Mircea Mihalache,
primul contratenor din istoria şcolii româneşti de canto, născut
la Bucureşti la 17 octombrie 1942 și a părăsit această lume la 20 decembrie 2013, la Viena.
Absolvent
al Conservatorului „Ciprian Porumbescu” din Bucureşti, secţia
pedagogică, Mircea Mihalache a devenit o personalitate artistică de
mare complexitate datorită unei muzicalităţi absolute şi a unei
pasiuni totale pentru voce şi teatrul liric.
A
trăit în Opera Română din Bucureşti cu o intensitate afectivă
rară, mai întâi ca spectator, apoi ca figurant mereu prezent la
toate montările stagiunilor artistice şi apoi ca solist realizând
ipostaze stilistice cu totul deosebite datorită profilului său
vocal.
După
studiile de Canto auxiliar la Conservator sub îndrumarea
Profesorului Jean Bănescu, valoros bas, artist al Operei Române din
Bucureşti, Mircea Mihalache descoperă adevăratul său profil vocal
de contratenor graţie prieteniei şi colaborării cu marea artistă
şi profesoară Magda Ianculescu, solistă a Operei Române din
Bucureşti. Urmează un program riguros de studii şi aprofundări
estetice ale impostaţiei în deplină corelaţie cu exigenţele
muzicale ale unui repertoriu adecvat vocalităţii sale. În vremea
acelor ani, 1965 – 1970, abia se manifesta în viaţa artistică
internaţională relansarea acestor tipuri de voci cu totul
deosebite, iar pentru şcoala românească de canto, Mircea Mihalache
avea să devină primul contratenor.
O
astfel de vocalitate relevă o emisie naturală într-o anumită
rezonanţă de cap în care un vocalist se exprimă cu o facilitate
impunătoare fără însă a utiliza maniera de falsetto care poate
fi accesibilă fenomenologic oricărei voci masculine dar fără
importanţă expresivă şi valoare artistică. Este cunoscut în
istoria vocalităţii fenomenul vocaliştilor castraţi; erau
adolescenţi cu aptitudini vocale şi muzicale excepţionale cărora
li se practica operaţia de castrare cu scopul blocării evoluţiei
lor hormonale pentru a se menţine un anumit profil de rezonanţă la
anumite cote de sonoritate şi timbralitate. Spre deosebire de aceste
cazuri obţinute prin intervenţii forţate, contratenorii de astăzi
cu toată tipologia de cateorii estetice derivate, sunt voci naturale
a căror ecuaţie fono – endocrină le consimte exprimarea în
respectiva rezonanţă la parametrii sonori şi timbrali determinaţi
de tipul lor constituţional bio – psiho – somatic. O astfel de
vocalitate se poate afirma într-o multitudine stiluri ale unui
repertoriu extins în diferite şcoli şi epoci muzicale dar
predominant în creaţia barocului.
Mircea
Mihalache începuse să dea la iveală acest fenomen vocal al său
încă din anii din Conservator când reuşea să execute vocalize de
o anumită virtuozitate care depăşeau zona de rezonanţă a
tenorului lejer obişnuit; devenise renumit prin imitaţiile vocilor
de toate categoriile – mascuine şi feminine. Odată, cu prilejul
unei producţii a Conservatorului bucureştean cu selecţiuni di
opera „Faust” de Gounod realizată de studenţii ce se pregăteau
pentru absolvenţă, mezzosoprana care trebuia să interpreteze rolul
scurt al Marthei Schwertlein s-a îmbolnăvit fiindu-i imposibil să
interpreteze rolul său; cum selecţiunile se bazau în mod deosebit
pe actul al treilea în care acest personaj are multe intervenţii,
regizorul Jean Rânzescu, profesor al clasei de operă, era foarte
preocupat. Mircea Mihalache , Mache aşa cum a fost numit toată
viaţa, l-a asigurat că el este în stare să salveze situaţia.
Maestrului Rânzescu nu i-a venit să creadă iar când imediat,
într-o sală de repetiţii, acompaaniat la pian, Mache a cântat
partitura Marthei Schwertlein, a rămas uluit. L-au îmbrăcat în
costumul personajului şi au realizat producţia, episodul rămânând
în amintirea tuturor povestindu-se şi astăzi.
După
acest neobişnuit debut într-o vocalitate care, la vremea aceea,
părea foarte stranie celor mai mulţi, Mircea Mihalache realizează
rolul Spiridon din „O noapte furtunoasă” de Paul Constantinescu,
într-o producţie prestigioasă a Conservatorului bucureştean,
regizată de Jean Rânzescu şi cu o garnitură de solişti veterani
dar şi tineri din care făceau parte Jean Bănescu, Valentin Loghin,
Lucia Becar şi alţii.
Dpă
absolvirea Conservatorului este angajat la Opera Română din
Bucureşti unde a interpretat o serie de roluri mai mici şi mai mari
continuând, din pasiunea sa pentru teatru, în serile când nu avea
spectacol, să fie prezent şi în figuraţie acolo unde era nevoie,
rămânând apoi la spectacol chiar după scenele respective.
Încă
din anii studenţiei, Mircea Mihalache devenise membru al Sextetului
Cantabile condus de reputata dirijoare şi compozitoare Smaranda
Toscani, fiica marelui tenor Dumitru Mihăilescu Toscani, reputat
artist al Operei Române din Bucureşti din peerioada interbelică şi
profesor de canto. Sextetul Cantabile participa la foarte multe
emisiuni de Televiziune, spectacole de Varietăţi, ca de altfel şi
la primele patru ediţii istorice ale Concursului şi Festivalului
Internaţional de Muzică Uşoară „Cerbul de Aur” de la Braşov
(1968 – 1971).
Din
anul 1979, s-a stabilit la Viena unde, iniţial a fost angajat în
Corul de la Musikverein afirmându-se în numeroase ipostasze
solistice şi luând parte la foarte multe concerte şi turnee în
Europa, America de Nord, Asia, Australia; a avut astfel prilejul să
colaboreze cu mari dirijori şi artişti şi să-şi îmbogăţească
experienţa şi repertoriul.
În
acei ani a început să cultive vocalitatea Barocului şi, în mod
deosebit, repertoriul liturgic, în care valorifica talentul,
muzicalitatea, simţul estetic al stilului şi dovedea un autocontrol
instrumental al dimensiunilor sale vocale.
A
fost invitat la numeroase festivaluri internaţionale de muzică
sacră şi de baroc interpretând rarităţi, piese ale unor
compozitori foarte puţin abordaţi.
https://www.youtube.com/watch?v=hezM9P6wEdo
L-am
cunoscut personal pe Mircea Mihalache în vara anului 1997 cu
prilejul unuia dintre turneele sale în Italia; fusese invitat de
către „Accademia Musicale Napoletana” la „Festival
Internazionale di Musica Sacra” organizat la „Pontificio
Santuario di Pompei” unde a interpretat „Stabat Mater”, Imnul
„Pange Lingua”, Mottetto pentru Immacolata Concezione; ansamblul
„I Solisti dell’Accademia Musicale Napoletana” era dirijat de
Maurizio Ciampi; casa discografică „Nuova Era Records – Italy”
a realizat în anul 1998 un CD care s-a bucurat de mare succes ca şi
celelalte înregistrări realizate de el.
Arta
lui Mircea Mihalache se exprimă printr-o sonoritate foarte suplă,
orientată către o configuraţie de coloană sonoră bine corelată
cu o încărcătură timbrală limpede admirabil pusă în valoare de
o ştiinţă elevată în integrarea efectului non – vibrato la un
înalt nivel virtuozistic.
Din
păcate, în perioada de apogeu a lui Mircea Mihalache, teatrele
lirice nu erau încă angajate în relansarea acestui tip de
vocalitate; boom-ul contratenorilor a venit la momentul când
artistul român se pregătea să încheie cariera. Aceste voci
preţioase, prin spcificul naturii lor, nu se bucură de longevitate
artistică.
După
1990 a revenit periodic în România participând la concerte
simfonice la Filarmonica „George Enescu” şi la Sala
Radiodifuziunii din Bucureşti, la festivaluri de muzică baroc
organizate la Braşov, Sibiu şi în alte oraşe. A făcut parte din
juriul Concursului de Canto „Magda Ianculescu” la ediţia
inaugurală, omagiind cu emoţie artista care a jucat un rol
fundamental în evoluţia sa artistică; a realizat o serie de filme
la Televiziunea Română.
În
ultima parte a vieţii sale, s-a dedicat îndrumării câtorva
contratenori şi, din ce în ce mai rar, participa la câte un
concert cu o piesă inedită.
Marea
lui pasiune pentru teatrul liric şi pentru artiştii români a
dominat viaţa sa afectivă adunând programe, fotografii,
reproduceri, costume şi accesori de recuzită artistică pe care
le-a restaurat cu o răbdare pasionată perpetuând în timp
simbolurile şi reperele istoriei Operei Române din Bucureşti de
aproape un sfert de veac.
Vesel,
optimist, entuziast, spiritual, antrenant, menţinea contacte
telefonice şi telematice cu toţi prietenii din toate colţurile
lumii. Păstrez în suflet emoţiile a sute şi sute de conversaţii
şi istorisiri prin care mi-a transmis informaţii, întâmplări,
clipe istorice, pe care, poate, cândva, le voi aşterrne eu în
filele unei cărţi pe care el nu era intenţionat să o scrie deşi
ar fi putut şi ar fi trebuit.
Deşi
foarte suferind în ultimii ani, doar puţini prieteni am înţeles
acest lucru, mai mult intuitiv, deoarece Mircea Mihalache – Mache
continua să rămână acelaşi om vesel al umorului şi al
filosofiei ironice de viaţă.
Vestea
agravării stării sănătăţii sale ne-a luat pe toţi prin
suprindere fiindcă ne obişnuiserăm cu râsul şi optimismul său
debordant. Nici nu am avut prea mult răgaz să ne concentrăm mai
bine în momentele noastre sufleteşti de solidaritate spirituală
faţă de starea lui. În zilele dinaintea Crăciunului pe care
îl sărăbătorea mereu cu incandenscentă bucurie, primeam vestea
că Mache a plecat în dimensiunile universale lăsând în sufletele
noastre o profundă amintire şi o duioasă nostalgie.
REVISTA
MUZICALĂ RADIO, 23.12.2013
