În luna iunie, toți acei ce i-am fost prieteni, ne gândim la Mihai Canciovici care a lăsat această lume fulgerător, neașteptat și incredibil de … năpraznic … în seara zilei de 10 iunie 2017. În urmă cu o săptămână aproximativ înaintea acestui groaznic eveniment, vorbisem cu el la telefon; îmi relata despre evenimentele artistice de la București, despre prietenii comuni cu care se întâlnea, despre proiectele sale de viitor legate de apropiata ediție a Festivalului Internațional George Enescu; la fiecare convorbire, pe lângă aspectele prezentului, găsea câteva cuvinte despre trecut și despre marii artiști pe care îi cunoscusem și, dintre care, cu unii fusesem prieteni. Eu îl văzusem prima dată în sala Operei din București unde venea foarte des motiv pentru care îi reținusem figura; după câțiva ani, l-am întâlnit în vara anului 1978, după un spectacol cu ”Trubadurul” de Verdi, la cabina sopranei Elena Dima Toroiman cu care eram foarte bun prieten și care a făcut prezentările. Din acea seară, ori de câte ori ne întâlneam, comentam spectacolele, schimbam impresiile și treptat descopeream pe la cabine, după spectacole, prietenii comuni din rândul artiștilor. Așa ne-am împrietenit și am cunoscut personalitatea sa remarcabilă.
Mihai Alexandru Canciovici s-a născut la București, la 1 mai 1944, într-o familie de oameni cu o foarte bună situație materială fiind cel mai mic copil la părinți după un frate și o soră. Manierele sale și modul de a se exprima dovedeau o educație aleasă primită în familie și un parcurs formativ de studii extraordinar de eficient. Era o personalitate elevată de aleasă cultură, Doctor în Filologie, Cercetător Științific în Folcloristică la Institutul de Etnografie și Folclor ”Constantin Brăiloiu” al Academiei Române, autor a numeroase volume de cercetare filologică în folclor prin care adusese o valoroasă contribuție în acest domeniu. Faptul că a lucrat îndelung și neîntrerupt în domeniul cercetării etnologice și cu precădere în proza populară românească, se confirmă prin organizarea metodologică prin care își punea amprenta atât pe comportamentul său în conversație cât și în felul în care scria pentru România Literară, Actualitatea muzicală, Plai străbun sau Revista Muzicală Radio. Era un pasionat meloman, profund iubitor al muzicii simfonice și de operă, devenind, în timp, un fin cunoscător al vocilor și al balerinilor, grație faptului că frecventase îndelung sălile de spectacol și concert și mediile artistice de la o vârstă foarte fragedă. Extrem de sensibil – poate mult prea sensibil și prin asta foarte pătimaș în elocință atât în dialoguri cât și în polemici – Mihai era profund ancorat în bunul simț și în logica oricăror situații cu care se confrunta; eram un om cinstit, deschis și înclinat către adevăr pe care îl rostea fără menajamente ceea ce îi atrăgea, inevitabil, antipatii sau poate chiar … adversități … Nu avea studii muzicale dar își antrenase snsibilitatea de la baza pasiunii sale pentru muzică la un nivel foarte ridicat ceea ce făcea ca să simtă pulsul tehnic al vocilor; cultul său formativ pentru Cuvânt în calitate de Doctor în Filologie l-a stimulat în a regăsi dimensiunile expresive ale acestui Cuvânt în contextul frazărilor vocale din operă, operetă, muzică vocal simfonică, oratoriu sau lied. Avea o colecție foarte mare de înregistrări audio și video de toate tipurile de la vechile LP la recentele imprimări digitalizate de audio și dvd.
Urmărea asiduu întreaga viață culturală și artistică din București dar și din alte orașe ale țării iar dacă ținem cont că pasiunea lui pentru spectacole și concerte a început de la vârsta de 12 ani, Mihai Canciovici devenise depozitarul emotiv și spiritual a peste șase decenii de istorie a vieții muzicale românești. Fusese prieten cu mari artiști ai tecutului și a continuat cu entuziasm să cultive prieteniile cu artiștii generațiilor tinere. După 1989, a întreprins foarte mlte voiajuri în țări europene, asiatice și în Statele Unite ale Americii, urmărind în mod deosebit să ajungă să trăiască clipele emoționante de spectator meloman în cele mai mari teatre lirice ale lumii; astfel a colindat ajungând la Scala din Milano, Metropolitan din New York, Covent Garden din Londra, Wiener Staatsoper, Opéra de Paris și multe alte teatre din diverse orașe; cea mai puternică emoție o trăise atunci când a ajuns la spectacole de la Bayreuther Festspiele … Povestea cu o mare intensitate afectivă. Iar dacă se întâmpla ca în acele seri la aceste mari teatre să nu se cânte la nivelul corespunzător, Mihai se bucura de faptul că era acolo, contempla spațiile artistice în care au cântat gloriile artei lirice universale, români și străini. Audierile și vizionările din colecția sa îș făcuse să înțeleagă și să aprofundeze semnificația socială și artistică a acestor teatre pe care le colindase cu imens entuziasm.
Mihai Canciovici era un interlocutor pătimaș, iar discursul său avea o anvergură determinată direct de pasiunea sa pentru artă și artiști. De foarte mulți ani era un colaborator permanent al revistei ”România Literară ” unde publica recenzii de carte și cronici e spectacole și concerte. După ieșirea la pensie, putea să se dedice foarte mult pasiunii sale pentru muzică și, treptat, începuse să fie invitat de către Dr. Luminița Arvunescu la Seara de Operă unde comenta reprezentația transmisă dar se dedica și evocărilor istorice legate mai ales de marii artiști români care se afirmaseră în respectiva operă transmisă. Și-a extins activitatea de publicist și în paginile revistelor ”Plai străbun”, ”Actualitatea muzicală” și ”Revista Muzicală Radio”.
A fiecare din revenirile mele anuale în țară, ne întâlneam cu prietenii comuni, conversam îndelung la telefon și îmi relata foarte multe aspecte ale vieții românești în general și artistice în special. Dar vorbeam la telefon și de la Roma și chiar înainte cu puține zile de la tragicul său sfârșit, îmi telefonase și vorbisem despre multe aspecte legate de operă și voci în România la ora actuală. Plănuisem să ne întâlnim în cursul verii ca de obicei dar nimic nu mă făcea să presimt că această întâlnire nu ar mai fi avut loc. În urmă cu cinci săptămâni, trista veste a sfârșitului său năpraznic ne-a impresionat pe toți …
… Mihai … nu mai este printre noi … Îmi imaginez sufleul său prin spațiile siderale ale armoniei universale căutându-i pe cei ce i-a admirat pentru vocea și arta lor … Sunt convins că îi va regăsi pe toți! …
… Mihai … ne lipsește … și … ne va lipsi … iar gândurile noastre îl vor căuta în răgazul ceasurilor de Rugăciune și Lumină …
REVISTA MUZICALĂ RADIO, 16.07.2017
