Deschiderea stagiunii 2013/2014 la Scala din Milano

Deschiderea stagiunii Teatrului alla Scala din Milano este un eveniment pe care societatea italiană îl trăieşte la o anumită intensitate emotivă. Este urmărit şi comentat atât de melomanii împătimiţi cât şi de cei care gustă muzică de toate genurile fără a fi foarte pasionaţi de operă. Presa, Radio-ul, Televiziunea, stimulează curiozitatea faţă de acest eveniment. Chiar şi aceia care nu urmăresc teatrul liric deloc în cursul anului, se informează asupra producţiei inaugurale de stagiune a Scalei iar a doua zi după premieră vor să afle cum s-a cântat şi mai ales dacă publicul foarte exigent a făcut sau nu contestaţii. Magnetismul legendarei Scala îi face pe toţi oamenii melomani fie şi pentru o singură zi. Epoca internautică pe care o trăim a făcut ca atmosfera de deschidere a stagiunii la Scala, altădată trăită şi simţită doar în Italia, să fie gustată de melomanii sau oamenii de cultură de pe întreaga planetă. Cu un simplu „click”, magia eterului ne favorizează intrarea în atmosfera scaligeră din oricare colţ al lumii.

Deschiderea stagiunii 2013/2014 este un eveniment cu totul special; pe de o parte reprezintă o încheiere festivă a anului comemorativ Verdi – Wagner început la Scala cu prilejul deschiderii stagiunii precedente care s-a realizat cu producţia de „Lohengrin” de Wagner; de-a lungul stagiunii precedente, titlurile verdiene şi wagneriene s-au alternat reprezentând majoritatea producţiilor programate în stagiune; pe de altă parte este vorba de „La Traviata”, operă care ocupă un loc aparte atât în creaţia vediană cât şi în tot repertoriul universal de operă.

Împreună cu „Rigoletto” şi „Il Trovatore”, „La Traviata” formează aşa numita „trilogie populară” sau „trilogia romantică”. Carisma muzicală, spiritul melodic foarte puternic, au făcut ca „La Traviata” împreună cu celelalte două opere verdiene să fie efectiv asimilate de public. Dar mai ales „La Traviata”, în ciuda insuccesului iniţial de la vremea premierei absolute datorat mai mult snobismului unei părţi din aşa numitul „public de premieră”, a cunoscut un succes muzical rapid şi total. Ariile şi scenele sale sunt gustate, fredonate, cântate de publicul larg iar personajele sale se află în atenţia tuturor celor care îşi îndreaptă pasiunea pentru operă spre studiul vocii. Paradoxul fascinant al muzicii verdiene din această operă este carisma melodică fatal confruntată cu extrema dificultate a cântului; pentru că una este să fredonezi cu plăcere o arie sau o scenă şi cu totul alt ceva este să o interpretezi la cota artistică şi de virtuozitate conform exigenţelor din partitură.

Violetta Valery, figura centrală a operei, este un personaj care exrimă totalitatea stărilor sufleteşti ale existenţei: veselia expansivă, bucuria de viaţă, voluptatea în dragoste, melancolia, suferinţa, forţa de caracter, tragismul, moartea. Violetta Valery reprezintă vocalitatea de soprană cea mai complexă, un adevărat vademecum verdian al sopranei; cine interpretează acest rol în totalitatea aderenţei filologice la partitură, poate interpreta orice rol de soprană verdiană; cele mai desăvârşite vocalităţi afirmate în acest rol, au fost acelea care au abordat cu mare succes toate celelalte entităţi de soprană verdiană (Leonora din „Il Trovatore” şi „La forza del destino”, Gilda, Aida, Desdemona, etc.). Toate elementele estetice şi de virtuozitate ale vocalităţii de soprană sunt integrate în profilul acestui rol: coloratură, agilitate, lirism de linie, lirism de incisivitate spinto, dramatism de agilitate prin abundenţa cântul ornamentat, dramatism de mare forţă; dar toate acestea alternează la modul forte variat ceea ce necesită forma perfectă a unei condiţii vocale absolute. Iar dacă acestor aspecte mai adăugăm şi exigenţele scenice cărora trebuie să corespundă protagonista prin frumuseţea şi portamentul său teatral, atunci ne dăm seama cât de dificil este de realizat o valoroasă producţie cu această operă mai ales în Marele Templu al Liricii care este Teatro alla Scala din Milano.

Arhiva Scalei ne oferă date a căror prelucrare statistică ne poate oferi prilejul de a reflecta foarte profund. În peste o jumătate de secol (1951 – 2008) au avut loc 106 reprezentaţii corespunzătoare a patru producţii regizate de Mario Frigerio (1951 sub bagheta lui Victor De Sabata), Luchino Visconti (1955 sub bagheta lui Carlo Maria Giulini reluată în 1956), Franco Zeffirelli (1964 sub bagheta lui Herbert von Karajan) şi Liliana Cavani (1990 sub bagheta lui Riccardo Muti reluată în repetate rânduri până în 2008).

Foarte semnificativ este faptul că, timp de peste un sfert de veac această operă nu a fost reprezentată la Scala (1964 – 1990). Contestaţiile puternic vehemente ale publicului cu prilejul producţiilor din 1951 şi mai ales din 1964, au făcut ca această operă să fie dominată de amintirea legendarei Maria Callas care realizase o creaţie absolută în acest rol, atât pe scena Scalei cât şi pe alte scene mari scene ale lumii. Callas conferise Violettei Valery un anumit profil vocal, muzical, uman şi spiritual care continuă să rămână foarte singular, aproape izolat de istorie şi istorici, de muzicologie şi muzicologi.

Riccardo Muti a readus „La Traviata” la Teatro alla Scala după un sfert de veac dar a fost o peformanţă datorată mai mult autorităţii şi prestigiului său cu care a impus o versiune mai puţin tradiţională şi mai academic filologică; producţia s-a reluat de foarte multe ori dar, din păcate, într-un astfel de context, „La Traviata” se integra în stagiunile Scalei într-un mod obişnuit, fără a fi un eveniment sau fără a lansa vedete carismatice; se gusta muzica lui Verdi mai ales datorită unui sunet orchestral impecabil şi al unui cor foarte bine pregătit. Astfel s-a diminuat considerabil magia unui eveniment care continuă să rămână irepetabil de la realizarea lui Visconti din 1956.

 Ce va fi la apropiata deschidere a stagiunii cu noua producţie? Vom trăi momentul cu toţii graţie transmisiunii directe de la Radio România Cultural şi Radio România Muzical unde, împreună cu Luminiţa Arvunescu, voi comenta întreaga desfăşurare. Sub bagheta lui Daniele Gatti, în regia şi scenografia lui Dmitri Tcherniakov, în costumele realizate de Elena Zaitseva şi sub luminile lui Gleb Filschtinski, vor evolua în rolurile principale soprana Diana Damrau (Violetta Valery), tenorul Piotr Beczala (Alfredo) şi baritonul Željko Lučić (Giorgio Germont).

În ultimii ani, datorită programelor desfăşurărilor mele am fost la Bucureşti în această perioadă motiv pentru care am avut bucuria de a fi invitat la transmisiunile în direct ale deschiderii stagiunii la Scala. Anul acesta este a zecea inaugurare la care sunt invitat. După prima inaugurare din 2003 cu „Moïse et Pharaon” de Rossini realizată împreună cu redactorul şi muzicologul Irina Hasnaş, personalitate distinsă a Radiodifuziunii noastre, următoarele nouă inaugurări le-am comentat împreună cu Luminiţa Arvunescu pe care am însoţit-o şi în numeroase alte seri de operă în direct de la Festivalul de la Bayreuth, Proms Festival din Londra sau de la New Metropolitan Opera. Deci după „Idomeneo” (2005), „Aida” (2006), „Tristan und Isolde” (2007), „Don Carlo” (2008), „Carmen” (2009), „Die Walküre” (2010), „Don Giovanni” (2011) şi „Lohengrin” (2012), iată a noua transmisiune directă a inaugurării stagiunii de la Teatro alla Scala din Milano alături de distinsul redactor şi doctor în muzicologie Luminiţa Arvunescu, sensibila, eleganta, emoţionanta şi entuziasta amfitrioană a Serilor de Operă de la Radiodifuziunea Română. Fiecare nouă colaborare cu Luminiţa Arvunescu este o încântare de suflet în numele pasiunii pentru Muzică, a admiraţiei pentru Voci, dar, mai presus de toate, a dragostei faţă de Publicul de acasă care urmăreşte aceste transmisiuni şi căruia îi oferim din toată inima emoţiile, bucuriile, aprofundările şi toate trăirile noastre stimulate de aceste evenimente ale Marelui Templu Universal al Verbului Vocal care este Scala din Milano.

REVISTA MUZICALĂ RADIO, 05.12.2013