DAN IORDĂCHESCU ... Mucenicul Călător ...

 

Încerc un sentiment foarte special când mă gândesc la personalitatea lui Dan Iordăchescu, un mare artist, un mare om și un mare prieten al sufletului meu cu care am împărtășit emoții, bucurii, idei, revelații, profunzimi și crâmpeie de eternitate spirituală, într-un crescendo ce s-a desfășurat, cu anumite intermitențe, în arcul de timp a patru decenii. Din acest arc de timp, ultimii doisprezece ani s-au caracterizat printr-o densitate deosebită; în noiembrie 2002 aveam să ne reîntâlnim după o serie de ani în care și el și eu am urmat drumul propriei vieți prin lume dar menținând reciproc reperele fundamentale de viață și artă care ne-au legat din totdeauna. Multe dintre aceste repere le-am evocat în articolele omagiale pe care le-am publicat despre personalitatea.

DAN IORDĂCHESCU - jubileul vocal al eclectismului stilistic

DAN IORDĂCHESCU ... Im wunderschönen Monat Mai ...  

Ne-am reîntâlnit luni 25 noiembrie 2002, la Sala Dalles din București unde amândoi ne aflam la un recital al studenților de la clasele de canto ale Universității Naționale de Muzică. Am discutat îndelung după recital și m-a invitat peste două zile la Palatul Șuțu unde el însuși împreună cu cele două fiice ale sale - Cristina Iordăchescu (mezzosoprană) și Irina Iordăchescu (soprană) - susțineau un recital cu lieduri, arii, duete și terțete din opere. Am acceptat invitația cu mare bucurie deoarece nu mai asistasem la un recital al lui Dan de șaisprezece ani și doream să cunosc și profilul artistic al celor două fiice ale sale care studiaseră canto și începuseră între timp cariera; aflasem că Raluca, fiica cea mijlocie, devenise actriță și că se stabilise prin căsătorie în America. După ce am remarcat cu bucurie că cele două fiice se exprimau în tradiția preluată de la părintele lor, cu muzicalitate și rafinată expresivitate, am retrăit bucuria impactului emotiv cu marea artă a lui Dan Iordăchescu; la 72 de ani împliniți, vigoarea sonorității sale umplea generos spațiul sălii iar multiplele nuanțe timbrale subliniau cu aceiași precisă subtilitate contextul stilistic muzical al pieselor interpretate așa cum îl știam din totdeauna. Dar ceea ce m-a fascinat în mod deosebit a fost un fapt extraordinar: dacă la vârsta de 72 de ani spectrul său timbral era în mod firesc diferit de cel de la vârsta de 55 de ani când îl ascultasem ultima dată sau de la 35 de ani când îl ascultasem prima dată în direct în sală, bogăția expresivă și potențialul comunicării teatrale în frazarea vocală erau la fel de desăvârșite. Era același artist minuțios, atent la detalii, oferind o interpretare în care virtuozismul se conjuga admirabil cu estetismul la cel mai înalt nivel de rafinament. Îl redescopeream pe Dan la o scară superioară și amplificată a interpretării admirând în plus integrarea orientat expresivă a fiecărui detaliu sonor și timbral care ilustra patina inevitabilă a Timpului. Constatam că marele artist accepta Timpul cu sufletul deschis deoarece poseda toate resursele umane pentru a-l domina; spun a-l domina și nu a-l înfrunta; accepta Timpul dar își apăra Prezența care îi atesta Permanența în manifestarea unei Valori Absolute menținute perfect în toți acești ani ... La final l-am îmbrățișat emoționat; el pleca rapid la un post de televiziune; după miezul nopții, revenit acasă, mi-a telefonat și am continuat să discutăm îndelung purtând un dialog permanent, amplu perpetuat în multe conversații telefonice nocturne de la București și Periș vara ca și de la Roma în cursul anului, întâlniri la el acasă care începeau la ora prânzului și se terminau către orele 3 sau 4 dimineața spre regretul lui și al meu. De-a lungul acestor întâlniri am discutat enorm despre viață și oameni, despre artă și artiști, despre muzică și muzicieni, despre tot ce a fost bun sau rău, vesel sau trist, ușor sau greu, frumos sau urât în viața lui, în viața mea și a multor altora pe care i-am cunoscut.

Orice întâlnire cu Dan Iordăchescu avea bogata densitate a mesajului performanțelor sale artistice extraordinare. Ca pe scenă, și în viața privată, Dan Iordăchescu manifesta un dinamism unic în priviri, în îmbrățișare, în felul în care te asculta și reacționa la discursul tău, în felul în care el rostea discursul său în care reușea cu spontaneitate încântătoare să mobilizeze toate reperele memoriei sale exprimate prin cuvinte alese la modul cel mai natural și jovial dar totdeauna maestos grație demnității erudiției sale. Aparenta sa agitație pe care o puteau considera la modul superficial mulți oameni chiar și în timpul carierei, era de fapt o dinamică entropică interiorară permanentă cu sensul unei continue mișcări; este ceea ce în doctrina termodinamică presupune asumarea unor permanente schimbări de condiții ale parametrilor; iar în contextul vitalității sale, ”neastâmpărul” artistic și uman reprezenta de fapt vivacitatea unui spirit foarte dinamic. De foarte multe ori am ascultat glasul lui la telefon ori în conversații rostindu-mi numele ... ”Ștefan” ... și pot spune că de fiecare dată mi-l rostea altfel ... cu altă inflexiune ... cu alte lumini și umbre timbrale ... și înțelegeam astfel imensul potențial al resurselor sale expresive plenar proclamate în cariera sa și care se menținuse intact de-a lungul anilor ... până la acea ... ultima dată ... a ultimei convorbiri telefonice ... sâmbătă 18 iulie 2015... cu ultimele cuvinte pe care mi le-a adresat ... ”Ștefan, să nu mă uiți!” ... un adagio pe care îl rostea din ce în ce mai des în ultimul an ... A doua zi avea să intre în scurta perioadă premergătoare definitivei plecări ... Era foarte lucid și perfect conștient, învăluit într-o tristețe care se accentua din ce în ce mai mult și pe care i-o înțelegeam în totalitate dar pe care, de multe ori, reușeam să o întrerup și să-l fac să râdă copios povestind și analizând cu el anumite fapte și aspecte contemporane și trecute. Dan Iordăchescu credea profund în Dumnezeu; iubea foarte mult viața sub toate aspectele sale și sunt convins că dacă în destinul său ar fi fost o longevitate mai mare, ar fi avut ce să comunice oamenilor din prea plinul spiritului său. Dar existența noastră este un Mister știut doar de Cel Atotputernic iar noi trebuie să avem încredere că Tatăl Ceresc ne oferă ceea ce este mai bun și mai folositor pentru noi chiar dacă nu mereu atingem cu propria noastră înțelegere Esența acestui Adevăr ... Am conversat de multe ori cu el pe această temă ... Iar acum când îl evoc prin aceste rânduri, meditez la faptul că Dan Iordăchescu, care, prin Mesajul Artei sale atinsese de mult Universalitatea, se află în Univers la începutul Eternei Călătorii ...

”Ștefan, să nu mă uiți!” ... Sunt ultimele cuvinte înaintea definitivului salut teren ... Cum se poate uita o asemenea personalitate? Niciodată! Chiar dacă vremurile în care trăim sunt agitate și expuse unei anumite dezordini culturale care afectează implicit informația istorică și actuală, Dan Iordăchescu face parte din categoria acelor personalități absolute care rezistă tuturor vremurilor și agitațiilor sociale și culturale. El era și va rămâne un încântător cosmopolit în cea mai frumoasă și mai apreciativă accepțiune a termenului care a suferit în timp foarte multe devieri contextuale. Între multiplele sensuri și tendințe de utilizare ale acestui concept, există un unghi frumos, laudativ, elegant, elevat și subtil care definește un cosmopolit de tip iluminist ce atinge universalizarea prin complexitatea absolută a formării sale. Într-adevăr, Dan Iordăchescu avea la activul formării sale șase limbi, o cultură vastă și în foarte multe domenii cu precădere din zona umanistă, un profil intelectual muzicologic de cea mai autentică factură puternic manifestat în: teatrul dramatic, poezie, teatrul liric, muzica vocal simfonică, oratoriu, cantată, aria antică, aria de salon, romanța de salon, romanța populară, cântecul, liedul în care proclama într-un vers un univers expresiv prin paroxismul sublim al rafinamentului total. Trăsăturile sale umane reuneau pacifismul, umanismul și universalismul tehnic, virtuozistic, estetic, stilistic; vastitatea teritorială a zonelor stilistice și estetice în care personalitatea sa asuma o poziție dominantă era percepută și gustată deoportivă de artiști și de public. Dan Iordăchescu era totodată un om cu o rară capacitate de a coordona propria gestiune a conduitei sale în relațiile sociale și artistice prin autonomia unei mari stabilități comportamentale. În societate ca și în privat era poliedric; avea un modus vivendi elegant, suplu, interlocutor și ascultător extrem de expresiv, concentrat și tăcut când asculta. Și în aceste circumstanțe ale vieții private, Dan Iordăchescu confirma complexitatea personalității sale caracterial pluridimensională și temperamental efectiv polifonică ... Temperament polifonic ... Este o formulă metaforică pe care o folosesc doar pentru a-l caracteriza pe Dan Iordăchescu ... L-am contemplat și studiat atât personal când îl urmăream în sala Operei sau a Filarmonicii cât și după aceea când îi reconstituiam detaliile artistice și umane cu ajutorul memoriei mele, retrăind scene întregi de artă și viață. În temperamentul său se desfășurau simultan șuvoaie de stări emotive dintre cele mai variate ...

În studiile mele precedente publicate în paginile acestei reviste și dedicate marelui artist, am subliniat în repetate rânduri cu argumentări analitice foarte ample, personalitatea artistică atipică a unei vocalități absolut singulare. Lirismul și dramatismul erau reunite într-o perfectă și rarissimă unitate dialectică. Academismul didactic aplicat profilul vocal Dan Iordăchescu la vremea studenției încadrase inițial vocea sa în categoria de bariton liric. În ulterioara sa evoluție, Dan Iordăchescu a cultivat o progresivă și rafinată dezvoltare a lirismului care, atunci când a atins cota unei condiții foarte robuste, a erupt efectiv într-un dramatism pardoxal și fascinant în același timp. În acest context, a reușit să cultive lirismul și dramatismul deopotrivă cu o rară abilitate virtuozistică. O experiență mai aprofundată în repertoriul teatrului liric universal ne oferă o revelație analitică extrem de importantă: dincolo de apartenența evidentă la genul liric sau dramatic, fiecare rol are părți lirice și părți dramatice; fiecare rol liric are zone dramatice așa cum fiecare rol dramatic are zone lirice. Grație măiestriei artistice a lui Dan Iordăchescu și apoi a numeroaselor colocvii avute cu el, am înțeles că există un pianissimo liric și un pianissimo dramatic și, de asemenea, un fortissimo liric și un fortissimo dramatic în cadrul unei vaste clasificări tipologice a momentelor estetice din desfășurarea dinamică a unei linii vocale în repertoriul universal. Iar dacă acestor contexte le mai atribuim și specificitățile expresive timbrale de la nuanțele cele mai deschise la cele mai închise, atunci vastitatea tipologică se amplifică enorm.

Dan Iordăchescu a interpretat rolurile lirice cu absolută măiestrie și s-a impus în rolurile dramatice cu o pregnantă putere de convingere. În vastul său repertoriu de la baroc la contemporani, a repurtat mari succese într-o galerie impresionantă de roluri verdiene începând cu ”La Traviata”, continuând cu ”Il Trovatore”, ”Un ballo in maschera”, ”Don Carlo”, ”La forza del destino” și culminând cu o tripletă de roluri foarte dramatice precum Nabucco (la Radio France din Paris, în concert alături de Elena Suliotis), Amonasro din ”Aida” (la Florența, la Maggio Musicale Fiorentino alături de Virginia Zeani, ori la Wiener Staatsoper alături de Teresa Kubiak, Placido Domingo dar și Ludovic Spiess sub bagheta lui Riccardo Muti) și Jago din ”Otello”(solicitat de Mario Del Monaco pentru o producție la Wiesbaden ori la Lisabona alături de James McCracken). În urmă cu zece ani, într-o emisiune radiofonică realizată împreună cu distinsul redactor Mihaela Soare, am dezbătut un aspect foarte interesant pe care l-am aflat de la Dan Iordăchescu în discuțiile noastre și pe care l-a povestit și în primul său volum de memorii. Faptul pe care l-am dezbătut în acea emisiune a relevat un aspect extraordinar pe care doresc să-l reactualizez în această evocare. Dan Iordăchescu se afla la Opera din Budapesta pentru rolul titular din ”Don Giovanni” de Mozart; spectacolele acestei producții se alternau cu cele ale producției de ”Otello” de Verdi al cărui protagonist era legendarul Mario Del Monaco. După o reprezentație cu ”Don Giovanni”, la cabina lui Dan Iordăchescu se prezintă Mario Del Monaco care îl îmbrățișează și îl felicită pentru magistrala creație răsplătită de public cu un nesfârșit uragan de aplauze. Del Monaco îl întreabă pe Iordăchescu dacă agenda sa de lucru i-ar consimți disponibilitatea ca peste o lună circa să cânte și într-o producție de ”Otello” de Verdi la Wiesbaden; baritonul român controlează programul său, constată că ar fi posibilitatea unui efort ca să participe și la acele reprezentații; nu spune însă lui Del Monaco că nu a studiat rolul și că doar îl cunoaște în contextul culturii sale generale de repertoriu abordând până la acea dată doar celebrul monolog al personajului Jago (”Credo”) în recitaluri și concerte. Muzicalitatea perfectă, experiența scenică și inteligența artistică îi consimt lui Dan Iordăchescu asimilarea completă, muzicală și teatrală, a rolului sub îndrumarea marelui regizor Jean Rânzescu în trei săptămâni, interpretarea personajului într-o reprezentație la București imediat, pentru ca la finele respectivei luni să fie complet preparat și antrenat pentru producția de la Wiesbaden. Dar dincolo de acest fapt extraordinar, am aprofundat un alt aspect la modul următor. Del Monaco se afirmase deja în istorie ca un absolut interpret al rolului Otello din capodopera verdiană; avea un simț extraordinar al muzicii lui Verdi, al personajului său și al celorlalte personaje în mod deosebit Desdemona și Jago. Este extraordinar de semnificativ faptul că Del Monaco a întrevăzut pe Jago verdian în personalitatea lui Iordăchescu în timpul interpretării lui Don Giovanni mozartian. Și nici nu și-a închipuit că acel bariton fantastic care interpreta magistral pe Don Giovanni nu ar avea în repertoriu Jago din capodopera verdiană ”Otello”. Acest fapt atestă forța lirismului și a dramatismului perfect armonizate în arta lui Dan Iordăchescu. Am analizat aceste aspecte corelate cu episodul Del Monaco la Budapesta de foarte multe ori în colocviile mele cu Dan Iordăchescu, uneori chiar la pian cu partitura deschisă. Într-una din serile noastre de dialog în profunzimile Verbului Vocal, Dan îmi spune aceste cuvinte: ”La viața mea, ți-am semnat dedicații numeroase pe partituri și fotografii în care am exprimat tot ce simt eu pentru tine în Prietenia noastră! Acum am eu o astfel de rugăminte: pe această partitură de Otello, doresc să-mi scrii tu ceva din străfundul spiritului analitic referitor la interpretarea mea în rolul Jago!”. Am rămas blocat de emoție și ... după ce l-am privit în ochi, încărcat de cele ce discutasem și de audierea împreună a emisiunii radiofonice realizate de mine cu Mihaela Soare, am așternut pe una din paginile albe de la începutul partiturii, câteva gânduri analitice dar și omagiale pline de toată tensiunea afectivă a emoției momentului. Partitura este în biblioteca Maestrului ...

Îmi amintesc de un concert vocal simfonic în care interpreta acompaniat de orchestră Lieder eines fahrenden Gesellen (Cântecele ucenicului călător) de Gustav Mahler. Erau patru cântece dar atât de diferite între ele iar eu fusesem impresionat în mod deosebit de accentuarea sa expresivă în cel de al doilea cântec; țesătura tonală foarte dificilă, ambitusul total fiind cuprins între LA și sol1 practic două octave asemenea unei arii de operă dar care trebuia interpretată adecvat stilului muzicii lui Mahler; linia vocală solicita repetitiv - interogativ și exclamativ - cuvintele Schöne Welt (Frumoasă Lume); Dan Iordăchescu emana o bucurie explozivă într-o multitudine de unghiuri ale inflexiunilor timbrale cu o expresivitate mereu alta în funcție de contextul tonal și specificitatea sunetelor în cadrul ambitusului său.

https://www.youtube.com/watch?v=NJEBE7B8oi8

Se simțea cât de mult iubea lumea, cât de mult îi plăcea să fie un permanent ... Ucenic ... fiindcă muncea enorm și un permanent ... Călător ... pentru că rămâne în istorie artistul român cu cea mai vastă arie geografică a turneelor desfășurate efectiv în aproape toate continentele și colțurile lumii ... Un încântător ... Ucenic Călător ... pe care, pe măsură ce îl cunoșteam și îl adânceam mai bine sufletește, îmi dădeam seama că era de fapt un ... Mucenic Călător ... care a suferit enorm de mult în viața sa ... Este o afirmație pe care poate multă lume nu ar putea s-o creadă și nici s-o înțeleagă ... Eu însă am înțeles de mult ... ambitusul personalității sale umane ... de la ucenicie la ... mucenicie ... Din fragedă tinerețe și până în ultima perioadă de timp, Dan Iordăchescu a avut parte de o suferință cumplită; foarte puțină lume își imaginează că această personalitate care strălucea pe scenă și în societate într-un mod fantastic de exuberantă veselie și voluptate, avea parte în lăuntrul ființei sale de o suferință atroce. În interpretările sale, publicul întrezărea și chiar simțea lacrima din voce ca pe o rară emblemă pe care o ilustra într-o multitudine de expresivități și care, uneori, izbucnea și pe fața lui chiar pe scenă în anumite momente. Dar mi-a fost dat să văd lacrima și pe fața lui umană, dincolo de scenă, lacrimă de bucurie, de fericire, de triumf artistic, de melancolie, de nostalgie, de mâhnire, de singurătate, de durere, de ... disperare ... în anumite momente în care aprofundam ideile biblice fundamentale integrate în raționamente foarte solide și apoi ascultam ca pentru o exorcizare interpretarea sa în ”Ave Maria” de Schubert; vocea lui Dan Iordăchescu în această minunată rugăciune îmi produce aceiași senzație pe care o trăiesc săptămânal în Catedrala San Pietro atunci când mă reculeg în fața capodoperei ”Pietà” a lui Michelangelo ... Am repetat această afirmație de câteva ori în programele mele radiofonice dedicate lui și am dorit să o reactualizez și în aceste rânduri ...

https://www.youtube.com/watch?v=ob42s5yVLHY

Am analizat, aprofundat, contemplat și gustat interpretările lui Dan Iordăchescu în emisiuni de Radio, Televiziune, în conferințe, în cursurile predate, în master-uri și am savurat puternica și plăcuta uimire a melomanilor și studioșilor din multe țări în fața artei sublime a acestui mare artist. Repertoriul său a fost vast și invit cititorii la reparcurgerea articolelor mele semnalate dar și la lectura enciclopediilor unde numele baritonului nostru figurează la loc de cinste. Dan Iordăchescu a interpretat și opere contemporane, capodopere ale secolului al XX-lea dintre care unele complet necunoscute publicului român. Mă voi referi acum la personajul titular din opera ”Don Chisciotte” de Vito Frazzi interpretat de artistul român în premieră la Roma în formă de concert în cadrul a două reprezentații din 23 și 24 iulie 1971; sub bagheta marelui dirijor Bruno Bartoletti la pupitrul Orchestrei Simfonice RAI din Roma și a Corului pregătit de admirabilul dirijor Gianni Lazzari, evoluau, în interpretarea unor valoroși artiști ai momentului, treizeci de personaje gravitând în jurul personajului central și titular al operei în care Dan Iordăchescu a realizat o creație rămasă în Fonoteca de Aur a Radiodifuziunii Italiene. În cadrul parcursului întreprins pentru Doctoratul în Muzicologie pe care l-am susținut la Universitatea Națională de Muzică din București sub îndrumarea eminentului Profesor Dr. Șerban Dimitrie Soreanu, unul din referatele cu tema ”Aspecte ale vocalității în opera neoromantică a secolului al XX-lea” din luna aprilie 2008, a fost dedicat acestei opere analizată pe baza înregistrării integrale din Fonoteca Radiodifuziunii Italiene și pe care am prezentat-o ulterior în premieră pentru România și în cadrul unei emisiuni realizate la Radio România Muzical împreună cu distinsul redactor Iolanda Drâmbei. Premiera absolută avusese loc la Teatro Comunale din Florența în urmă cu două decenii; de atunci peste această operă se așternuse tăcerea deoarece nici-un bariton al epocii nu se încumetase să abordeze dificilul rol care este foarte lung și necesită un ambitus foarte mare. Compozitorul, la vârsta venerabilă de peste 80 de ani, dorea ca și la Roma să fie reprezentată opera dar era dificil de găsit baritonul care să fie vocalist complet la modul absolut, muzician, muzicolog, estet, stilist și actor; Maestrul Francesco Siciliani, fost student al lui Frazzi la Florența la clasa de compoziție a conservatorului florentin, fost director artistic la Scala și Președinte al Orchestrei Simfonice RAI, îl cunoștea pe Dan Iordăchescu de la producțiile la care luase parte la Scala din Milano, la Roma, Florența, Torino, Veneția; Siciliani era convins că doar Iordăchescu va putea aborda rolul fapt confirmat de uriașul succes repurtat de baritonul român. În amplul referat al parcursului meu doctoral în Muzică, am realizat o completă analiză muzicologică, tehnică vocală, estetică și stilistică a interpretării lui Dan Iordăchescu în monologul final din scena morții personajului său. La sesiunea de prezentare a acestui referat, Dan Iordăchescu a fost invitat de onoare însoțit de fiica sa, soprana Irina Iordăchescu. A fost prezent și la susținerea publică a Tezei mele de Doctorat în Muzicologie, câteva luni mai târziu, în noiembrie 2008.

https://www.youtube.com/watch?v=RJDqQj7q-kM

În acest monolog Dan Iordăchescu ilustrează majestuos luciditatea și transa într-un echilibru perfect. Luciditatea stimulează configurația coloanei sonore modulând propria conformație într-o imensitate numerică de variante estetice conferind sonorității un genial dozaj al proporționalității dintre amploare și lărgimea sunetului în cadrul căruia parametrul vibrato are un rol determinant asupra efectului final expresiv. Transa îl poartă către nuanțele cromatice ale unor culori incredibil de numeroase și de proaspete datorită unui rar și abil procedeu estetic al spontaneizării prin care calibra expresia în perfectă corelație cu momentul muzical al discursului dramaturgic din frazare. Acest balans extraordinar dintre luciditate și transă conferea personajului său aura teribilă de ... agonie și extaz ... 

Luciditatea și transa, agonia și extazul, pe care dragul meu Prieten le-a cardinalizat admirabil în viața și cariera, sa îmi apăreau într-o configurație expresivă foarte interesantă în această perioadă finală a existenței sale când am avut ultimele dialoguri la telefon. Dacă luciditatea se lupta dureros cu agonia, în schimb transa îl purta către acel extaz al definitivei plecări către Eternul Prezent a Mucenicului Călător pornit în Universul Armoniei dintre Lumina și Căldura generos emanate în parabola sa umană și artistică.

”Să nu mă uiți, Ștefan”! a fost ultima dorință exprimată în convorbirile noastre cele din urmă ... ”Nu te voi uita, dragă Dan”! ... este una din palpitațiile sufletești ale Eternei Misiuni pentru care mă simt chemat în existența mea! ...

REVISTA MUZICALĂ RADIO 12.09.2015

DAN IORDĂCHESCU ... Im wunderschönen Monat Mai ...

 

Mesajul artistic al marilor creatori întru comuniunea sunetului și a cuvântului este eternizat de carisma marilor interpreți a căror gândire interpretativă recrează actul miraculos al marilor desăvârșiri expresive din Inspirația Divină manifestată prin virtuțile sensibilității omenești. Am ajuns la aceste profunzimi ale gândirii estetice în Universul Verbului Vocal datorită marilor artiști de care m-am apropiat sufletește încă de la o vârstă fragedă și care au influențat și determinat drumul meu în viață în numele Dragostei față de Vocea Umană în totalitatea formelor sale de manifestare stilistică. Între acești mari artiști se află la loc de cinste baritonul DAN IORDĂCHESCU (2 iunie 1930, Vânju Mare - 30 august 2015, București), personalitate artistică de frunte a șoclii de canto române, afirmat într-o prestigioasă carieră națională și internațională în cele mai mari teatre lirice ale lumii culminând cu Teatro alla Scala din Milano, Wiener Staatsoper, Bolshoi Teatr din Moscova și multe altele din Europa, America de Nord și de Sud și Asia.

Interpretările sale au avut un impact foarte puternic asupra mea încă de la primele audieri în programele radiofonice urmărite de mic copil. Apoi, l-am admirat în sala Operei Române din București iar, la un moment dat, după un spectacol cu ”Traviata” de Verdi am simțit chiar dorința de a merge la cabină să-l cunosc, să-l văd și să-l simt mai aproape. Reiau considerația făcută în articolul omagial intitulat DAN IORDĂCHESCU - Jubileul vocal al eclectismului stilistic DAN IORDĂCHESCU - jubileul vocal al eclectismului stilistic pe care i l-am dedicat anul trecut tot cu prilejul zilei sale de naștere. În acea seară am inaugurat o relaţie umană şi artistică într-o evoluţie progresivă sub semnul unei cercetări estetice şi stilistice continue şi care, peste ani, s-a sublimat într-o Prietenie fraternă care mă onorează, mă stimulează şi mă bucură într-o absolută rezonanţă sufletească a Verbului Vocal.

Invit la recitirea articolului meu de anul trecut în care am aprofundat sub aspect istoric, virtuozistic, stilistic, statistic și social artistic, traseul devenirii marelui artist Dan Iordăchescu. Am aprofundat atunci relația sa deosebită cu Maestrul CONSTANTIN STROESCU - Seniorul Stilisticii Vocale Românești genialul său profesor vocal și părinte artistic, grație căruia, peste ani, se poate asocia numelui lui DAN IORDĂCHESCU sintagma ... Jubileul vocal al eclectismului stilistic ...

În cadrul studiilor mele îndelungate în Universul Verbului Vocal și, datorită cărora, am ajuns să întemeiez pe baze doctrinare profunde, în premieră absolută domeniul de Estetică Vocală, meditația și contemplarea profilului artistic al baritonului Dan Iordăchescu au avut un rol foarte important. În sala Operei Române din București, la spectacolele sale, eram captivat de multitudinea nuanțelor sonore și timbrale cărora începeam să le disting un dublu mecanism: realizarea tehnică orientată spre echilibrul emisiei în deplină și fidelă aderență filologică la partitură și starea emotivă a rafinatelor inflexiuni pluridimensionale vocale de la cele mai intense la cele mai delicate. Marele artist se impunea printr-o anumită grijă față de expresivitatea vocală sugerând magistral acea smerenie față de autor, personaj, parteneri și, nu în ultimul rând, față de publicul care îl aplauda într-un adevărat delir al entuziasmului. Personalitatea baritonului Dan Iordăchescu declanșase un devărat fenomen artistic și social din care începusem să fac parte și eu și încă de la o vârstă destul de fragedă. Devenise un ritual mersul la cabină pentru felicitările de rigoare și îmbrățișările entuziaste. Mă puteam considera, treptat, printre prietenii săi și ... cu toate acestea ... misterul personalității sale continua să stimuleze eforturile unei atente concentrări întru ... descoperirea sa totală ...

Primii pași decisivi pe care i-am făcut pe drumul care avea să mă poarte spre revelațiile totalei descifrări, au fost prilejuiți de primele sale recitaluri de Lied și Muzică Vocală de Cameră la care am asistat. Aceste recitaluri au fost ca un fel de poartă de acces în intimitatea mecanismelor interne de la baza capodoperelor sale interpretative din repertoriul de operă. În recital, aveam să simt mult mai intim și mai profund trăirea omului Dan Iordăchescu ilustrată de suflul cosmic al unei vocalități care trăia conștient euforia universalizării. Nu este o exagerare ceea ce afirm; mă refer la faptul că împlinirea expresivă sonoră și timbrală a multitudinilor nuanțelor în detaliu calibrate pe fiecare stare emotivă a poeticității metaforice determina expansiunea spirituală a fiecărui ... vers într-un adevărat ... univers ... Evident că nu am atins subtilitatea acestor percepții încă de la primul recital la care am asistat dar pot spune că din seara primului recital, pentru mine a început fașcinanta explorare a relației sunet - cuvânt de-a lungul unei intense și complexe gestații de cunoaștere interdisciplinară reunind poezia, muzica, tehnica vocală, tehnica literară. Arta magnifică a lui Dan Iordăchescu mă conducea către culmile nebănuite ale unei gândiri abstracte în care Liberul Arbitru se armonizează cu Rigoarea Absolută într-un echilibru stabil ce conferă autentica Demnitate a Intelectului încununat în Estetism grație Intonației Sufletești a Cuvântului devenit Verb Vocal. În recital, marele artist dovedea o autonomie eliberată de convențiile complexe ale spectacolului de operă, proclamând esența fundamentală a ființei sale încălzită de aura unui potențial mental de uluitoare forță.

În toamna anului 1975, pe șcena Ateneului Român, asist la un recital al lui Dan Iordăchescu prefațat de Maestrul Constantin Stroescu, eminentul profesor de Conservator, tenor cu o prestigioasă carieră internațională desfășurată în mari teatre europene și americane. Stroescu, la 89 de ani împliniți, impecabil, drept, simpatic, cu luciditatea unei memorii prodigioase, introduce serata vorbind despre discipolul său, Dan, care asumase de mult o condiție filială față de dumnealui. Cuvintele Maestrului sunt iluminatoare pentru aprofundarea Discipolului. La finele prezentării sale, Maestrul Stroescu interpretează două poeme vocale de Enescu pe versuri de Fernand Gregh (1873 - 1960), poet francez pe care îl cunoscue personal în vremea experiențelor sale artistice pariziene foarte numeroase. Cu toții suntem uimiți de forța vocală a Maestrului care intrase de câteva luni în al nouăzecelea an de viață. A urmat o îndelungă și emoționantă îmbrățișare dintre Maestru și Discipol care a continuat serata cu recitalul pe care îl pregătise. 

În acea seară aveam să realizez o directă confruntare estetică dintre Maestru și Discipol sub semnul unei perfecte continuități a dialecticii dintre soliditatea tehnică și desăvârșirea stilistică. Acea seară a fost un moment fundamental în drumul cunoașterii pe care pornisem cu câțiva ani în urmă.

Momentul suprem al acestei aprofundări aveam să-l trăiesc câțiva ani mai târziu, când, tot pe șcena Ateneului, marele artist Dan Iordăchescu, interpreta, împreună cu fantasticul pianist Valentin Gheorghiu, ”Dichterliebe” de Robert Schumann (1810 - 1856) pe versurile lui Heinrich Heine (1797 - 1856) ... Era chiar în luna mai iar liedul inaugural al ciclului era ... Im wunderchönen Monat Mai ... (În minunata lună mai) ... Cele șaisprezece lieduri se succedau într-o înlănțuire melodică impresionant nuanțată de Dan Iordăchescu care efectiv ardea asemenea unei torțe vii. Stimulat de interpretarea sa, am procurat partitura și mi-am însușit întregul ciclu la pian aprofundând alternativ interpretarea sa grație discului LP Electrecord cu acest ciclu. Simțeam că în acea lună mai intrasem definitiv în intimitatea universului estetic al lui Dan Iordăchescu; fiecare nuanță sonoră configurată în multiple dimensiuni ale coloanei sonore și impostată într-o amplă varietate de consistențe timbrale de la cele mai întunecate până la cele mai luminoase erau puse în valoare printr-o uimitoare măiestrie a fenomenului de rezonanță de un impresionant kopfstimme care conferea majestuoasă unduire frazării în discursul vocal. De atunci am ascultat în recitaluri și în imprimări un foarte mare număr din totalul de 1.500 de lucrări pentru voce și pian de la baroc până la autorii contemporani pe care Dan Iordăchescu le-a abordat în interpretările sale. Dar luna mai a fiecărui an rămăsese o lună în care majoritatea timpului meu liber era dedicat aprofundărilor cu partitura a tălmăcirilor geniale oferite de harul marelui nostru artist într-un exercițiu spiritual care culmina cu bucuria serbării zilei sale de naștere - 2 iunie - după ritualul ... Im wunderchönen Monat Mai ... Au urmat lui Schumann mulți alți compozitori precum Schubert, Brahms, Wolf, Mahler, Chopin, Beethoven sau exponenți școlii franceze ori engleze, ruse sau spaniole ori ale altor școli și curente ... Un loc aparte în profilul artistic al lui Dan Iordăchescu îl are cântecul și romanța românească în care se simte cum rostirea sa are greutatea celui ce reunește valența vocalistului cu harul actorului. Fiecare cuvânt al fiecărei fraze trăiește printr-o subliniere expresivă distinctă. 

 

Foarte interesant este că, pe măsură ce gustam estetismul în lied al lui Dan Iordăchescu, revenirea în sala operei îmi prilejuia o îmbogățită receptivitate a noi detalii expresive și o mai profundă înțelegere a personajelor pe care le interpreta. Am înțeles că rolul de operă are o multitudine de condiții stilistice iar realizarea completă a multora este condiționată de o experiență profundă în repertoriul de lied așa cum dramaturgia liedului poate manifesta în anumite momente forța expresivă a unui personaj de operă.

În Operă ca și în Lied, Arta lui Dan Iordăchescu ne oferă revelația unui flux psiho-emotiv care stimulează o adevărată geneză stilistică a unui estetism interpretativ impresionant în care caracterul și temperamentul artistic se alternează și se completează simbiotic. Liedul și Opera au foarte multe zone comune într-o multitudine de sensuri expresive care se succed într-un balans încântător la fel cum ... primăvara se îngână cu vara ... în jurul lui ... 2 iunie ... în care an de an Dan Iordăchescu era omagiat și sărbătorit ... 

Peste ani, am avut o emoționantă satisfacție atunci când am publicat un studiu estetic intitulat ”Dialog spiritual sub semnul comuniunii dintre sunet și cuvânt” pentru booklet-ul CD-ului EDC 724 al Casei de Discuri Electrecord, în care au fost digitalizate înregistrările ciclului ”Dichterliebe” de Schumann acompaniat de Valentin Gheorghiu împreună cu alte lieduri ale aceluiași compozitor și unele lieduri de George Enescu pe versuri de Carmen Silva.

Iar la finele ritualului meu estetic ... Im wunderchönen Monat Mai ... în fiecare an, gândurile mele cele mai sincere și frumoase se reunesc într-o caldă îmbrățișare către spiritul marelui Artist, Prieten și Om care este și va rămâne în istoria universală a artei lirice ... Dan Iordăchescu!

REVISTA MUZICALĂ RADIO 02.06.2015

DAN IORDĂCHESCU - jubileul vocal al eclectismului stilistic

 

De mic copil am simţit o atracţie deosebită faţă de vocile oamenilor şi modul lor de a se exprima iar datorită muzicii, această atracţie s-a confirmat a fi o sensibilitate faţă de vocea cântată pe care, treptat, am aprofundat-o în totalitatea dimensiunilor ei expresive. Foarte rapid am devenit un fervent pasionat al vocii şi vocaliştilor dn toate genurile şi stilurile dedicându-mă în mod deosebit muzicii vocal simfonice, operei, operetei, liedului şi muzicii de cameră. Pe măsură ce cunoşteam noi artişti, doream imediat o apropiere de sufletul lor pentru a înţelege fascinantul mister al mecanismului expresivităţii vocale. Astfel am cunoscut şi am cultivat prietenia marilor artişti români din mai multe generaţii iar când destinul m-a purtat pe cărările lumii am căutat prietenia artiştilor de prestigiu care mă încântaseră în audiţiile radiofonice şi discografice la care aveam acces.

În universul memoriei mele afective şi estetice există un moment a cărui puternică trăire îşi menţine constant fiorul emotiv declanşat de primul spectacol de operă pe care l-am urmărit în interpretarea marelui bariton DAN IORDĂCHESCU (2 iunie 1930, Vânju Mare - 30 august 2015, București). Era duminică 29 decembrie 1968, „Traviata” de Verdi, în rolul Germont având ca parteneri pe Eugenia Moldoveanu debutantă în rolul Violetta Valery şi pe George Corbeni în rolul lui Alfredo. Era sfârşit de an, vacanţă de iarnă, iar eu în fiecare seară mergeam la câte un spectacol la Operă ori la Operetă, iar în zile de duminică la două spectacole chiar, fiind programate atât dimineaţa cât şi seara. Deşi eram abia în clasa a şasea, datorită studiilor de pian şi a pasiunii pentru citirea rapidă şi intensă a partiturilor, eram deja obişnuit cu complexitatea fenomenului estetic al spectacolului de operă pe care îl urmăream cu o totală fascinaţie. Ascultasem vocea lui Dan Iordăchescu în emisiuni de Radio şi Televiziune, citisem articole şi interviuri în jurnale şi reviste unde umăream ce se publica despre viaţa muzicală; îi vedeam numele pe afişele Operei la acele spectacole la care nu puteam merge fiindcă, elev fiind, dincolo de obligaţiile de studiu, nu puteam circula prin oraş de unul singur mai ales la ore târzii şi deci depindeam de disponibilitatea celor care mă însoţeau şi de care, mai ales în vacanţe, abuzam foarte mult; iar până la liceu mai aveam doi ani. În sfârşit, în acea seară aveam prilejul să-l urmăresc pentru prima dată în sala de spectacol pe marele artist iar emoţia pe care am trăit-o a fost foarte puternică.

https://www.youtube.com/watch?v=LEdRr8Wxprk 

Primul lucru care m-a frapat la personalitatea artstică a lui Dan Iordăchescu a fost faptul că, încă de la intrarea în şcenă a lui Germont, în actul al doilea, în timp ce personajul face câţiva paşi pe fondul introductiv al orchestrei, figura sa exprima deja foarte mult; expresia feţei, gestul mâinilor, atitudinea corpului şi chiar mersul aveau o semnificaţie anticipând ceea ce avea să abordeze prin imediata frazare vocală; mersul lui Dan Iordăchescu în personajele sale pe care ulterior i le-am analizat cu plăcută uimire, este o rezultantă a gândirii le nivelul metroritmic a frazei muzicale; treptat, în toate rolurile în care l-am admirat, am constatat cum întregul complex gestual al atitudinii sale fizice în personaj este impregnat de muzicalitatea sa absolută în echilibrată interferenţă cu specificul compozitorilor. Revenind la acea primă seară de la finele anului 1968, când a început să cânte, am fost bulversat de o anumită forţă a glasului său manifestată chiar şi atunci când exigenţele partiturii solicitau nuanţe de piano şi pianissimo. Dincolo de faptul că interpretarea sa releva toate prescripţiile partiturii aşa cum autorul a dorit iar simpla examinare a partiturii îmi confirma plenar această fidelitate filologică, eram foarte atras de anumite nuanţări, accentuări, modulaţii, inflexiuni care la prima reprezentaţie m-au uimit chiar dacă nu le-am conştientizat prin înţelegerea lor totală de cât după un anumit număr de ulterioare reprezentaţii ale marelui artist. Dar în acea primă seară mi-am dat totuşi seama că modul de a interpreta al lui Dan Iordăchescu va deveni o temă de studiu şi cercetare de foarte mare durată şi care ... nu s-a încheiat nici astăzi ... după atâtea zeci de ani de la primul impact. Recunosc acum, că în acea seară, în urma concentrării, uimirii, suprizelor artistice, revelaţiilor asupra unor repere de mare bucurie chiar dacă parţial înţelese, m-au solicitat enorm iar noaptea am adormit trezindu-mă a doua zi într-o stare cu totul neobişnuită. Am început să-i urmăresc reprezentaţiile iar când am intrat la liceu şi am avut permisiunea de a umbla singur chiar şi noaptea prin oraş, am fost prezent la toate spectacolele sale admirându-l în toate rolurile la Operă dar şi pe şcenele de Concert ale Filarmonicii şi Radiodifuziunii.

La începutul liceului, într-o seară, tot la un spectacol cu „Traviata” în care Dan Iordăchescu avea ca parteneri pe soprana Elena Simionescu şi pe tenorul Ion Stoian, după ce între timp aprofundasem foarte mult personalitatea poliedrică a marelui artist, am dorit să merg la cabină să-l cunosc personal. Folosind strategia politeţii find la vârsta la care ofeream întâietatea celor mai mari, am rămas într-un colţ al cabinei pline de lume, pentru a-l observa mai bine şi în comportamentul său uman dincolo de cel al personajului interpretat. Era efectiv neobosit, radios, surâzător, sărutând mâinile doamnelor, duduilor şi domnişoarelor foarte numeroase pe care le învăluia cu o privire de foc pe al cărui fundal comenta cu voluptate eleganţa lor acoperindu-le de complimente foarte sincere în timp ce dumnealor, topite, exprimau emoţia şi admiraţia iar Maestrul fremăta de bucurie; strângea mâinile domnilor, îmbrăţişa prietenii, cu fiecare avea o frază, un răspuns la vre-o chestiune rămasă în suspensie, o reacţie la auzul vre-unei ştiri; avea un arsenal de tocuri şi fotografii pe care le oferea generos şi la alegere cu dedicaţii scrise impecabil cu o caligrafie precum cântul său şi cu o semnătură somputoasă în care simbolurile grafice ale propriei sensibilităţi erau îmbinate cu fantezia artistului de geniu. Iar la acest extraordinar spectacol din cabină aveam să asist foarte mulţi ani pentru că din acea seară am mers totdeauna să-l salut, să-l îmbrăţişez, să-i exprim admiraţia, să-l întreb unele lucruri care mă interesau şi la care îmi răspundea cu generoase detalii şi cu o bucurie entuziastă. Când în prima seară, la cabină, mi-a venit rândul, mi-a strâns mâna şi a continuat să mi-o ţină pe toată durata conversaţiei în timp ce răspundeam la întrebările Maestrului: cine sunt, ce fac, în ce fel iubesc muzica şi opera, cum mi-a plăcut intepretarea sa. Mi-a scris apoi o dedicaţie afectuoassă şi încurajatoare pe program şi mi-a oferit două splendide fotografii: în rolul Riccardo din „Puritanii” de Bellini la Teatro alla Scala din Milano şi alta în rolul Amonasro din „Aida” de Verdi într-o figură de o sugestivitate impresionantă. În acea seară am inaugurat o relaţie umană şi artistică într-o evoluţie progresivă sub semnul unei cercetări estetice şi stilistice continue şi care, peste ani, s-a sublimat într-o Prietenie fraternă care mă onorează, mă stimulează şi mă bucură într-o absolută rezonanţă sufletească a Verbului Vocal.

 

Dan Iordăchescu – Jubileul vocal al eclectismului stilistic reprezintă un drum lung, intens, cu lupte şi suferinţe, cu victorii artistice repurtate magistral în ciuda numeroaselor deziluzii omeneşti ale unei vieţi pline de încercări pe care le-a transformat în oportunităţi de înrobustire şi înţelepţire.

Născut la 2 iunie 1930, s-a bucurat de doi părinţi minunaţi – Sevastia şi Gheorghe Iordăchescu – pe care continuă să-i venereze cu lacrimi în ochi şi astăzi când el însuşi a atins condiţia existenţială a patriarhatului. Primele studii artistice de după liceu au fost la Iaşi, la Facultatea de Teatru (1948-1949), la clasa actriţei şi profesoarei Gina Sandry Bulandra. Deci primele învăţături artistice au fost acelea ale declamaţiei actoriceşti şi chiar debutul său artistic a fost într-un rol de compoziţie teatrală al Chiaburului din opereta „Cântec de viaţă nouă” de Florin Comişel, la Teatrul CCS din Bucureşti, în decembrie 1949, deci acum şaizeci şi cinci de ani. Este lesne de înţeles complexitatea formativă a profilului viitorului artist liric ale cărui valenţe teatrale au completat vocalitatea lui în interpretări de mare profunzime. Între anii 1952 şi 1956 urmează cursurile Conservatorului „Ciprian Porumbescu” din Bucureşti la clasa eminentului tenor şi pedagog, Profesorul Constantin Stroescu, seniorul stilisticii vocale române. Maestrul Stroescu devine Părintele Spiritual al lui Dan Iordăchescu într-o relaţie umană Maestru – Discipol cum rar am întâlnit. Maestrul i-a urmărit toată viaţa evoluţia şi desfăşurările iar Discipolul a căutat să-l onoreze din plin graţie profilului artistic al personalităţii sale extraordinare. De multe ori, la spectacole sau la concerte, Maestrul Stroescu se afla în sală iar Dan Iordăchescu îi tributa salutul său reverenţios mai ales în concertele vocal simfonice ori recitalurile de lied la care contextul scenic consimţea acest gest sensibil. De multe ori am asistat la cabină, după spectacol ori după concert sau recital, la îmbrăţişarea dintre Maestru şi Discipol. Erau momente înălţătoare pe care le retrăiesc astăzi cu o binefăcătoare emoţie. În cadrul Conservatorului, Dan Iordăchescu s-a bucurat de îndrumarea unei pleiade de Maeştri dintre care menţionez pe Jean Rânzescu, Panait Victor Cottescu, Jean Bobescu, Aurel Alexandrescu. Maestrul Stroescu, senior al stilisticii vocale, era un rafinat cunoscător al tuturor detaliilor estetice necesare unei frazări autentice în şcolile franceză, italiană, germană, rusă, atât pentru repertoriul de operă cât şi pentru cel vocal simfonic ori de lied; provenea de la o şcoală foarte solidă ale cărei preţioase acumulări îi fuseseră stimulate de personalităţi legendare precum Enrico Mezzetti, Jean de Rezske, Elena Teodorini, Hariclea Darclée şi Félia Litvinne în a cărei casă de la Paris cunoscuse pe Pauline Viardot Garcia, Camille Saint-Saëns, Jules Massenet iar în peregrinările sale se împrietenise cu Claude Debussy, Manuel De Falla, Edward Elgar, Georges Hüe. Maestrul Stroescu a înţeles că dezlegarea completă şi totală a misterului vocal reprezentat de fiecare discipol, reprezintă condiţia fundamentală pentru abordarea repertoriului corespunzător. Astfel a simţit că vocea discipolului Dan Iordăchescu, devenit fiul său spiritual, are nevoie de o anumită consolidare a rezolvării pasajului de bariton şi mai ales pentru mi1 bemol. De pe o poziţie etică de afectuoasă sinceritate, i-a încuviinţat discipolului să consulte pentru această problemă pe marele bariton Petre Ştefănescu-Goangă, artist de frunte al şcolii româneşti de operă, prim solist al Operei din Bucureşti şi profesor la Catedra de Canto a Conservatorului bucureştean. Petre Ştefănescu-Goangă însuşi fusese elevul marii soprane Félia Litvinne la Paris la recomandarea lui George Enescu. Sunt convins că Maestrul Stroescu, fascinat de spiritul discipolului care acumula asiduu şi se dezvolta stilistic vertiginos în toate direcţiile culturii repertoriale ale vocalităţii de bariton, sesiza mai puţin un anumit unghi comportamental al emisiei vocale şi pe care l-a remarcat cu promptitudine Petre Ştefănescu-Goangă. După o scurtă perioadă de studiu paralel, datorită îndrumărilor Maestrului Goangă, emisia acelui mi1 bemol s-a rezolvat admirabil. Influenţa tehnică a pasajului prin lecţiile cu Ştefănescu-Goangă şi desăvârşirea stilistică prin îndrumările îndelungi ale lui Stroescu, au făcut ca Dan Iordăchescu să devină stăpânul absolut al acestui mi1 bemol asumând o condiţie de unicitate în universul virtuozistic baritonal. Este foarte dificil de aplicat acestui sunet al pasajului baritonal o diferenţiere expresivă sonoră şi timbrală perfect calibrată estetic unui anumit unghi stilistic. Dan Iordăchescu face parte dintr-o foarte restrânsă galerie de baritoni din Istoria Universală a Cântului care au reuşit această extraordinară performanţă iar dacă ne gândim la vastitatea şi diversitatea repertorială abordată din cariera sa, atunci ne dăm seama că baritonul român asumă o poziţie dominantă în această galerie a excelenţelor artistice.

Dan Iordăchescu a întreprins şi valoroase parcursuri informative şi formative de perfecţionare în arta interpretării la Salzburg – Mozarteum (1956), Paris (1958-1960), Roma (1960) însuşindu-şi desăvârşirea în cultura repertorială germană, franceză şi italiană. În această perioadă de enorme acumulări muzicale, estetice şi stilistice, Dan Iordăchescu obţine confirmări la cel mai înalt prestigiu fiind distins cu 13 premii dintre care 10 mari premii la competiţii naţionale şi internaţionale de canto: Varşovia (1955), Berlin, Salzburg, Geneva (1956), Toulouse (1958), Viena (1959), Bucureşti (1961 – Concursul Internaţional de Canto din cadrul Festivalului George Enescu), Olanda – s’Hertogenbosch (1963), Bruxelles – Queen Elisabeth (1966), Hanover (1968). Ultimii ani de studii şi primi ani de carieră naţională şi internaţională au consolidat personalitatea vocală şi interpretativă a baritonului Dan Iordăchescu al cărui debut absolut în operă datează din decembrie 1956 la Opera Naţională din Bucureşti în rolul Figaro din „Nunta lui Figaro” de Mozart.

Încă de la debutul la Opera din Bucureşti, Dan Iordăchescu s-a integrat într-o legendară serie de artişti: baritoni precum Petre Ştefănescu-Goangă, Şerban Tassian, Alexandru Enăceanu, Dinu Căţuleanu, Mihail Arnăutu, Ladislau Konya, Nicolae Herlea, Octav Enigărescu, David Ohanesian; soprane lirce lejere și de coloratură precum Lella Cincu, Iolanda Mărculescu, Magda Ianculescu, Matilda Onofrei, Victoria Bezetti, Elena Simionescu, Ileana Cotrubaş, Marina Mirea, Silvia Voinea; soprane lirice şi lirico-spinto ori dramatice precum Valentina Creţoiu, Dora Massini, Cornelia Gavrilescu, Ioana Nicola, Arta Florescu, Maria Voloşescu, Zoe Dragotescu, Teodora Lucaciu, Elena Dima Toroiman, Maria Şindilaru, Lucia Becar, Mariana Stoica, Magdalena Cononovici, Maria Slătinaru-Nistor, Marina Krilovici, Eugenia Moldoveanu, Lucia Ţibuleac, Elvira Cârje, Cornelia Angelescu; mezzosoprane precum Maria Snejina, Maria Moreanu, Nella Dimitriu, Zenaida Pally, Elena Cernei, Maria Săndulescu, Iulia Buciuceanu, Mihaela Botez, Dorothea Palade, Viorica Cortez, Mihaela Mărăcineanu, Rodica Mitrică, Veronica Gârbu; tenori precum Dinu Bădescu, Ionel Tudoran, Mihail Ştirbei, Garbis Zobian, George Corbeni, Valentin Teodorian, Cornel Stavru, Octavian Naghiu, Ion Piso, Corneliu Fânăţeanu, Ion Stoian, Ion Buzea, Vasile Moldoveanu. Ludovic Spiess; başi precum Nicolae Secăreanu, Mircea Buciu, Nicolae Teofănescu, Viorel Ban, Nicolae Florei, Ioan Hvorov, Constantin Gabor, Valentin Loghin, Pompei Hărăşteanu. Mari dirijori ai Operei Române precum Jean Bobescu, Alfred Alessandrescu, Egizio Massini, Constantin Silvestri, Mircea Popa, Constantin Bugeanu, Anatol Kisadji, Mihai Brediceanu, Cornel Trăilescu, Paul Popescu, Constantin Petrovici, Carol Litvin şi regizori precum Jean Rânzescu, Panait Victor Cottescu, George Teodorescu, Eugen Gropşeanu, Hero Lupescu, i-au influenţat evoluţia şi devenirea în momente de mare valoare artistică.

Cariera artistică naţională şi internaţională a marelui artist Dan Iordăchescu confirmă un imens repertoriu de operă, operetă, muzică vocal simfonică, oratoriu, lied, muzică de cameră, romanţă, muzică uşoară, muzică populară. A interpretat autori din baroc, preclasic, clasicism, belcanto, romantism, verism, realism, impresionism, expresionism, neoromantism, autori contemporani din şcolile română, italiană, franceză, germană, engleză, spaniolă, rusă, grecească, evreiască (în limba yddisch) cărora se mai adaugă anumite titluri specifice culturii numeroaselor naţiuni ale lumii unde a fost protagonistul unor triumfale succese. În repertoriul de operă a interpretat 45 de roluri în peste 1.100 de spectacole, iar în cele aproape 1.600 de recitaluri a interpretat peste 1.500 de lieduri; cele 261 de turnee artistice i-au prilejuit mari succese în 61 de ţări, totalizând 331 de oraşe pe lângă cele 61 de capitale şi 80 de metropole importante, într-o carieră care numără 61 de ani de activitate continuă. Din noianul acestor date, voi cita câteva cu o semnificaţie valorică extraordinară. Dan Iordăchescu s-a bucurat de immense succese în mari teatre precum Teatro alla Scala din Milano, Opéra de Paris, Wiener Staatsoper, Bolshoi Teatr din Moscova, ori în mari oraşe ale muzicii şi culturii precum Roma, Firenze, Torino, Venezia, New York, San Francisco, Los Angeles, Dallas, Berlin, München, Hamburg, Lisabona, Sankt Petersburg pentru a mă limita doar la o selecţie din numeroasa statistică de activitate. Mari baghete precum Tullio Serafin, Kurt Adler, Georges Prêtre, Lorin Maazel, Mstislav Rostropovich, Sir Collin Davis, Riccardo Muti, Zubin Mehta au condus producţii prestigioase în care apărea alături de artişti precum Virginia Zeani, Beverly Sills, Shirley Verett, Elena Suliotis, Montserrat Caballe’, Renata Scotto, Mirella Freni, Mario Del Monaco, Franco Corelli, Giuseppe Di Stefano, James MacCracken, Nicola Rossi-Lemeni.

Dan Iordăchescu mi-a oferit clipe extraordinare de înălţare muzicală şi artistică pe care le-am acumulat în imensa arhivă spirituală şi emotivă a memoriei mele graţie căreia le pot retrăi oricând ceea ce mă stimulează şi mă ajută în ale aprofunda analitic în cadrul domeniului de Estetică Vocală pe care l-am fondat. În transmisiuni radiofonice şi de televiziune, în conferinţe, în articole ori în studii estetice publicate în booklet-ul unor prestigioase ediţii discografice „Electrecord”, am oferit celor mulţi, melomani dar şi profesionişti, mai ales de generaţie tânără, posibilitatea de a cunoaşte şi de a preţui arta baritonului Dan Iordăchescu. Organizarea compactă a acestor materiale dedicate marelui nostru artist constituie efectiv unul din capitolele tratatului de Estetică Vocală la care lucrez. Pentru acest ceas aniversar în care tributăm lui Dan Iordăchescu sentimentele şi admiraţia noastră de bun augur, voi selecte câteva repere ale eternizării estetice prin care sufletele noastre se înalţă.

Händel – atât „Giulio Cesare” interpretat magistral la Roma cât şi celebrul „Ombra mai fu” din „Xerxes” ne oferă o coloană sonoră monumentală cu modulaţii variabile de la larg la medio-larg şi într-o timbralizare alternă între un vibrato compact şi un nonvibrato perfect rezonat în acel efect de kopfstimme prin care se pot valorifica admirabil Barocul şi Clasicismul.

Mozart este un reper fundamental al artei lui Dan Iordăchescu care confirmă autenticitatea sonorităţii admirabil timbralizate într-o coloană sonoră elastic modulată al cărui potenţial ne oferă simbioza dintre frazarea vocală şi accentuarea dramatică atât în limba italiană cât şi în limba germană. O poziţie cu totul specială în repertoriul său îl are rolul Don Giovanni admirabil interpretat la premiera de la Bucureşti din decembrie 1967; eu l-am admirat ulterior în acest magnific rol pe care l-a interpretat cu foarte mare succes pe importante şcene ale lumii. Intepretarea lui Dan Iordăchescu în acest rol al lui Don Giovanni oferea nişte unghiuri cu totul speciale ale acestui căutător al Dragostei Absolute condiţionat de experimentarea afectivă a relaţiei cu femeia. În cadrul parcursului ştiinţific al Doctoratului în Muzică pe care l-am susţinut la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti, într-o serie de referate am analizat interpretarea lui Dan Iordăchescu în pagini precum Serenada şi Aria Şampaniei prin care protagonistul lui Mozart şi Lorenzo Da Ponte inaugurase, la vremea respectivă, categoria de bariton în istorie. Şi aici legendarul mib1 dar şi mi1 s-au manifestat plenar la cel mai înalt nivel virtuzistic. Se cuvine să evoc un fapt cu totul ieşit din comun care dă de gândit foarte mult. Dan Iordăchescu interpreta rolul lui Don Giovanni la Opera din Budapesta iar printre spectatori se afla şi Mario Del Monaco care avea o serie de spectacole cu „Otello” de Verdi. Fascinat de interpretarea lui Dan Iordăchescu în rolul lui Don Giovanni unde doza progresiv evoluţia interpretativă până la o adevărată explozie extatică de vocalitate şi teatralitate, Mario Del Monaco l-a întrebat dacă s-a gândit vre-odată să interpreteze pe Jago în „Otello” de Verdi; baritonul român a răspuns că da chiar dacă nu avusese timp să se dedice total studiului acestui rol. Del Monaco a insistat ca să accepte un contract pentru o producţie de „Otello” de Verdi la Wiesbadener Maifestspiele; Dan Iordăchescu s-a simţit onorat şi şi-a asumat responsabilitatea de a se prepara pentru această producţie care era în viitorul foarte apropiat. Imediat la Bucureşti a solicitat pe Maestrul Jean Rânzescu care i-a ilustrat toate detaliile scenice şi expresive ale rolului asimilat în mare viteză graţie muzicalităţii absolute; după debutul în rol rapid la Bucureşti, s-a îmbarcat pentru Wiesbaden unde a avut un mare succes la public şi presă. Apoi acest rol a continuat să fie pe agenda sa aşa cum s-a întâmplat şi la Opera din Lisabona alături de James MacCracken; înregistrarea spectacolului îmi oferă de fiecare date emoţii foarte puternice. Dar ceea ce a devenit pentru mine un reper de meditaţie şi contemplaţie, este faptul că cel mai mare Otello verdian din secolul al XX-lea a văzut pe Jago în interpretarea lui Don Giovanni de către Dan Iordăchescu. Subtilităţi ale accentelor şi ale nuanţărilor multiple au sugerat marelui Otello un extraordinar Jago.

Belcanto-ul – Rossini, Donizetti, Bellini – continuă să rămână o temă deschisă de studiu chiar şi în zilele noastre şi este foarte firesc acest lucru deoarece, în epoca respectivă, prima jumătate a secolului al XIX-lea, legendarul '800 al culturii vocalităţii italiene, realitatea artistică a teatrelor se confrunta cu vocalităţi fenomenale care au suferit unele mutaţii estetice inevitabile graţie marelui romantism verdian; iar dacă luăm în consideraţie ulterioara evoluţie internaţională a romantismului în diferitele şcoli naţionale şi a verismului continuat de stilurile secolului al XX-lea, ne dăm seama cât este de greu şi de rar de realizat o interpretare belcantsitică de mare autenticitate. Belcanto-ul pune în valoare predominant timbrul de mare puritate dar şi de consistenţă integrând vocalitatea într-o dramaticitate în care accentele frazării, trăirile emotive şi participarea şcenică la desfăşurare trebuie să asigure tehnic echilibrul unui legato sublim, inflexiunile timbrale calibrate pe emoţii şi configuraţiile coloanei sonore determinate de parcursul de linie sau de agilitate. În fonoteca mea mă bucur să posed înregistrarea cu „Puritanii” de Bellini la Scala în februarie 1971, sub bagheta lui Riccardo Muti, alături de Mirella Freni şi Luciano Pavarotti. Rolul Riccardo este practic unicul rol de bariton bellinian; Muti imprimă desfăşurării grandoarea unei amplori orchestrale de factură verdiană prin profilul său dirijoral cu tempi foarte lenţi şi o transparenţă instrumentală care ilustrează bogăţia şi complexitatea orchestraţiei belliniene. În celebra „Ah per sempre io ti perdei”, Dan Iordăchescu se pliază perfect pe specificul compozitorului în conjuncţie cu exigenţele dirijorului şi realizează o impecabilă frazare într-o coloana amplă, predominant largă, intens timbrată şi cu un vibrato foarte compact care favorizează expresivitatea timbrică a unui grandios belcanto. Cu Riccardo Muti, baritonul Dan Iordcăhescu a mai colaborat în producţii cu „Agnese di Hohenstauffen” de Spontini la Maggio Musicale Fiorentino şi în „Aida” de Verdi la Wiener Staatsoper, dar şi în concerte simfonice cu capodoperele lui Mahler precum „Das Lied von der Erde”. În „La Favorita” de Donizetti, a triumfat alături de Shirley Verrett la Dallas; cu Shirley Verrett a mai cântat la Torino în „Dido and Aeneas” de Purcel în 1971; imprimarea de la Dallas atestă o exemplară interpretare a recitativului şi ariei „Vien Leonora” urmată de exploziva caballetta „De’ nemici tuoi lo sdegno”; recitativ energic, linie belcantsitică impecabilă şi agilitate foarte robustă în cabaletta finală cu o grandioasă coloană sonoră a cărei amploare relevă o cupolă impresionantă faimosului mi1 bemol de la pasaj; fascinant este şi spiritul estetic din „A tanto amor” unde cantilena majestuoasă se conjugă cu o agilitate lentă şi plină de ornamente vocale perfect ilustrate sonor şi expresiv. La Bucureşti, Dan Iordăchescu a triumfat la premiera de „Lucia di Lammermoor” de Donizetti alături de Magda Ianculescu şi Octavian Naghiu.

https://www.youtube.com/watch?v=QY-O0UIUXuM 

Romantismul verdian a fost onorat de arta lui Dan Iordăchescu atât în ţară cât şi în străinătate: „La Traviata”, „Un ballo in maschera”, „Il Trovatore”, „Don Carlo”, „La forza del destino”, „Nabucco”, „Aida”, „Otello” sunt titluri legate de memorabile succese. În vasta mea fonotecă, la loc de cinste, stă o producţie cu „Nabucco” de la Radio France din Paris alături de Elena Suliotis; „Dio di Giuda” în tălmăcirea artistică a lui Dan Iordăchescu asumă o condiţie absolut singulară conferind intepretării sale inflexiuni estetice oratoriale perfect calibrate pe contextul biblic, patosul patern şi anvergura eroică a personajului. Dintre nenumăratele spectacole verdiene interpretate de Dan Iordăchescu la care am asistat la Opera din Bucureşti, aş evoca o seară cu totul specială cu „Un ballo in maschera” în care interpreta un Renato grandios, loial, sentimental, principial, elegant, etic, interiorizat subtil dar şi în expansiune vulcanică. Momentul culminant l-a atins în celebra arie „Eri tu” precedată de dificilul recitativ „Alzati”. Într-o linişte absolută, publicul asista înmărmurit la nişte pianissime formidabile progresiv crescânde în nişte fortissime clocotitoare amplificate de un vibrato plin de o rară tensiune emotivă. Iar la cantilena în adagio „O dolcezze perdute”, faţa i s-a umezit de două şiroaie de lacrimi ale suferinţei care, unite cu sudoarea generoasă a participării tehnice de totală fizicitate, deveneau o ... Apă Sfântă ... pe chipul Artistului Oficiant ... Au urmat în jur de 5-6 minute de aplauze torenţiale ale unui public entuziast care privea figura baritonului rămas ca o statuie fără să clipească ... După spectacol l-am îmbrăţişat îndelung şi intens ... 

https://www.youtube.com/watch?v=WbbakIKcxYI

Romantismul francez a fost pentru Dan Iordăchescu o adevărată efigie preluată de la Maestrul Constantin Stroescu profund ancorat în cultura şi estetica franceză. „Faust” de Gounod, „Le Profète” de Meyerbeer, sunt titluri de mare anvergură onorate de marele artist. Dar din repertoriul francez am nişte amintiri cu totul deosebite legate de numeroasele spectacole cu „Carmen” de Bizet. Îmi amintesc în mod deosebit de seara de sâmbătă 12 iunie 1971 când, la Sala Palatului plină şi cu foarte multă lume în picioare chiar, Dan Iordăchescu interpreta pe Escamillo într-o reprezentaţie extraordinară cu Elena Cernei, Giuseppe Di Stefano şi Eugenia Moldoveanu sub bagheta lui Paul Popescu. Di Stefano venea într-un turneu printr-o serie de teatre ale României începând cu Opera din Bucureşti. Dan Iordăchescu a realizat un Escamillo incandescent, temperamental, seducător, combativ, triumfător, sentimental, rafinat atât ca eprsonaj cât şi ca vocalist desăvârşit. Peste ani, avea să-mi mărturisească un fapt foarte important: „Am învăţat cum să fiu un adevărat Escamillo graţie spectacolelor interpretate alături de Elena Cernei”.

Un alt reper al romantismului francez îl reprezintă rolul Marelui Preot din opera „Samson et Dalila” de Saint-Saëns în care, publicul român l-a cunoscut doar prin integrala discografică „Electrecord” realizată în anul 1969 sub bagheta marelui dirijor Kurt Adler de la Metropolitan din New York şi având ca parteneri pe Elena Cernei, Ludovic Spiess, Nicolae Florei, Constantin Dumitru, Vasile Moldoveanu; dirijorul corului a fost marele artist Carol Litvin. La editarea acestei integrale pe CD am relizat pentru booklet un studiu estetic intitulat „De la mitul biblic la vocalitatea interstilistică” în care am analizat atât profilul componististic al lui Saint-Saëns cât şi elaborările stilistice ale dirijorului şi ale interpreţilor. În analiza mea relevam faptul că această operă are un pronunţat caracter oratorial datorită intenţiilor iniţiale ale compozitorului; Dan Iordăchescu alături de Elena Cernei au onorat prin elaborările interpretative întreaga doctrină stilistică preluată de la marele lor profesor, Maestrul Constantin Stroescu.

 

Se cuvine să evoc interpretarea magistreală a rolului Creon din „Oedipe” de Enescu şi a rolului titular din opera „Bălcescu” de Cornel Trăilescu dar şi lucrări ale secolului al XX-lea precum „Monte Ivnor” de Lodovico Rocca (premieră la Roma) şi „Don Quisciotte” de Vitto Frazzi (premieră la Roma); aceasta din urmă am analiza-o în cadrul parcursului ştiinţific al Doctoratului meu în Muzică la UNMB; este o capodoperă genială iar Dan Iordăchescu a conferit personajului titular o interpretare magistrală care se păstrează în Fonoteca de Aur a Radiodifuziunii Italiene.

În egală măsură cu bravura de artist liric, Dan Iordăchescu s–a afirmat ca un maestru absolut al liedului, oratoriului, muzicii de cameră, sau în genuri precum romanţa, cântecul popular ori de muzică uşoară. Am asistat la numeroase serate cu recitaluri de lied editate ulterior în discuri LP şi apoi în CD. Îmi amintesc de ciclul „Dichterliebe” de Schumann interpretat împreună cu marele pianist Valentin Gheorghiu la Ateneul Român în cadrul stagiunii Filarmonicii George Enescu 1981/1982. La editarea acestui recital în CD am avut onoarea şi satisfacţia profesională să public în booklet-ul discului un studiu estetic intitulat „Dialog spiritual sub semnul comuniunii dintre sunet şi cuvânt”; este un parcurs analitic al dinamicii ciclului psiho-emotiv din geneza estetică şi intepretarea stilistică a liedului. În interpretarea liedului, Dan Iordăchescu atinge cota înţelepciunii estetice prin care diferenţiază minuţios şi subtil unghiurile stilistice. Graţie artei sale interpretative am înţeles cantabilitatea ritmată a miniaturalităţii dramaturgice din Schubert şi inflexiunea modulantă a existenţialismului romantic din Schumann printr-o perfectă diferenţiere; Dan Iordăchescu nuanţează specific şi admirabil prin adaptarea impostaţiei vocale cele două ipostaze stilistice. În Schumann, Mahler şi Hugo Wolf, atinge maxima coordonată expresivă. De mare fascinaţie analitică este acel al său modus cantandi diferenţiat între Mahler intimist liederist şi Mahler grandios simfonist. Un loc aparte în sufletul meu îl ocupă „Ave Maria” de Schubert în care estetismul şi misticismul se contopesc într-o perfectă unitate care se activează în inima mea ori de câte ori contemplu în Catedrala San Pietro din Roma geniala „Pietà” de Michelangelo care la vremea creerii operei sale avea aceiaşi vârstă pe care o avea Dan Iordăchescu când a imprimat „Ave Maria” de Schubert cu Viorica Cojocariu la pian. Nimic nu este întâmplător din aceste repere ale eternizării unor evenimente absolut speciale. Recomand tuturor aprofundarea interpretării lui Dan Iordăchescu în „Ave Maria” de Schubert unde atinge un extaz unic.

https://www.youtube.com/watch?v=ob42s5yVLHY 

Din aceste peregrinări estetice şi stilistice ale universului interpretativ al marelui artist Dan Iordăchescu, am căutat să relev parametrii majori ai unei personalităţi artistice neobişnuit de puternice manifestată prin plurivalenţă şi plusvalenţă. Plurivalenţa este dată de simţul compozitorului, simţul libretistului, simţul dirijorului, simţul regizorului, simţul partenerilor şi simţul publicului integrate într-o relaţie complexă la baza mesajului artistic. Plusvalenţa reprezintă cota creativă personală a lui Dan Iordăchescu prin care a încununat mesajul autorilor abordaţi oferind amprenta personală a spiritului său interpretativ. Dan Iordăchescu, prin uriaşa moştenire discografică pe care ne-o lasă, devine un studiu permanent şi fascinant al unei lecţii eterne.

Marele artist Dan Iordăchescu, provenit dintr-o familie cu talente artistice şi muzicale, devenit o personalitate de mare forţă creatoare, este continuat cu demnitate şi pasiune de cele trei vlăstare rezultate din mariajul său cu actriţa şi profesoara Irina Bora; sunt cele trei fiice: Maria Cristina, mezzosoprană, Raluca, actriţă, şi Irina, soprană, care evoluează ducând mai departe o emblemă artistică şi umană moştenită de la părinţi.

La ceas comemorativ, gândurile mele scrutează în noianul de magnifice amintiri și sufletul meu retrăiește o mulțime de profunde emoții evocând omul, artistul şi prietenul DAN IORDĂCHESCU care rămâne în istorie un simbol în  jubileului vocal al eclectismului stilistic.

REVISTA MUZICALĂ RADIO, 02.06.2014