Deschiderea
stagiunii Teatrului alla Scala din Milano este un eveniment pe care
societatea italiană îl trăieşte la o anumită intensitate
emotivă. Este urmărit şi comentat atât de melomanii împătimiţi
cât şi de cei care gustă muzică de toate genurile fără a fi
foarte pasionaţi de operă. Presa, Radio-ul, Televiziunea,
stimulează curiozitatea faţă de acest eveniment. Chiar şi aceia
care nu urmăresc teatrul liric deloc în cursul anului, se
informează asupra producţiei inaugurale de stagiune a Scalei iar a
doua zi după premieră vor să afle cum s-a cântat şi mai ales
dacă publicul foarte exigent a făcut sau nu contestaţii.
Magnetismul legendarei Scala îi face pe toţi oamenii melomani fie
şi pentru o singură zi. Epoca internautică pe care o trăim a
făcut ca atmosfera de deschidere a stagiunii la Scala, altădată
trăită şi simţită doar în Italia, să fie gustată de melomanii
sau oamenii de cultură de pe întreaga planetă. Cu un simplu
„click”, magia eterului ne favorizează intrarea în atmosfera
scaligeră din oricare colţ al lumii.
Deschiderea
stagiunii 2013/2014 este un eveniment cu totul special; pe de o parte
reprezintă o încheiere festivă a anului comemorativ Verdi –
Wagner început la Scala cu prilejul deschiderii stagiunii precedente
care s-a realizat cu producţia de „Lohengrin” de Wagner; de-a
lungul stagiunii precedente, titlurile verdiene şi wagneriene s-au
alternat reprezentând majoritatea producţiilor programate în
stagiune; pe de altă parte este vorba de „La Traviata”, operă
care ocupă un loc aparte atât în creaţia vediană cât şi în
tot repertoriul universal de operă.
Împreună
cu „Rigoletto” şi „Il Trovatore”, „La Traviata” formează
aşa numita „trilogie populară” sau „trilogia romantică”.
Carisma muzicală, spiritul melodic foarte puternic, au făcut ca „La
Traviata” împreună cu celelalte două opere verdiene să fie
efectiv asimilate de public. Dar mai ales „La Traviata”, în
ciuda insuccesului iniţial de la vremea premierei absolute datorat
mai mult snobismului unei părţi din aşa numitul „public de
premieră”, a cunoscut un succes muzical rapid şi total. Ariile şi
scenele sale sunt gustate, fredonate, cântate de publicul larg iar
personajele sale se află în atenţia tuturor celor care îşi
îndreaptă pasiunea pentru operă spre studiul vocii. Paradoxul
fascinant al muzicii verdiene din această operă este carisma
melodică fatal confruntată cu extrema dificultate a cântului;
pentru că una este să fredonezi cu plăcere o arie sau o scenă şi
cu totul alt ceva este să o interpretezi la cota artistică şi de
virtuozitate conform exigenţelor din partitură.
Violetta
Valery, figura centrală a operei, este un personaj care exrimă
totalitatea stărilor sufleteşti ale existenţei: veselia expansivă,
bucuria de viaţă, voluptatea în dragoste, melancolia, suferinţa,
forţa de caracter, tragismul, moartea. Violetta Valery reprezintă
vocalitatea de soprană cea mai complexă, un adevărat vademecum
verdian al sopranei; cine interpretează acest rol în totalitatea
aderenţei filologice la partitură, poate interpreta orice rol de
soprană verdiană; cele mai desăvârşite vocalităţi afirmate în
acest rol, au fost acelea care au abordat cu mare succes toate
celelalte entităţi de soprană verdiană (Leonora din „Il
Trovatore” şi „La forza del destino”, Gilda, Aida, Desdemona,
etc.). Toate elementele estetice şi de virtuozitate ale vocalităţii
de soprană sunt integrate în profilul acestui rol: coloratură,
agilitate, lirism de linie, lirism de incisivitate spinto, dramatism
de agilitate prin abundenţa cântul ornamentat, dramatism de mare
forţă; dar toate acestea alternează la modul forte variat ceea ce
necesită forma perfectă a unei condiţii vocale absolute. Iar dacă
acestor aspecte mai adăugăm şi exigenţele scenice cărora trebuie
să corespundă protagonista prin frumuseţea şi portamentul său
teatral, atunci ne dăm seama cât de dificil este de realizat o
valoroasă producţie cu această operă mai ales în Marele Templu
al Liricii care este Teatro alla Scala din Milano.
Arhiva
Scalei ne oferă date a căror prelucrare statistică ne poate oferi
prilejul de a reflecta foarte profund. În peste o jumătate de secol
(1951 – 2008) au avut loc 106 reprezentaţii corespunzătoare a
patru producţii regizate de Mario Frigerio (1951 sub bagheta lui
Victor De Sabata), Luchino Visconti (1955 sub bagheta lui Carlo Maria
Giulini reluată în 1956), Franco Zeffirelli (1964 sub bagheta lui
Herbert von Karajan) şi Liliana Cavani (1990 sub bagheta lui
Riccardo Muti reluată în repetate rânduri până în 2008).
Foarte
semnificativ este faptul că, timp de peste un sfert de veac această
operă nu a fost reprezentată la Scala (1964 – 1990).
Contestaţiile puternic vehemente ale publicului cu prilejul
producţiilor din 1951 şi mai ales din 1964, au făcut ca această
operă să fie dominată de amintirea legendarei Maria Callas care
realizase o creaţie absolută în acest rol, atât pe scena Scalei
cât şi pe alte scene mari scene ale lumii. Callas conferise
Violettei Valery un anumit profil vocal, muzical, uman şi spiritual
care continuă să rămână foarte singular, aproape izolat de
istorie şi istorici, de muzicologie şi muzicologi.
Riccardo
Muti a readus „La Traviata” la Teatro alla Scala după un sfert
de veac dar a fost o peformanţă datorată mai mult autorităţii şi
prestigiului său cu care a impus o versiune mai puţin tradiţională
şi mai academic filologică; producţia s-a reluat de foarte multe
ori dar, din păcate, într-un astfel de context, „La Traviata”
se integra în stagiunile Scalei într-un mod obişnuit, fără a fi
un eveniment sau fără a lansa vedete carismatice; se gusta muzica
lui Verdi mai ales datorită unui sunet orchestral impecabil şi al
unui cor foarte bine pregătit. Astfel s-a diminuat considerabil
magia unui eveniment care continuă să rămână irepetabil de la
realizarea lui Visconti din 1956.
Ce
va fi la apropiata deschidere a stagiunii cu noua producţie? Vom
trăi momentul cu toţii graţie transmisiunii directe de la Radio
România Cultural şi Radio România Muzical unde, împreună cu
Luminiţa Arvunescu, voi comenta întreaga desfăşurare. Sub bagheta
lui Daniele Gatti, în regia şi scenografia lui Dmitri Tcherniakov,
în costumele realizate de Elena Zaitseva şi sub luminile lui Gleb
Filschtinski, vor evolua în rolurile principale soprana Diana Damrau
(Violetta Valery), tenorul Piotr Beczala (Alfredo) şi baritonul
Željko
Lučić (Giorgio Germont).
În
ultimii ani, datorită programelor desfăşurărilor mele am fost la
Bucureşti în această perioadă motiv pentru care am avut bucuria
de a fi invitat la transmisiunile în direct ale deschiderii
stagiunii la Scala. Anul acesta este a zecea inaugurare la care sunt
invitat. După prima inaugurare din 2003 cu „Moïse et Pharaon”
de Rossini realizată împreună cu redactorul şi muzicologul Irina
Hasnaş, personalitate distinsă a Radiodifuziunii noastre,
următoarele nouă inaugurări le-am comentat împreună cu Luminiţa
Arvunescu pe care am însoţit-o şi în numeroase alte seri de operă
în direct de la Festivalul de la Bayreuth, Proms Festival din Londra
sau de la New Metropolitan Opera. Deci
după „Idomeneo” (2005), „Aida” (2006), „Tristan und
Isolde” (2007), „Don Carlo” (2008), „Carmen” (2009), „Die
Walküre” (2010), „Don Giovanni” (2011) şi „Lohengrin”
(2012), iată a noua transmisiune directă a inaugurării stagiunii
de la Teatro alla Scala din Milano alături de distinsul redactor şi
doctor în muzicologie Luminiţa Arvunescu, sensibila, eleganta,
emoţionanta şi entuziasta amfitrioană a Serilor de Operă de la
Radiodifuziunea Română. Fiecare nouă colaborare cu Luminiţa
Arvunescu este o încântare de suflet în numele pasiunii pentru
Muzică, a admiraţiei pentru Voci, dar, mai presus de toate, a
dragostei faţă de Publicul de acasă care urmăreşte aceste
transmisiuni şi căruia îi oferim din toată inima emoţiile,
bucuriile, aprofundările şi toate trăirile noastre stimulate de
aceste evenimente ale Marelui Templu Universal al Verbului Vocal care
este Scala din Milano.
REVISTA
MUZICALĂ RADIO, 05.12.2013
