NICOLAE BUICLIU ... filosof mistic al contrapunctului ...

NICOLAE BUICLIU

NICOLAE BUICLIU (Corabia, 6 septembrie 1906 – Bucureşti, 18 aprilie 1974), compozitor şi profesor universitar, este o personalitate a muzicii românești foarte valoroasă și demnă de a fi aprofundat întru perpetuarea memoriei.

Nicolae Buicliu provenea dintr-o familie de armeni din Basarabia ale cărei peegrinări prin lume i-a purtat la Corabia unde s-a născut. După şcoala elementară urmată în oraşul natal, Corabia, a făcut studiile liceale la Caracal obţinând bacalaureatul la Craiova (1925). La Bucureşti a făcut studii universitare simultan la Facultatea de Filosofie din cadrul Universităţii şi la Conservatorul de Muzică (1924 – 1934); absolvența la Filosofie a susținut-o cu o Teză în Estetică foarte apreciată la vremea respectivă.

La Conservator a fost îndrumat, printre mulţi alţii, de profesorii Alfonso Castaldi (armonie şi contrapunct), Dimitrie Cuclin (forme muzicale şi orchestraţie) şi Constantin Brăiloiu (istoria muzicii). Aceste trei mari personalităţi ale pedagogiei muzicale româneşti au avut o influenţă fundamentală asupra discipolului Nicolae Buicliu; armonia şi contrapunctul de o foarte puternică originalitate i-a fost insuflată de Castaldi, utilizarea formelor muzicale şi capacitatea realizării unei orchestraţii foarte complexe i-a fost insuflată de către Cuclin, iar pasiunea pentru melosul popular şi valorificarea structurilor muzicale cu caracter popular i-au fost insuflate de către Brăiloiu, marele cercetător al folcorului muzical recunoscut pe plan mondial. La Ecole „César Franck” din Paris (1937 – 1938) a studiat cu Albert Bertelin şi Guy de Lioncourt.

Toate aceste studii și specializări intense conjugate cu profunzimea atinsă prin abordarea Esteticii în cadrul studiilor de Filosofie a conferit tânărului Nicolae Biucliu o personalitate intelectuală solidă și un profil componistic de foarte mare complexitate manifestat cu talent și inventivitate într-o multitudine de stiluri și forme expresive tratate cu o austeritate aproape criptică dar cu un potențial sugestiv foarte accesibil acelora cu înclinație profundă spre inteligența abstractă; astfel își ascundea el intimitatea de trăire și gândire într-o epocă de foarte mari dificultăți politice și sociale. De aceea devine foarte semnificativ faptul că, la vârsta de 27 de ani este onorat cu Mențiunea a I-a la Premiul George Enescu în anul 1933. Enescu a apreciat atunci pe tânărul compozitor onorându-l cu premiul său tocmai fiindcă a simțit consistența expresivă de mare densitate creatoare a unui compozitor care reunește dmirabil Muzica și Filosofia sub semnul unei Estetici care, cu timpul, consider că l-a definit drept un ... filosof mistic al contrapunctului ... așa cum am și subntiulat acest eseu.

După terminarea studiilor, Nicolae Buicliu şi-a început activitatea mai întâi ca profesor de muzică la Liceul de Băieţi din Călăraşi (1935-1946) şi la Liceul de Muzică din Bucureşti (1946-1949). Din anul 1949 până la sfârşitul vieţii a fost profesor de Contrapunct la Conservatorul de Muzică din Bucureşti. Pe o scurtă perioadă (1952-1954) a fost redactor al revistei Muzica din Bucureşti.

În cadrul carierei sale universitare de aproape un sfert de veac, a îndrumat un număr foarte mare de studenți din diverse specializări muzicale unii devenind personalități importante ale vieții muzicale și artistice din România dar și din străinătate, nume precum: Carmen Petra-Basacopol, Felicia Donceanu, Ada Brumaru, Lella Cincu, Elena Cernei, Dan Iordăchescu, Petre Brâncuși, Petre Codreanu, Smaranda Oțeanu-Bunea, Stelian Olariu, Vasile Spătărelu, Nicolae Brânduș, George Draga, Radu Botez, Petru Stoianov, Florian Lungu, Remus Georgescu, Sabina Păutza, Gheorghe Firca, Anton Șuteu, Nicolae Georgescu, Liviu Glodeanu, Ștefan Zorzor, Alexandru Schumski, Cristea Zalu, etc.

Pentru activitatea sa de compozitor (muzică simfonică, muzică de cameră instrumentală, operă lirică) dar şi de pedagog, Nicolae Buicliu a fost onorat de importante distincţii: Menţiunea I-a la Premiul George Enescu (1933), Premiul de Stat (1951 şi 1952), Maestru Emerit al Artei (1957), Ordinul Meritul Cultural.

A compus foarte multe lucrări din aproape toate genurile stilistice, dintre care selectez pe acelea care s-au impus ca fiind cele mai importante, mai apreciate și cu succes de public și critică:

• Cvartet de Coarde în sol minor (1933), lucrare dstinsă cu Mențiuea a I-a la Premiul George Enescu (1933), revizut în 1952 și distins cu Premiul de Stat (1952);

• Simfonia a I-a Rustica în la minor (1940);

• Simfonia a II-a a Republicii în fa major pentru orchestră și cor (1950);

• Cvartet pentru Suflători (1951);

• Uvertura festivă (1951), lucrare distinsă cu Premiul de Stat (1951);

• Simfonia a III-a (1956);

• Concertul pentru pian și orchestră în re major (1957);

• Sonata pentru violoncel și pian (1971);

• Doamna Chiajna, operă în trei acte (şapte tablouri), pe un libret de Elena Cernei şi Nicolae Buicliu după nuvela cu acelaşi titlu de Alexandru Odobescu, finalizată în 1973.

   

Ultima sa lucrare a fost opera DOAMNA CHIAJNA prezentată în premieră absolută la Opera Română din Bucureşti la 16 octombrie 1973 în regia mezzosopranei Elena Cernei, sub bagheta dirijorului Constantin Petrovici; direcţia corului a fost asigurată de legendarul maestru Stelian Olariu, coregrafia de Vasile Marcu, şcenografia foarte frumoasă și spectaculară aplaudată la scenă deschisă de Roland Laub, costumele admirabile de Elisabeta Benedek; asistenţa de regie a fost asigurată de Vasile Calomfirescu iar cea de coregrafie de Valentina Massini.

Buicliu DOAMNA CHIAJNA - afișul premierei absolute

Alături de Elena Cernei în rolul titular, au evoluat Eugenia Moldoveanu, Cornelia Pop, Constantin Iliescu, Florin Farcaş, Valentin Loghin, Florin Hudeşteanu, Marcel Angelescu, Nicolae Andreescu, Ioan Hvorov, Dan Zancu, Mihai Panghe, Cezar Ionescu, Mariana Călin, Mircea Mihalache, Nicolae Bratu, Mircea Codreanu, Horia Ţigoiu, Dragoş Vişan; şcenele de luptă au fost elaborate şi conduse de către Paul Maiorescu, iar pregătirea muzicală de maeştrii pianişti Letiţia Flavian, Maria Glass, Anca Niculescu, Florin Rădulescu. 

O menţiune specială se cuvine să fac în memoria mezzosopranei Mihaela Mărăcineanu răpusă de cutremurul de la 4 martie 1977 la doar 35 de ani de viaţă; această artistă se ataşase cu imensă admiraţie de Elena Cernei de a cărei îndrumare s-a bucurat pentru studiul şi pregătirea marilor roluri de mezzosoprană (Carmen, Amneris, Eboli, Azucena, Dalila dar şi Jocasta din „Oedipe” de Enescu); Elena Cernei o alesese şi pentru interpretarea rolului Doamna Chiajna în care intrase la câteva spectacole după premieră.

  ELENA CERNEI în rolul titular din DOAMNA CHIAJNA de Buicliu

Am cunoscut pe compozitorul Nicolae Buicliu cu câteva luni înaintea morţii sale, la premiera operei sale „Doamna Chiajna” în deschiderea stagiunii 1973/1974 a Operei Române din Bucureşti. În cadrul programelor concertelor simfonice de la Filarmonică şi de la Radiodifuziune avusesem ocazia să ascult unele lucrări simfonice şi camerale ale sale care se difuzau şi în programele radiofonice. 

 ELENA CERNEI în rolul titular din DOAMNA CHIAJNA de Buicliu

Pe măsură ce am aprofundat cunoaşterea profesională în muzică, am reuşit să înţeleg personalitatea foarte singulară a acestui compozitor. Creaţia componistică a lui Nicolae Buicliu s-a bazat pe modurile şi ritmurile populare care au prilejuit manifestarea personalităţii sale complexe elaborând teme şi melodii stilizate în caracter popular românesc într-o manieră foarte personală dominată de un anumit spirit auster în filtrarea metaforică a expresivităţilor sonore şi timbrale. În construcţia structurilor muzicale (simfonii, uverturi, concerte) s-a caracterizat prin amploare grandioasă, melodicitate densă intens relevantă şi dominantă, totul ilustrat printr-o frazare bazată pe o respiraţie foarte largă. Buicliu confirmă măiestria scriiturii prin originalitatea mijloacelor de expresivitate şi ocupă un loc important în categoria simfoniştilor români din a doua jumătate a secolului XX.

 

  ELENA CERNEI în rolul titular din DOAMNA CHIAJNA de Buicliu

În opera DOAMNA CHIAJNA, Buicliu introduce subiectul lucrării istorico – literare cu suficiente elemente lirico – dramatice perfect integrate într-o muzică variată şi adecvată genului de operă. Cele două planuri ale conflictului sunt cel social al desfăşurării istorice şi cel emotiv al sentimentului foarte puternic; integrarea unitară a celor două planuri atât sub aspect muzical cât şi al acţiunii şcenice, este determinată de libret. Buicliu realizase personajul central al operei gândindu-se la personalitatea artistică a mezzosopranei Elena Cernei a cărei evoluţie extraordinară o urmărise încă de pe când era studentă la Conservatorul din Bucureşti, la clasa Profesorului Constantin Stroescu şi, apoi, în cariera sa artistică la Filarmonica „George Enescu”, la Opera Română din Bucureşti şi în cariera internaţională. În anul 1970, când a încheiat lucrarea, a oferit partitura Elenei Cernei pentru a o examina; era prima sa operă şi dorea o opinie din partea celei care devenise una dintre marile personalităţi ale teatrului liric pe plan internaţional. 

MIHAELA MĂRĂCINEANU în rolul titular din DOAMNA CHIAJNA de Buicliu

Elena Cernei a remarcat unele aspecte fundamentale pentru genul de operă: calitatea muzicii, frumuseţea melodică, potenţialul de impact favorabil cu publicul; dar mai presus de toate, Elena Cenei pătrunsese în sufletul muzical al lucrării dincolo de caracteristicile unui gust mai mult sau mai puţin conformist faţă de o anumită tradiţie a genului de operă. 

MIHAELA MĂRĂCINEANU în rolul titular din DOAMNA CHIAJNA de Buicliu

Cernei a considerat toată viaţa sufletul muzical ca pe un reper absolut în faţa gustului estetic căruia îi atribuia un caracter relativ; de aceea, fascinată de structura muzicală, a expus Maestrului anumite consideraţii critice faţă de aşa numita organizare teatrală a unui libret de operă care trebuie să confere congruenţă cursivităţii de desfăşurare a unui spectacol de operă; marea artistă, datorită experienţei acumulate în cariera sa, a remarcat existenţa celor două planuri – social istoric şi emotiv sentimental – care, deşi existau, aveau nevoie de o anumită dozare pentru o relaţie mult mai echilibrată iar soluţia consta în accentuarea caracterizării personajelor tocmai pe baza acestor două planuri generale care să se manifeste în fiecare desfăşurare a lor. Maestrul a privit cu mare încântare pe studenta de odinioară devenită o personalitate artistică de mare profunzime analitică şi i-a propus imediat reconstruirea libretului conform opiniilor formulate în analiza ilustrată.

ELENA CERNEI între EUGENIA MOLDOVEANU și MIRCEA MIHALACHE la premiera cu DOAMNA CHIAJNA

Elena Cenei a început să se dedice în timpul liber tuturor cercetărilor istorice, folclorice, literare, iconografice şi multe altele. A studiat partitura, a completat libretul iniţial cu rezultatele elaborărilor sale, a solicitat Maestrului transformarea anumitor structuri muzicale, adăugarea altora noi care erau necesare pentru completarea profilului dramatic al lucrării şi reliefarea personajelor. 

Lucrarea a fost transformată şi compatibilizată cu specificul genului de operă. Elena Cenei devenea co-libretista versiunii definitive a operei. Specificul componistic al lui Buicliu se caracteriza printr-o imensă bogăţie expresivă înfăţişată într-o modalitate al cărui spirit original a pus într-o oarecare dificultate pe regizorii Operei Române din acei ani; nici-unul dintre aceştia nu a dorit să se angajeze la regia acestei opere; dincolo de austeritatea expresivă a spiritului componistic, au mai existat şi alte aspecte pe care nu le voi prezenta în acest articol dar pe care le-am dezbătut amplu într-un capitol al biografiei mezzosopranei Elena Cernei în legătură cu evenimentul acestei premiere. 

Regizorii au declinat colaborarea şi la fel dirijorii cu excepţia marelui dirijor Constantin Petrovici care a fost convins de expunerea prezentării realizate de Elena Cernei în faţa Consiliului Artistic al teatrului. Cernei a declarat direcţiei teatrului că este gata să regizeze ea însăşi această operă fiind absolventă în canto, regie de operă şi muzicologie, deci având şi o atestare a unei formări unversitare dincolo de experienţa sa artistcă; în urma acestui fapt, s-a decis ca premiera să deschidă stagiunea 1973/1974. 

ELENA CERNEI în rolul titular din DOAMNA CHIAJNA de Buicliu

În materialul editorial pregătit pentru biografia Elenei Cernei am povestit în detaliu despre felul în care s-au desfăşurat repetiţiile şi despre premiera de la 16 octombrie 1973. Menționez aici doar faptul că, prin această performanță, Elena Cernei a intrat în istoria primatelor ca fiind prima artistă lirică în tripla ipostază de libretistă, regizoare și interpretă a rolului titular într-o operă în premieră absolută.

  ELENA CERNEI, VALENTIN LOGHIN și MIRCEA MIHALACHE scena încoronării la premiera cu DOAMNA CHIAJNA

Elena Cernei a realizat o rezolvare admirabilă a personajului Doamna Chiajna, figură legendară comparabilă cu marile personaje feminine din istoria universală; analiza elementelor descriptive din nuvela lui Odobescu au fost corelate cu elementele caracteristice spiritului componistic al Maestrului Buicliu. 

Densitatea orchestrală era manifestată în întreaga partitură, deci şi în relaţia cu vocile ceea ce solicita din partea tuturor artiştilor o tehnică vocală foarte echilibrat conjugată cu interpretarea actoricească a respectivelor personaje; toţi artiştii din cele două garnituri ale distribuţiei au avut realizări excepţionale; simfonismul compozitorului se simte încă de la prologul operei; corurile sunt foarte ample; şcena coregrafică este o adevărată capodoperă simfonică; vocalitatea personajului titular se caracterizează printr-o complexitate care se exprimă în trei categorii estetice vocale: soprană Falcon dramatică, mezzosoprană, contraltă; recitativele melodice sunt de mare amploare, de lungă durată şi de robustă configuraţie tonală a unei linii melodice de extraordinară variabilitate; monologurile oferă o atmosferă muzicală foarte austeră solicitând elaborări expresive deosebit de complexe în planul sonor şi timbral al vocalităţii.

 

ELENA CERNEI  în scena finală din DOAMA CHIAJNA la premieră

Scenele de ansamblu sunt grandioase iar în cadrul lor, vocea Doamnei Chiajna tebuie să domine corespunzător caracterului personalităţii sale sociale şi istorice.

ELENA CERNEI și MIRCEA MIHALACHE în scena finală din DOAMNA CHIAJNA la premieră

Elena Cernei a încercat un sentiment de imensă bucurie la premiera acestei opere şi aceasta doar pentru satisfacţia şi împlinirea Maestrului care era foarte grav bolnav, fapt pe care dorise să-l ascundă cu delicateţea lui bine cunoscută. Suferise o intervenţie chirurgicală şi rămăsese internat o anumită perioadă de timp la Spitalul Fundeni unde îi stătea alături devotata soţie Maria – Luiza. În tot acel interval de timp, Elena Cernei venea zilnic să-l viziteze la spital şi să îi expună Maestrului cum înainta în munca sa de libretist; acele pagini compuse la sugestia marii artiste fuseseră realizate în rezerva de la spital unde medicii creaseră condiţiile necesare pentru ca Maestrul să poată lucra în timpul tratamentului.

  După premiera absolută cu DOAMNA CHIAJNA în ovațiile publicului

Nicolae Buicliu avea şi o personalitate spirituală de puternică impostaţie religioasă, fapt foarte puţin cunoscut şi pe care l-a ilustrat unui grup restrâns de prieteni; dincolo de firea sa extrem de rezervată, epoca în care a trăit şi activat nu era deloc propice unor astfel de manifestări deschise ale vieţii spirituale; prin credinţa în Dumnezeu, a trăit cu o anumită frecvenţă stări vizionare şi iluminant clar – văzătoare, ale căror conţinuturi, emoţii, consideraţii şi inspiraţii interpretative, le nota meticulos în nişte caiete rămase în arhiva sa; Buicliu ajunsese să ... „asculte” şi Glasul lui Dumnezeu printre sunetele integrate melodic şi armonic în Muzică. 

După premiera absolută cu DOAMNA CHIAJNA în ovațiile publicului

Profesorul său, Dimitrie Cuclin, personalitate de mare complexitate muzicală, mistică şi spirituală, răspunsese cândva Elenei Cernei dornice să afle opinia Maestrului despre Muzică şi ce este aceasta în esenţă. Răspunsul lui Cuclin a venit prompt: ... Muzica este Glasul cu care Dumnezeu încearcă să vorbească cu oamenii, ... cu cine poate ...

  După premiera absolută cu DOAMNA CHIAJNA în ovațiile publicului, de la stânga la dreapta se disting EUGENIA MOLDOVEANU, dirijorul CONSTANTIN PETROVICI și ELENA CERNEI

Nicolae Buicliu a ascultat Glasul lui Dumnezeu prin Muzică şi a manifestat un devotament de credinţă şi echilibru spiritual, atingând cu sensibilitatea sa, zone de uluitoare profunzime despre care a continuat să vorbească prietenilor apropiaţi. Foarte semnificativ este ritualul etic şi moral pe care Maestrul l-a manifestat faţă de moarte pe care o considera un eveniment al trecerii în Divina Veşnicie a Armoniei Universale. Iar Dumnezeu a ales momentul trecerii sale în Univers chiar în Săptămâna Luminată de după Paștele din acel an, 18 aprilie 1974, sufletul fiindu-i purtat de Undele Luminii Învierii ... după o intensă parabolă existențială trăită ca un ... filosof mistic al contrapunctului ...

REVISTA MUZICALĂ RADIO 14.04.2014

VASILE MARTINOU ... Pasiune, Dârzenie și Devotament în Slujba Muzicii ...

 

VASILE MARTINOIU - Verdi DON CARLO (Rodrigo)

Vasile Martinoiu este una dintre personalităţile de frunte ale Operei Române din Bucureşti de-a lungul a peste patru decenii, desfăşurând o carieră artistică foarte bogată şi prestigioasă atât în ţară cât şi în străinătate.

Născut la 2 aprilie 1934 la Târgu Jiu într-o familie de muzicieni, Vasile Martinoiu începe studiile la Conservatorul „Cornetti” din Craiova pentru a le termina la Conservatorul „George Enescu” din Iaşi. După absolvire, devine este angajat al Teatrului Muzical din Galaţi.

Încă de tânăr manifestă un puternic entuziasm în consolidarea tehnică vocală şi pregătirea stilistică devenind laureatul unor importante concursuri internaţionale precum: 1965 Concursul Internaţional de Canto „Ferenc Erkel” de la Budapesta; 1967 Concursul Internaţional de Canto „Maria Canals” de la Barcelona; 1968 Concursul Internaţional de Canto „Voci Verdiane” de la Busseto; 1968 Concursul Internaţional de Canto „Giuseppe Verdi” de la Parma; 1968 Concursul Internaţional de Canto „Achille Peri” de la Regio Emilia; aceste victorii au reprezentat preţioase ocazii pentru a se face remarcat prilejuindu-i colaborări importante în viitoarea sa carieră internaţională.

VASILE MARTINOIU - Rossini IL BARBIERE DI SIVIGLIA (Figaro)

După încheierea studiilor de universitare, Vasile Martinoiu s-a bucurat de o eficientă perfecţionare cu marele bariton italian Carlo Tagliabue; în timpul carierei, în cadrul unei frumoase relaţii amicale intergeneraţionale, Vasile Martinoiu a avut parte de valoroasele îndrumări tehnice şi stilistice ale lui Şerban Tassian, personalitate de frunte a Operei Române; de la Carlo Tagliabue, am sesizat că Vasile Martinoiu şi-a însuşit emisia în coloană foarte largă şi adunată la pasaj în aşa numita „larga cupola” (cupolă largă) la o consistenţă timbrală cu nuanţări calibrate pe sensurile expresive ale frazării de foarte lungă respiraţie; de la Şerban Tassian şi-a însuşit dozarea unui vibrato foarte energic care conferea pregnanţă expresivă interpretărilor sale. 

GEORGE CORBENI, ALICE MANUKIAN, VASILE MARTINOIU - după un spectacol cu RIGOLETTO de Verdi (1965)

Anul 1965 a marcat încheierea carierei lui Şerban Tassian şi începutul carierei la Opera Română din Bucureşti a lui Vasile Martinoiu, angajarea sa fiind determinată de succesul tânărului bariton la Concursul Internaţional de Canto „Ferenc Erkel” din Budapesta unde a fost distins cu Premiul I.

VASILE MARTINOIU - Bizet CARMEN (Escamillo)

Angajarea baritonului Vasile Martinoiu la Opera Română din Bucureşti în anul 1965 asumă o semnificaţie foarte valoroasă dacă ne gândim la baritonii teatrului din acel an în următoarea ordine cronologică a vârstelor: Petre Ştefănescu-Goangă, Şerban Tassian, Mihail Arnăutu, Alexandru Vârgolici, Octav Enigărescu, Ladislau Konya, David Ohanesian, Nicolae Herlea, Dan Iordăchescu.

VASILE MARTINOIU - Verdi DON CARLO (Rodrigo, debut ONB 1966)

Dar pe lângă prestigioasa galerie de baritoni, Opera Română din Bucureşti se bucura de personalităţi de valoare la toate compartimentele, artişti de prestigiu alături de care baritonul Vasile Martinoiu a repurtat sute de serate de mari succese. Se cuvine să menţionăm aceste nume: soprane lirice şi de coloratură: Iolanda Mărculescu, Magda Ianculescu, Lella Cincu, Elena Simionescu, Silvia Voinea, Marina Mirea, Cornelia Angelescu, Eugenia Moldoveanu; soprane spinto-dramatice: Ioana Nicola, Arta Florescu, Elena Dima-Toroiman, Maria Şindilaru, Maria Voloşescu, Mariana Stoica, Magdalena Cononovici, Maria Slătinaru-Nistor, Marina Krilovici, Lucia Becar, Monica Teodorescu; mezzosoprane: Elena Cernei, Zenaida Pally, Maria Săndulescu, Iulia Buciuceanu, Mihaela Botez, Dorothea Palade, Viorica Cortez, Mihaela Mărăcineanu, Iulia Marpozan, Rodica Mitrică, Veronica Gârbu; tenori: Mihail Ştirbei, Dinu Bădescu, Garbis Zobian, Ionel Tudoran, Cornel Stavru, George Corbeni, Valentin Teodorian, Corneliu Fânăţeanu, Octavian Naghiu, Ion Buzea, Ion Piso, Vasile Moldoveanu, Ludovic Spiess, Florin Diaconescu; başi: Viorel Ban, Ioan Hvorov, Nicolae Rafael, Jean Bănescu, Nicolae Florei, Constantin Gabor, Valentin Loghin; dirijori: Jean Bobescu, Constantin Bugeanu, Mihai Brediceanu, Mircea Popa, Anatol Kisadji, Paul Popescu, Cornel Trăilescu, Constantin Petrovici.

VASILE MARTINOIU - Puccini LA BOHEME (Marcello)

Stimulat de atnosfera atristică a unui teatru atât de bogat în valori, tânărul bariton s-a afirmat foarte rapid şi mai ales în repertoriul verdian cu mare succes atât pe şcena bucureşteană cât şi în celelalte teatre ale ţării începând treptat o carieră internaţională prestigioasă în importante teatre din Austria, Belgia, Franţa, Italia, Belgia, Olanda, Germania, Turcia, Polonia, Rusia, Suedia, Cehoslovacia, Ungaria, Bulgaria, Jugoslavia, USA (New York City Opera, Baltimore, Lincoln Center, Philadelphia, Washington). Sunt unele opere pe care Vasile Martinoiu le-a interpretat doar în străinătate: „La forza del destino” de Verdi (Komische Oper Berlin), „Simon Boccanegra” de Verdi (Amsterdam), „Andrea Chénier” de Giordano (Istambul), „La Favorita” de Donizetti (Regio Emilia).

Verdi IL TROVATORE - CORNEL STAVRU (Manrico), MARIA CRIȘAN (Leonora), VASILE MARTINOIU (Di Luna), VALENTIN LOGHIN (Ferrando)

A avut parteneri celebri precum Beverly Sills, Virginia Zeani, Irina Arkhipova, Elena Obraztsova, Montserrat Caballe’, Edita Gruberova, Richard Tcuker, John Alexander, Placido Domingo, Jose’ Carreras, Flaviano Labo’, Vladimir Atlantov, Zurab Sotkilava, Nicola Rossi-Lemeni, Theo Adam, Nicola Ghiuzelev, alături de care s-a bucurat de frumoase succese sub baghete renumite ale unor mari dirijori: Kurt Adler, Francesco Molinari-Pradelli, Giuseppe Morelli, Lamberto Gardelli, Giuseppe Patane’, Nello Santi, Peter Maag, Julius Rudel, Asen Naidenov.

VASILE MARTINOIU - Verdi IL TROVATORE (Conte Di Luna) - debut la Opera Română din București, 13 martie 1965

În urma afirmării la Concursurile Internaţionale de Canto „Voci Verdiane” de la Bussetto şi „Giuseppe Verdi” de la Parma, a primit un contract pentru rolul Stankar din opera „Stiffelio” de Verdi în deschiderea stagiunii 1968/1969 la Teatrul Regio din Parma, 26 decembrie 1968; era premiera acestei opere în timpuri moderne, la peste o sută de ani de la premiera absolută dar şi prima reprezentare completă în urma găsirii materialului complet al partiturii verdiene; Vasile Martinoiu devine astfel primul bariton român afirmat la Teatrul Regio din Parma în faţa unui public foarte exigent mai ales cu interpretările verdiene; producţia a fost dirijată de Peter Maag şi Romano Gandolfi, iar regia a aparţinut lui Filippo Crivelli, corul find pregătit de maestrul Edgardo Eggadi’; partenerii lui Vasile Martinoiu au fost Gastone Limarilli şi Renato Gavarini (Stiffelio), Angeles Gulin Dominguez (Lina); Walter Alberti în alternanţă cu baritonul român (Stankar); Beniamino Prior (Raffaele); Antonio Zerbini (Jorg). „Martinoiu a atins un nivel ce învecinează perfecţiunea„ s-a scris în Gazzetta de Parma după premieră. Imediat după acest eveniment, Vasile Martinoiu interpretează rolul Tonio pe aceiaşi şcenă, în premiera (30 decembrie 1968) şi reprezentaţiile succesive ale unui noi producţii cu „I Pagliacci” de Leoncavallo având ca parteneri pe Alba Bertoli şi Ileana Meriggioli (Nedda), Renato Gavarini şi Tito Del Bianco (Canio), Beniamino Prior (Beppe), Gian Luigi Colmago (Silvio), sub bagheta dirijorilor Mario Gusella şi Romano Gandolfi, în regia lui Lamberto Puggelli, maestru de cor fiind Edgardo Eggadi’. La conferinţa de Estetică Vocală pe care am ţinut-o la Teatrul Regio din Parma, am avut emoţia să întâlnesc pe unii veterani ai corului teatrului care îşi aminteau de Vasile Martinoiu dar şi de alţi mari artişti români care au entuziasmat exigentul public de acolo: Florica Cristoforeanu, George Niculescu-Bassu, Virginia Zeani, Mariana Nicolesco.

Verdi AIDA - VASILE MARTINOIU (Amonasro), MARIA SLĂTINARU (Aida)

Rolul Tonio din „I Pagliacci” de Leoncavallo îi prilejuieşte baritonului român, în acelaşi an 1969, debutul la New York City Opera sub direcţia managerială a marii sopranei Beverly Sills. După debut, în New York Times se scria despre Vasile Martinoiu „ unul dintre cei mai buni baritoni„; pe această şcenă a avut treizeci de apariţii, adăugând rolului Tonio alte roluri de mare calibru precum Scarpia di „Tosca” de Puccini sau rolul titular din „Rigoletto” de Verdi.

Am început să frecventez spectacolele Operei Române din Bucureşti din anul 1964; cu fiecare an, pe măsură ce creşteam şi evoluam, asistam la tot mai multe spectacole iar în perioadele de vacanţă, eram în sală practic în fiecare seară. Vreme de peste două decenii, am urmărit şi cariera baritonului Vasile Martinoiu pe care am avut chiar bucuria de a-l cunoaşte personal stablind o frumoasă relaţie şi prezentându-mă la cabină pentru a-l felicita şi a conversa despre foarte multe aspecte legate de voce, operă şi interpretare. Mi-l amintesc având o fire foarte veselă şi foarte exuberantă, manifestându-se după spectacol cu o energie incredibilă. Memoria afectivă a sufletului meu îmi permite minuţioase reconstituiri ale acelei epoci şi ale spectacolelor cu atmosfera din sală şi din culise. Amintirile legate de personalitatea artistică a baritonului Vasile Martinoiu sunt practic o incursiune în repertoriul pe care l-a abordat şi căruia i-a adăugat un numèr considerabil de lucrări de Haendel, Gluck, Beethoven, Brahms, Fauré, Enescu, Brediceanu, interpretate în recitaluri şi concerte; la acest moment de jubiliară aniversare, voi evoca unele dintre momentele carierei sale la Opera Română la care am asistat.

VASILE MARTINOIU - Verdi RIGOLETTO

În prima sa stagiune la Opera din Bucureşti, 1964/1965, a debutat cu rolul Contelui de Luna din „Il Trovatore” de Verdi, debut foarte semnificativ pentru un tânăr bariton verdian. În stagiunea următoare debutează în „Rigoletto” şi în „Don Carlo” de Verdi; deci afirmare verdiană de mare anvergură încă de la început. În stagiunea 1966/1967 interpretează pentru prima dată rolul Valentin din „Faust” de Gounod; foarte elegant şi cu o linie impecabilă, Vasile Martinoiu se afirma şi în stilul romantismului francez prin acest rol. În stagiunea 1967/1968 ia parte la premiera cu „Ora spaniolă” de Ravel interpretând rolul Ramiro alături de Magda Ianculescu (Conception); a fost un eveniment deosebit deoarece această opera reprezenta o noutate pentru public şi o experienţă interesantă pentru artişti. În stagiunea 1968/1969, cu prilejul sosirii marelui artist, basul italian Nicola Rossi-Lemeni în rolul Don Basilio din „Il barbiere di Siviglia” de Rossini, Vasile Martinoiu repurtează un mare succes în rolul Figaro alături de Lella Cincu şi Valentin Teodorian, la câteva luni duăp ce îl interpretase şi la Budapesta; aveam să aflu acest detaliu mulţi ani mai târziu, la Roma, când marele bariton Paolo Silveri îmi arăta un afiş al Operei din Budapesta cu o reprezentaţie de „Rigoletto” de Verdi în care interpreta rolul bufonului împreună cu fiica sa, soprana Silvia Silveri, tată şi fiică în viaţă şi în artă; Silveri mi-a arătat ăe acel afiş o reprezentaţie cu „Il barbiere di Siviglia” amintindu-şi de baritonul din acea seară care îi plăcuse foarte mult; i-am spus emoţionat că este baritonul român Vasile Martinoiu pe care îl cunoşteam foatre bine. În aceiaşi stagiune interpretează rolul Germont într-o reprezentaţie de „La Traviata” de Verdi în care debutau Eugenia Moldoveanu şi Vasile Moldoveanu.

Stagiunea 1969/1970 prilejuieşte baritonului nostru debutul în rolul Enrico Ashton din „Lucia di Lammermoor” de Donizetti; în seara zilei de 31 decembrie 1969, Vasile Martinoiu interpretează rolul titular din „Rigoletto” de Verdi la debutul sopranei Silvia Voinea în rolul Gildei, alături de Valentin Teodorian în rolul Ducelui, sub bagheta dirijorului american Peter Paul Fuchs; la Opera Română se cânta foarte mult chiar şi în zilele de sărbători iar sala era mereu plină. În cadrul turneului Operei Române în Belgia, la 31 mai 1970, Vasile Martinoiu interpretează rolul Rodrigo în „Don Carlo” de Verdi sub bagheta lui Constantin Petrovici alături de Elena Dima-Toroiman, Elena Cernei, Ludovic Spiess, Nicolae Florei, spectacolul fiind preluat de televiziunea belgiană. 

VASILE MARTINOIU - Emil Lerescu ECATERINA TEODOROIU

În stagiunea 1970/1971, are loc premiera operei „Ecaterina Teodoroiu” de Emil Lerescu sub bagheta lui Constantin Petrovici, în regia lui Octav Enigărescu, şcenografia lui Ion Clapan, coregrafia lui Marius Zirra, dirijorul corului fiind Stelian Olariu, baritonul Vasile Martinoiu interpreta rolul Colonelului Vlad Dobre, alături de o garnitură de mari artişti precum Teodora Lucaciu, Valentin Teodorian, Constantin Iliescu, Ioan Hvorov, Lucian Marinescu, Lella Cincu, Elena Popa, Constantin Dumitru într-o distribuţie cu foarte multe roluri în care figurau multe alte nume importante. Noi roluri adaugă baritonul nostru în stagiunile următoare: Escamillo din „Carmen” de Bizet şi Amonasro din „Aida” de Verdi (stagiunea 1971/1972), Scarpia din „Tosca” de Puccini (stagiunea 1972/1973). În luna mai 1973 participă la Festivalul de Operă de la Pecs, în Ungaria, în producţii cu „Carmen” de Bizet şi „Il Trovatore” de Verdi alături de Elena Cernei şi Cornel Stavru cu ansamblul maghiar, realizându-se şi un film de televiziune color. În stagiunea 1974/1975 debutează în rolul Creon din „Oedipe” de Enescu; îmi amintesc în luna decembrie a anului 1974 de spectacolele intepretate de Vasile Martinoiu cu atrişti oasspeţi: „Rigoletto” de Verdi cu tenorul turc Pekin Kirgiz împreună cu soprana Elena Simionescu şi de „Tosca” de Puccini cu soprana Yldiz Tumbul de la Ankara şi Ludovic Spiess; soprana turcoaică era îmsrăcinată în luna a patra şi interpreta rolul în limba ... turcă; ne-am amuzat mult la finele reprezentaţiei împreună cu Martinoiu şi Spiess; eram în ultimul an de liceu ... 

VASILE MARTINOIU - Puccini TOSCA (Scarpia)

Stagiunea 1977/1978 aduce în repertoriul baritonului nostru o altă premieră românească, 19 august 1977, „Dragoste şi jertfă” de Cornel Trăilescu în care interpreta rolul Lazăr; dirijor Cornel Trăilescu, regia Hero Lupescu, maestru de cor Stelian Olariu, şcenografia Hristofenia Cazacu, coregrafia Alexa Mezincescu; în distribuţie mai figurau Ludovic Spiess, Eugenia Moldoveanu, Iulia Buciuceanu, Pompei Hărăşteanu iar în roluri mai mici dar semnificative muzical, nume importante precum Cornel Stavru, Nicolae Florei, Constantin Gabor, Elvira Cârje, Elena Grigorescu, Lucian Marinescu, Eduard Tumageanian şi foarte mulţi alţii.

În stagiunea 1979/1980 îmi amintesc de un eveniment deosebit: revenea la Opera Română după o absenţă de aproape doi ani, Elena Cernei să interpreteze rolul Azucena într-o reprezentaţie extraordinară împreună cu soprana Tamara Milashkina de la Bolshoi Teatr din Moscova (Leonora) şi tenorul italian Giuseppe Pastorello (Manrico); Vasile Martinoiu interpreta rolul Contelui de Luna iar Pompei Hărăşteanu era Ferrando; dirijorul spectacolului era Constantin Petrovici; era chiar în zilele congresului partidului comunist şi chiar în acea zi, miercuri 21 noiembrie 1979, la Sala Palatului, la şedinţa congresului, veteranul Constantin Pârvulescu îl înfrunta protestatar pe Nicolae Ceauşescu având loc un moment de foarte mare tensiune; vestea se răspândise în tot oraşul; oamenii se întâlneau şi nu făceau de cât să întrebe şi să răspundă la modul: „ai auzit?” – „am auzit!” şi nimic mai mult. Ajung la teatru, mă întânesc cu prieteni; ... „ai auzit?” – „am auzit!” ... Se stătea şi în picioare; Cernei, Milashkina şi Pastorello erau o mare atracţie pe lângă Martinoiu care era la apogeul carierei; mulţi artişti veniseră să asiste la spectacol cu familiile chiar: Jean Rânzescu, Hero Lupescu, Stelian Olariu, Oleg Danovsky, Nicolae Herlea, David Ohanesian, Cornel Stavru, Ileana Iliescu, Elena Dima-Toroiman, Corneliu Fânăţeanu ... şi mulţi, mulţi alţii ... pe care îi salutam şi .. bineînţeles leitmotivul zilei ... „ai auzit?” – „am auzit!” ... Serata se încheie cu mare succes pentru toată lumea; merg în culise la toţi artiştii, îmbrăţişări, felicitări, pe româneşte, pe ruseşte, pe italieneşte, merg şi la Vasile Martinoiu care era foarte încântat de succes şi ... evident .. leitmotivul ... „ai auzit?” – „am auzit!” ... Ce vremuri! ... 

Noi roluri, noi evenimente alături de rolurile deja consolidate, îmbogăţesc cariera lui Vasile Martinoiu: Evgheni Oneghin din opera lui Ceaikovsky (1980/1981), Renato din „Un ballo in maschera” de Verdi (1982/1983 stagiune în care reia un rol mai rar interpretat, Marcello din „La Bohème” de Puccini alături de Maria Slătinaru-Nistor şi Octavian Naghiu), Jago din „Otello” de Verdi ( stagiunea 1984/1985, la premiera din 13 ianuarie 1985; dirijor Cornel Trăilescu, regia Jean Rânzescu, maestru de cor Stelian Olariu, alături de Ludovic Spiess şi Cornelia Pop). 

VASILE MARTINOIU, EUGENIA MOLDOVEANU, FLORIN GEORGESCU - după un spectacol cu LA TRAVIATA de Verdi

Tot în stagiunea 1984/1985 „Lucia di Lammermoor” de Donizetti, prestigioasă reluare cu caracter festiv al unei premiere sub bagheta lui Constantin Petrovici evoluând alături Silvia Voinea şi Florin Georgescu, Vasile Martinoiu relua rolul lui Enrico Ashton; în stagiunea 1985/1986 asist pentru ultima oară la un debut al lui Vasile Martinoiu: rolul Don Carlo din „Ernani” de Verdi. Imediat după acest eveniment aveam să plec în lume pentru foarte mulţi ani luând cu mine în suflet un imens patrimoniu artistic graţie minuţioaselor mele amintiri ... 

Ajuns în Italia, la Roma, lângă Iubita mea Soţie, mezzosoprana Elena Cernei, începeam o nouă etapă profesională şi socială a vieţii mele dar continuând să mă dedic marilor artişti români ale căror realizări le cercetam în arhivele teatrelor italiene. Prietenii mei de la Bucureşti mă ţineau la curent cu evenimentele de la Opera Română şi atfel aveam să aflu de succesul lui Vasile Martinoiu în rolul titular dn opera „Nabucco” de Verdi la premiera de la 31 octombrie 1987 – dirijor Cornel Trăilescu, regia Hero Lupescu, maestru de Cor Stelian Olariu; Vasile Martinoiu cânta alături de Lucia Ţibuleac, Dan Zancu, Ionel Voineag, Veronica Gârbu, Cornelia Angelescu, Nicolae Andreescu; în stagiunea 1992/1993 – luna octombrie – aveam să aflu de „Don Carlo” de Verdi în reluarea montării din 1966 a regizorului Eugen Gropşeanu într-o versiune adaptată semnată de Cristina Cottescu (fiica regizorului Panait Victor Cottescu); şenografia Roland Laub; dirijor Ion Iancu de la Timişoara – Vasile Martinoiu interpretează rolul Rodrigo într-o distribuţie în care figurau Pompei Hărăşteanu şi Nicolae Florei, Constantin Ene, Adrian Ştefănescu şi Dan Zancu, Sanda Şandru, Lucia Cicoară, Eleonora Enăchescu, Iulia Isaev, Anatol Covali, Mihnea Lamatic; în stagiunea 1996/1997 (12 octombrie 1996) avea loc premiera unei noi producţii cu „Aida” de Verdi în regia lui Plamen Kartalov, şcenografia Viorica Petrovici, dirijor Alexandru Samuilă; Vasile Martinoiu se alternează cu Nicolae Urdăreanu în rolul Amonasro alături de sopranele Melania Ghioaldă şi Dorina Cheşei, mezzosopranele Ecaterina Ţuţu şi Gabriela Drăguşin, tenorii Ionel Voineag şi Gabriel Năstase, başii Dan Zancu, Paul Basacopol, Pompei Hărăşteanu, Dan Dumitrescu; iar în stagiunea 1998/1999 aveam să aflu de „Cavalleria rusticana” de Mascagni şi „I Pagliacci” de Leoncavallo în montarea lui Franco Zeffirelli oferită de London Royal Opera Covent Garden adaptată de Cristina Cottescu, sub bagheta dirijorului Răsvan Cernat, maestru de Cor Stelian Olariu; Vasile Martinoiu (Tonio) alături de Mariana Colpoş, Corneliu Murgu, Iordache Basalic, Robert Nagy.

 

După foarte mulţi ani, revenind în ţară, în luna mai 1999 ... bineînţeles că primul drum l-am făcut la Operă unde am avut emoţia revederii cu multă lume şi ocazia să-l revăd şi pe Vasile Matinoiu după mult timp şi să-l îmbrăţişez din nou. De mult, în urmă cu treizeci de ani, destinul acestui artist îl confrunta cu nişte momente în care avea să trăiască tot potenţialul de durere şi suferinţă al tuturor personajelor sale la un loc ... Tăria sufletească şi forţa de caracter l-au ajutat să îşi reaşeze viaţa şi să continue încă mulţi ani cariera sa îndelungată ... Şi pentru această mare realizare de viaţă şi de artă, m-am bucurat la momentul revederii şi l-am admirat cu atât mai mult ... Ar fi foarte interesant dacă ar începe să scrie memoriile şi să aprofundeze propria viaţă şi personalitate ...

Am dorit să ofer tuturor acest portret al unui Om şi al unui Artist care a dăruit Fiinţa sa Muzicii şi Publicului cu Pasiune, Dârzenie şi Devotament... 

REVISTA MUZICALĂ RADIO 02.04.2014

Reactualizare STEPHAN POEN MUZICOLOGIE 02.04.2024