Se
împlinesc şaptezeci de ani de la inaugurarea actualului sediu al
Operei Naţionale din Bucureşti – Teatrul de Stat de Operă şi
Balet – devenit în scurt timp pentru toată lumea Opera Română.
Am
intrat pentru prima dată în acest lăcaş al Muzicii de Operă după
zece ani de la inaugurare, în anul 1964, când am trăit o profundă
emoţie ai cărui fiori continui să-i simt şi astăzi.
După
bombardarea Teatrului Liric din Piaţa Walter Mărăcineanu şi a
Teatrului Naţional, la încheierea celui de al doilea război
mondial, Opera Română începuse să-şi desfăşoare activitatea la
fostul Teatru Regina Maria destinat iniţial teatrului de proză;
acest sediu era împărţit de Opera Română cu Teatrul de Stat de
Operetă fondat în anul 1950. Era un teatru foarte drăguţ, cu o
capacitate de 800 de locuri, parter, balcon 1 cu 15 loji şi balcon
2; avea o acustică foarte bună şi, după inaugurarea noii clădiri
a Operei Române din anul 1954, devenise sediul stabil al Teatrului
de Operetă până la demolarea sa din 1987.
Noul
teatru de operă fusese programat pentru a onora Festivalul Mondial
al Tineretului din anul 1953 a cărui gazdă era oraşul Bucureşti.
Dincolo de controversatele opinii legate de aspecte tehnice, trebuie
să recunoaştem că această clădire are o anumită maestozitate şi
este amplasată într-un splendid parc care o izolează de traficul
oraşului devenit în timp din ce în ce mai intens. Intrarea şi
foyerul sunt ample, elegante, lojile spaţioase, scaunele
confortabile de la primul rând al parterului până la ultimul rând
al galeriei de la balconul al doilea. Iar în ceea ce priveşte
acustica despre care s-au formulat, de asemenea, opinii contrastante,
ca specator pasionat vreme de 22 de ani în perioada 1964 – 1986,
trebuie să recunosc că artiştii care au avut voce şi tehnică
s-au bucurat de triumfale succese tributate de un public foarte
exigent din care începusem să fac parte şi eu chiar de la vârsta
şcolară. Manualele de Muzică de la şcoală şi de la liceu,
ofereau informaţii foarte amănunţite despre epoci, compozitori şi
opere atât în repertoriul de operă cât şi în cel simfonic. De
la o vârstă foarte fragedă ne exersam în solfegiu abordând
fragmente din toate operele de mare popularitate; programele de sală
ale tuturor operelor din repertoriu erau adevărate mici reviste
pline de informaţii despre compozitor, operă, biografii, date
istorice referitoare la producţiile şi artiştii români din
trecut; aceste programe aveau şi reproducerile partiturilor de voce
ale ariilor principale; eram stimulat de lectura lor să continui să
citesc mai mult şi mai complex. Publicul inclusiv cel tânăr era
foarte exigent, pregătit şi atent datorită acestui context fomativ
şi informativ care astăzi nu mai există nicăieri în lume prin
simplul motiv că Muzica nu se mai face în şcoli la modul profund
şi serios. Aceasta era atmosfera la Opera Română la momentul în
care am intrat pentru prima dată în sala de spectacol, la zece ani
de la inaugurarea noului sediu. Cultura cu satisfacţiile ei devenise
un refugiu în care ne izolam în acele vremuri.
După
ce noul sediu al Operei a găzduit unele manifestări ale
Festivalului Mondial al Tineretului din anul 1953, s-a decis ca la
inaugurare să fie prezentată în premieră o producţie cu „Dama
de Pică” de Ceaikovsky. Lucrarea este grandioasă solicitând un
ansamblu de mare anvergură cu orchestră şi cor de mare forţă,
balet, figuraţie şi foarte mulţi artişti în rolurile principale
şi secundare. Vocile trebuie să corespundă atât prin baza lor
naturală cât şi prin profilul estetic acelui fascinant stil al
romantismului rusesc în care dramatismul şi lirismul se împletesc
cu nuanţe de la cele mai delicate până la cele mai robuste în
totalitatea dimensiunilor expresive. Libretul lui Modest Ceaikovsky a
abordat nuvela lui Alexandr Serghevici Puşkin.
Regia
producţiei a fost asigurată de către regizorul rus invitat
Vladimir Ciukov care a colaborat foarte bine cu Walter Siegfried
(şcenografia) şi Cella Voinescu (costumele).
Dirijorii
Egizio Massini, Alfred Mendelsohn şi Mihai Brediceanu au asigurat
conducerea muzicală colaborând cu Maestrul de Cor Gheorghe Kulibin
al cărui asistent era foarte tânărul, pe atunci, Cornel Trăilescu,
viitorul mare dirijor şi compozitor. Maestrul coregraf Anton
Romanowski, personalitate de valoare a baletului românesc, asigura
coregrafia spectacolului. O echipă de formidabili pianişti
corepetitori – Dorina Popovici, Elsa Chioreanu, Andrei Pancova –
au asigurat pregătirea celor trei garnituri de solişti iar unele
roluri beneficiau chiar de patru sau cinci interpreţi. Maestrul Ion
Ipser supraveghea echipa de machiaj iar legendarul pasionat Ştefan
Şachim – Nonu’ – era sufleur devenit ulterior şeful Studiilor
Muzicale pentru foarte mulţi ani.
Distribuţia
rolurilor principale şi secundare era următoarea.
Gherman
(tenor dramatic de mare forţă expresivă): Garbis Zobian, Dinu
Bădescu, Ion Puican; Contele Tomski şi Zlatogor în Pastorala din
actul II (bariton dramatic): Petre Ştefănescu-Goangă, Alexandru
Enăceanu, Ştefan Petrescu; Prinţul Eletzky (bariton liric): Mihail
Arnăutu, Şerban Tassian, Nicolae Herlea; Contesa (contraltă):
Maria Snejina, Maria Moreanu, Elena Cernei; Liza (soprană
dramatică): Ioana Nicola, Dora Massini, Hilda Sibianu, Zoe
Dragotescu, Maria Voloşescu; Polina şi Milovzor în Pastorala din
actul II (mezzosoprană): Zenaida Pally, Elena Cernei, Iulia
Buciuceanu; Prilepa (soprană lirică): Cornelia Gavrilescu, Magda
Ianculescu, Iolanda Mărculescu, Arax Savagian, Judit Lazarovici;
Guvernanta (mezzossoprană): Irina Atanasiu, Ianula Papadopol, Maria
Săndulescu; Maşa (soprană): Ianula Papadopol, Lella Cincu, Renée
Cornea; Cecalinski (tenor): George Mircea, Dimitrie Scurtu,
Pantelimon Frunză; Surin (bas): Viorel Ban, Jean Bănescu, George
Ştefănescu; Ceapliţki (tenor): Nicolae Deculescu, Dimitrie Scurtu,
Nicolae Luca; Narumov (bas): Nicolae Păun, Viorel Ban, Jean Bănescu;
Majordomul (tenor): Valentin Vitcovschi, Nicolae Deculescu; Ştefan
Uncu.
Am
dorit să cinstesc memoria tuturor celor care au luat parte la acest
eveniment inaugural al noului sediu al Operei Române din Bucureşti.
Astăzi mai sunt în viaţă doar dirijorul Cornel Trăilescu,
baritonul Nicolae Herlea şi mezzosoprana Iulia Buciuceanu.
Despre
acest eveniment, de-a lungul anilor, mi-au povestit foarte mulţi
dintre artiştii care au luat parte, personalităţi precum Maria
Moreanu, Ioana Nicola, Dora Massini, Zenaida Pally, Lella Cincu,
Magda Ianculescu, Maria Săndulescu, Mihai Brediceanu, Mihail
Arnăutu, Nicolae Herlea, Jean Bănescu şi, în mod cu totul
deosebit de profund, iubita mea soţie, marea artistă Elena Cernei
în a cărei operă biografică pe care o pregătesc, un capitol
foarte amplu este dedicat acelor vremuri. Pe lângă datele adunate
de la protagonişti şi documentele din arhiva personală, o foarte
valoroasă contribuţie documentară în cercetările mele o are
seria volumelor dedicate Operei Române din Bucureşti publicate de
către distinsul muzicolog Anca Florea care a avut pasionata răbdare
să reconstiuie în detaliu pe baza documentelor vremurilor şi
perioada acestui eveniment de acum şaizeci de ani.
Duminică
3 ianuarie 1954 a avut loc avanpremiera iar sâmbătă 9 ianuarie
1954 prima reprezentaţie inaugurală la care au luat parte
oficialităţile de la cel mai înalt nivel. În aceste două seri au
cântat: Garbis Zobian (Gherman), Petre Ştefănescu – Goangă
(Tomski, Zlatogor), Şerban Tassian (Eleţki), Maria Snejina
(Contesa), Ioana Nicola (Liza), Zenaida Pally (Polina, Milovzor),
Cornelia Gavrilescu (Prilepa), Irina Atanasiu (Guvernanta), Ianula
Papadopol (Maşa), George Mircea (Cecalinski), Viorel Ban (Surin),
Nicolae Deculescu (Ceapliţki), Nicolae Păun (Narumov), Valentin
Vitcovschi (Majordomul). În ultimul moment, baritonul Mihail Arnăutu
a fost afectat de o puternică viroză respiratorie; Şerban Tassian
a intrat atunci în primul spectacol urmat de Nicolae Herlea la
următorul.
Marţi
12 ianuarie 1954 a avut loc premiera pentru public interpretată de:
Dinu Bădescu (Gherman), Alexandru Enăceanu (Tomski, Zlatogor),
Nicolae Herlea (Eleţki), Maria Snejina (Contesa), Dora Massini
(Liza), Elena Cernei (Polina, Milovzor), Cornelia Gavrilescu
(Prilepa), Irina Atanasiu (Guvernanta), Renée
Cornea (Maşa), Dimitrie Scurtu (Cecalinski), Jean Bănescu (Surin),
Nicolae Deculescu (Ceapliţki), Nicolae Păun (Narumov), Valentin
Vitcovschi (Majordomul).
La
12 februarie 1954, debutau: la conducerea muzicală dirijorul Mihai
Brediceanu, mezzosoprana Iulia Buciuceanu în rolul Polina şi
soprana Magda Ianculescu în rolul Prilepa alături de Dinu Bădescu,
Dora Massini, Nicolae Herlea, Alexandru Enăceanu, Maria Snejina.
La
3 martie 1954, soprana Hilda Sibianu debuta în rolul Liza alături
de Garbis Zobian, Nicolae Herlea, Ştefan Petrescu, Maria Snejina,
Zenaida Pally, Irina Atanasiu, Ianula Papadopol, George Mircea,
Viorel Ban, Nicolae Deculescu, Jean Bănescu, Valentin Witkowski,
Renée Cornea.
Spectacolele
se succedau cu foarte mare frecvenţă iar cele trei garnituri de
interpreţi se amestecau în iureşul alternanţelor ceea ce făcea
ca serile să devină foarte captivante pentru melomani; personajele
fiind foarte consistente, era deosebit de interesantă rezolvarea
relaţiilor dintre ele de către artiştii care se alternau în
respectivele roluri.
O
figură cu totul deosebită în aceste trei garnituri o reprezenta
mezzosoprana Maria Snejina care era parcă o întrupare a bătrânei
Contese – Venus Moscovită a Parisului de altă dată, personaj
misterios ca şi trucul celor trei cărţi cu ajutorul căruia
câştiga mereu şi a cărui tentaţie avea să-l piardă pe
tulburatul şi înverşunatul Gherman. „Doamna Snejina” era o
personalitate a Operei din perioada interbelică; născută într-o
regiune a Poloniei sub vremurile dominaţiei ucrainiene, avea sânge
amestecat de ucrainiancă şi poloneză încurcit cu prusaci; femeie
de mare frumuseţe, voce excepţională, talent, cultură şi
inteligenţă deosebit de rafinată, după diverse peregrinări ale
carierei, ajunge la Bucureşti la încheierea primului război
mondial; îi place atmosfera din „micul Paris”, face cuceriri
amoroase la nivel înalt respingându-le cu demnitate şi câştigând
o faimă mondenă de mare artistă; se stabileşte definitiv în
România cerând ... „supuşenie” (aşa spunea Doamna Snejina)
... şi devine cetăţean român, prim solistă a Operei Române.
Împreună cu Maria Moreanu, o altă frumuseţe cu voce şi talent,
devin vedetele marilor roluri de mezzosoprană. În anul 1954, Doamna
Snejina era deja pensionară, preda lecţii de canto, continua să
fie o prezenţă frumoasă, fascinantă, foarte mondenă şi,
asemenea misteriosului truc la cărţi al Bătrânei Contese din
„Dama de Pică”, nimeni, dar absolut nimeni, nu ştia câţi ani
are dânsa. Se făceau speculaţii, afirmaţii teribilistice, dar
deloc pariuri pentru că nu se putea verifica. Cum în acea perioadă,
mezzosoprana Maria Moreanu trecea printr-o criză vocală pasageră
(debutul său în rolul Contesei a avut loc ceva mai târziu după
premieră), salvarea producţiei a fost posibilă datorită
amabilităţii cu care Doamna Maria Snejina a acceptat să revină la
teatru pentru acest rol dar şi pentru altele cum ar fi Niania
(Doica) din „Evgheni Oneghin”, Bertha din „Bărbierul din
Sevilia”, Martha Schwertlein din „Faust”. Deoarece Doamna
Moreanu era indisponibilă şi era nevoie de o rezervă în rol
pentru acoperirea Doamnei Snejina în caz de o răceală
intempestivă, în distribuţia a treia a rolului figura ... tânăra
mezosoprană ... Elena Cernei care intepreta şi rolul Polinei ... La
această soluţie s-a recurs în urma entuziasmului pe care l-a
manifestat Doamna Dora Massini în urma unei producţii studenţeşti
a Conservatorului în care, într-un program de selecţiuni din „Dama
de Pică”, pentru un examen la Clasa de Operă condusă de Maestrul
Jean Rânzescu, rolul Contesei fusese interpretat de Elena Cerrnei
care obţinuse nota maximă cu mare succes. Dora Massini fiind şi
profesoară la Conservator, a asistat la acea producţie şi, în
timpul repetiţiilor de la teatru cu noua montare, a propus ca Elena
Cernei, pe lângă rolul Polinei, să acopere în caz de necesitate
şi rolul Contesei. Nu a fost nevoie deoarece Doamna Snejina a
interpretat toate spectacolele fără probleme, Doamna Moreanu
revenise şi deci totul decurgea bine. Elena Cernei însă câştigase
o experienţă în plus în acea garnitură de veterani, mari artişti
ai Operei Române din Bucureşti.
Pe
Doamna Snejina nu am cunoscut-o personal. Am văzut-o în ultimii ani
de viaţă; locuia în Piaţa Rossetti în blocul de la numărul 4
unde era vecină cu profesoara mea de limbă română, Lilly Plaiu,
de la Liceul Matei Basarab. În plimbările mele prin cartier,
duminica, uneori o vedeam pe Doamna Snejina mergând la Biserica
Scaune şi o contemplam cunoscându-i prestigiul şi cariera; la o
vârstă foare înaintată, misterios de necunoscută oamenilor
obişnuiţi, continua să fie de o distincţie impresionantă şi
avea o figură impunătoare. Am aflat ulterior că părăsise lumea
noastră în 1974, la douăzeci de ani de la acea inaugurare. După
câteva luni, intrând frecvent pentru partituri la Anticariatul de
pe Strada Academiei, chiar în drum spre un spectacol de operă,
găsesc şi cumpăr imediat o partitură de „Bal mascat” de Verdi
cu o semnătură elegantă cu cerneală neagră ... „Marie Snejina”
... La spectacolul din acea seară de la Operă unde mergeam foarte
des, arăt partitura Maestrului Mihail Arnăutu cu care eram prieten.
Maestrul a oftat nostalgic şi mi-a mai povestit încă multe altele
... dar pe care nu le voi istorisi aici.
Toţi
artiştii cu care am discutat mi-au povestit că personajul Contesei
interpretat de Maria Snejina era extraordinar. Elena Cernei îmi
spunea că, la fiecare spectacol, stătea în culise ca să
urmărească scena Contesei cu Maria Snejina, dar şi ariile
interpretate de sopranele, tenorii şi baritonii din respectivele
roluri; graţie acestor evocări şi ale unor imprimări, am elaborat
profiluri analitice de Estetică Vocală tuturor acestor
personalităţi. În mod deosebit Garbis Zobian realiza un personaj
cutremurător mai ales în scena din ultimul act în care atingea
paroxismul vocal şi dramatic.
Elena
Cernei mi-a povestit mult despre acea inaugurare şi perioada
pregătitoare. În acel an absolvea Conservatorul; dar încă din
studenţie fusese angajată solistă a Filarmonicii în anul 1951 şi
în 1952 solistă a Operei Române debutând în vechiul teatru care
rămăsese al Operetei. Rolul Polinei, deşi relativ scurt, comportă
o amplă diversitate de stări emotive care solicită ilustrări
vocale adecvate: duetul cu Liza, sora ei, aduce o linie melodică de
duioasă cantilenă care îi evocau amintirile vremurilor când Elena
Cernei cânta cu celelalte cinci surori ale sale în copiărie şi
adolescenţă în Bairamcea de la limanul Dunării; în tabloul
Pastoralei din actul al doilea, Elena Cernei elabora vocalitatea unui
stil diferit de romantismul scenei precedente într-o ipostază care,
pe undeva, o anticipa în viitoarele roluri „en travesti” precum
Cherubino, Orfeu sau Octavian; chiar Mihai Brediceanu, în timpul
repetiţiilor, urmărind-o în această scenă i-a mărturisit
intenţia sa de a introduce în repertoriu „Cavalerul rozelor” de
Strauss ceea ce avea să facă peste opt ani. În acel an, 1954, se
împlineau zece ani de la precipitata fugă a familiei Cernei din
Basarabia; rămăsese acolo doar o singură soră din cele şase
surori şi un frate, care fusese deportată cu soţul ei în Siberia
de unde s-a reîntors peste mulţi ani; soţul surorii celei mai mari
fusese arestat şi deportat tot în Siberia unde a şi murit. În
scena duetului Liza – Polina şi în aria Polinei, glasul Elenei
Cernei avea inflexiuni de o profundă gravitate a căror stare
sufletească vibra cu gândul la acea soră care suferea în lagăr
departe de familie. Nu pot uita privirile Elenei Cernei în momentele
când îmi istorisea aceste pagini de viaţă ...
Ioana
Nicola a fost un glas de o frumuseţe nobilă care învăluia şi
încânta. Am discutat îndelung cu dumneaei şi am fericirea să fi
înregistrat mărturii legate de elaborarea personajului Lizei atât
vocal cât şi teatral. Dora Masssini, pe care nu am mai apucat să o
admir pe scenă dar am admirat-o foarte mult în viaţa mondenă,
mi-a ilustrat alte coordonate ale Lizei şi am rămas foarte fascinat
de paralela analitică realizată confruntând mărturiile celor două
mari artiste; sunt unghiuri analitice tare interesante. În fonoteca
Radiodifuziunii, putem admira interpretarea ariei Lizei de către
două soprane de mare prestigiu ale Operei Române: Maria Voloşescu
şi Elena Dima-Toroiman.
Despre
rolul Prinţului Eleţky am discutat foarte mult cu Mihail Arnăutu
şi cu Nicolae Herlea. Mihail Arnăutu concepea dozajul emotiv al
pesonajului printr-o multitudine de configuraţii ale coloanei sonore
de la cea mai largă la cea mai concentrată (mi-a explicat o
întreagă tipologie pe care mi-am notat-o în caietele mele dar în
mod deosebit în suflet). Nicolae Herlea concepea expresivitatea
emoţională prin nuanţe de sonoritate aplicate unui vibrato unic
ale cărui lumini şi umbre contrastante realizau tensiunea dramatică
progresivă în expansiunea unui sol1 a cărui forţă m-a
impresionat în glasul său chiar şi în ziua în care îl
sărbătoream pentru împlinirea vârstei de 85 de ani la Brăila,
împreună cu soprana Mariana Nicolesco, în timpul desfăşurării
ediţiei 2012 a Festivalului şi Concursului Internaţional de Canto
Hariclea Darclée. Evocând la masă acest eveniment, a atacat aria
lui Eletzky continuând cu fraza acelui sol1. Nu era nici-o diferenţă
între acuta emisă la venerabila vârstă şi acuta înregistrării
ariei Prinţului Eleţky realizată la Moscova sub bagheta lui
Ghenadie Rojdestvensky, pagină de autentic estetism vocal păstrată
în Fonoteca de Aur a Radiodifuziunii Ruse dar şi a Radiodifuziunii
Române.
Zenaida
Pally, proeminentă personalitate a teatrului liric românesc,
orginară şi ea din Basarabia unde fusese colegă cu profesoara mea
pian, Doamna Eleonora Berdan, la Şcoala Eparhială din Chişinău,
îmi revela de fiecare dată că glasul ei înseamnă o permanentă
dăruire şi frământare interioară iar momentul mesajului scenic
depinde de felul în care simte pulsul vocal al propriei fiinţe
acolo pe scenă; de multe ori, spunea marea artistă, te poţi afla
într-o stare fizică şi psihică absolut nouă faţă de senzaţiile
experienţelor acumulate ceea ce face ca actul artistic să devină o
permanentă descoperire a unei pasionante căutări. Doamna Zenaida
era o personalitate cu totul specială ca şi distinsa ei soră,
medic radiolog, Anghelina, permanent devotate una alteia, până la
morte, precum Liza şi Polina – Zinăcika şi Anghelina. În Arhiva
Televiziunii Române se află o filmare a scenei în care Doamn
Zenaida Pally interpretează magistral aria Polinei.
Primul
meu maestru de canto a fost basul şi profesorul Jean Bănescu care,
ani de zile s-a împărţit cu devotament între Opera Română şi
Conservatorul din Bucureşti unde preda Canto. Maestrul Bănescu mi-a
povestit despre acest eveniment inaugural al noului teatru, despre
repetiţiile cu pianul, cu orchestra, cu costumele, despre emoţia
primelor seri, despre foarte multe alte aspecte bine sedimentate în
memoria sufletului meu.
Pe
măsură ce trec anii şi aprofundez acumulările experienţelor de
viaţă şi profesie, îmi dau seama că, într-o anumită zonă a
culturii profesionale, am devenit depozitarul vremurilor de altă
dată pentru vremurile ce vor veni. Încerc o senzaţie de profundă
bucurie interioară să evoc personalităţile pe care le-am cunoscut
şi a căror prietenie m-a onorat, m-a bucurat, m-a încurajat şi
m-a stimulat în devenirea mea. Datorită acestei stări de spirit,
chiar dacă acum şaizeci de ani încă nu mă născusem, inaugurarea
actualului sediu al Operei Române este un eveniment care face parte
din sufletul meu ca şi cum l-aş fi trăit cu adevărat.
Despre acest eveniment și despre personalitățile artistice ale Operei voi ține o conferință la ONB în ziua de marți 23 ianuarie 2024, ora 18,30.
La
Mulţi Ani Scumpă Operă Română!
REVISTA
MUZICALĂ RADIO, 09.01.2014
