MAGDALENA CONONOVICI … evocări la ceas aniversar ...

 

MAGDALENA CONONOVICI este una dintre marile personalități ale Școlii Române de Canto din a doua jumătate a secolului al XX-lea. Vocalitate grandioasă de Soprano Falcon dramatică de agilitate admirabil calibrată pentru un amplu repertoriu în universul căruia există patru … puncte cardinale … Mozart, Verdi, Wagner, Puccini … compozitori cărora le-a interpretat un număr foarte mare de opere.

 

Readuc în atenția cititorilor studiul publicat în paginile acestei Reviste referitor la Soprana Falcon  Defineam în acest studiu Vocalitatea Falcon și o menționam pe Magdalena Cononovici în galeria sopranelor de tip Falcon românce și străine.

https://poenmuzicologie.blogspot.com/search/label/falcon_vocalitate 

MAGDALENA CONONOVICI, născută la 25 iulie 1937, în comuna Hangu de lângă Piatra Neamț, studiază la Conservatorul din București la clasa profesoarei Ana Tălmăceanu-Dinescu dar se perfecționează și cu Iolanda Mărculescu și Arta Florescu, iar, ulterior, în Italia, la Milano cu soprana Gina Cigna. Începe cariera pe scena Operei Române din Cluj unde debutează în 1968 cu rolul titular din opera Tosca de Puccini. În primii ani ai carierei este laureată a unor importante și prestigioase concursuri internaționale de canto: Marele Premiu la Toulouse (1969), Premiul al II-lea la Verviers (1969), Premiul al III-lea la Secțiunea de Oratoriu a Concursului Francisco Vinas de la Barcelona (1970), Premiul I la Concursul Maria Canals de la Barcelona (1971). Între timp este angajată la Opera Română din București unde, timp de trei stagiuni interpretează multe roluri și efectuează înregistrări radiofonice în studio și în concerte cu opere integrale. În cele trei stagiuni de activitate la Opera Română din București a repurtat răsunătoare succese colaborând cu toate personalitățile teatrului de la acea vreme.

Afirmările în străinătate sunt foarte puține și cu mari eforturi psihologice motiv pentru care, din anul 1975, se stabilește în străinătate prin azil politic în Germania motiv pentru care primește în țară o condamnare, în absență, la cinci ani închisoare. Repertoriul său cuprinde opere și compozitori din toate școlile stilistice: Les Indies galantes de Rameau, Adriano în Siria de Pergolese, Die Zauberflötte (Erste Dame), La clemenza di Tito, Idomeneo (Elettra), Don Giovanni (Donna Anna) de Mozart, Norma (Adalgisa) de Bellini, Nabucco, Ernani, Macbeth, Il Trovatore, La Traviata, La forza del destino, Don Carlo, Aida, Otello de Verdi, La Gioconda de Ponchielli, Lohengrin, Tannhäuser, Der Fliegende Holländer, Das Rheingold, Die Walküre, Siegfried, Götterdämmerung, Tristan und Isolde (fragmente în concert), Parsifal (fragmente în concert) de Wagner, Edgar, La Bohème, Manon Lescaut, Tosca, Turandot de Puccini, Mefistofele de Boito, Țarska Nevesta de Rimski-Korsakov, Cavalleria rusticana de Mascagni, L'Amore dei tre Re de Montemezzi, Romolo de Salvatore Allegra, Ion Vodă cel Cumplit de Gheorghe Dumitrescu. S-a afirmat cu foarte mare succes de public și critică în teatre prestigioase precum London Royal Opera House, Opéra de Paris, Radio France, Opéra de Walonie din Liège, Opéra du Rhin de Strasbourg, Berliner Deutsche Oper, München Bayerische Staatsoper, Gran Teatro La Fenice din Venezia, Festival di Spoleto și în orașele Bordeaux, Amsterdam, Toulouse, Basel, Berna, Montecarlo, Nisa, Johannesburg, Bruxelles, Bayreuth, Québec, Stuttgart, Praga Sofia, Essen, Zagreb, Kiev, Mannheim, Wiesbaden, Düsseldorf, Graz, Frankfurt, etc. A abordat și un bogat repertoriu vocal simfonic interpretând Johannespassion și Mathäuspassion de Bach, Missa Solemnis și Simfonia a IX-a de Beethoven, Ein Deutsches Requiem de Brahms, Missa Glagolitica de Janaceck, Messa da Requiem de Verdi; în recitaluri a interpretat foarte multe lieduri din creația compozitorilor români și străini. A colaborat cu foarte multe personalități artistice ale timpului său. Este prima soprană româncă afirmată prin interpretarea Tetralogiei integrale în Germania din Ciclul wagnerian Der Ring des Nibelungen (Das Rheingold, Die Walküre, Siegfried, Götterdämmerung). În anul 2011, la Brăila, i se conferă pentru meritele artistice ale carierei internaționale, Diploma de Onoare și Medalia Darclée primită de la Mariana Nicolesco.

În continuare, vă ofer un amplu interviu pe care l-am realizat cu această minunată artistă.

* * * * *

1. Unde v-ați născut, cine au fost părinţii Dv., care era atmosfera de familie şi în ce măsură această atmosferă a fost determinantă pentru viitorul Dv. social şi profesional? La ce vârstă şi în ce împrejurare ați avut primul contact cu Muzica şi ați remarcat că este cu totul specială pentru fiinţa Dv.?

Locul nașterii mele revelează chiar parcursul vieții mele. M-am născut în comuna Hangu, la poalele Ceahlăului, nu departe de Piatra Neamț, unde tatăl meu era diriginte de poștă. Această comună Hangu a fost ulterior … ”acoperită” … de apele lacului artificial Bicaz în cadrul amplelor lucrări efectuate pentru ulterioara hidrocentrală electrică. Evenimentul acesta a marcat semnificativ tot parcursul vieții mele căci lupta mea permanentă în viață a fost să ies la suprafața … ”apelor” … destinului. Tata cânta la vioară iar mama avea o voce foarte frumoasă și era rugată să cânte la toate reuniunile familiale făcându-i mare plăcere să îndeplinească dorințele rudelor. Părinții mei, însă, s-au despărțit iar mama a revenit cu mine la București de unde plecase.

Până la vârsta școlară, mi-am petrecut copilăria lângă Brașov, la bunicii mei. A fost cea mai fericită perioadă a vieții mele, căci eu eram din totdeauna îndrăgostită de natură, de munți, de arbori, de animale, de insecte, de vânt, de soare, de ploaie și … mai ales … de cerul înstelat. Acel cer înstelat al copilăriei, cu miliarde de stele, una mai strălucitoare de cât alta, care se vedeau atât de bine în întunericul total al satului ardelean Săcele, mă umplea de fericire. În plus, minunata și draga mea bunică, în nopțile călduroase ale verii, îmi instalase un pat în balconul podului de unde eu, așezată comod, observam cerul și mă minunam de magia lui. Acel cer nu l-am mai întâlnit apoi nicăieri în orașele iluminate noaptea de felinarele electrice, dar îl păstrez permanent în inima mea. Alt eveniment din acea perioadă era că, o dată pe vară, se mergea cu carul cu boi în poiana din vârful muntelui unde bunicul meu poseda un teren. Plecarea se făcea noaptea la ora două și, la rugămințile mele fierbinți, bunicul accepta să mă ia cu el. Când se crăpa de ziuă, ajungeam pe înălțimile unde deja fânul fusese cosit și era adunat pentru a fi încărcat în car. Ceea ce urma era pentru mine … splendoarea splendorilor; multele ore ale drumului de întoarcere le petreceam întinsă în vârful carului pe fânul proaspăt cosit, îmbătător de miresme amețitoare și lent legănată de mersul carului cu boi … O plăcere mai mare nu exista pe lume pentru mine …

A doua mare dragoste a vieții mele a fost marea … pe care am descoperit-o la vârsta de zece ani, la Constanța, unde evenimentele familiare m-au adus să locuiesc pentru un timp. Marea am iubit-o cu o pasiune constantă și pot spune că am iubit-o atât de tare în cât îmi spuneam că, dacă ar fi chiar să mor înecată, nu m-aș supăra pe ea. Ulterior, în carieră, când am avut ocazia, mergeam pe malul oceanului care era cu totul alt ceva de cât marea; rămâneam în locurile unde valurile erau puternice și priveam ore întregi hipnotizată la … Brandung … minunat cuvânt german care definește bătaia valurilor de mal …

În adolescență, până târziu către 17 ani, am suferit de ceea ce se numește alergie, dar atunci nu cunoșteam acest fenomen fizic al corpului. Era un simptom care, ani de-a rândul, s-a manifestat în fiecare primăvară și toamnă și care determina instalarea unei răgușeli în urma căreia îmi dispărea aproape complet vocea chiar și vocea vorbită. Din acest motiv, în privința vocii cântate, nu puteam participa nici măcar în corul școlilor pe care le-am frecventat. În schimb, a treia mare pasiune a vieții mele, după natura muntelui și marea, era să ascult la radio vocile, mai ales vocile feminine. Mă refer la marile voci de operă în frunte cu Callas și eram fascinată mai ales de sunetele acute. Aceasta era pentru mine marea încântare legată de voci a acelei perioade. Dar în ceea ce privește propria mea capacitate de a cânta, o consideram nulă atunci. Abia spre vârsta e 18 ani, când l-am cunoscut pe primul meu soț, Cononovici, alergia mea a început să dispară și vocea mea să devină mai clară. Această minunată și nobilă familie, Cononovici, se refugiase în România din Rusia devenită comunistă după revoluția din 1917. Practic am fost adoptată de această familie cu cea mai mare dragoste și eu, la rândul meu, m-am integrat în ea cu cea mai mare bucurie. În această familie am făcut practic cunoștiință cu Muzica. Tatăl soțului meu, care printre altele era și muzician, devenise pentru mine un adevărat tată pe care eu îl adoram; el mi-a spus: tu ai o voce vorbită care are un timbru și un tonus specific de cântăreață de operă. Am rămas uimită deoarece nici în cele mai îndrăznețe visuri nu mă gândeam să pot cânta operă … Afirmația ”tatălui meu adoptiv” era, însă, lege pentru mine. Tot el mi-a recomandat și prima mea profesoară de canto, Maria Gvozdetzkaya, fostă primadonna a Teatrului Imperial din Petersburg, refugiată și ea în România și cu care am început să iau primele lecții de canto la vârsta de 19 ani. Cum eu eram total novice în domeniu, a urmat o lungă, foarte lungă, perioadă de studiu în care am putut, încet, încet, să pătrund în tainele muzicii și ale vocii. Dar când am întrezărit chiar și foarte vag posibilitatea de a cânta minunatele arii ascultate la radio, nu m-am sustras de la nici-un efort pentru dobândirea acestui privilegiu.

2. Când s-a făcut remarcată pentru prima dată vocea în fiinţa Dv. şi în aprecierile celorlalţi?

Vocea în sine s-a făcut remarcată imediat, chiar foarte repede, dar de la remarcarea vocii și până la posibilitatea de a cânta este și a fost și pentru mine o cale lungă. Nu uitați că eu nu am cântat deloc până la vârsta de 19 ani; deci anumite reflexe și legături din creier lipseau cu desăvârșire cum ar fi, spre exemplu, acel contact cu diferența dintre ce redai și ce auzi. La mine, acest contact, pur și simplu, nu funcționa. Mi-au trebuit mulți ani de studiu ca să remediez cât mai bine această deficiență.

3. Când ați conştientizat convingerea că veți deveni artistă lirică şi ați decis să studiați canto?

Încă de la primele ore de studiu căpătasem convingerea că voi reuși să cânt operă fapt care depindea doar de mine oricât de dificil ar fi fost drumul și de investiția mea în studiu pentru atingerea țelului; iar dăruirea investiției mele era totală. Eliminasem orice dubiu!

4. Cine a fost primul îndrumător al vocii Dv. şi în ce mod v-a influenţat gândirea şi viitorul profil artistic şi, eventual, uman?

Până la intrarea în conservator, la vârsta de 25 de ani, am trecut prin diverse școli și metode la Școala Populară de Artă și la profesori în privat. Cel mai asiduă însă a fost căutarea mea continuă. Una dintre persoanele pe care le-am frecventat și care m-a ajutat mult a fost pianista Elsa Chioreanu care cunoștea tehnica vocală. Lecțiile cu ea mi-au fost de mare ajutor. O altă persoană folositoare a fost Mihail Vasilopol care nu era cântăreț ci doar un mare pasionat studios al vocii și care aplica o metodă mai specială inspirată de defuncta sa soție, soprana Anna Kelly Vasilopol. La lecțiile cu Vasilopol, de la metoda sa, am luat unele aspecte legate mai ales de acțiunea globală corporală în timpul cântatului.

În urma experiențelor acumulate, consider că, în cazul în care nu a avut șansa să aibe de la bun început un profesor potrivit pentru vocea lui, un tânăr aspirant la arta lirică trebuie să ajungă să-și cunoască singur propria sa voce în privința capacităților și posibilităților și, după un îndelung studiu individual, să-și găsească propriul drum vocal. Cel puțin așa s-a întâmplat cu mine. La momentul la care ne aflăm cu evocările, încă eram departe de țel!

5. Ce amintiri aveți de la examenul de admitere la Conservator şi care era starea Dv. de spirit la impactul cu exigenţele abordate? Ați fost studenta clasei de canto a sopranei Ana Tălmăceanu-Dinescu dar ați lucrat uneori și cu Arta Florescu și Iolanda Mărculescu, personalități proeminente ale şcolii româneşti de canto. Cum a fost prima întâlnire cu fiecare dintre cele trei? Ce fel de sistem de lucru v-au aplicat? Ar fi chiar interesantă o evocare analitică paralelă a celor trei profiluri pedagogice și didactice.

La vârsta de 25 de ani am reușit să intru în Conservator cântând la examen Casta Diva din ”Norma” de Bellini, atât cavatina cât și cabaletta. Nu îmi amintesc cine era în comisie.

Am fost declarată admisă și repartizată la Clasa Profesoarei Ana Tălmăceanu-Dinescu, o personalitate de frunte a operei la vremea aceea, admirată și prețuită în repertoriul rus, verdian și puccinian fiind o excelentă interpretă a rolului Cio Cio San. Colabora pentru corepetiție cu Doamna Viorica Teișanu care, pe lângă pianistă foarte bună, fusese o soprană cu o anumită carieră artistică în România și în străinătate după ce studiase cu Elena Teodorini și se perfecționase la Milano cu Hariclea Darclée. Doamna Tălmăceanu se consulta permanent cu Doamna Teișanu asupra aspectelor de tehnică și alegerilor de repertoriu pentru studenți.

În general, în România, și la Conservatorul bucureștean, tehnica vocală care se difuza se baza pe următoarele patru principii: 1. se cânta ”pe zâmbet”; 2. vocea trebuia ”pusă în mască”, în regiunea din spatele nasului; 3. respirația trebuia să fie costo-diafragmatică; 4. susținerea; aceasta din urmă nu era prea clară fiecare profesor având o altă viziune asupra ei. Aceste principii le-am întâlnit peste tot pe unde am studiat cu anumite variații. Dar în carieră, am revăzut și aplicat aceste principii adaptându-le vocii mele. De la Ana Tălmăceanu am învățat însă ceva esențial: analiza și interpretarea sentimentelor! În acest sens aș face o paranteză pentru a relata o amintire foate semnificativă din acei ani de conservator, evocare prin care mă voi face mai bine înțeleasă. Eram la Clasa de Operă a regizorului Eugen Gropșeanu și preparam o scenă a Santuzzei din ”Cavalleria rusticana” de Mascagni. El îmi explica personajul ca să-mi stimuleze starea emoțională de care trebuia să dispun pentru a interpreta momentul respectiv. Mi-a descris așa de clar și de veridic situația nefericitei Santuzza în cât eu, în loc să cânt, am început să plâng; mi se pusese un nod în gât și altul în stomac de emoție și nu mai eram deloc în stare de vre-o interpretare artistică. Această lecție mi-a fost foarte utilă! Am înțeles că un artist liric trebuie să fie liber de orice implicare emoțională personală; trebuie să posede minunata și absolut necesara artă de a transmite emoția. Aparatul său vocal, întreg organismul din cap și până în picioare, trebuie să fie total liber de orice emoții psihice pentru a putea funcționa în deplină flexibilitate. Cum să cânți cu un nod în gât sau în stomac și crispat?

Revenind la Ana Tălmăceanu, o dată, la clasă, ne-a oferit o minunată lecție, tocmai în acest sens la care m-am referit mai înainte. A cântat și interpretat pentru noi scena finală cu moartea lui Cio Co San insistând tocmai pe faptul că sentimentul trebuie doar transmis dar nu și trăit efectiv. Revăd și retrăiesc foarte bine scena aceea de la clasă; eram 6 – 7 eleve fascinate de ceea ce vedeam și ascultam; eroina se sbătea pe podeaua clasei trăindu-și ultimele clipe ale vieții, cântând și redând spasmele morții. Noi, elevele, eram pietrificate de emoție și toate plângeam, iar, după aceea, Doamna Tălmăceanu ne spunea că ea se simțea complet detașată de emoția personajului iar corpul ei era total liber. Aici este adevărata artă a artistului liric așa cum am înțeles-o în acea lecție! Dar cine nu cântă pe scenă nu își imaginează acest lucru. Este o mare artă aceea de a trezi emoția în sufletul spectatorului, dar rămânând tu însuți total degajat și neangajat emotiv deoarece, așa cum prea bine știm, emoția se manifestă puternic la nivelul gâtului și stomacului care sunt zone anatomo – funcționale fundamentale ale aparatului fonator.

Despre Arta Florescu aș putea spune că era o personalitate relativ distantă, carismatică, fascinantă prin aura care se construia în jurul ei de către alții și chiar de către ea însăși, fără îndoială, pe bună dreptate; era o mare personalitate. La clasă venea rar fiind șefă de catedră iar eu lucram adesea cu asistenta. Cu Arta Florescu lucram înainte de examene, insistând mai ales pe stil și interpretare unde se dovedea a fi o mare maestră. Cu Iolanda Mărculescu am lucrat un singur an; nu mi-a rămas în memorie ceva specific sub aspect didactic; era o persoană fină, elegantă, inteligentă și plăcută; vocea sa și vocea mea erau total diferite sub toate aspectele neavând nimic în comun nici ca tehnică, nici ca repertoriu și nici ca temperament.

6. Vorbiți-mi despre anumite momente şi aspecte care au marcat evoluţia Dv. în timpul studiilor. Ce alte personalităţi artistice şi pedagogice au contribuit la formarea şi perfecţionarea Dv. în cursul studiilor de Conservator şi în prima etapă a carierei artistice?

Momente și aspecte care au marcat evoluția mea … am intrat la școală în … anul de grație 1944! Încă din primii ani de școală am simțit prezența puternică a unicului partid căruia, la început, i-am acordat încrederea mea sperând că ceea ce se promova verbal ar fi fost îndeplinit și în realitate. Teoria elaborată de acest partid era foarte atrăgătoare. De-a lungul anilor de școală am început să mă îndoiesc și să sufăr din ce în ce mai mult de politica pe care o puteam considera ca o spălare a creierului. Un exemplu: fraza care devenise o emblemă de-a lungul acelor ani era: omul este cel mai prețios capital; fraza era atribuită ”geniului” și ”binefăcătorului salvator al omenirii”, ”iubitului” … Iosif Visarionovici Stalin … Cultul personalității lui era în floare! Am văzut însă, pe parcurs, cum tot ce se proclama prin vorbe era dezmințit prin fapte. Promovările sociale, în cea mai mare parte a lor, se făceau nu pe baza valorii profesionale ci în funcție de adeziunea față de partid ceea ce determina multe nedreptăți și chiar drame. Atunci a încolțit în sufletul meu germenii revoltei care, în timp, a crescut din ce în ce mai mult și, la un anumit moment dat al vieții mele, avea să dea roade. Ce poate fi mai trist de cât să te simți străin de ce se petrece în jurul tău și să nu te poți încrede în valorile autentice ale patriei tale? Ce putea fi mai dezolant de cât să nu-ți poți exprima liber opiniile și gândurile fără a te pune în pericolul de a fi exclus din viața socială sau, mai rău, aruncat într-o pușcărie? Securitatea … ”veghea” … și spiona în permanență! A fost chiar o perioadă când câțiva artiști de operă din așa zisa vechea gardă care nu erau agreați de partid au fost arestați; printre aceștia se afla și marea soprană Cornelia Gavrilescu care îmi fusese profesoară de canto pe vremea când colindam asiduu Casele de Cultură ale diferitelor sectoare ale capitalei pentru studiul vocii, în căutarea rezolvărilor tehnice de care aveam nevoie. Trista știre a arestării acestor artiști printre care și profesoara mea, Cornelia Gavrilescu, m-a afectat foarte mult iar în inima mea revolta creștea vertiginos. De teamă, începusem să suspectez pe toate persoanele importante pe plan social. Adeziunea la partid a multora dintre ei era doar aparentă, de nevoie, de frică, fapt care făcea ca situația să fie foarte complicată în materie de relații sociale; nu știai în cine se putea avea sau nu încredere! În același timp, organele de conducere, în … ”vigilența” lor ideologică, manifestau neîncredere față de oameni și acționau cu rapiditate la cele mai mici bănuieli de neloialitate chiar dacă nu existau motive concrete ci doar … ”turnătoriile” … foarte frecvente. Mulți dintre cei căzuți în dizgrație erau retrogradați în poziții profesionale mult inferioare sau chiar eliminați din instituțiile unde lucrau. Așa se întâmplase cu Cornelia Gavrilescu și artiștii din lotul celor arestați cu ea; la fel s-a întâmplat și cu marea soprană Dora Massini pe care o cunoscusem în perioada peregrinărilor mele în căutarea tehnicii vocale adecvate. Dora Massini era o personalitate de mare prestigiu; de fiecare dată când o vedeam mă fascina până la intimidare; era foarte frumoasă și impunătoare; suporta cu mult stoicism și demnitate situația în care era pusă de a preda canto la casa de cultură după ce fusese prim solistă a Operei din București și profesor de canto la Conservator; simțeam cum Dora Massini adopta un comportament de … pasivă opoziție … bazată pe o atitudine detașată și zâmbitoare … ; era o lecție de viață pentru mine! Într-o zi am aflat că fusese eliberat acel lot de artiști arestați și deci Cornelia Gavrilescu se întorsese acasă; i-am făcut o vizită pentru a-i exprima întreaga mea afecțiune și solidaritate. Pentru mine, acea vizită la Cornelia Gavrilescu a fost sfâșietor de tristă!

La Conservator, după ce freceventam orele de curs, de canto și alte seminarii, preocuparea mea de bază era aceea de a găsi o sală liberă după program pentru a studia vocalize și fraze de repertoriu cu anumite dificultăți; era un studiu individual în care porneam de la indicațiile primite de la profesori și ajungeam la starea mea vocală specifică în care mă simțeam bine și sigură pe mine … Căutam, căutam, căutam! … Eram într-o permanentă căutare făcând erori, excese, ceea ce, uneori, mă obligau la pauze vocale pentru a-mi odihni coardele vocale.

Unul dintre marii regizori de operă și profesor la Conservator era Jean Rânzescu; făcea parte din categoria acelor personalități ce posedau știința de a pune în valoare artistul, de a-i arăta posturile și mișcările cele mai potrivite și cele mai expresive care să slujească textul cântat și expresia artistică. El fusese și cântăreț de operă și cunoștea necesitățile expresiei vocale fără să dezavantajeze sau să maltrateze personalitatea artistului.

Aceste personalități se răreau treptat în teatrele de operă. O altă personalitate de mare importanță în cariera mea a fost dirijorul Ludovic Bacs care a remarcat caracterul wagnerian al vocii mele; el mi-a deschis noi orizonturi artistice prin muzica lui Wagner; Ludovic Bacs mi-a oferit prilejul a două concerte de operă wagneriană la Sala Radiodifuziunii Române: ”Die Walküre” în care am interpretat rolul Sieglinde și ”Parsifal” unde am interpretat rolul Kundri. Aceste două foarte importante experiențe artistice au fost efectiv premonitoare pentru viitoarea mea carieră … wagneriană.

După ce m-am stabilit în străinătate și am reluat firul carierei mele, am avut parte de o întâlnire extraordinară cu marea soprană Gina Cigna care, în tinerețe, studiase cu Hariclea Darclée. Luisa Petrov, agent artistic ce devenise impesara mea cu care am lucrat până la sfârșitul carierei mele legând o frumoasă prietenie care durează și astăzi, m-a recomandat către marea artistă cu care era în relații. Gina Cigna era o personalitate extraordinar de impunătoare și de o puternică autoritate care însă nu te intimida, nu te anihila, dimpotrivă, te încuraja. Locuia la Milano iar eu chiar acolo aveam să particip la un concert în care trebuia să interpretez Vissi d'arte din ”Tosca”, arie pe care am preparat-o în detaliu cu marea artistă; la acel concert mai participau și alte soprane care fuseseră preparate tot de ea. Gina Cigna vorbea îndelung cu noi și ne dădea foarte multe sfaturi de mare bun simț artistic în ceea ce privește comportarea pe scenă. Cum aveam glasul deja foarte bine impostat și o experiență de interpretare a operei ”Tosca” în decurs de câteva stagiuni cu multe spectacole, ceea ce Gina Cigna a lucrat cu mine a constat în frazarea italiană bazată pe o pronunție autentică și în aprofundarea stării de spirit a personajului fapt pe care punea mult preț; de asemenea ne indica și chiar sugera felul în care noi, prin mijloacele noastre, să ne putem apropia cât mai mult de personalitatea personajului. Sfaturile marii artiste Gina Cigna mi-au fost de mare folos pentru dominarea emoțiilor mai ales că mă aflam practic la începutul meu artistic în … lumea liberă … Din păcate, după această experiență, nu am mai avut ocazia de a mă întâlni cu ea și îi păstrez o frumoasă amintire plină de respect și recunoștiință.

7. Care a fost debutul ca artist liric pe scena unui teatru? Vorbiți-mi despre anumite momente şi aspecte care au marcat evoluţia Dv. în timpul studiilor și în primii ani de carieră.

După absolvirea Conservatorului am fost repartizată profesoară de canto la Școala Populară de Artă din Ploiești unde am funcționat un an. Acolo am cunoscut-o pe pianista Viorica Sabados cu care am legat o extraordinară prietenie ce continuă și astăzi; fiul ei, Lucian Sabados, este actualul director al Teatrului Maria Filotti din Brăila unde anual au loc vara Manifestările Darclée ctitorite de marea soprană Mariana Nicolesco – Festivalul și Concursul Internațional de Canto Hariclea Darclée, la fiecare doi ani, și Sesiunile Master Classes între edițiile Festivalului și Concursului. În anul 2011, am avut onoarea de a fi invitată la Sesiunea de Master Class iar în cadrul Galei am primit din mâinile marii noastre artiste Medalia și Diploma de Onoare Hariclea Darclée pentru meritele artistice ale carierei mele. Cu acel prilej am fost fascinată de perfecta organizare și de atmosfera de entuziasm general manifestată atât de tinerii participanți cât și de publicul foarte numeros prezent în sala teatrului. A fost un mare moment grație căruia mi-am reînnodat firele afective cu țara pe care o părăsisem cândva împotriva voinței și sentimentelor mele.

Continuând firul evocator al vieții mele, după un an, am intrat prin concurs solistă la Opera Română din Cluj sub direcția Domnului Gheorghe Merișescu care căuta o soprană dramatică pentru rolul titular din ”La Gioconda” de Ponchielli care era în lucru; între timp, paralel cu asimilarea muzicală, vocală și teatrală a rolului La Gioconda, am debutat pe scena clujeană cu rolul titular din ”Tosca” de Puccini, Donna Anna din ”Don Giovanni” de Mozart, Elisabetta din ”Don Carlo” de Verdi și rolul titular din ”Aida” de Verdi.

În toți acești ani, încă din perioada studiilor la Conservator, doream să particip la concursurile internaționale de canto așa cum se afirmau și alți colegi ai mei. Pentru aceste participări se constituiau loturi de câțiva tineri, în general 5 – 6, care erau selectați în cadrul așa numitor preconcursuri organizate în țară; mă prezentasem deja de câteva ori în ultimii ani dar nu fusesem selecționată. Granițele erau ”închise” tinerilor de vârsta mea; din țară se putea ieși cu ”asentimentul” Securității condiție obligatorie pentru eliberarea pașaportului; deci, pentru mine, unica posibilitate de afirmare în străinătate era participarea la concursuri internaționale asemenea altor colegi din generația mea. Persoanele agreate de regim puteau călători în străinătate fără restricții dar eu nu făceam parte din acea categorie. Vedeam cu treceau anii și mă apropiam de limita maximă de vârstă pentru participarea la aceste concursuri la care nu aveam acces.

Dar iată că, în anul 1969, la vârsta de 32 de ani, am fost admisă, în fine, într-un lot pentru a participa la Concursul Internațional de Canto de la Toulouse. Uneori la aceste concursuri făceau parte din juriu și personalități din România, în mod deosebit Arta Florescu și care, desigur doreau să favorizeze un premiu sau două pentru concurenții români. La ediția din anul 1969 a acestui concurs, din partea României nu a fost nici-un reprezentant în juriu. Regimul ne-a alocat fiecărui participant câte 20 de franci francezi pentru mâncare pe perioada concursului ale cărui trei faze se desfășurau cam într-o săptămână; mare lucru nu putea să ne asigure acea sumă și, de aceea, luam hrană împachetată la bagaj, lucruri care puteau să reziste o săptămână. Cazarea ne era asigurată la un hotel foarte ieftin, la etajele superioare și fără ascensor; dar nu era o problemă pentru noi care eram tineri și entuziaști pentru această participare. Cine era eliminat la prima etapă se întorcea acasă cu primul tren însoțit de securistul păzitor; colegii care plecau acasă aveau eleganța de a lăsa celor ce rămâneau mâncarea din sacoșele lor. Trec de prima etapă și de a doua; nu mai aveam mâncare deloc și nici bani; norocul meu cu colegii care plecaseră și de la care îmi mai rămăsese o cutie de paté de ficat și câțiva biscuiți. La etapa finală, la categoria soprane eram două: o franțuzoaică foarte elegantă și frumoasă care era adusă cu mașina de părinții ei și … eu! Colega franțuzoaică avea de interpretat aria Violettei din finalul actului întâi al operei ”La Traviata” de Verdi pe care o cânta foarte frumos și consideram că avea mari șanse de victorie. Eu … eram tare … flămândă deoarece, cu o zi înainte mâncasem niște biscuiți cu acea cutie de paté de ficat iar în ziua prezentării la finală nu mâncasem mai nimic; coborând de la etajul al treilea unde aveam camera, mă cam clătinam pe picioare dar aveam în mine … furia de a învinge! Aria pe care trebuia să o interpretez era Vissi d'arte din ”Tosca” de Puccini; norocul meu că nu era prea lungă și că o posedam foarte bine sub toate aspectele. Înaintea mea cântă concurenta franțuzoaică și, spre nenorocirea ei, rupe acută finală; cu tot regretul pentru ea, am simțit touși o licărire de speranță pentru mine. Vine rândul meu. Mobilizarea mea era totală pentru o arie care nu îmi mai punea nici-un fel de probleme. Nu mai simțeam nici foame și nici oboseală! Etapa finală se desfășura cu public. La finalul interpretării mele, publicul mă ovaționează! Succes total! Obțin Marele Premiu la Voci Feminine menționat sub forma Premier Grand Prix pe o Diplomă semnată de Dr. Marcel Bouvier, Președintele Comitetului de Organizare și de Emmanuel Bondeville, Președintele Juriului; din juriu mai făceau parte Gabriel Dussurget, Consilier Tehnic și Artistic al Reuniunii Teatrelor Naționale din Franța și Director Artistic al Festivalului de la Aix-en-Provence, soprana Iris Adami-Corradetti, profesoară de canto la Conservatorul din Venezia, artistă cu carieră internațională pe cele mai mari scene ale lumii inclusiv Scala din Milano, soprana Jeanine Micheau, profesoară de canto la Conservatorul din Paris, personalitate artistică de mare prestigiu și multe alte personalități din mediul direcțiilor artistice ale teatrelor și al agențiilor artistice de impresariat. Bucurie mare, sărbătorire, felicitări, o bine venită cină festivă după … solemna foame care dominase zilele premergătoare triumfului; a fost o cină îmbelșugată cu șampanie. 

 

Imediat am fost contactată de câțiva imrpesari dornici să-mi ofere contracte și care trebuiau tratate prin ARIA – Agenția Română de Impresariat Artistic. Mă întorc în țară cu banii de premiu din care o parte lua ARIA iar suma pentru mine era schimbată în moneda românească. Faptul că m-am întors în țară cu trofeul și cu onorariul a făcut ca să devin, oarecum, o persoană de încredere motiv pentru care mi s-a permis să particip la Concursul Internațional de la Barcelona unde, mi se acordă din nou Premiul Întâi și … por unanimidad … ceea ce înțelesesem că se întâmpla foarte rar. Au urmat alte două Concursuri unde am obținut Premiul al Doilea la Hertzogenbosh, în Olanda, și din nou la Barcelona unde mi s-a conferit Premiul Întâi la secția de Oratoriu. Accentuez di nou asupra faptului că la nici-unul din aceste Concursuri nu a fost în Juriu un membru din România. Acestea au fost singurele Concursuri la care am mai putut participa deoarece, între timp, împlinisem limita de vârstă pentru înscrieri. În urma acestor premii de mare prestigiu, mi s-au propus contracte pentru concerte și producții de operă care erau adresate direct la ARIA și despre care nu am fost nici-odată înștiințată; despre existența acestor propuneri aveam să aflu peste mai mulți ani, când am luat calea libertății și cînd am aflat că eram și persona non grata pentru Spania pe timp de zece ani cu penalizarea unei despăgubiri foarte mari din cauza faptului că ”aș fi refuzat” contractul trimis de ei în urma concursurilor câștigate sub pretextul că aș fi ”bolnavă” în timp ce existau informații obținute de ei că îmi desfășuram activitatea artistică în România în mod normal. ARIA împreună cu Securitatea care conlucra cu cei de la conducerea teatrelor românești, fără a mă informa, formulau răspunsuri din partea mea și astfel cariera mea în străinătate era pusă sub interdicție. Când eram în țară, aveam anumite presimțiri deoarece îmi imaginam că ARIA primea oferte de care și eu eram înștiințată imediat după Concursurile la care participam dar dovada concretă asupra acestor fapte am avut-o abia după plecarea mea definitivă din România.

8. Ce raport psihologic ați avut cu emoţia faţă de parteneri şi faţă de public la începutul carierei? Cum s-a transformat această emoţie în timp?

La început, în primii ani de Conservator, am avut probleme cu emoția. Eram terorizată, deveneam albă și, de cât să cânt, aș fi intrat mai degrabă sub … pian! Apoi, pe parcurs, odată cu creșterea încrederii în mine, situația s-a mai ameliorat. Către sfârșitul carierei, în contextul problemelor ridicate de regiile moderne și noile mode ale spectacolului de operă, emoțiile mi-au dispărut în cea mai mare parte din motive de … rebeliune personală contra acestor aspecte.

9. Care a fost primul spectacol în care ați cântat pe scena Operei Române din Bucureşti? Cine au fost partenerii şi care a fost starea de spirit cu care ați abordat acest eveniment?

După premiile internaționale câștigate, Opera din București nu mai putea ignora calitățile mele și avântul meu profesional. Astfel, după trei stagiuni de activitate la Opera din Cluj, am fost angajată la București unde am avut o foarte bună înțelegere și colaborare cu toți artiștii de la Opera Română. Primul spectacol la Opera din București a fost ”Tosca” de Puccini (28 noiembrie 1972) alături de tenorul Ludovic Spiess și baritonul Octav Enigărescu sub bagheta dirijorului Constantin Petrovici.

10. Care au fost artiştii din generaţiile precedente care v-au inspirat şi v-au stimulat?

Printre artiștii din generațiile precedente care m-au influențat și chiar inspirat au fost Maria Callas, Maria Caniglia, Giulietta Simionato, Victoria de los Angeles, Mado Robin; pe aceasta din urmă o menționez deși era o soprană de coloratură cu un repertoriu total diferit de al meu, deoarece am auzit-o într-un interviu înregistrat făcând o afirmație uimitoare; Mado Robin spunea: cu cât urc în emisie mai sus, cu atât laringele meu coboară. Acest aspect era absolut nou pentru mine. Până la acel moment, nimeni nu îmi spusese vreodată că, în timpul cântatului, laringele trebuie să coboare; de altfel, după mine, nici nu ar putea coborî în timpul zâmbetului care nu consimte acea moale relaxare a obrazului și bărbiei. Cu timpul, am înțeles că relaxarea totală a obrazului și bărbiei ar fi o condiție foarte necesară pentru ca laringele să se poată lăsa în jos. Am căutat îndelung această poziție joasă a laringelui în timpul cântului până când am găsit-o la un moment dat în perioada de apogeu a carierei mele.

11. Dintre toate rolurile interpretate, care este rolul cu care personalitatea Dv. s-ar putea identifica în mod deosebit, aşa numitul rol emblematic? Dar rolul care vă este absolut opus diametral şi cum ați rezolvat dificultăţile emotive ale unui asemenea decalaj comportamental?

Aproape toate rolurile pe care le-am abordat le-am iubit și am căutat identificarea cu ele cu pasiunea acelei totale dăruiri. Primul meu rol așa zis … emblematic … a fost Floria Tosca a lui Puccini … Atât romantismul cât și spiritul ei revoluționar cu implicații sociale și politice se identificau cu acele zone ale personalității mele și pe care, în primii ani de carieră din România, căutam să le ascund pe cât posibil fără să reușesc, poate, în totalitate. Floria Tosca este primul meu rol, deci rolul debutului absolut, realizat la vârsta ideală pentru interpretarea acestui personaj; vocea mea era foarte potrivită pentru el; aria Vissi d'arte mi-a adus victoria cea mare la primul meu Concurs Internațional de Canto, cel de la Toulouse, în 1969, așa cum am relatat. Pentru mulți ani acest rol a avut un statut emblematic pentru personalitatea mea artistică și, poate, nu atât din convingerea mea, cât datorită sufragiului unanim al publicului și colaboratorilor. Un alt rol puccinian care devenise emblematic pentru mine într-o anumită perioadă când deja eram în cariera internațională, a fost Prințesa Turandot; toată lumea o consideră crudă și inumană; eu îi găsisem niște circumstanțe … atenuante … considerând-o asemenea naturii exprimate de mare sau de munte, respectiv marile vârfuri precum Alpii sau Himalaya; nu te poți avânta pentru a le cuceri dacă nu ai calitățile necesare iar dacă, totuși, riști, este normal să pierzi și deci … orice … lamento … devine inutil. Un rol verdian pe care l-am adorat a fost acela al lui Abigaille din ”Nabucco”; o primadonna cu voce de soprană eroică, dramatică dar și de agilitate. Cabaletta Salgo già sul trono aurato … reprezintă o scenă care, în domeniul interpretării, am considerat-o a fi cea mai excitantă și chiar exaltantă! Un rol verdian total opus personalității mele a fost Desdemona din ”Otello”; mi s-a părut lipsită de … intuiție feminină … ; deși își dădea seama că-și enerva soțul, continua să-l agaseze cu unele aspecte care stimulau în el acea feroce gelozie determinând deznodământul final; l-am interpretat urmărind toate exigențele sale dar fără să fiu pe aceiași lungime de undă cu ea. 

 

Rolul emblematic cu care m-am identificat la cel mai înalt grad rămâne cu siguranță Brünnhilde; pentru mine, acest personaj simbolizează soarta noastră, a tuturor oamenilor de pe pământ; la maturitate am ajuns să înțeleg un lucru fundamental: adevărata noastră casă nu este aici, pe pământ, unde trăim experiențele existențiale ale vieții; venim de la Tatăl Ceresc cu care ne aflăm în total acord în … Paradis și Îl slujim cu devotament până când, la un moment dat, Îi devenim contrari din dorința independenței și a manifestării propriei noastre voințe; din acest motiv suntem trimiși pe Pământ, ne încarnăm material, trecem de la o stare de fluiditate în care totul ne era cunoscut și accesibil, la o stare de densitate, de materialitate, în care ne pierdem … adevărata cunoaștere și știință … În aceste condiții, în timpul pasajului existențial terestru, acumulăm experiența vieții care înseamnă … fericire, trădare, suferință, acceptare, detașare, renunțare deliberată … Brünnhilde parcurge toate aceste stări datorită geniului wagnerian al cărui mesaj ne inițiază asupra rostului vieții. În finalul Tetralogiei, în celebrul Starke Scheite, Wagner afirmă prin frazele ei: mich mußte der Reinste verraten, daß wissend würde ein Weib! (pe mine a trebuit să mă trădeze cel mai pur erou pentru ca o femeie să ajungă la cunoaștere!). Ce poate fi mai minunat ? Cum am ajuns să interpretez aceste personaje ? … Foarte … ”simplu” … m-am cufundat … am intrat adânc … în propriul meu … microcosmos … Suntem … pars pro totum … microcosmos în macrocosmos … Tot ce există pe lume există și în mine … trebuie doar să cobor în lăcașul ascuns al sufletului meu și să mă identific cu acel element sau cu acel personaj ori situație care nu se ivise până atunci. Astfel, am constatat de-a lungul anilor că nimic nu mi-e străin!

12. V-am urmărit în aproape toate creaţiile intepretative realizate atât pe scena Operei Române din Bucureşti cât şi pe scenele de concert. Am remarcat admirativ diversitatea virtuozistică (vocalitate de soprană – lirică de agilitate, lirică de linie, cu accente spinto, cu nuanţe dramatice) şi stilistică (clasicism, belcanto, romantism, verism, repertoriu contemporan – în şcolile italiană, franceză, germană, rusă, română) ale repertoriului Dv. În ce a constat discernământul de la baza elaborărilor şi strategia de adaptare a calibrului impostaţiei pentru a conferi fiecărei ipostaze virtuozistice şi stilistice adevărata identitate estetică?

Scuze pentru abdicarea de la modestie! Iată în ce a constat discernământul meu: în inteligență, intuiție, cunoștiințe acumulate prin lecturi selective, în legătura cu … ”ghidul” meu spiritual, în dragostea pentru această profesie, în seriozitatea și abnegația cu care am făcut-o, în toate sfaturile primite și bine considerate de la cei ce știau mai mult, în atentele observări urmărindu-i pe alții cântând, în dragostea pentru viață și oameni, în continua căutare și dorință a perfecționismului, în faptul că nu mă închid în mine și, nu în ultimul rând, în onestitatea caracterului meu … la stadiul la care mă aflu acum … căci calea este … încă foarte lungă spre … mai …

13. Ați interpretat la cel mai înalt nivel artistic foarte mult Mozart, Verdi, Wagner și Puccini. Aș fi foarte dornic să vă stimulez la o definiție a fiecăruia dintre cele patru tipologii de personaje – mozartian, verdian, wagnerian și puccinian.

Consider că Mozart este un muzician inspirat direct de … Divinitate … El nu caută inspirația, ci o găsește … Nu are pasaje așa zis ”goale” cum se mai întâmplă la alți compozitori căci este mereu în expresia perfectei Armonii. Ceea ce îl caracterizează pregnant este umorul prezent în permanență la el chiar și în situațiile dramatice. Drama lui nu este … tragică … Se vede bine că era o natură voiasă. Capodopera sa ”Don Giovanni” este subintitulată … dramma giocoso … Țesăturile sale vocale sunt gândite instrumental ceea ce face ca interpretările muzicii sale să depindă foarte mult de tehnica vocală completă și complexă.

Verdi pune în valoare frumusețea vocii pe care o tratează cu o știință perfectă astfel în cât artistul să se bucure cântând și să poată exprima în frazele sale cea mai complexă virtuozitate vocală fără să sufere; bine înțeles având tehnică vocală foarte eficient completată față de exigențele verdiene.

Puccini este pasionat la maximum! Drama lui este tragică, suferința extremă, vocea este împinsă la limitele expresivității. Orchestra este mai plină, mai de anvergură, mai amplă și, poate, mai bogată de cât la Verdi fără însă a-l … ”îneca” … pe artist. În Puccini, vocea servește pasiunea umană la cel mai înalt nivel prin linii melodice de o nespusă frumusețe și intensitate emotivă.

Cu Wagner te simți avântat într-un ocean de armonii orchestrale. Vocea nu mai este mereu suverană ci, de cele mai multe ori, este tratată asemenea oricărui instrument din orchestră. Tocmai în această … ”avântată scufundare” … în armonia oceanică, de multe ori suprinzătoare, rezidă și plăcerea interpretării rolurilor wagneriene. Sentimentul în Wagner este complex, controversat, ambiguu, mistic. În operele sale de maturitate, rezistența vocală este pusă la mare încercare și, uneori, în anumite roluri, poate atinge, chiar, limitele expuse epuizării. El care era și autorul libretelor sale, a ales subiecte și teme valabile întregii umanități în contexte mitologice și mistice. Carl Gustav Jung ar denumi aceste subiecte utilizând conceptul de … inconștient colectiv … Nici-unui suflet omenesc nu-i sunt străine contextele temelor și subiectelor wagneriene.

14. Care a fost momentul celei mai mari satisfacţii a carierei Dv., cea mai frumoasă şi înălţătoare clipă, cea mai puternică senzaţie a demnităţii artistice? În ce context artistic s-a desfăşurat?

Cred că orice artist de operă are mari satisfacții interpretând personaje atât de minunate. Sunt chiar și momente binecuvântate, mai rare, când toate pot merge ca pe roate cum se spune; când regia este bine făcută, respectă libretul și atmosfera muzicală, când relația cu partenerii este armonioasă, tempii dirijorului sunt cei potriviți, costumul este comod și plăcut și nu te încurcă, sănătatea este perfectă, vocea răspunde foarte bine iar personajul ți se potrivește. Poate că asemenea momente am trăit interpretând roluri verdiene precum Leonora (”Il Trovatore”), Abigaille (”Nabucco”) sau wagneriene precum Senta (”Der Fliegende Holländer”), Brünnhilde din Tetralogie ori eroinele pucciniene ca Floria Tosca și Prințesa Turandot și multe altele. Am satisfacți de a putea spune că scena lui Abigaille de la începutul actului al doilea a operei ”Nabucco” de Verdi, cu acea arie extrem de dificilă atât de linie cât și de agilitate înaltă spre acutul suprem, mi s-a potrivit ca o mănușă așa cum se spune și am simțit maxima exaltare artistică în interpretarea ei.

15. Care a fost cea mai grea durere sau înfrângere din cariera Dv., cea mai grea şi apăsătoare clipă a nedreptăţii?

La această întrebare nici nu aș știi cu ce anume să încep fiindcă am avut parte de multe clipe de grea durere.

Prima mare durere am trăit-o atunci când a trebuit să îmi părăsesc țara și să cer azil politic în Germania la vârsta de … 38 de ani … Din toată această lungă poveste, voi face referire doar asupra unui anumit moment, acela în care, cu o mică valiză în mână, am coobrât din autobuzul care mă ducea de la Nürnberg la Zirendorf, localitatea unde se afla lagărul de refugiați politici pentru cei care nu erau de origine germană. De la coborârea din autobuz trebuia să trasversez un câmp peste care, în zare, se vedeau un grup de cazărmi înconjurate de un gard cu sârmă înghimpată iar pe poartă scria doar atât: Polizei. Ajunsă la poartă, trebuia să spun doar … azil … și eram ghidată de o listă pe care o primeam și pe care trebuia să o respect în tocmai. Organizarea germană este perfectă! Senzația pe care am simțit-o în acel moment era ca și cum mă aruncam singură, în noapte, de pe vârful unei stânci, în jos; dacă dădeam de apă eram salvată iar dacă nu, eram … pierdută! Îngerul era cu mine; atunci am simțit foarte bine prezența Sa și datorită Lui, lumina pe care o întrezăream la capătul tunelului unde mă aflam, nu era un tren care venea ci era chiar ieșirea din tunel.

 

Un alt moment de mare angoasă a fost cu totul diferit. Debutam în ”Götterdämmerung”, în rolul Brünnhilde, rol foarte lung și caracterizat de o profundă complexitate muzicală. După primele două acte eram epuizată în acea seară; dădusem toată energia și trăirea de care dispuneam și simțeam că nu mai aveam nici-o rezervă. Dar mai aveam de cântat finalul … Starke Scheite. Pauza de după actul al doilea era lungă iar actul al treilea începea cu Moartea lui Sigfried, de asemenea o scenă lungă ceea ce făcea ca eu să am peste o oră de așteptat până la scena mea finală. Ori vocea mea, fiind epuizată, simțeam cum se pierde, cum dispare și nu mai puteam scoate nici-un sunet! Eram total afonă și disperarea mea creștea odată cu conștientizarea acestei situații! Nu puteam scoate nici-un sunet! Nu știam ce să fac! Îmi trecea prin cap că ar fi fost posibil ca, în urma acestei situații, să se anunțe publicul că soprana are o neașteptată indispoziție și că nu mai poate continua reprezentația; în cazul acesta îmi periclitam foarte serios viitorul artistic al carierei mele abia reînnodată prin plecarea din România. În final, am hotărât să fac așa cum am făcut de fiecare dată și anume să mă arunc în dramatica vâltoare a momentului; se mai spune pe românește și … în gura lupului! Am făcut o rugăciune! Am intrat în scenă la momentul potrivit și am încercat să cânt … Schweigt eures Jammers jauchzender Schwall … o frază în care emiteam în linie de opt ori un mib2 după care finalizam motivul pe un solb2 chiar la pasajul vocii. Primele două note au fost ușor incerte dar apoi glasul mi-a revenit reușind să interpretez foarte bine întreaga scenă finală Starke Scheite schichtet mir dort și cu mare succes. Din această experiență am învățat foarte mult și, de fiecare dată, când am mai avut de interpretat acest rol, îmi spuneam mie însumi să fiu atentă și să nu dau totul pe parcurs având de cântat și lunga scenă finală. Învățasem lecția … economiei vocale … dar fără să neglijez cota interpretativă a rolului care mi-a reușit foarte bine.

M-am limitat doar la aceste două momente foarte grele ale vieții mele deși am mai avut încă multe altele.

16. O perioadă de timp ați predat canto. Care sunt principiile Profesorului de Canto Magdalena Cononovici ?

După cum am mai spus și mai înainte, căutările mele în direcția descifrării tehnicii vocale au fost permanente și îndelungate. De fapt, până la o anumită limită, se poate cânta cu orice tehnică și în toate manierele. Riscul cântului cu o tehnică neadaptată și neadecvată este însă considerabil comportând obosirea, slăbirea și chiar afectarea coardelor vocale care sunt foarte sensibile. Tehnica bine însușită este cea care protejează coardele vocale și pune întreg corpul să cânte nu doar … gâtul! Corpul poate fi expus la oboseală care nu numai că nu-i va dăuna ba chiar îl va întări și antrena, dar gâtul dacă obosește, necesită pauze vocale di diverse durate; dacă se ajunge la afectarea coardelor vocale și la obligativitatea unor intervenții chirugicale, atunci se pune problema unei întreruperi ale activității artistice cu o repunere treptată și îndelungată în mișcare a cântatului. Probleme mari se pun mai ales în contextul rolurilor de mare anvergură care pun vocea la grea încercare prin lungimea lor, prin carcteristicile mai dificile ale țesăturii și întinderii vocale și prin volumul solicitat la un anumit impact cu o orchestrație amplă. Eu am stabilit pentru mine bazele unei tehnici vocale care poate da rezultate foarte bune pentru toate tipurile de voce. Tăierea nodului gordian a fost marcată de înțelegerea precisă a noțiunii de susținere mult utilizată în pedagogia vocală. Susținerea este o lucrare a mușchilor din jurul centurii abdominale și care stă la baza cântului de operă. Susținerea – în italiană sostegno – este des confundată cu sprijinul – în italiană appoggio – și de aici multe lucruri neclare. A susține este un proces direcționat în sus pentru ca să sus-țină în timp ce sprijinul este un proces direcționat în jos pentru a se sprijini. Cu descifrarea acestei confuzii în contextul practic al tehncii vocale m-am ocupat mult timp dialogând cu toți artiștii cu care am colaborat și cu toți au autorii care au publicat în materie de tehnică vocală. Prin appoggio și sostengo – sprijin și susținere – am conștientizat o anumită dinamică a circumferinței centurii abdominale mărite printr-o dilatare a acesteia grație căreia se poate facilita poziția joasă laringiană atât de necesară. Există două repere – laringian și diafragmatic – care pot fi observate conștient în travaliul lor simultan. Această dinamică dilatatoare a circumferinței centurii abdominale funcționează mai eficient la bărbați care nu sunt atât de preocupați de siluetă așa cum sunt femeile. O notă lungă cântată pe o centură dilatată și prin sprijinul pe aer în jos al laringelui va avea o mai mare stabilitate fără acea tremurătură sau bătaie. Această bază mi-o gândeam metaforic ca pe o ”saltea rotundă de energie” depășind limitele corpului meu și pe care mă puteam sprijini mental cu toată încrederea. Lucrarea corpului furnizează energia necesară cântului. Lucrarea cavităților de rezonanță craniană garantează emisia și calitatea vocală. Gâtul trebuie să rămână pe cât se poate de relaxat și de neimplicat sub aspect muscular. Calitatea vocală trebuie să fie metalică pentru ca vocea să fie puternică și penetrantă ca să se ducă departe dar să fie și învăluită în armonice voluptoase pentru a declanșa fiorul artistic. Pentru a reuși această performanță tehnică, vocea trebuie proiectată într-un singur punct gândit ascuțit, dar care se dezvoltă asemenea unei cupole; exact cum este cupola unei biserci terminată cu un vârf ascuțit. Cupola conferă vocii rotunjime și frumusețe. Găsirea acestui punct se face emițând un așa numit ”sunet mut” cu gura deschisă, în poziție verticală, cu obrazul relaxat și cu bărbia elastic lăsată în jos. Pe locul acestui sunet ”mut” se ”plasază” apoi sunetul cântat. Aceasta este o expunere foarte succintă bazată pe schema generală adoptată de mine și apoi transmisă celor cărora le-am predat canto. Vocalele trebuie să aibe culori apropiate pentru a nu cultiva o voce heterogenă sub aspect timbral. Dicțiunea perfectă este asigurată prin pronunția corectă și clară a consoanelor mai ales a acelora de la începutul cuvintelor. Odată însușită o tehnică bună, construirea personajului, elaborarea nuanțelor, frazarea, se realizează cu ușurință. Tehnica bună reprezintă finalul unui anumit număr de ani de studiu și perfecționare.

17. Aveți contacte sau legături cu artiştii lirici în carieră de astăzi?

Cunosc numele cele mai afirmate și publicizate ale artiștilor români și străini din actuala generație dar nu am nici-un fel de legătură cu ei. Astăzi trăiesc într-o altă dimensiune spirituală a existenței mele din care … ”ies” … foarte puțin, doar atât cât să știu ce se mai întâmplă, după care mă întorc în această dimensiune spirituală contemplând și meditând asupra valorilor universale fără să trăiesc din amintirile mele ori din actualitatea altora.

18. Care este virtutea umană pe care o preţuiți cel mai mult?

Virtutea umană cea mai prețuită este Credința în Creator căruia să-I deschidem inima noastră ca să locuiască în ea.

19. Care este defectul uman pe care îl detestați cel mai mult?

Ignoranța!

20. Aveți vre-un regret în contextul bilanţului carierei artistice realizate?

Nu regret nimic la ora actuală! Capitolul … ”artista lirică” … este de mult închis! Din acest motiv nu îmi amintesc multe fapte, nume, situații. Dar îmi amintesc foarte bine învățăturile însușite și experiențele acumulate! Acum mă ocup cu bucurie de alte aspecte ale vieții care îmi fac plăcere și prin care sunt întru totul împăcată cu mine însămi și cu viața! Știu că această viață pe care am trăit-o și continui să o trăiesc este … perfectă … așa cum tebuie să fie pentru mine această … perfecțiune … Toate evenimentele trăite, chiar și cele mai dureroase, mi-au fost benefice în final și din toate am învățat ceea ce îmi era necesar să cunosc pentru evoluția mea care, desigur, va continua, chiar și după trecerea pragului … fatidic …

21. Care este întrebarea care ați fi dorit să v-o adresez şi nu am fost inspirat să o fac?

Multe alte întrebări ale căror răspunsuri ar mai ilustra … o viață … dar pe care nu le putem aborda aici integral.

REVISTA MUZICALĂ RADIO, 13.07.2017