D E S P R E M A E Ş T R I
Francesco Cilea, 150 de ani de la naştere, Yehudi Menuhin, 100 de ani de la naştere, Elisabeth Schwarzkopf, 10 ani de la trecerea în eternitate,
185 de ani de la premiera absolută a operei Norma de Vincenzo Bellini
Conferinţa Dr. STEPHAN POEN - 30 iulie 2016, orele 18, Brăila
Festivalul şi Concursul Internaţional de Canto HARICLEA DARCLÉE
Cursuri de Măiestrie Artistică Master Class MARIANA NICOLESCO
Minunata experienţă pentru fiecare dintre cei care au luat şi iau parte la Festivalul şi Concursul Darclée, şi în mod special la Cursurile de Măiestrie Artistică, Master Classes, este chiar aceea formulată în cuvintele simple ce guvernează întâlnirile noastre din aceste zile: relaţia maeştri-discipoli.
Mariana Nicolesco este pentru noi toţi o mină de aur, nu numai pentru că e una dintre marile soprane din întreaga istorie a teatrului liric, nu numai prin exemplul său, ci şi prin capacitatea de a exprima în cuvinte ceea ce ştie că-l poate îndrepta pe fiecare tânăr interpret spre un rezultat artistic la care nu ajunsese încă.
Cine a avut privilegiul să citească interviurile sale din ultimele două decenii poate înţelege metamorfoza prin care a trecut psihologia tânărului interpret care a venit aici, la Brăila, în căutarea împlinirii artistice la care aspira şi aspiră. Dacă acum două decenii mulţi dintre aceştia ar fi vrut să aibă un fel de audiţie privată, fără martori ai greşelilor eventuale, Doamna Mariana Nicolesco a instaurat un spirit cu totul nou, afirmând că vom greşi împreună, că ne vom corecta greşelile împreună şi că astfel vom progresa cu toţii. Iar triumful acestui nou spirit se traduce în aplauzele spontane şi vii adresate de toţi tinerii artişti colegului lor care e în scenă, îndrumat de Doamna Mariana Nicolesco, şi care după una, două sau trei încercări reuşeşte în pasajul interpretat.
Şi fiindcă vorbim despre relaţia maeştri-discipoli, este extraordinară relaterea de către Doamna Mariana Nicolesco a unei împrejurări legate de Elisabeth Schwarzkopf. Deşi era în vârful strălucitor al unei cariere internaţionale fără egal, între altele şi ca interpretă mozartiană (“una dintre marile interprete mozartiene ale timpului nostru” scrisese deja austerul şi academicul program de sală al Teatrului alla Scala din Milano), Mariana Nicolesco a dorit să parcurgă cu Elisabeth Schwarzkopf rolurile dramatice mozartiene, pentru a-şi apropria secretele dobândite de aceasta din propria experienţă sau moştenite de la marii dirijori sub direcţia cărora cântase de-a lungul timpului.
Trei secvenţe îmi vin în minte: aceea în care, ţinându-se de mână două imense artiste cântă Mozart cu o infinită bucurie şi Elisabeth Schwarzkopf nu ştie cum s-o oprească pe Mariana Nicolesco care vrea să repete încă şi încă o dată un mic pasaj.
Apoi secvenţa în care eroina noastră evocă ziua de după prima întâlnire de lucru cu Elisabeth Schwarzkopf, la reşedinţa acesteia din Zumikon, lângă Zürich. Ore întregi Mariana Nicolesco a citit paginile pasionante ale volumului de memorii Galina, al sopranei ruse Galina Vişnevskaia. Asta în timp ce în subconştient se aşeza la locul potrivit tot ce experimentase în ziua precedentă cu Elisabeth Schwarzkopf. Reîntâlnirea era prevăzută la orele 19, iar pe la 5 Elisabeth Schwarzkopf îi telefonează tinerei sale prietene şi o pasionantă convorbire de o oră se încinge între cele două mari artiste.
Sosind de la Zürich la Zumikon pe o ploaie torenţială, Mariana Nicolesco e întâmpinată de Elisabeth Schwarzkopf într-o stare de agitaţie de nedescris. - Iartă-mă, în entuziasmul convorbirii noastre am uitat de ce ţi-am telefonat, şi anume pentru a te întreba dacă eşti de acord ca o tânără soprană din Germania - care vrea să lucreze cu mine - să fie prezentă atunci când facem noi muzică împreună. I-am spus să vină şi am uitat să-ţi cer acordul. - Elisabeth, i-a răspuns Mariana, cânt în faţa a mii şi mii de oameni - şi nu una, ci oricâte persoane pot fi prezente când studiem minunile pe care le studiem.
Acest spirit extraordinar marea soprană Mariana Nicolesco l-a impus la Brăila şi rezultatele se văd la nivel naţional şi internaţional.
În fine, o altă secvenţă îmi vine în minte: aceea în care Mariana Nicolesco soseşte la reşedinţa lui Schwarzi, cum îi spune pe scurt. Pe uşă e lipit un bilet scris cu litere capitale şi cu o evidentă stângăcie: “Iartă-mă, sunt la spital, vecina mea îţi va spune ce s-a întâmplat”. Elisabeth Schwarzkopf căzuse la piscină, îşi luxase ori fracturase antebraţul, şi totuşi a găsit puterea să scrie cu mâna ruptă acele rânduri.
Şi asta ne poate face să ne gândim, fie că e vorba de Elisabeth Schwarzkopf, fie de Mariana Nicolesco, că marii artişti sunt adeseori şi mari caractere.
Dintre ... minunile pe care Mariana Nicolesco le-a studiat cu Elisabeth Schwarzkopf, vă propun acum interpretarea magistrală a recitativului și ariei D'Oreste, d'Ajace din opera ”Idomeneo” de Mozart. A treisprezecea din totalul de douăzeci și două de opere mozartiene, ”Idomeneo” (premiera absolută avea loc la 19 ianuarie 1781, pe scena Teatrului Cuvilliés din München) reprezintă un moment culminant în evoluția componistică a lui Mozart dedicată vocalității, iar personajul Elettra este unul dintre cele mai complexe dat fiind că implică apartenența la vocalitatea în dublă coordonată: soprană dramatică de agilitate și soprană de agilitate dramatică. Este o vocalitate extrem de rar întâlnită, și cu foarte puține reprezentante autentice între care, la loc de cinste, se află Mariana Nicolesco. Este uimitor cântul în tempo foarte rapid și, în același timp, în sonorități intense, incisive, conservând puritatea timbrală în contextul unei ample diversități expresive. Forța supremă a dramatismului de agilitate, accentele și inflexiunile timbrale, multiplele dimensiuni ale sonorității, toate integrate într-o expresivitate impresionant de frumoasă și de convingătoare, au consacrat-o pe Mariana Nicolesco drept cea mai autentică interpretă a acestui rol. Schwarzkopf îi spunea Marianei Nicolesco: Nu știu dacă Frau Grümmer a abordat acest rol. Altfel, ești prima mare soprană care l-a abordat vreodată. Schwarzkopf se referea la celebra soprană mozatriană dar și wagneriană Elisabeth Grümmer (1911 - 1986). În urma cercetărilor pe care le-am întreprins, am constatat că ... Frau Grümmer nu a interpretat integral rolul pe vre-o scenă, ci doar ariile pentru un disc realizat în studio sub bagheta marelui dirijor Ferencs Fricsay.
Să ascultăm și să urmărim această magnifică interpretare a marii noastre soprane Mariana Nicolesco acompaniată de Orchestra Filarmonicii George Enescu din București, dirijor Scott Bergeson.
https://www.youtube.com/watch?v=522dtAI3k1I
Se împlinesc zece ani de când Elisabeth Schwarzkopf a lăsat această lume. Am avut norocul să o cunosc personal, să discutăm pe larg dar, în mod deosebit, să o admir în trei recitaluri de lied susținute la București (1972, 1973 și 1976). Nu voi uita nici-odată emoțiile prilejiute de aceste magice întâlniri. Acompaniată la pian de Geoffrey Parsons, interpretase un program ce cuprindea lieduri de Schubert, Schumann, Hugo Wolf, Brahms, Richard Strauss. Îmi amintesc cu mare emoţie de amabilitatea maestoasă cu care a salutat publicul ce umpluse sala Ateneului și chiar și spațiul scenei; urmăream expresivitatea adaptată fiecărui vers și fiecărui motiv muzical, într-o perfectă relație estetică dintre sunet și cuvânt. Încă de la primul recital am fost cucerit de sobrietatea și căldura sa. După aproape zece lieduri acordate ca bis, ne cucerea cu gestul delicat al închiderii pianului însoțit de un surâs discret și amabil adresat publicului care a înțeles că, în acel moment, serata se încheiase. Am mers apoi în sala de protocol a Ateneului Român împreună cu Ion Herdan, scriitor și traducător care o cunoscuse între cele două războaie mondiale. A fost pentru mine un al doilea spectacol, Schwarzkopf întreținându-se cu personalitățile venite să o salute: Emilia Petrescu, Martha Kessler, Elisabeta Neculce-Carțiș, Mihai Brediceanu, Mircea Basarab, Mircea Cristescu, Emanuel Elenescu, Iosif Conta, Ion Voicu, Valentin Gheorghiu, Ștefan Gheorghiu, sau faimoasa Ana Aslan, ca și mulți alții din diferite domenii ale culturii. Marea artistă împărțea generos surâsuri, autografe, și conversa cu fiecare.
Elisabeth Schwearzkopf a interpretat în cariera sa un repertoriu operistic foarte selectiv urmărind rezultatul maxim și alegând rolurile cele mai potrivite vocii dar și temperamentului său. Vocalitatea sa era de soprană lirică, însă cu generoase disponibilități atât în agilitate și coloratură cât și în zona lirico-spinto; şi ne-a lăsat interpretări memorabile în opere de Mozart, Weber, Beethoven, Verdi, Gounod, Puccini, Leoncavallo, Wagner, Richard Strauss, Purcell, Humperding, Debussy, ori de compozitori de operetă, precum Johann Strauss, Franz Lehar, Karl Millöcker, Carl Zeller. A lăsat posterității o vastă discografie live și de studio. Exegeții și publicul au decretat-o absolută în operele lui Mozart și Richard Strauss.
Pentru această evocare a artei sale sublime, vă propun să ascultăm monologul Da geht er hin ... al personajului Marschallin (Mareșala) din actul întâi al operei ”Der Rosenkavalier” de Richard Strauss extrasă dintr-un film realizat de marele regizor Paul Czinner (1890 - 1972), sub bagheta lui Herbert von Karajan.
Richard Strauss aparține sub aspect istoric romantismului târziu, dar spiritul creaţiei sale e caracterizat de o amplă diversitate asimilând influențe de la compozitorii romantici germani (Schubert, Schumann, Brahms, Ritter, Liszt, Wagner), cu un potențial policromatic și politonal de avangardă prin care anticipa expresionismul lui Schönberg. Fantezia creatoare îi consimte incursiuni în școlile clasică și preclasică, de un neoclasicism manieristic politonal adoptat în numeroase contexte de subtilă ironie. ”Der Rosenkavalier” este o comedie pe muzică în trei acte compusă pe libretul prietenului și colaboratorului său Hugo von Hoffmannstahl. Premiera de la 26 ianuarie 1911 la Dresda a avut un răsunător succes, urmată de reprezentaţii în multe teatre din Germania și din Europa; în același an este aplaudată versiunea în limba italiană, iar la premiera de la Teatro dell'Opera di Roma, la 14 noiembrie 1911, rolul Mareșalei a fost interpretat de Hariclea Darclée alături de Conchita Supervia în rolul Oktavian, sub bagheta lui Egisto Tango.
Mareșala, consolându-și singurătatea în lungile absențe ale soțului său, are o relație cu tânărul și exuberantul Oktavian care îi aduce bucurie, dar și o tulburătoare neliniște interioară extraordinar exprimată de muzica lui Strauss. Monologul din actul întâi reprezintă una dintre marile creații ale sopranei Elisabeth Schwarzkopf ale cărei inflexiuni sonore și timbrale se pliază admirabil pe toate nuanțele muzicii încărcate de modulații tonale. Fiecare frază este perfect nuanțată vocal și însoțită de o trăire la cel mai înalt nivel a tensiunii teatrale. Sunetul și cuvântul fuzionează într-un fel de beatitudine interpretativă prin care se întrevăd valențele unice ale măiestriei artistei, confirmată și în arta liedului.
Vă invit să urmăriți această minunată pagină artistică în interpretarea marii soprane Elisabeth Schwarzkopf.
https://www.youtube.com/watch?v=eEgBG9nniro
Aniversăm în acest an centenarul nașterii marelui violonist și dirijor Yehudi Menuhin (New York, 22 aprilie 1916 - Berlin, 12 martie 1999). Menuhin a fost primul dintre cei trei copii ai părinților săi, iar numele său - Yehudi' - înseamnă evreu în limba ebraică. Celelalte două surori - Hephzibah și Yaltah - au devenit, la rândul lor, pianiste desăvârșite. Sub îndrumarea lui Sigmund Anker și a lui Louis Persinger, Yehudi a început studiul viorii la vârsta de trei ani, iar la șase ani a cântat în primul său concert cu Filarmonica din San Francisco fiind declarat ”copil minune”. Începe să se afirme și în Europa, apărând la vârsta de treisperezece ani, în 1929, la Berlin, sub bagheta lui Bruno Walter, într-un concert cu lucrări de Bach, Beethoven și Brahms.
În urmă cu trei ani, în 1926, Menuhin îl întâlnise pe cel care îi devenea maestru și părinte spiritual: George Enescu. Întâlnirea a avut loc la Paris în pauza unui concert în care, sub bagheta dirijorului Barrère, Enescu interpreta Concertul în sol minor Op. 26 de Bruch. Trei erau numele de artiști şi profesori recomandaţi familiei Menuhin pentru studiile avansate ale fiului: violonistul belgian Eugen Yssaÿe (1858 - 1931), violonistul maghiar Carl Flesch (1873 - 1944) și ... George Enescu, considerabil mai tânăr de cât ceilalți doi. Micuțul Yehudi i-a ascultat pe toți trei și a declarat părinților că dorește să studieze cu românul Enescu. Îl ascultase pe Enescu într-un concert la San Francisco, dar nu se întâlniseră personal. Întâlnirea avea să aibe loc doi ani mai târziu, la Paris, chiar în acea pauză a concertului. Yehudi, de zece ani, a scos vioara din cutie și i-a executat lui Enescu cadența concertului de Bruch ascultat în prima parte a serii. Enescu a rămas uimit și Menuhin i-a devenit rapid discipolul cel mai iubit, cu care a păstrat o legătură sufletească și artistică toată viața. Ampla discografie și filmografie pe care ne-a lăsat-o Menuhin pun în lumină profilul său violonistic și panorama repertoriului său vast. Grație geniului enescian, calitățile naturale ale lui Menuhin s-au dezvoltat la maxim atingând o legendară tehnică a arcușului. În memoriile sale (”Călătorie neterminată”) Menuhin avea să-l evoce pe Enescu și învățăturile transmise: "Ceea ce am primit de la el, prin exemplu, nu prin cuvinte, a fost aptitudinea de a transforma nota într-un mesaj vital, de a da formă, înţeles frazei, de a da viaţă muzicii". Menuhin mai menționează cu profundă admiraţie şi recunoştinţă: "Enescu m-a purtat pe piscurile concepţiei sale despre muzică. De ani buni îmi răsună în urechi vocea sa. Câteodată îl auzeam rostind cuvinte, dar de cele mai multe ori vorbirea lui era muzică; (...) Chiar şi cele mai simple indicaţii căpătau greutate şi valoare, subliniind o dată în plus sensibilitatea, bogăţia muzicalităţii sale şi amintindu-mi de fiecare dată câtă dreptate am avut de a mă încrede în el, cât de norocos am fost să-l am drept călăuză. Azi, influenţa lui directă asupra mea este înrădăcinată în însăşi concepţia pe care o am asupra lucrurilor (...) ştiu că tot ceea ce fac poartă pecetea sa".
Întâlnirea dintâi a Doamnei Mariana Nicolesco cu Yehudi Menuhin are loc în Elveţia, la Gstaad. Mărturie emoţionantă a acelor momente este chiar evocarea din prefaţa Marianei Nicolesco din caietul-program al evenimentelor din acest an: cei doi mari artişti, cu o empatie sublimă, aşa cum se vede şi din fotografia document istoric de care avem privilegiul să dispunem, discută despre muzică şi despre destin, iar Menuhin pronunţă fraza memorabilă: - Mariana, te-ai născut ca să cânţi. Şi fiindcă vorbeam de destin, există şi o fotografie în care cei doi incomparabili artişti şi maeştri se înclină cu veneraţie unul în faţa celuilalt, după ce Mariana Nicolesco, Doctor Honoris Causa al Academiei de Muzică din Cluj-Napoca, rostise o strălucită cuvântare, Laudatio, în onoarea lui Yehudi Menuhin, care primea acelaşi titlu. După o vreme Yehudi Menuhin, copilul de suflet, discipolul absolut al lui George Enescu, s-a stins şi Mariana Nicolesco primea ca pe un mesaj postum invitaţia de a face parte din prezidiul Fundaţiei Internaţionale Yehudi Menuhin de la Bruxelles. Atunci când această fraternitate a maeştrilor, stăpâni ai tradiţiilor fondatoare ale artei, se răsfrânge cu iubire asupra tinerelor talente, cum este cazul aici, la Brăila, suntem pe tărâmul ferm al adevărului, oricât de zguduită de incompetenţă, corupţie şi abandon ar fi epoca în care trăim.
Am avut norocul și fericirea de a-l cunoaște personal pe Yehudi Menuhin în luna mai 1998, la ultima sa călătorie în Italia; port în suflet amintirea unei extraordinare zile petrecută la Roma împreună cu el și cu soția mea, Elena Cernei; am discutat mult, intens, profund și am fost impresionat de cele ce mi-a împărtășit, legate de ebraismul său transformat prin muzică în parabola sa existențială; am înțeles din confesiunile sale filialitatea spirituală cu Enescu şi am simțit în glasul lui Menuhin acel potențial uriaș expresiv grație căruia intensitatea emotivă a tensiunii sonore conjugată cu o absolută claritate timbrală îi favoriza transparența interpretativă întru ilustrarea deopotrivă a ideilor și a sentimentelor pe vioara sa miraculoasă; era ultima lună mai a vieții sale petrecută la Roma, deoarece avea să lase această lume zece luni mai târziu. De atunci, în fiecare an, la finele lui mai, dedic memoriei sale o meditație și o ingenuă contemplare.
Nimic nu este întâmplător! Este un leitmotiv al itinerariilor mele în Universul Muzicii. Acest leitmotiv catalizează emoțiile pe care le trăiesc atunci când mă confrunt cu repere ale Destinului ... Concertul pentru vioară și orchestră Nr. 1 în sol minor Op. 26 de Bruch: este concertul în care micuțul Yehudi l-a admirat pe Enescu înainte de a-l cunoaște în pauza concertului de la Paris; este concertul a cărui cadență de la finalul primei părți i-a cântat-o Maestrului, atunci, în loja sa; este concertul cu care tânăra elevă Mariana Nicolesco avea să susțină examenul de bacalaureat la Liceul de Muzică din Brașov, după care avea să ia drumul Conservatorului pentru a studia canto. Să ascultăm acum, în interpretarea lui Yehudi Menuhin, partea a treia din Concertul pentru vioară și orchestră în sol Op. 26 (1868) de Max Bruch, cu RIAS Symphony Orchestra Berlin, dirijor Ferencs Fricsay, Londra, 9 mai 1961.
https://www.youtube.com/watch?v=sCNHM7TCcPs
Anul acesta aniversăm un secol și jumătate de la nașterea compozitorului italian Francesco Cilea (Palmi, 23 iulie 1866 - Varazze, 20 noiembrie 1950). Acesta decidea de mic copil să devină compozitor în urma unei puternice emoţii trăite în satul natal când a ascultat în execuția fanfarei locale ... finalul operei ”Norma” de Bellini. A urmat cursurile Conservatorului San Pietro a Majella din Napoli și afirmarea sa începe timpuriu. Compune o serie de opere reprezentate cu mai mult sau mai puțin succes (”Gina”, ”Tilda”, ”L'Arlesiana”). În anul 1902 îşi lansează cea mai valoroasă lucrare grație căreia notorietatea sa devine internațională: ”Adriana Lecouvreur”, operă în patru acte, pe un libret de Antonio Colautti realizat după o piesă de teatru cu același titlu de Eugène Scribe (1791 - 1861) scrisă, de fapt, împreună cu Ernest Legouvé (1807 - 1903) în 1849.
Toate personajele din această piesă au existat în viața reală, așa cum adevărate au fost şi relațiile dintre ele, care au dus la desnodământul final. Adrienne Lecouvreur (1692 - 1720) a fost o celebră actriță a Comediei Franceze care excela în roluri de tragediană. Era o mare personaliltate a Parisului timpului său, femeie frumoasă și plină de farmec, renumită pentru legăturile sale amoroase cu personaje celebre între care Voltaire și prințul Maurizio di Saxonia, pentru care se afla în acerbă concurență cu Louise Henriette Françoise de Lorraine, ducesă de Bouillon, soția lui Emmanuel Théodose de la Tour d'Auvergne, figurând în opera lui Cilea ca Prințesa de Bouillon. Adriana primește un buchet de violete otrăvite de la o persoană necunoscută care, în realitate, era chiar Prințesa de Bouillon. Marea actriță începe să acuze inexplicabile stări de debilitate și moare în scurt timp după ce a jucat pentru ultima dată în drama ... ”Oedipe” de Voltaire. Inspirând parfumul otrăvit, protagnista își exprimă întreaga durere în aria ”Poveri fiori” (Sărmane flori).
Personalitate muzicală de mare cultură și rafinament, Cilea și-a făurit un profil componistic aparte în panorama operei italiene. Pornind de la influențe veriste, el a aprofundat anumite procedee ale romantismului francez luându-l ca model pe Massenet şi dezvoltând un bogat potențial melodic susținut de o orchestrație amplă, cu abundente nuanțe de politonalism și chiar cromatism elaborând foarte sugestiv relația sunet – cuvânt, personalitatea sa creatoare cristalizându-se definitiv în spiritul neoromantismului secolului al douăzecilea.
Aria ”Poveri fiori” reprezintă una dintre paginile cele mai intense pentru vocea de soprană lirico-spinto cu generoase disponibilități atât în registrul dramatic cât și în cel liric; un andante doloroso în re minor, con infinita tristezza corespunde cu linia melodică a vocalității care începe cu un dificil salt de octavă superioară aplicat zonei de pasaj (sol 1 - sol 2); acest salt se repetă pe parcursul ariei de patru ori, marcând o dramatică accentuare a contextului melodic desfășurat liniar atât în registrul înalt cât și în registrul central; orchestrația amplă și specificul modulațiilor tonale solicită o vocalitate robustă și, în același timp, foarte suplă, a cărei sonoritate implică un timbru intens, consistent, cu potențial expresiv foatre bine diferențiat aproape la fiecare motiv al liniei vocale. Sunt calități perfect ilustrate de interpretarea sopranei Mariana Nicolesco, pe care vă invit să o urmăriți sub bagheta dirijorului Marco Balderi la pupitrul Orchestrei de Cameră a Radiodifuziunii Române.
În 2016 se împlinesc 185 de ani de la premiera absolută a operei ”Norma” de Bellini, eveniment ce a avut loc la Teatrul alla Scala din Milano în 26 decembrie 1831. Chiar dacă la premiera absolută nu a fost un mare succes, ”Norma” a devenit, în timp, cea mai populară și mai iubită dintre cele zece opere compuse de Bellini. Şi, într-adevăr, trebuie spus că există opere care de-a lungul istoriei au marcat cariere, încununând evenimente şi reprezentând simboluri ale desăvârșirii. Una dintre aceste opere este ”Norma” de Bellini.
Recitativul ”Sediziose voci” (dramatic, anticipând recitativul romantismului verdian eroic), cavatina ”Casta Diva” (superbă meditație selenară pentru voce și orchestră), și cabaletta ”Ah! bello a me ritorna” (apoteoză triumfală a virtuzităţii vocale) reprezintă o scenă de o neobișnuită anvergură în care protagonista se exprimă prin absolut toate elementele de strălucire și expresie ale Belcantoului: recitativul dramatic, cantilena de linie, cântul de agilitate, ornamentele, sunt integrate de geniul bellinian într-un context melodic captivant, pătruns de o emoție ce persistă puternic în sufletul publicului meloman. Grație vocalității belcantistice excepționale de soprană dramatică de agilitate și de agilitate dramatică, Mariana Nicolesco s-a dovedit a fi, în repetate rânduri, interpreta ideală a acestui personaj, iar fascinanta scenă pe care o vom urmări ne va convinge din plin.
Cavatina ”Casta Diva” reprezintă una dintre cele mai dificile pagini ale virtuozităţii vocale din Belcanto dar și din creația operistică a tuturor stilurilor și școlilor. Scrisă într-un metru supraunitar de 12/8, ea comportă un mers unduitor ce reunește admirabil binarul compus cu ternarul, creind un echilibru metroritmic a cărui cadențare în andante sostenuto assai favorizează plutirea vocală pe o orchestrație compactizată într-un legato desăvârșit prescris de compozitor în partitură. Marea dificultate virtuozistică în această cavatină o constituie atacul pe nota de foarte lungă durată emițând un sunet de amploare și foarte consistent timbral, ceea ce marea noastră artistă ilustrează la perfecțiune, dovedind o tehnică desăvârşită și o grandoare estetică incomparabilă, maestuoasă, sensibilă, în spiritul celui mai autentic Belcanto.
La conferința din anul 2004 intitulată ”Mariana Nicolesco și arta cântului”, când am analizat interpretarea cavatinei ”Al dolce guidami” din opera ”Anna Bolena”, am prezentat date fonometrice în cadrul cărora am stabilit un clasament al lungimii sunetului la marile soprane ale secolului al douăzecelea. Principiul de la baza acelei cercetări pornea de la ideea că o tehnică la cel mai înalt nivel al virtuozităţii se exprimă şi printr-o durată sensibil mai mare în mișcările lente, așa cum în mișcările rapide durata e mai mică. În respectivul clasament, soprana Mariana Nicolesco atesta cea mai lungă durată. A cânta pe o durată mai mare înseamnă un nivel superior al virtuozităților tehnice de dozare a respirației și a parametrilor vocali de sonoritate, culoare, configurație în deplinătatea modularii lor.
Am realizat o astfel de analiză și în cazul cavatinei ”Casta Diva”, cu următoarele rezultate în ordine descrescătoare: 05.36 Mariana Nicolesco; 05.14 Maria Callas; 05.12 Renata Scotto; 05.12 Ghena Dimitrova; 05.07 Christine Deutekom; 05.05 Leyla Gencer; 04.54 Montserrat Caballé; 04.45 Joan Sutherland; 04.44 Anita Cerquetti. Şi doresc să menționez că Mariana Nicolesco, în concertul de la Monte Carlo, a interpretat această cavatină la o durată de 5.56, așa cum Maria Callas în alte circumstanțe reuşea o durată de 5.45, date care nu modifică primul clasament. Callas, Sutherland, Caballé și celelalte primadonne menționate, sunt artiste pe care le iubim, le stimăm și le admirăm, iar aceste cercetări sunt dedicate în exclusivitate conceptului de performanță fonatoare și care ne ajută să contemplăm cu și mai mare bucurie minunăția vocii umane în Belcanto.
În închierea acestui parcurs istoric, stilistic, estetic și emotiv ... Despre Maeștri ... vă invit să admirăm magistrala interpretare a sopranei Mariana Nicolesco în geniala scenă din ”Norma” de Bellini, acompaniată de Orchestra Filarmonicii „George Enescu” din București sub bagheta dirijorului Cristian Mandeal.
Revista Muzicală Radio 2016.08.08
