu și Cornel Rusu, Constanța Câmpeanu și Mireille Constantinescu, Eugen Fânâțeanu și Alexandru Ioniță – cărora în stagiunile următoare li s-au mai adăugat noi nume din noile generații, s-au integrat într-o atmosferă în care nu s-a mai simțit fiorul emotiv al spiritul lui Lehar așa cum se întâmpla cu producția regizată de Dacian admirată și iubită de public timp de 14 stagiuni în deplină continuitate. Multe subtilități s-au pierdut ori au fost eliminate din cauza noului libret al cărui context teatral a introdus foarte multe efecte vulgare, jenante. Maestrul Rădulescu – se cuvine să o spun pentru a-i cinsti cum se cuvine memoria – nu a dirijat cu plăcere această versiune în confruntarea estetică și emotivă cu producția istorică precedentă regizată de Ion Dacian. Nici-odată nu a făcut polemici, și-a exprimat senioral dezacordul față de anumite formule iar dacă a constatat că se continuă pe ele, s-a limitat la exercitarea autorității dirijorale urmărind ca prin Muzică să se mai poată salva calitatea și specificitatea mesajului; în ceea ce-l privește, a reușit din plin.

CLEOPATRA MELIDONEANU, CONSTANTIN RĂDULESCU, VALERIA RĂDULESCU - Italia 1965

În stagiunea 1976/1977, Maestrul Rădulescu ia parte la pregătirea capodoperei LĂSAȚI-MĂ SĂ CÂNT de Gherase Dendrino, într-o nouă montare în regia lui Toni Buiacici cu o dstribuție nouă aproape în totalitatea celor două garnituri, prima cu Dorin Teodorescu, Cleopatra Melidoneanu, Mihaela Mijea, Alexandru Ioniță, Rodica Truică, Virgil Bojescu și cea de a doua cu Cornel Rusu, Lucia Țibuleac, Daniela Diaconescu, Dumitru Trandafir, Liliana Pagu, George Niculescu; Toni Buiacici, veteran al teatrului încă de la inaugurarea din anul 1950, de câteva stagiuni afirmat și ca regizor în urma unor mulți ani de antrenament ca asistent de regie, a conceput o realizare modernă, scenografic minimalistă, dar cu foarte multe elemente concordante cu partitura compozitorului. Premiera a constituit un frumos succes și, în anul următor, s-a efectuat și un turneu în Polonia cu această producție. Maestrul dirijase această lucrare în montarea lui Nicușor Constantinescu timp de 15 ani, atât la București cât și în turneele din țară și străinătate; cu toate acestea, lucrează cu orchestra, corul și compartimentul de soliști ca și cum ar pregăti premiera absolută; valorificarea calibrului expresiv și timbral al noilor voci din respectivele roluri este principiul de bază al creativității muncii sale dar în perfectă corelare cu concepția regizorală și scenografică și, din spusele sale, ținând cont și de felul în care este văzută această lucrare la aproape un sfert de veac de la premiera sa absolută atât de către publicul veteran cât și de către publicul nou. Premiera este un succes atribuit în mare măsură Maestrului de către toată lumea. În aceiași stagiune are loc premiera absolută a operetei ETERNELE IUBIRI de George Grigoriu în regia lui George Zaharescu; lucrarea se bazează pe un libret de mare amploare care evoca evenimentele istorice din secolul al XIX-lea premergătoare unirii principatelor române; în fruntea unei distribuții foarte bogate în personaje sugestiv create și admirabil interpretate, se află personalitățile de valoare ale teatrului, nume precum Cleopatra Melidoneanu, Dorin Teodorescu, Constanța Câmpeanu, Daniela Diaconescu, Tiberiu Simionescu, Toni Buiacici; o mențiune foarte specială se cuvine pentru magistralele creații realizate în două roluri scurte dar foarte intense de către doi extraordinari artiști ai teatrului: Nicolae țăranu în rolul sultanului și Valli Niculescu în cel al piticului.

CONSTANTIN RĂDULESCU, CLEOPATRA MELIDONEANU, MIA CHIRILESCU - la sfârșitul unei reprezentații cu CONTESA MARITZA de Kalman

Vineri 30 martie 1979, Maestrul Constantin Rădulescu a dirijat ultima premieră absolută și ultimul eveniment autentic al carierei sale: VIOLETE DE PARMA de Elly Roman, compozitor de care era legat printr-o frumoasă prietenie; Maestrul colaborase în calitate de dirijor al corului la repetițiile de menținere de-a lungul câtorva stagiuni a operetei sale COLOMBA și dirijase în urmă cu șapte ani SPUNE INIMIOARĂ SPUNE. Libretul lui Val Săndulescu este plasat în plină jumătate a secolului al XIX-lea, într-un context romantic interferat celui revoluționar; personajul principal este unionistul moldovean Costache Negri aflat într-o idilă cu Giuseppina, soprană de operă în teatrele italiene. Ca și la SPUNE INIMIOARĂ SPUNE și în VIOLETE DE PARMA, compozitorul Elly Roman aplică o foarte reușită prelucrare metroritmică modernă leitmotivelor populare românești dar și italienești în contextul în care acțiunea are loc atât în Italia cât și în Principatele Unite dinaintea unirii din 1859. Regizorul George Zaharescu a abordat un modernism elegant bazat pe simboluri sugestive și foarte funcționale față de coerența acțiunii. Urmărind spectacolul, chiar mă întrebam de ce oare Zaharescu nu a aderat la un modernism la fel de elegant și pentru VĂDUVA VESELĂ în urmă cu trei ani și pentru alte lucrări pe care le-a montat. Interpreții rolurilor principale Cornel Rusu, Mihaela Mijea, Daniela Diaconescu, Dumitru Trandafir, Marica Munteanu au obținut un frumos succes; la începutul stagiunii 1980/1981, în rolul Giuseppina a intrat soprana Margareta Niculescu în urma faptului că Mihaela Mijea hotărâse să se stabilească în străinătate de unde nu se mai întorsese în urma unor audiții efectuate la Viena.

VALERIA RĂDULESCU, CONSTANTIN RĂDULESCU, CLEOPATRA MELIDONEANU, MIHAI POPESCU, EMIL POPESCU - Italia 1965

Maestrul Constantin Rădulescu a continuat să dirijeze producțiile sale, a participat și la turneele teatrului organizate în Italia în perioada de vară din 1978 și 1979 unde a dirijat SÂNGE VIENEZ de Strauss și VĂDUVA VESELĂ de Lehar, în timp ce dirijorul Liviu Cavassi dirijase VICTORIA ȘI AL EI HUSAR de Abraham.

CONSTANTIN RĂDULESCU, MIA CHIRILESCU, VALERIA RĂDULESCU - Italia 1978

Spre regretul general al direcției, al artiștilor, al corului, baletului și al orchestrei, în luna octombrie 1981, Maestrul Constantin Rădulescu își anunță încheierea carierei și retragerea la pensie. Era într-o formă excepțională atât fizic cât și psihic, arăta splendid și totuși s-a retras din activitatea artistică. Toată viața fusese un om foarte înțelept și cumpătat; atunci când a înțeles ce înseamnă o cardiopatie ischemică cronică ne-dureroasă deci cu un mare risc în absența semnalului dureros, s-a consultat cu trei prieteni foarte intimi: un cardiolog curant, un muzician vechi prieten și ... un student la Medicină care iubea muzica, îl admira urmărindu-i toate evenimentele carierei și, în plus de toate acestea, știa deja să citească o electrocardiogramă ... Acel student eram eu ... Existau riscurile unei crize fatale în timpul repetițiilor ori la spectacol iar Maestrul nu dorea să-și expună viața. Considera că la 66 de ani poate să fie mulțumit de ce realizase și era chiar foarte bucuros să se dedice familiei dar și unor studii personale legate de Istoria Operetei în România, editarea unor partituri de operetă cu anumite comentarii și în ediții critice revizuite.


Acasă, atmosfera era foarte frumoasă. Doamna Adriana Rădulescu, distinsa sa soție, Dăița cum i se spunea în familie și între prieteni, era un filolog rafinat, cercetător la Secția de Documentare din cadrul Bibliotecii Centrale de Stat de unde ieșise de curând la pensie. Fiica sa, Cristina Rădulescu-Pașcu (Luminița pentru familie și prietenii intimi) era un extraordinar muzicolog cercetător dedicată studiilor de folclor cu o pasiune foarte puternică insuflată chiar de Maestrul sub influența Profesorului Constantin Brăiloiu din vremea studenției sale; Luminița, a întreprins imediat după absolvire cariera universitară fiind discipolul preferat al Profesoarei Emilia Comișel, titulara catedrei de Folclor de la Consvervatorul din București, discipol al lui Constantin Brăiloiu dar și sora compozitoruliu Florin Comișel ale cărui operete fuseseră dirijate de Maestrul Rădulescu. Iată cum s-a închis perfect un cerc al destinului muzicologic și universitar care a făcut din Luminița un Doctor în Muzicologie, specialistă în Ornamentica Melodicii Vocale în folclorul românesc, devenind profesor titular al catedrei de Folclor a Universității Naționale de Muzică. Soțul Luminiței, Dorel Pașcu-Rădulescu, născut la Sebeș în 1947, un om extrarodinar de bun și de sensibil, iubit de Maestrul și de Doamna Rădulescu ca pe un adevărat fiu, era un violonist formidabil cu carieră concertistică dar și pedagogică universitară devenind profesor titular de vioară la Secția de Muzică de Cameră a UNMB. Maestrul Rădulescu, cu sensibilitatea sa profundă și genialitatea spiritului analitic, a intuit în Dorel calități dirijorale și a început să-i predea Arta dirijatului chiar acasă. Dorel a devenit în scurt timp un dirijor foarte bun și, în toamna anului 1981, a dirijat primul concert cu orchestra ”Concerto”; a fost un eveniment salutat de public și de critică și a continuat să se ocupe de această orchestră peste un sfert de veac realizând și numeroase turnee în țară și străinătate. Până la plecarea mea din România, am fost prezent la toate concertele dirijate de Dorel stând alături de Maestru și urmărindu-i cu drag privirile pline de emoție și bucurie. Doctor în Muzică, Dorel s-a dedicat și cercetărilor legate de integrarea acustică a sunetului influențat și stimulat de geniul intelectual al Maestrului Constantin Rădulescu revărsat asupra lui ca și asupra fiicei sale. După un lung și complex parcurs de cercetare, Dorel realizează un foarte valoros doctorat în urma căruia publică un tratat intitulat ”Esența fenomenului sonor muzical”, Editura AGIR 2000. În acest tratat, sunetul muzical este abordat ca o problematică plurivalentă legată de factori obiectivi, subiectivi și generali culturali în istoria artei muzicale; aprofundează Acustica spațiilor, a instrumentelor muzicale și a ansamblurilor muzicale, analizează Intonația la modul cel mai complex științific de corelație estetică; fascinante sunt considerațiile referitoare la Timpul Muzical cu niște deschideri către nebănuite perspective; abordează într-o viziune cu totul specială factori și elemente noi în determinarea timbrului muzical oferindu-ne și un Dicționar instrumental timbral. Sunt aproape două sute de pagini a căror lectură îmi oferă exercițiul mental, tehnic și spiritual, de contemplație acustică a misterului sonor. Am primit această carte de la Dorel în ziua de 27 noiembrie 2003 cu o impresionantă dedicație pe care am onoarea de a o reproduce în aceste pagini: Pentru Ștefan Poen, prieten și frate în ale minunatei arte a muzicii, cu mult drag! ... Era la un an de când scumpa lui Luminița plecase la ... Maestrul ... și la trei luni de când i se alăturase și ”Dăița” ... În acea zi, după ce am mâncat împreună la prânz, a încărcat în niște saci tot ce avea din ... Arhiva lui ”Costel” ... încredințându-mi-o mie cu convingerea că sunt unicul prieten care poate și care trebuie să perpetueze memoria Maestrului Constantin Rădulescu ... Am fost profund impresionat să primesc agendele, însemnările, cronicile, scrierile, fotografiile, programele, unele volume bilbiografice subliniate de el însuși ... documente în care se află o viață dedicată Muzicii de către o Personalitate extraordinară care m-a onorat și stimulat cu Prietenia sa ... Cu mare delicatețe, Dorel mi-a mărturisit că s-a împăcat foarte senin cu gândul de a se alătura și el celor dragi în ... Veșnicia Universală ... dacă vor surveni anumite complicații ale unei situații pe care încă o ținea sub control ... Această confesiune m-a înmărmurit ... iar inevitabilul s-a produs câțiva ani după această emoționantă întâlnire ... Au mai urmat și alte întâlniri, convorbiri, ultima fiind la 26 noiembrie 2008, la Universitatea Națională de Muzică, la susținerea publică a Tezei mele de Doctorat în Muzicologie; printre personalitățile pe care le elogiam cu recunoștiință pentru influența lor asupra destinului meu uman și profesional, era și a Maestrului Constantin Rădulescu, iar la finele ședinței publice, îl îmbrățișam pe Dorel pentru ultima oară ...

 

Legat de Doctoratul meu în Muzicologie sub îndrumarea marelui intelectual care este Prof. Univ. Dr. Șerban Dimitrie Soreanu, întreprins printr-un lung parcurs de cercetare științifică, muzicologică, estetică și stilistică, finalizat cu lucrarea susținută public și având ca temă Sonologie și Sonosofie în Determinismul Tonal, este pentru mine o datorie de onoare să evoc un fapt fundamental creșterii și evoluției mele. Când eram în anul al doilea de facultate, într-unul din colocviile noastre, Maestrul îmi spune: Te rog să accepți o temă de meditație și reflexie interdisciplinară din partea mea. Gândește sunetul ca pe o celulă vie iar structurile sonore de la baza muzicii ca pe țesuturile și organele care alcătuiesc aparatele și sistemele corpului omenesc. Caută, în timp, să aprofundezi potențialul energetic al sunetului în relațiile cu alte sunete. Nu acum, nici peste câteva luni, dar peste câțiva ani de căutări și aprofundări, va fi imposibil să nu descoperi o zonă de acțiune care să fie a ta și din care să oferi societății ceva bun și folositor. Am fost foarte impresionat, am mulțumit și am notat în caietul meu dar în mod deosebit în sufletul meu. Din acel moment, în ființa mea s-a activat zona mentală a acestei teme. Ulterior în Italia, conjugând cercetările în Foniatrie cu practica în Acupunctură și Discipline Complementare a cărei specializare am dorit-o în urma voiajurilor făcute la Pechin, la Institutul Național Chinez de Bioenergie, orizontul meu de cunoaștere dedicat Vocii s-a îmbogățit și am ajuns la celula sunetului și la relația dintre punctele de intonație și punctele de acupunctură, dintre tonalitățile sistemului tonal și meridianele energetice principale în cadrul unui domeniu stimulativ și terapeutic de Sonologie bazat pe un sistem doctrinar original formulat pe baza experiențelor acumulate în activitatea mea. Tot datorită permanentului exercițiu mental dedicat sunetului în toate contextele funcționale ale sale cu care mă confruntam, am formulat și elaborat în premieră absolută domeniul Sonosofiei integrat în parcursul Doctoratului meu în Muzică. Astfel Maestrul Constantin Rădulescu acontribuit cu ceva și la devenirea mea așa cum făcuse cu Luminița, cu Dorel și cu mulți alții, cu generozitate și bucurie.


În ultima parte a acestei evocări, voi expune anumite aspecte ale intimității analitice, intelectuale, muzicale, estetice și filosofice ale Maestrului Constantin Rădulescu rezultate din datele, informațiile, stările și emoțiile trăite atunci, conștientizate cu precizie grație memoriei mele și filtrate prin experiențele acumulate la momentul actual al vieții mele sociale și profesionale. Plecarea Maestrului de pe această lume, la 13 aprilie 1994, a fost fulgerătoare și neașteptată, în plina desfășurare a unor studii și cercetări care nu au mai putut fi finalizate. Reconstituind imensitatea numerică a dialogurilor noastre pe foarte multe teme, îmi prilejuiește bucuria de a putea ilustra principiile fundamentale ale personalității sale artistice și umane.

De mic copil m-a impresionat apariția sa la podiumul dirijoral din fosa Teatrului de Operetă din București demolat în anul 1987.. Înalt, frumos, distins, elegant, drept, suplu, elastic, maleabil, surâzător, cu un păr alb sidefat. La spectacolele sale îmi plăcea să stau în primul rând dar într-o poziție laterală pentru a putea să-l urmăresc din profil. Era o încântare să-l privești dirijând. Apărea la pupitru falnic, elegant, surâzător, salutând publicul care îl aplauda îndelung cu admirație și respect; avea grijă să își îndrepte privirile către toate colțurile sălii de la parter la balcoanele unu și doi astfel că fiecare spectactor se simțea luat în considerație de Maestru. Pentru uverturi avea un principiu foarte interesant: Uvertura trebuie să fie gentilă, introductivă și antrenantă, adevărată deschidere către spectacol și deci într-o abianță sonoră și timbrală foarte plăcută și ușor de receptat. Uverturile sale erau ascultate într-o liniște absolută și foarte mult aplaudate înainte de ridicarea cortinei. 

 

La vârsta copilăriei eram un începător în muzică și nu cunoșteam nimic din arta dirijatului dar îmi dădeam seama că orchestra, iar de pe șcenă, corul, baletul și soliștii, manifestau față de el o atitudine de o reverență cu totul specială. Între timp creșteam, studiam pianul, iubeam cel mai mult vocile, le urmăream, eram fascinat de personalitatea lui Ion Dacian și ... îndrăgostit de ... Elena Cernei ... Este cazul să repet ceea ce am mai afirmat: revedeam de zeci de ori aceleași spectacole de operetă și apoi de operă cu toate distribuțiile și mă pasionau comparațiile dintre voci ... iar în ceea ce privește pe Maestrul Constantin Rădulescu, remarcam ceva cu totul special nesesizat la alți dirijori: sub bagheta sa, orchestra suna cu totul altfel în aceași arie dar intepretată de voci diferite. Era ceva anume schimbat și ... acest ”ceva” începuse să mă pasioneze foatre mult. Deja Maestrul îmi știa chipul, îmi zâmbea amabil ori de câte ori îl salutam și, treptat, aceste saluturi se prelungeau cu mici conversații în cadrul cărora răspundeam la întrebări dar întrebam și eu câte ceva. Și se vede că sensul întrebărilor mele au avut un ecou anume în sufletul Maestrului deoarece, începând din al doilea an de liceu, întâlnirile noastre deveneau adevărate dialoguri, colocvii. Maestrul Rădulescu începuse să-mi acorde atenție așa cum făcea și Maestrul Dacian iar eu eram în culmea fericirii; uneori ne întâlneam la diferite ocazii în trei și apoi mai veneau și alți artiști. Spre sfârșitul liceului, pot spune că devenisem foarte bun prieten cu Maestrul și discutam mult la teatru, înainte și după spectacol, dar și făcând împreună plimbări prin oraș, prin parcurile preferate. Interesul meu pentru Voci și perspectiva studiilor de Medicină dedicate Vocii, erau foarte apreciate și încurajate de Maestru. După ce am început studiile universitare de Medicină, colaborarea ca solist al Orchestrei Medicilor dirijate de Dr. Ermil Nichifor, această splendidă prietenie s-a consolidat definitiv și mi-a oferit în personalitatea Maestrului Rădulescu revelațiile unui umanism și ale unei spiritualități dedicate Muzicii la cel mai înalt nivel.


Punctul de pornire în devenirea lui Constantin Rădulescu a fost dragostea față de voci, forța sa de contemplație și de meditație exercitată asupra lor și pasiunea pentru corul a cappella care, după cum mi-a mărturisit, i-a consimțit accesul la esența fenomenului vocal și a identității sale estetice. Maestrul a adoptat încă de la primele sale performanțe dirijorale cu corurile, principiul dramaturgiei miniaturale conținute într-o piesă ori cât de mică ar fi. Acest quantum dramaturgic i-a stimulat un discernământ foarte fin în a elabora dozarea sonoră și timbrală a sunetului vocal coral pentru parcurgerea treptată a traiectoriei teatrale ce ducea la un moment culminant corelat cu aspectele configurative melodice dar și armonice în relația dintre partidele corale. Maestrul îmi istorisea aceste aspecte cu o pasiune de adevărat ... alchimist al vocalităților ... Era pasionat chiar și de sunetul unic cultivat în vocalize și această pasiune mi-a insuflat-o și mie și o aplic cu mare succes în activitatea mea profesională. Maestrul mi-a ilustrat și m-a iluminat asupra a ceea ce numea tensiunea dintre sunete și tensiunea dintre voci, tensiune care captează emotivitatea, influențează sufletul și proclamă spiritul vocal. Toate aceste lucruri le scriam; mai întâi pe un carnețel pe care îl aveam la întâlnirile noastre și apoi acasă în caiete riguros organizate. Urmărind discursurile Maestrului am înțeles ceva uimitor și anume: sub bagheta sa, corul funcționa instrumental precum o orchestră; iar când am fost și mai atent după aceste colocvii, am remarcat că, sub bagheta sa, orchestra funcționa ... cantabil ... asemenea unui cor ... cantabilitatea fascinantă a unei miraculoase baghete ... așa cum nu întâmplător am dorit intitularea acestui in memoriam ...


Mergând pe principiul momentului culminant al fiecărei scene, Constantin Rădulescu elabora în concepția sa asupra spectacolului un traseu marcat de aceste puncte dintre care unul devenea supremul punct culminant declanșator al rezolvării situațiilor și al lansarării mesajului artistic. Avea o concepție de natură pur regizorală în felul în care elabora strategia dirijorală. Pentru această realizare lucra mai întâi cu regizorul, coregraful, scenograful și libretiștii; în acest fel ajungea la o completă analiză a lucrării necesară elaboării unei anumite strategii aplicate repetițiilor cu orchestra, corul, balerinii, soliștii. Fiind un extrarodinar psiholog, reușea să pună într-o relație perfect echilibrată profilul interpretului cu profilul personajului formulând o rezolvare muzicală și vocală personalizată prin care fiecare personalitate artistică și compartiment artistic să fie pus în valoare la modul cel mai eficient și avantajos. În relația cu soliștii, reușea să-i cunoască foarte bine și să le simtă pulsațiile și cadențele, să le anticipeze chiar intențiile, să le perceapă acele oscilații neprevăzute ale unui anumit moment și să intervină în dozarea tensiunii orchestrale într-o atmosferă senină, calmă, eficace și mereu triumfătoare în slujba mesajului artistic asimilat cu bucurie de public. Așa se explică faptul că, într-o anumită arie, fiecărui interpret care aborda respectiva arie, îi aplica o strategie personalizată în ceea ce privește modularea sonoră și timbrală a orchestrei, simultan adaptării agogice și sintactice adecvate. În discuțiile noastre îmi spunea că, în urma experiențelor acumulate, își constituise un adevărat arsenal de mijloace de acțiune pentru toate tipologiile artistice și toate situațiile și că acest arsenal se afla într-o continuă revizuire.

Prof. Dr. DOREL PAȘCU-RĂDULESCU

Am remarcat treptat aceste aspecte pe care le-am comentat cu Maestrul de-a lungul timpului reușind să înțeleg geniala sa creativitate aplicată strategiei dirijorale. Aceste repere diferențiale ale multiplelor planuri executive ale interpretărilor m-au stimulat în aprofundarea fenomenului vocal întru totala sa înțelegere estetică integrată ulterior în sistemul doctrinar asimilat în parcursul informativ și formativ al profilului meu profesional. Relația splendidă amicală și colegială cultivată cu fiecare membru al orchestrei și al corului a determinat dezvoltarea unei relații atât de strânse și de calde încât a favorizat dezvoltarea unei multitudini de repere gestuale de o subtilă sugestivitate prin care Maestrul putea solicita orchestrei și corului modulații chiar spontane de neprevăzută și imediată necesitate în timpul spectacolului. Maestrul era un magnific făuritor de rezonanțe multiple și diverse datorită dozajului sonor și timbral al partidelor instrumentale din orchestră, organizând aternanta dominare a unora față de altele în funcție de profilul de vocalitate al artiștilor. L-am urmărit pe Maestrul dirijând pe toți artiștii teatrului și am discutat analitic despre toate aceste personalități. Am înțeles mecanismele gândirii sale. Dar am înțeles și mecanismele sale sufletești prin care doza o adevărată etică și morală a actului artistic. Grație acestor mecanisme reușea să supereze foarte ușor acea tendință la susceptibilitate către care virează comportamentul artiștilor atunci când li se fac observații muzicale, expresive, scenice ori de alte naturi. Maestrul Rădulescu căuta cu simplitate și robustă forță de convingere să explice artistului, între patru ochi, nici-odată în public, că toate aspectele pe care i le ilustrează vor avea un binefăcător efect asupra propriei evoluții orientată spre succesul personal. Mai în glumă, mai în serios, repeta la momentul oportun un dicton al său: Respect vedeta dar detest vedetismul! Era o formă foarte subtilă dar puternică prin care punea lucrurile la punct atunci când era cazul.

Prof. Dr. LUMINIȚA CRISTINA RĂDULESCU-PAȘCU


Nu voi uita nici-odată ziua în care l-am îmbrățișat ultima dată înaintea plecării mele din țară. Atât dumnealui cât și eu aveam ochii în lacrimi. Am ținut o corespondență frecventă; îi scriam de peste tot pe unde mergeam, povesteam ceea ce se putea povesti în vremurile acelea foarte grele pentru corespondențe. După 1989 scrisorile noastre deveniseră mai lungi, mai interesante, mai directe. Maestrul avea un talent epistolar deosebit și lectura scrisorilor sale inducea în sufletul meu o stare de bine. După Sărbătorile de Paște ale anului1994, nu am primit răspuns și nici felicitările sale afectuoase. M-a străfulgerat un gând pe care am încercat să mi-l stăpânesc. Luat cu valul voiajurilor și desfășurărilor mele profesionale ale acelui an foarte încărcat, îmi propusesem să-i scriu în toamnă ceea ce am făcut dar tot fără răspuns. De Crăciun am scris și imediat am primit o felicitare pe al cărei plic nu am mai recunsocut caligrafia lui impecabilă. Am desfăcut-o emoționat și la finalul rândurilor cu urări, semnăturile ... din păcate doar noi - Dăița, Luminița și Dorel ... Am înțeles că în acel an Maestrul trecuse în Veșnicia Universală unde sunt sigur că Dumnezeu a așezat Sufletul său acolo unde Lumina și Sunetul se împletesc în Divina Armonie pe care a slujit-o.


Maestrul CONSTANTIN RĂDULESCU rămâne o personalitate de primă importanță în Cultura Verbului Vocal conjugată cu Sunetul Orchestral pe care le-a slujit cu talent și dăruire iar modelul său artistic și uman trebuie onorat și perpetuat cu toată bogăția emotivă și estetică emanate din cantabilitatea fascinantă a baghetei miraculoase.

REVISTA MUZICALĂ RADIO 17.03.2015

 

ELENA CERNEI ... Filarmonica George Enescu și Cvartetul de Aur ...

ELENA CERNEI solistă a Filarmonicii din București În fiecare an, la începutul primăverii dar și la finele toamnei, aduc un nou omagiu de ...