BIRUIT-AM DESTINUL, BIRUIT-AM PE ZEI! ... 3. Enescu, Oedipe și ... Interpreți ai săi de-a lungul vremurilor ...

 

GEORGE ENESCU

Pentru un meloman pasionat, receptiv și înclinat să aprofundeze forme muzicale și vocale dincolo de marea tradiție a repertoriului universal de operă, Oedipe-ul enescian este fascinantul prilej al unui impact estetic și emotiv care va persista în minte, în suflet, în spirit și ar putea deveni temă de reflexie și context de meditație asupra expresivităților vocale în raport cu o orchestrație cu totul deosebită. Destinul și lupta cu el, situațiile cu care se confruntă Oedipe în viața lui, declanșează raționamente care vor filtra întregul parcurs meditativ, reflexiv și contemplativ abordat muzical de Enescu în capodopera sa.

Primul meu impact cu această operă a fost la vârsta de ... paisprezece ani ... la început la Radio, apoi la Televizor în cadrul unor programe de selecțiuni ori de transmitere integrală în direct mai ales a spectacolelor din Festivalul Enescu, după care am intrat în sala de spectacol ... Evident că mă înarmasem cu lecturile adecvate pentru a înțelege cel puțin în ce constă desfășurarea acțiunii și relațiile dintre personaje. Experiențele primordiale ale condiției mele de meloman la vârsta adolescenței, îmi consimțeau să înțeleg că teatrul liric oferă o relație dintre cuvânt și muzică în cadrul căreia muzica aprofundează trăirea emotivă a cuvântului a cărei rostire cântată comportă o multitudine de expresivități sonore și timbrale. Sunt convins că predilecția sensibilității mele manifestată fascinant față de sunetul vocal a fost determinantă în a cultiva răbdarea și insistența în a asculta o muzică indiferent de faptul că, la început, îmi declanșa numeroase întrebări fără răspunsuri. De-a lungul anilor, răspunsurile au venit iar impactul cu muzica și vocalitatea enesciană mi-au îmbogățit profilul perceptiv și analitic. De-a lungul a cincisprezece ani (1970 – 1985), am reușit să aprofundez această partitură, să analizez și să îmi formez chiar un sistem de gândire prin care aprofundarea să îmi ofere continuu noi repere, emoții și revelații. Norocul m-a favorizat să cunosc și să mă bucur în timp de prietenia cu unele mari personalități artistice care și-au legat numele de realizarea artistică a acestei capodopere.

Astfel am împlinit un salt de la meditație la studiu ca rezultat al unui exercițiu mental, sufletesc și spiritual ce continuă și astăzi oferindu-mi noi satisfacții muzicale, artistice, stilistice, estetice, filosofice, existențiale și emotive. Am intitulat acest exercițiu complex al ființei mele folosind varianta românească a unei fraze fundamentale a personajului titular: ... Biruit-am destinul, biruit-am pe zei! ... Exclamația cu dureroase accente interogative reprezintă un bilanț final al parabolei existențiale a lui Oedipe ... Iar dacă în căutările mele am pornit inițial de la lupta omului cu destinul, aprofundând din ce în ce mai mult tratarea temei prin muzica lui Enescu, am ajuns că înțeleg ... manipularea destinului ... asupra căreia continui să meditez și, probabil, studiul al patrulea va fi dedicat acestei teme ...

Un prim studiu publicat în revista noastră l-am dedicat aspectelor de vocalitate în spiritului componist enescian Biruit-am destinul, biruit-am pe zei! ... 1. Enescu, Oedipe și vocalitatea enciclopedică.

BIRUIT-AM DESTINUL ,BIRUIT-AM PE ZEI! ... 1. Enescu, Oedipe și vocalitatea interbelică

Un al doilea studiu l-am dedicat unor Meditații asupra Destinului Uman în cadrul relației muzicale și dramatice dintre Enescu și Oedipe Biruit-am destinul, biruit-am pe zei! ... 2. Enescu, Oedipe și ... Destinul Uman ...

BIRUIT-AM DESTINU, BIRUIT-AM PE ZEI! ... 2. Enescu, Oedipe și ... Destinul Uman ...

Zilele trecute, s-au împlinit șase decenii de la premiera în limba română a operei OEDIPE de Enescu la Opera Română din București care a avut loc luni 22 septembrie 1958 încheind Festivalul Internațional George Enescu la prima ediție a sa cu o producție care a fost reprezentată într-un arc de timp de trei decenii atât la București cât și în turnee europene de mare amploare și importanță. De aceea, evocarea aceasta este destinată evocării artiștilor care au contribuit la perpetuarea acestei opere.

Când am pășit în sala Operei Române din București ca să urmăresc pentru prima dată opera OEDIPE de George Enescu, după doisprezece ani, încă se vorbea entuziast despre premiera de la 22 septembrie 1958, producție realizată de mari personalități ale teatrului liric din România: CONSTANTIN SILVESTRI (dirijor), JEAN RÂNZESCU (regizor), ROLAND LAUB (scenografia), OFELIA TUTOVEANU (Costumele), GELU MATEI (Coregrafia); interpreții erau DAVID OHANESIAN (Oedipe), ELENA CERNEI (Jocasta), NICOLAE SECĂREANU (Tiresias), ZENAIDA PALLY (Sfinxul), IONEL TUDORAN (Laios), ALEXANDRU ENĂCEANU (Creon), GEORGE MIRCEA (Păstorul), IOAN HVOROV (Marele Preot), VALENTIN LOGHIN (Phorbas), JEAN BĂNESCU (Paznicul), LADISLAU KONYA (Tezeu), VALENTINA CREȚOIU (Antigona), MARIA SĂNDULESCU (Meropa). Peste jumătate dintre artiștii distribuției duble de la acea premieră nu mai erau în teatru fiind la pensie; dintre aceștia, cu Nicolae Secăreanu și Jean Bănescu am discutat de foarte multe ori despre Enescu și Oedipe așa cum am făcut și cu unii dintre artiștii care își continuau activitatea, personalități precum Elena Cernei, David Ohanesian, Nicolae Florei, Dan Iordăchescu, Zenaida Pally, Valentin Teodorian, Constantin Gabor, Emil Iurașcu, Constantin Iliescu, Maria Săndulescu; de asemenea regizorul Jean Rânzescu și dirijorii Mihai Brediceanu, Constantin Bugeanu, Cornel Trăilescu, m-au ajutat foarte mult să înțeleg treptat, în timp, multe aspecte muzicale și teatrale ale lui Oedipe. Programul de sală, foarte amplu în informații și generos în schițe de decoruri, costume și fotografii, era un stimulent pentru a porni în căutarea altor repere bibliografice de întregire ale cunoașterii acestei capodopere atât de singulare în panorama teatrului liric universal. Producția regizată de Jean Rânzescu a rezistat pe afișul Operei Române din București vreme de trei decenii cu unele discontinuități pe scurte perioade de timp; ar mai fi rezistat și astăzi dacă s-ar fi păstrat decorurile, costumele și materialele scrise lăsate de regizorul Jean Rânzescu și de soția sa, Maria Rânzescu (Lidia R. Mihail cum apărea pe afișe) care i-a fost și o devotată asistentă în munca sa. În toate teatrele lumii sunt păstrate unele producții istorice de succes care sunt reluate la anumite intervale de timp în alternanță cu noile producții; astfel se realizează și o confruntare valorică prin manifestarea publicului; la Opera din București, acest lucru nu este posibil din cauza faptului că, în timpul unor mandate directoriale, după 1990, marile producții ale teatrului admirate și de artiștii străini oaspeți, au fost distruse în loc să fie recondiționate sau chiar reconstituite; la Opera din Roma s-a realizat o reconstituire fidelă pe baza fotografiilor și a schițelor de decoruri și costume a producției de la premiera absolută cu Tosca având protagonistă pe Hariclea Darclée la 14 ianuarie 1900.

De-a lungul celor trei decenii, montarea Maestrului JEAN RÂNZESCU în decorurile lui ROLAND LAUB și costumele scenografei OFELIA TUTOVEANU, cu coregrafia lui GELU MATEI, corul fiind pregătit de GHEORGHE KULIBIN și ulterior de STELIAN OLARIU, s-au dăruit cu talentul lor, sub baghetele dirijorilor CONSTANTIN SILVESTRI, MIHAI BREDICEANU, CORNEL TRĂILESCU, MIRCEA POPA, CONSTANTIN BUGEANU, următorii artiști în respectivele roluri:

DAVID OHANSIAN, NICOLAE FLOREI (Oedipe); 

ELENA CERNEI, ELENA POPA, DOROTHEA PALADE, MIHAELA MĂRĂCINEANU, VERONICA GÂRBU, RODICA MITRICĂ (Jocasta); 

NICOLAE SECĂREANU, IOAN HVOROV, GHEORGHE CRĂSNARU (Tiresias); 

ZENAIDA PALLY, MIHAELA BOTEZ, ADINA IURAȘCU, VERONICA GÂRBU (Sfinxul); 

IONEL TUDORAN, CONSTANTIN ILIESCU, GEORGE LAMBRACHE, ANATOL COVALI (Laios); 

ALEXANDRU ENĂCEANU, ALEXANDRU BĂDULESCU, DAN IORDĂCHESCU, VALENTIN LOGHIN, EDUARD TUMAGEANIAN, VASILE MARTINOIU, DAN ZANCU (Creon); 

GEORGE MIRCEA, CONSTANTIN POPESCU, VALENTIN TEODORIAN, CORNEL RUSU, FLORIN DIACONESCU (Păstorul); 

IOAN HVOROV, VIOREL BAN, MIRCEA BUCIU (Marele Preot); 

VALENTIN LOGHIN, DINU CĂȚULEANU, CONSTANTIN DUMITRU, POMPEI HĂRĂȘTEANU (Phorbas); 

JEAN BĂNESCU, IOAN HVOROV, CONSTANTIN GABOR (Paznicul); 

LADISLAU KONYA, OCTAV ENIGĂRESCU, DIONISIE KONYA, NICOLAE CONSTANTINESCU, EDUARD TUMAGEANIAN, EMIL IURAȘCU (Tezeu); 

VALENTINA CREȚOIU, CORNELIA GAVRILESCU, MARIA ȘINDILARU, ZOE DRAGOTESCU, EUGENIA MOLDOVEANU, ELENA GRIGORESCU, GERDA RADLER (Antigona); 

MARIA SĂNDULESCU, VENERA ROGOZEA, IULIA BUCIUCEANU (Meropa). 

În privința rolului Oedipe, îmi amintesc de prezența artistului polonez JAN KZEKAY la a VIII-a ediție a Festivalului Internațional George Enescu din anul 1979.

Premiera absolută a acestei opere a avut loc la Opera din Paris (Palais Garnier) la 13 martie 1936 fiind interpretată în limba franceză conform libretului original realizat de Edmond Fleg. În anii următori, a existat o tratativă pentru reprezentarea pe scena Operei Române din București și, în acest sens, Enescu a scris o scrisoare directorului de atunci al teatrului, Tiberiu Brediceanu, în care își exprima dorința reprezentării operei sale în limba română și precizând adeziunea totală față de versiunea românească a libretului realizată de Emanuel Ciomac (1892, Botoșani – 1962, București). Se cuvine să evoc această mare personalitate, Emanoil Ciomac, jurist, poet, eseist, cronicar, critic muzical și muzicolog, cu o vastă activitate muzicologică și numeroase volume și cronici pubblicate; studiase Dreptul la Paris și obținuse și Doctorat în Drept la Sorbona; fusese profesor la Conservatorul Pro – Arte (1936 – 1939) și director al Filarmonicii din București (1945 – 1947). În acest context formativ și de pe poziția unei vaste culturi, perfect ancorat în limba și cultura franceză, prieten și colaborator al compozitorului, a tradus libretul lui Oedipe și a realizat o versiune românească pe care însuși Enescu a considerat-o ca fiind singura valabilă. Mărturie peste timp este scrisoarea lui Enescu către Tiberiu Brediceanu și perpetuată în familie de fiul acestuia, dirijorul Mihai Brediceanu; textul integral al acestei scrisori a fost publicat în volumul biografic ”Ecuația Brediceanu” realizat de Anca Florea. Proiectul reprezentării operei la București a fost împiedicat de începerea celui de al doilea război mondial. Avea să se realizeze la trei ani de la dispariția compozitorului, la 22 septembrie 1958, în cadrul primei ediții a Festivalului Internațional George Enescu.

Partitura extrem de complexă și cu foarte multe procedee originale, licențe muzicale și vocale în premieră absolut în Istoria Universală a Muzicii, a început să fie studiată cu aproape doi ani înainte de către artiști și orchestră sub îndrumarea dirijorilor dar în mod deosebit a lui Constantin Silvestri asistat de marea pianistă corepetitoare Dorina Popovici, supranumită ... Madame Oedipe ... datorită cunoașterii perfecte a partiturii supraveghind autoritar dar elegant asimilarea muzicală a rolurilor de către soliști. Dacă sub aspect orchestral exista o anumită experiență cu ... sunetul enescian ... în plan vocal se făceau mari eforturi deoarece Oedipe era unica operă a lui Enescu. Un rol fundamental în îndrumarea și orientarea stilistică a interpreților venea de la marele artist și profesor Constantin Stroescu care fusese prieten și colaborator al lui Enescu la Paris unde îi interpretase multe lucrări în primă audiție printre care Cântecele pe versurile lui Clément Marot. Unii interpreți aleși pentru diversele roluri erau discipoli ai lui Constantin Stroescu pe care l-am definit ... Seniorul Stilisticii Vocale Românești ... într-un amplu studiu publicat în revista noastră.

CONSTANTIN STROESCU - Seniorul Stilisticii Vocale Românești 

În acest studiu dedicat lui Constantin Stroescu am menționat că în 1935, pe scena Ateneului Român, sub bagheta dirijorului Constantin Silvestri, a avut loc o reprezentare cu anumite scene, în formă de concert, ale operei ”Oedipe” de Enescu; Constantin Stroescu interpretase rolul Păstorului și în urmă cu un an la Sala Dalles acompaniat atunci la pian de însuși Enescu. Selecțiuni din Oedipe au mai fost interpretate și într-un concert al Orchestrei Simfonice a Radiodifuziunii din anii '50 dirijat de Constantin Silvestri în care șcena dintre Oedipe și Păstor este interpretată de baritonul Gabriel Popescu-Năruja, medicul laringolog al Operei Române, și de Constantin Stroescu (cu o înregistrare Electrecord LP 01464). Stroescu și Silvestri erau două personalități care perpetuau foarte bine spiritul enescian în interpretarea vocală și instrumentală. Cu pasiune și răbdare s-a procedat la asimilarea muzicală și la calibrarea impostației vocale a soliștilor conform exigențelor partiturii. Oedipe este o operă lirică. Așa cum cu aceleași instrumente se interpretează toate stilurile tuturor epocilor muzicale de la clasicism la contemporani, la fel și vocile artiștilor abordează toate școlile și stilurile din toate epocile; rămâne profilul fundamental al unei impostații de operă dar sunt elaborate nuanțări de sonoritate, rezonanță, timbralitate, vibrato – non vibrato și configurație de coloană sonoră în funcție de indicațiile partiturii. Acestor repere se mai adăugau indicațiile lui Enescu și aspecte ale concepției sale muzicale și artistice perpetuate de cei ce îi fuseseră prieteni și colaboratori precum Constantin Stroescu, Constantin Silvestri, Gabriel Popescu-Năruja, Valentina Crețoiu, Cornelia Gavrilescu, ori de către Jean Rânzescu, Nicolae Secăreanu, Zenaida Pally, Ionel Tudoran, Viorel Ban, Mircea Buciu, Jean Bănescu, care îl cunoscuseră și îl urmăriseră în sala de concert în ipostaze de violonist, pianist și dirijor. În această atmosferă de lucru, o dublă garnitură de interpreți a fost foarte bine pregătită încă de la premiera din 1958 iar acestora, de-a lungul timpului, s-au alăturat artiști din generațiile următoare în deplinul cult al perpetuării tradiției enesciene. Fiecare artist, indiferent de lungimea rolului, a realizat o creație interpretativă magistrală definind personalitatea personajelor cu măiestrie vocală, muzicală și teatrală; David Ohanesian a făcut din Oedipe rolul vieții sale, Zenaida Pally s-a identificat cutremurător cu Sfinxul în accente impresionante iar Elena Cernei în Regina Jocasta a încântat cu subtilitățile estetice ale vocalității sale instrumentale și cu farmecul unei frumuseți scenice cu adevărat regale.

Regizorul Jean Rânzescu, asistat de scenograful Roland Laub și costumista Ofelia Tutoveanu, a realizat o montare care rămâne și astăzi de referință sub toate aspectele. Muzician și psiholog desăvârșit al artei, Rânzescu a înțeles că pentru ca publicul să poată asimila muzica foarte complexă și vocalitățile neobișnuite ale capodoperei enesciene, este nevoie de o atmosferă simplă cu repere esențiale dar cu puternică forță sugestivă; relieful decorului era complementarizat perfect cu lumina; procedura integrării corului și a soliștilor, intervențiile coregrafice, erau de o funcționalitate admirabil pusă în slujba muzicii și a vocilor. Această producție a ținut afișul trei decenii și am asistat la un număr foarte mare de spectacole, practic în fiecare stagiune în perioada 1970 – 1985 iar sala era mereu arhiplină. Grație acestei splendide montări, câteva generații de public și de studenți ai facultăților de profil muzical și artistic au avut parte de un impact constant, permanent cu capodopera enesciană. Funcționalitatea foarte practică a montării a favorizat efectuarea unor turnee europene de mare importanță prin care această operă a fost prezentată în străinătate: 1963 Paris, 1966 Atena, 1966 Sofia, 1970 Wiesbaden, 1975 Berlin, 1976 Stockholm, 1982 Génève, 1983 Lausanne (cu basul Csaba Airizer în rolul titular), 1984 Moscova. Ultima reprezentare a acestei producții a avut loc în anul 1988, la 26 septembrie, la Festivalul Internațional George Enescu - ediția a XI-a, cu încă o reprezentație, ultima, la 15 octombrie în aceiași distribuție. Sub bagheta dirijorului CORNEL TRĂILESCU, au cântat: NICOLAE FLOREI (Oedipe), IOAN HVOROV (Tiresias), DAN ZANCU (Creon), FLORIN DIACONESCU (Păstorul), VIOREL BAN (Marele Preot), POMPEI HĂRĂȘTEANU (Phorbas), CONSTANTIN GABOR (Paznicul), EMIL IURAȘCU (Tezeu), ANATOL COVALI (Laios), VERONICA GÂRBU (Jocasta și Sfinxul), GERDA RADLER (Antigona). Cinci dintre cei prezenți pe acest ultim afiș, participaseră la rpegătirile premierei din 1958.

În anii următori au fost realizate producții noi ale regizorilor Cătălina Buzoianu (1991), Andrei Șerban (1995), Petrică Ionescu (2003), Nicolas Joel (2009, la ediția Festivalului si Concursului "George Enescu", in coproductie cu Theatre du Capitole du Toulouse), Anda Tăbăcaru (2011), Valentina Carrasco (2015). Dintre aceste noi producții, după opinia mea, singura care poate sta alături de legendara montare a lui Jean Rânzescu din 1958 este montarea realizată de Anda Tăbăcaru. Celelalte concepții regizorale, fără a intra în polemici, nu slujesc deloc profilul stilistic și estetic al mesajului enescian din Oedipe. Abaterea de la specificul libretului care a fost conceput de Edmond Fleg în strânsă legătură cu muzica lui George Enescu, a alterat identitatea personajelor și relațiile dintre acestea deviind nepermis modul de înțelegere a operei. Metaforizarea identitară a personajelor s-a făcut pe baza unor criterii și repere limitate și, mai ales, inaccesibile următoarelor generații de public român și străin. Masivitatea și abundența inutilă a decorurilor a făcut practic imposibilă menținerea în repertoriul permanent iar de mers în turnee cu astfel de producții a fost practic imposibil. Din aceste motive, publicul din ultimii treizeci de ani nu a mai avut parte de un impact muzical și artistic constant cu această splendidă și interesantă operă chiar dacă deosebit de complexă ceea ce o face aparent greoaie. Personal exprim opinia asupra reluării producției regizate de Anda Tăbăcaru și chiar de reconstituirea versiunii artistice și scenice Jean Rânzescu din 1958 așa cum s-a făcut la Roma cu Tosca de la premiera sa absolută din 1900. O alternanță a acestor două concepții ar fi binevenită așa cum pot fi binevenite și alte realizări regizorale cu condiția ca mesajul enescian să nu fie alterat. Aș dori să fiu bine înțeles și în deplină bună credință de către melomani și artiști: nu sunt un conservator și consider că există destule opere care ar putea accepta o transformare prin transpunerea lor socială și istorică la alți parametri de cât cei originali deși aceasta afectează mesajul muzical; există însă opere care nu pot fi tratate astfel deoarece libretul este profund ancorat în specificitatea profilului componistic al muzicii lor; una dintre acestea este capodopera enesciană Oedipe.

Închei reluând accentele finale ale celor douăm precedente incursiuni pe această temă pe care le-am publicat în revista noastră. Oedipe reprezintă Magistrala Lecție de Omenie, Muzică și Artă a marelui Om și Muzician, Creator și Gânditor care este George Enescu. Este capodopera secolului al XX-lea așa cum a fost numită de foarte multe personalități ale muzicii universale. Este un exercițiu mental pe care, dacă îl urmezi cu devotată constanță, te va răsplăti cu Bucuria Înțelegerii multor Taine ale Destinului grație cărora sufletul se înrobustește considerabil înaintea înălțării sale universale la ceasul sortit. Avem Sfânta Datorie să onorăm Mesajul acestei Capodopere la cel mai înalt nivel artistic și uman! Aștept cu nerăbdare un astfel de eveniment și care să fie cât mai apropiat!

REVISTA MUZICALĂ RADIO, 08.10.2018

BIRUIT-AM DESTINUL, BIRUIT-AM PE ZEI! ... 1. Enescu, Oedipe și ... Destinul Uman ...

 

GEORGE ENESCU

GEORGE ENESCU (19 august 1881, Liveni-Vârnav, Botoșani, România - 4 mai 1955, Paris, Franța), compozitor, violonist, pianist, dirijor, pedagog român. Enescu, dincolo de faptul că este cea mai importantă personalitate creatoare și artistică a muzicii românești, la nivel internațional a reușit, prin unanimele aprecieri ale compozitorilor contemporani și ale exegeților, să ocupe o poziție foarte singulară și care se menține. Enescu continuă să constituie obiect de studiu și cercetare deși foarte puțin interpretat dincolo de granițele României. În universul creației sale, capodopera OEDIPE ocupă lcoul central așa cum el însuși a spus-o în repetate ocazii. Se pare că în OEDIPE ar exista codificarea propriului său destin iar muzica pe care a compus-o ar fi rezultatul unor meditații și reflecții care sunt conținute în tensiunea emotivă și dramatică a muzicii.

https://poenmuzicologie.blogspot.com/search/label/enescu_oedipe_01 

Figura lui Oedipe profund ancorată în Destinul Uman reprezintă o stare emotivă și spirituală dominantă pentru sufletul enescian; compozitorul însuși definea ”Oedipe” drept capodopera vieții sale iar faptul de a fi lucrat atât de mult la ea până la definitivarea partiturii este o consecință a stării sale sufletești în permanentă confruntare cu propriul destin. Multitudinea de emoții și senzații, vasta diversitate a ideilor generate de potențialul său mental neobișnuit, au avut rol determinant în gestația acestei capodopere. Enescu a trăit-o puternic și a lucrat-o minuțios căutând totdeauna o trainică legătură între senzație și emoție corelate cu ideea și perfect caracterizate muzical. De aceea această partitură este atât de densă și de deosebită față de toate celelalte opere scrise, cel puțin, în secolul al XX-lea deși caracterul singular al lucrării se impune în întreaga istorie a muzicii universale.

... Enescu ... Oedipe ... Destinul Uman ... sunt repere extraordinar de puternice de Artă și Viață care au atins o culme a expresivității adresată unei anumite receptivități bine pregătită pentru un asemenea puternic impact estetic și emotiv.

Continui acest drum explorator punând în acțiune un spirit selectiv aplicat vastei bibliografii și corelând diverse repere a căror asociere și aprofundare completează cu răspunsuri logice noilor întrebări care se pun asupra lui Enescu și al lui Oedipe în confruntare cu propriul lor destin. Reiau un paragraf din studiul publicat anul trecut pe care îl folosesc ca punct de pornire în noul parcurs.

Un copil dăruit de Cer la 19 august chiar în anul 1881 când lua naștere și Regatul României, cu cinci luni mai înainte, la 13 martie ... Iar peste 45 de ani - de cinci ori câte nouă - la aceiași dată, 13 martie 1936, avea să fie prezentată opera ”Oedipe” în premieră absolută la Opera din Paris ... Sunt repere numerologice care cuantifică misterios ... Destinul ... Acest copil ceresc avea să devină rapid un copil regesc iubit și admirat de Regina Elisabeta (Carmen Sylva) care a urmărit cu interes atât evoluția formării sale cât și cariera sa de artist. Enescu avea să omagieze influența benefică a Casei Regale chiar în prima sa lucrare, ”Poema Română”, finalizată cu Imnul Regal și avea să compună un ciclu de lieduri pe versurile scrise în limba germană de Carmen Sylva. Enescu a rămas pentru vecie devotat monarhiei preferând exilul definitiv la Paris ... A fost și aceasta o expresie a Destinului cu care s-a confruntat blând, pașnic, senioral, servind Arta și Umanitatea cu o simplitate grandioasă chiar dacă tensiunea interiorară față de nenumăratele nemulțumiri aducătoare de suferințe i-a dăunat grav sănătății marcând finalul parabolei sale existențiale în această lume ... 

https://www.youtube.com/watch?v=KgihD1hoMuY 

Enescu a fost marcat profund de noțiunea de Destin implicată în viața sa prin faptul că fusese al optulea copil la părinți și primul care supraviețuise - tonica superioară a unei octave progeniturale. El însuși deci se născuse și supraviețuise în urma eforturilor supraomenești prin care, părinții săi, Costache Enescu și Maria Cosmovici, se suprapun cuplului regal Lajos și Jocasta, părinții naturali ai lui Oedipe ... Personajul Oedipe și complexitatea trăirilor sale în luptă cu propriul destin a devenit pentru Enescu reflexie cotidiană finalizată componistic prin grandioasa operă ... 

https://www.youtube.com/watch?v=UBblHy6CyvE

Despre George Enescu s-a scris enorm de mult. Vasta bibliografie - articole, recenzii, însemnări, cărți - poate fi compartimentizată istoric în trei perioade: înainte de 1946 (am luat ca reper anul plecării definitive din țară a lui Enescu dar și marele punct de inflexiune al istoriei reprezentat de acest an după care România avea să devină o țară comunistă vreme de peste patru decenii), perioada 1947-1989 și perioada de după 1990. În prima perioadă (de până în 1946) s-a scris mai mult sub aspect istoric ori de cronică gazetărească. În perioada 1947 - 1989, dincolo de acele interpretări istorice și sociale tributare politicii comuniste și care erau foarte ușor depistate și tratate în mod tacit cu acele rezerve formulate de logica și bunul simț ale oamenilor culți, înțelepți dar prudenți față de consecințele regimului, s-a scris foarte mult sub aspect analitic, muzicologic și componistic despre întreaga operă enesciană și despre capodopera ”Oedipe”. Există o bibliografie foarte importantă care oferă, atât profesioniștilor cât și melomanilor, posibilitatea de a înțelege profilul creator al lui Enescu pe baza analizei minuțioase a structurilor muzicale. Iar această bibliografie analitică rămâne și astăzi fundamentală pentru înțelegerea și aprofundarea profesională a creației enesciene. După 1990, s-a continuat fie cu reeditarea anumitor titluri dar cu completări istorice și analitice care nu puteau fi publicate în perioada precedentă, fie cu noi texte, noi interpretări și chiar cu documente din arhivele cândva inaccesibile; autori recenți (atât pentru Enescu cât și pentru Silvestri) au publicat volume cu foarte multe documente provenind de la CNSAS a căror simplă reproducere și relatare oferă observatorului atent posibilitatea de a înțelege foarte ușor și foarte complet; și cu toate acestea, un comentariu concluziv care să pună punctul pe ”i” la modul concret și energic, nu pot spune că am întâlnit. Și m-am întrebat: de vreme ce conținutul documentelor este foarte clar, cum de se evită încă ... inevitabila concluzie ? ... După anul 2000, opinionismul general s-a amplificat foarte mult prin avalanșa de forum-uri, blogg-uri, site-uri unde temele pot fi amplu comentate; dar această bine venită cucerire a tehnologiei moderne în slujba democrației și a dezvoltării opinionismului social, a fost și este foarte frecvent utilizată într-un mod superficial, fără o cultură nici măcar generală sau elementară, cu agresivitate și, câte odată, chiar cu vulgaritate; este suficientă elaborarea unui site ori a unui blogg și se devine imediat ”opinionist” și chiar ... ”jurnalist”, ”critic”, ”muzicolog” ... Societatea este invadată de o avalanșă de ... falși profeți... care, sunt cu atât mai falși cu cât își ascund identitățile sub așa numitele ... ”nick names” ... Într-un astfel de context atât de heterogen ca să nu-l numesc chiar tulbure, s-a ajuns să se facă din Enescu și Oedipe ca și din Silvestri și alte personalități, un prilej de ... cinică ”politizare” care de stânga, care de dreapta ... în detrimentul Adevărului și cu consecințe foarte grave asupra culturii și informației noilor generații ... 

https://www.youtube.com/watch?v=unW1rz3yqmQ 

Continui să reflectez: a învins Oedip Destinul ? Dar Enescu ? Capodopera enesciană prin eroul său titular ne pune în fața unor întrebări: cine este triumfătorul ? minciuna învingătoare sau adevărul învins ? Întrebările sunt generate de faptul că istoria a confirmat uneori triumful învinșilor iar alteori pe cel al învingătorilor. A învinge într-o dispută nu înseamnă că se deține Adevărul ... Dar ... ce este Adevărul ? Iată întrebarea lui Pilat din Pont în timpul judecării pentru condamnarea lui Isus. Este suficient să acceptăm că Adevărul poate fi absolut sau relativ, complet sau parțial și să reflectăm în adâncul lucrurilor fără a ajunge la esența lor fundamentală. Ce a gândit Sfinx-ul înainte să moară ? Putem știi ? Putem doar elabora un mecanism intuitiv bazat pe logica integrării semiotice în analiza tuturor semnificațiilor și simbolurilor oferite de detaliile libretului. Configurația motivelor muzicale la acele momente va rămâne o stare abstractă a gândirii pasibilă de tentativele concretizărilor arbitrare. Din cele ce am scris anul trecut, reiau acum doar unele aspecte sub alte unghiuri. La confruntarea cu Sfinxul, Oedipe nu deține el însuși Adevărul asupra identității și existenței sale! Și atunci, orice situație care este mai departe sau mai aproape dar nu în plin Adevăr, este pasibilă de o relativizare prin care, normal, se depărtează de absolut! Oedipe fuge de Destin prin plecarea de la Corinth și, prin aceasta, se vulnerabilizează în fața Sfinxului care cunoaște Realitatea dar nu întrevede ... Adevărul ... Dacă vom considera Realitatea ca o stare existențială momentană și Adevărul ca pe un drum cu aspecte neprevăzute determinate de etapele maturizării existențiale, atunci putem accepta că Sfinxul este răpus de unicul reper absolut al acestui context relativ: Voința Umană impusă de Enescu în opera sa.

https://www.youtube.com/watch?v=caWyGMSlqxE 

Pentru a înțelege mai bine sensurile intenției lui Enescu în privința confruntării dintre Oedipe și Sfinx, va trebui să facem apel la izvoarele bibliografice din cele mai vechi timpuri. Sfinxul este o figură mitologică prezentată cu un corp de leu și un cap omenesc; cele mai vechi reprezentări antice ale Sfinxului provin de la anul 9.500 înainte de Cristos. În diferitele limbi este exprimat la masculin și la feminin; structural, această entitate reunește ambele genuri iar acest fapt are semnificații foarte adânci. Dar cei ce nu reușesc să exploreze profunzimile, rămân într-o ambiguă superficialitate cu devieri ideatice și pervertiri mergând până la o aberantă formă de ilustrare scenică a sexualității și a tuturor derivatelor sale comportamentale; și nu mă refer doar la unele moduri de abordare regizorală ale Oedipe-ului enescian ci, în general, la ceea ce se întâmplă de câteva decenii în teatrul liric mondial. Mi-a fost dat să constat un opinionism deviat datorită lipsei de cultură și potrivit căruia, autoritățile române în cultură din vremea comunismului ar fi refuzat să facă legătura între Oedipe și Freud în contextul sexualității și al așa numitului complex al lui Oedipe. Această afirmație este o enormitate a ignoranței tendențioase; ”complexul lui Oedipe” a fost elaborat în cadrul teoriei psihoanalitice a lui Freud și care l-a inspirat și pe Jung; în contextul studiului sexologic comportamental este o denumire conferită prin simplul dar și superficialul fapt al legăturii matrimoniale involuntare dintre Oedipe și Jocasta, mama sa; dar faptele și evenimentele acestei drame antice nu au nici-o legătură cu specificul caracteristic contextului psiho-sexual care a primit conotația științifică și didactică de ”complex oedipian”. Ba mai mult, Freud s-a dedicat analizei unor personaje precum Moise, Leonardo Da Vinci, Daniel Paul Schreber, Gustav Mahler, dar nu l-a analizat deloc pe Oedipe ceea ce dovedește că denumirea respectivului complex este datorată unui criteriu superficial bazat pe respectiva situație incestuoasă complet în afara perimetrului psiho-patologic la care ne referim. În ziua de azi, datorită unei aberante exacerbări de comportament și mentalitate, sexul și sexualitatea au ajuns să fie instrumentalizate în viața reală și pe scena lirică ori de teatru într-un mod absurd fără nici-o legătură cu sensul și mesajul respectivelor lucrări. Sexul și atracția sexuală pot determina comportamentul și acțiunea într-o piesă de teatru sau într-o operă dar autorii au pus accentul pe transformarea caracterială și temperamentală a personajelor fără necesitatea de a prezenta explicit atitudini și comportamente care nu contribuie cu nimic la asimilarea valorilor artistice ale mesajului, dimpotrivă!

 https://www.youtube.com/watch?v=X3-vLBSRVPQ

Sfinxul punea întrebări oamenilor; pentru unii, aceste întrebări erau ... ”șarade” ... iar pentru alții ... ”enigme” ... Ne-au rămas două dintre aceste enigme care s-au perpetuat în scrieri de-a lungul vremurilor. Una dintre acestea este următoarea: cine, deși are o singură voce, se transformă în cvadruped, triped și biped ? Iar răspunsul se referă la omul care, de mic copil, umblă în patru labe sau de-abușilea cum se mai spune, la maturitate stă pe cele două picioare ale sale, iar la bătrânețe adaugă bastonul pentru a se sprijini. Ce-a de a doua enigmă este: sunt două surori; prima dă naștere celei de a doua care o zămislește pe prima. Iar răspunsul este ziua și noaptea. După Oedipe Rege (429 înainte de Cristos) și Oedipe la Colonos (406 înainte de Cristos) de Sofocle, personajul Oedipe a mai fost abordat teatral de-a lungul istoriei de Eschil, Euripide, Seneca, John Dryden și Nathaniel Lee, Francisco Martinez de la Rosa; în 1718, Voltaire, în piesa sa Oedipe a încercat raționalizarea personajelor lui Sofocle; Jean Cocteau a abordat personajul în Oedip-roi (1928) și La Machine infernale (1934); Cocteau a lansat o formulă originală: Sfinxul îi dezvăluie lui Oedipe răspunsul la întrebare cu condiția ca să-l iubească ceea ce tânărul erou nu consimte după ce acceptă totuși oferta.

Oedipe în opera lirică a fost abordat de mulți compozitori de-a lungul istoriei: Eduard Lassen (1874), Charles Villiers Stanford (1887), Max von Schillings (1900), Ildebrando Pizzetti (1901), Flor Alpaerts (1906), Ruggero Leoncavallo (1920), Igor Stravinski (1927), George Enescu (1936), Harry Partch (1951), Helmut Eder (1958), Carl Orff (1959), Arghyris Kounadis (1961), Roy Travis (1968), Wolfgang Rihm (1987), Mark-Anthony Turnage (1990), Qu Xiao-Song (1993), Theodore Antoniou (1998). Dintre acestea, cele mai cunoscute sunt operele lui Stravinski și Enescu și, într-o oarecare măsură în Italia, lucrarea lui Leoncavallo.

Din felul în care Enescu a tratat muzical și dramatic această operă, reiese impactul profund și puternic al sufletului enescian cu conceptele de Om și Destin. Încă de mic copil sufletul său fusese încercat de ideea de destin prin faptul că supraviețuise primilor șapte copii ai părinților săi; întreaga copilărie îi fusese aproape oprimată prin izolarea impusă și grijile permanente pentru a se preveni orice îmbolnăvire care i-ar fi putut fi fatală. Dar Dumnezeu semnase deja traiectoria vieții acestui băiețel căruia îi binecuvântase o dotare extraordinară la nivelul tuturor valențelor creative, expresive și analitic didactice în muzică. Din fragedă copilărie, prin comportamentul său al cărui profil a evoluat, s-a cristalizat și s-a maturizat, Enescu a înțeles că Omul și Destinul sunt precum talerele unei balanțe al cărui ax vertical de echilibru îl reprezintă ... Voința ... Între numeroasele calități și virtuți ale personalității lui Enescu, dominanta era ... Voința ... Grație acestei dominante a învins propriul său destin care îi fusese adesea potrivnic prin vicisitudini sociale și sănătatea foarte precară în ultima parte a vieții sale. Multe aspecte am înțeles din ceea ce mi-a sugerat atmosfera muzicii sale și în mod deosebit ”Oedipe” dar și din cele ce mi-a istorisit Yehudi Menuhin cu care am discutat îndelung despre veneratul său Maestru.

https://www.youtube.com/watch?v=OYZeb1OBt4c 

Între aspectele care m-au fascinat în personalitatea lui Enescu așa cum am înțeles-o și continui să o înțeleg, Voința este trăsătura caracterială dominantă și prin care se poate realiza o armonizare a Omului cu propriul său Destin cu condiția ca această Voință să acționeze în numele Adevărului. Deci în Ecuația Fundamentală a Personalității Umane ar intra intra acești patru parametri fundamentali: Omul, Adevărul, Voința și Destinul. Uneori Voința poate fi în măsură să susțină Adevărul în timp ce, alteori, Adevărul trist și dificil de asimilat poate influența dinamica de la baza Voinței; raportul dintre Adevăr și Voință va regla relația Omului cu propriul Destin care, chiar dacă nu poate fi schimbat, el poate fi totuși recalibrat, adaptat, asimilat sau, în cea mai fericită situație, evitat în sensul că ceea ce este prevăzut în el să nu producă o înfrângere sufletească indiferent de proporțiile efectului său traumatic. Voința ne poate ajuta să construim confortul și fericirea vieții noastre indiferent de spectrul specific al destinului. Dar aceste considerații ar putea continua într-un alt context analitic și apreciez că pentru această aprofundare a sufletului enescian exprimat prin muzica sa și mai ales prin ”Oedipe”, sunt suficiente aspectele ilustrate.

https://www.youtube.com/watch?v=1cS9c7A6KlI 

Încă de la primul impact cu această operă, am fost foarte impresionat de scena Oedipe - Sfinxul iar deznodământul final m-a lăsat într-o permanentă stare de reflecție a unei teme permanent deschise pentru foarte multă vreme în conștiința mea: Oedipe este acceptat învingător al Destinului și chiar Sfinxul moare în urma acestei victorii și ... totuși ... evenimentele s-au desfășurat în mod contrar acestei victorii ... În urma primului impact cu opera, am înțeles un singur lucru care mi-a oferit și un prim reper la începutul unui lung drum inițiatic clarificator: Voința! Eroul afirmă cu tărie că voința sa nu s-a aflat nicicând în toate evenimentele în care a fost atras de acest Destin tragic. Deci, o primă aprofundare asupra Destinului lui Oedipe m-a condus spre conceptul de Voință și, implicit, spre cel de Adevăr. Tânărului erou i-au fost ascunse adevărurile fundamentale ale vieții sale; în absența adevărului, voința sa a intrat în direct conflict cu relativitatea arbitrajului Destinului. Pentru mine era foarte clar: dacă Oedipe ar fi cunoscut Adevărul, el ar fi evitat toate celelalte desfășurări nefaste ale vieții sale. Dar Adevărul îi era străin. În acest context, în tânărul erou s-a instaurat ... Frica ... Teama de a comite cele prevestite l-a determinat să fugă ... La bătrânețe el accentuează asupra Voinței sale dar această Voință nu s-a manifestat plenar la tinerețe când ar fi fost de ajuns să nu vrea să facă nimic din ce s-a prevestit și deci să rămână lângă cei pe care îi considera părinți naturali și care îl crescuseră. Teama declanșează fuga pentru a evada din acel spațiu vital pasibil de grave și tragice prevestiri ... Treptat, de-a lungul anilor, am integrat în această complexă relație următorii parametri: Voința, Curajul, Adevărul. La început Oedipe deține doar Voința care este deviată de către Teama ce determină Fuga ... Apoi își însușește Curajul dar în contextul Fatalității ... Este Curajul cu care îl înfruntă pe Lajos fără să știe că este chiar tatăl său natural; cu mult Curaj abordează Sfinxul și apoi toate celelalte situații care se ivesc până la sfârșit. Adevărul este al treilea parametru pe care Oedipe îl va deține abia la deznodâmânt ... Adevărul Clarificator ... În contextul tragediei antice a lui Sofocle de la baza capodoperei lui Enescu, aceste repere integrate într-un raționament logic ne conduc la o anumită limpezire care ne va situa într-un anumit stadiu etic, moral și spiritual. Dar acest stadiu rămâne incomplet, ancorat și deci tributar mitologiei antice integrată teatral de către Sofocle și de către ceilalți autori care au abordat personajul Oedipe în teatru și ulterior în muzica de operă.

DAVID OHANESIAN - Enescu OEDIPE rolul titular

Prin genialitatea gândirii sale teatrale și muzicale, George Enescu, în secolul al douăzecelea, ne aduce noi aspecte și ne stimulează noi trăiri sufletești și spirituale legate de Destinul Uman și de raportul conștiinței noastre cu acesta. Prima abordare a lui Oedipe a făcut-o Homer care a trăit aproximativ în jurul anului 900 înainte de Cristos; de atunci mitul lui Oedipe a fascinat pe foarte mulți gânditori și autori; putem spune că Enescu închide o parabolă de aproape trei milenii oferind prin opera sa o rezolvare la care putem avea acces printr-o anumită configurație mentală a reperelor implicate și printr-o filtrare semiotică a lor în conexiune cu alte domenii doctrinare ale gândirii și, în cadrul cărora, Înțelepciunea Biblică exercită o influență determinantă.

Înainte însă de a aprofunda rezolvarea enesciană a acestei scene în secolul al douăzecelea, vă propun examinarea figurii Sfinxului pe baza izvoarelor bibliografice cele mai autorizate, în continuarea acelor anticipații făcute cu câteva paragrafe mai înainte. Sfinxul este o figură mitologică monstruoasă, zoomorfă adică în formă de animal având un cap omenesc și un corp de leu. În cultura antică grecească, Sfinxul este un demon distrugător aducător de soartă rea; Homer îl descrie ca fiind fiul lui Orthrus (câine monstruos cu două capete) sau, după alții, a lui Typhon (monstru cu o sută de capete și șerpi pe trup) și Echidna (ființă monstruoasă, jumătate femeie și jumătate șarpe); în celelalte abordări din tragediile antice, Sfinxul apare ca un monstru care devorează pe oamenii incapabili să dezlege enigmele sale.

 

ELENA CERNEI (Jocasta), DAVID OHANESIAN (Oedipe) - Enescu OEDIPE

În opera sa, Enescu, ne prezintă într-un mod original atât identitatea Sfinxului cât și scena sa cu Oedipe. Sfinxul enescian este fiica Destinului care îl așteaptă pe Oedipe în culcușul fără glas al visului etern (... aux demeurs sans voix de mon rêve éternel ... ) considerându-l cea mai frumoasă dintre victimele sale. La întrebarea Sfinxului, răspunsul lui Oedipe vine imediat și energic: Omul! Omul e mai tare de cât Ursita! Sfinxul râde îndurerat zvârcolindu-se de moarte și îl lasă pe Oedipe într-o dilemă: Râde de victoria sa? ... Care victorie de vreme ce el a murit imediat ce a auzit răspunsul său la întrebare? ... Și într-adevăr, Omul este mai tare prin Voința sa iar Oedipe era sigur pe ceea ce vroia și ceea ce nu vroia să facă ... Dar ocultarea Adevărului face ca tot ce se va întâmpla să constituie aparenta victorie a Sfinxului mort. Această dilemă m-a făcut să reflectez foarte mult pornind de la aprofundarea semoitică și simbologică a fiecărui cuvânt și până la analiza muzicală a fiecărui motiv și a integrării anumitor leitmotive de-a lungul desfășurării lucrării. Deci Voința și Curajul pot deveni relative în absența Adevărului. Concepția lui Enescu aparține secolului al douăzecelea deci după aproape două milenii de ... cugetări biblice și experiențe spirituale ale sufletului uman ...Grație acestor cugetări omenirea a asimilat valoroase precepte evenghelice precum: Adevărul vă va face liberi! Adevărul este axul central al vieții noastre în funcție de care se dozează Voința și Curajul de care putem da dovadă. Gloria lui Dumnezeu este Omul viu! Viața omului este în mâna Creatorului a cărui Glorie reprezintă. Foarte semnificative pentru acest moment de cugetare sunt anumite cuvinte din Epistola către Efeseni a Sfântului Apostol Pavel (17,18): Ca Dumnezeul Domnului nostru Iisus Hristos, Tatăl slavei, să vă dea vouă duhul înţelepciunii şi al descoperirii, spre deplina Lui cunoaştere, Şi să vă lumineze ochii inimii, ca să pricepeţi care este nădejdea la care v-a chemat, care este bogăţia slavei moştenirii Lui, în cei sfinţi. Deci duhul înțelepciunii ne poate lumina ochii asupra nădejdi la care suntem chemați de Tatăl Ceresc. În tot acest context, noțiunea de Destin decade prin spiritualitatea noastră și orice formă predictivă a tendințelor umane devine derizorie și inutilă. Adevărul care ne asigură Libertatea și Duhul Înțelepciunii conectat Chemării noastre ne conferă cel mai sănătos mod prin care să aplicăm Voința și Curajul în viața noastră. Este concluzia spirituală la care am ajuns contemplând atât Destinul lui Oedipe cât și al lui Enescu. Enescu ne iluminează asupra naturii false, înșelătoare a conceptului de Destin prin simbolul progeniturii sale monstruoase care este Sfinxul expresie a degenerării și a degradării materiei vii. În acest context, Omul este mai tare și mai sănătos de cât aberanta monstruozitate a materiei vii degenerate indiferent de manipulările sociale care pot să interfereze viața sa. Dacă va deține Adevărul și Curajul, Voința umană va acționa totdeauna într-o anumită independență față de toate vicisitudinile vieții care vor exercita doar o relativă și aparentă influență. Aceasta este marea lecție pe care sufletul meu a primit-o de la Enescu prin capodopera sa. Aprofundând această lecție, la momentul la care am ajuns cu meditațiile și reflexiile, înțeleg că ... Destinul nu se combate, nu se alungă, nu se evită ... Destinul se contruiește cu Credință prin ... Voință, Adevăr și Curaj ... Voința aplicată Adevărului cu Curaj ... 

DAVID OHANESIAN (Oedipe), ELENA CERNEI (Jocasta) - Enescu OEDIPE

Enescu a fost un luptător asemenea lui Oedipe dar, spre deosebire de acesta, a deținut Adevărul și prin asta Voința și Curajul său nu au falimentat în ciuda tuturor aparențelor induse de suferințele sale fizice, sociale, morale și spirituale. Enescu a fost un luptător victorios în ciuda aparentei sale înfrângeri în fața vieții. În ultimi ani am aprofundat mult ultima parte a vieții compozitorului reflectând asupra unor aspecte pe care cercetătorul Ladislau Csendes ni le-a oferit în lucrarea sa George Enescu, un exil supravegheat, Editura Casa Radio (2011), lucrare realizată pe baza unor documente de la CNSAS din care, la mai bine de o jumătate de secol de la moartea lui Enescu, reies adevăruri impresionante. Iar acestor adevăruri mai adaug și unele aspecte pe care le-am discutat în urmă cu foarte mulți ani la Roma chiar cu Yehudi Menuhin, fiul său spiritual. Enescu a suferit mult în ultimii săi ani la Paris; pe lângă starea de sănătate din ce în ce mai agravată, ne dăm seama că acele organisme și instituții internaționale care au dorit plecarea lui din România în 1946, treptat, i-au acordat din ce în ce mai puțină atenție atât pe plan social și artistic cât și uman; majoritatea românilor stabiliți la Paris și care doreau să fie permanent în anturajul Maestrului s-au dovedit a fi necinstiți, vicleni, interesați, rău voitori și falși sfătuitori periclitându-i până când și clauzele contractelor editoriale pentru partiturile lucrărilor sale cu grave consecințe ulterioare, în timp, asupra difuzării și executării lucrărilor Maestrului; aflăm din cartea lui Ladislau Csendes că însuși Enescu i-a alungat pe acei falși prieteni de origine română din preajma sa; aflăm din aceste documente cum, sub motivul unor drepturi de autor în urma execuțiilor publice ale lucrărilor sale, autoritățile române trimiteau importante sume de bani foarte necesare întreținerii Maestrului mai ales în ultimii ani de boală și suferință. Aceste aspecte ne fac să întrevedem un fapt controversat: Maestrul ar fi trăit mult mai bine în România în ultima perioadă a vieții sale?; dar, în același timp, știm că era un devotat al Casei Regale încă din frageda tinerețe și un înverșunat opozant al comunismului abia instaurat în România; chiar dacă regimul de la București i-ar fi acordat un regim special, lui Enescu nu i-ar fi tihnit nici-un fel de avantaj prin simpla conștientizare a faptului că același regim exercita asupra multor altor categorii de oameni o oprimare și o persecuție ce ducea până la moarte în foarte multe cazuri. În acest context, Enescu a ales drumul suferinței, al greutăților, al tristeții dar a acționat prin propria sa Voință în numele Adevărului pe care l-a cunoscut în totalitate și deci Curajul său s-a manifestat plenar. Dincolo de toate vicisitudinile vieții și a greutăților pricinuite de suferința fizică a bolii, Enescu a gustat libertatea sa spirituală și creatoare și cadența pulsației sale vitale prin muzica sa și a altor compozitori mai ales Bach care l-a însoțit mereu pe clapele pianului. În aparență, ca și în viața lui Oedipe, s-ar putea spune că Destinul rău ar fi învins dar, în esență, atât Oedipe cât și Enescu sunt învingători. Oedipe învinge conștientizând permanent Voința și Curajul faptelor sale, iar atunci când Adevărul se completează în totalitate, abandonează prin orbirea voită lumea trecătoare căutând în întunericul ei Lumina Eternă ... Enescu își menține verticalitatea propriei demnități spirituale sacrificând entitatea sa fizică pradă suferințelor bolii.

ELENA CERNEI (Jocasta), DAVID OHANESIAN (Oedipe) - Încoronarea, actul al II-lea

Magistrala Lecție de Omenie, Muzică și Artă continuă și am dorit să mă opresc o clipă din drumul inițiatic continuu pentru cinstirea acestei zile, la 135 de ani de la nașterea marelui Om și Muzician, Creator și Gânditor care este George Enescu.

REVISTA MUZICALĂ RADIO 2016.08.19