Soprana
ELENA SIMIONESCU este una dintre personalităţile pe care le-am
admirat timp de aproape două decenii, încă de la primele sale
apariţii pe şcena Operei Române din Bucureşti, în aproape toate
rolurile interpretate şi în multe din apariţiile sale pe şcenele
de concert dar şi în emisiunile de televiziune care acordau spaţii
ample muzicii de toate genurile.
Absolventă
a Conservatorului de Muzică din Bucureşti la Clasa de Canto a marii
artiste şi profesoare Arta Florescu, şi-a început cariera la
Teatrul Liric din Constanţa în anul 1963 activând pe această
şcenă timp de patru stagiuni de-a lungul cărora a fost
protagonista unor importante premiere. După debutul absolut în
rolul Gilda din „Rigoletto” de Verdi (11 ianuarie 1964), la nici
o lună distanţă, a urmat un alt debut în rolul Violetta Valery
din „Traviata” de Verdi (5 februarie 1964) pentru ca după trei
săptămâni să debuteze în Norina din „Don Pasquale” de
Donizetti (26 februarie 1964); după o lună şi trei săptămâni a
urmat debutul în Musetta din „Boema” de Puccini (15 aprilie
1964); deci prima sa stagiune artistică a lansat-o pe Elena
Simonescu în patru roluri de înaltă cotă virtuozistică şi cu
profiluri diferite atât vocal cât şi teatral. Este demn de
subliniat faptul că, angajată în luna octombrie 1963, după trei
luni de acomodare la viaţa unui teatru de repertoriu, de studiu
preparator şi de repetiţii cu pianul, Elena Simionescu a realizat
aceste patru debuturi importante şi complexe într-un arc de timp de
trei luni, la efectiv zece luni de la absolvirea Conservatorului. Cu
excepţia unui alt debut din repertoriul teatrului cu rolul Rosina
din „Bărbierul di Sevilla” de Rossini (25 iulie 1965, alături
de David Ohanesian în rolul Figaro, Constantin Gabor în rolul Don
Bartolo şi Nicolae Florei în rolul Don Basilio, oaspeţi
bucureşteni de prestigiu invitaţi la Constanţa), toate celelalte
debuturi ale sopranei Elena Simionescu au fost în premierele
teatrului ceea ce confirmă că, încă de la prima stagiune a
carierei sale, artista s-a afirmat puternic devenind unul dintre
numele importante ale Teatrului Liric din Constanţa; aceste premiere
au fost: „Motanul încălţat” de Cornel Trăilescu (rolul
titular, 5 septembrie 1964), „Voievodul ţiganilor” de Strauss
(rolul Arsena, 16 ianuarie 1965), „Martha” de Flotow (rolul Lady
Harriet Durham, 11 septembrie 1965), „Bal la Savoy” de Abraham
(rolul Madeleine, 17 ianuarie 1967), „Liliacul” de Strauss (rolul
Adela, 12 august 1967). Colaborarea la Constanţa cu regizorii Jean
Rânzescu şi Panait Victor Cottescu sau cu artiştii invitaţi
precum Nicolae Herlea, David Ohanesian, Valentin Teodorian, Nicolae
Florei, Constantin Gabor şi mulţi alţii, a făcut ca numele
tinerei soprane să fie cunoscut şi superlativ comentat în
cercurile Operei Române din Bucureşti unde avea să fie angajată
la începutul stagiunii 1968/1969.
Elena
Simionescu a fost prim solistă a Operei Române din Bucureşti timp
de douăzeci de stagiuni în care a interpretat douăzeci şi unu de
roluri de mare diversitate stilistică şi teatrală în următoarea
ordine cronologică a debuturilor: Gilda din „Rigoletto” de Verdi
(11 octombrie 1968), Rosina din „Bărbierul din Sevilla” de
Rossini (13 octombrie 1968), Constanţa din „Răpirea din Serai”
de Mozart (23 noiembrie 1968), Adela din „Liliacul” de Strauss (1
decembrie 1968), rolul titular din „Motanul încălţat” de
Trăilescu (29 decembrie 1968), Norina din „Don Pasquale” de
Donizetti (23 mai 1969), Violetta Valery din „Traviata” de Verdi”
(21 februarie 1970), Despina din „Cosi’ fan tutte” de Mozart
(15 ianuarie 1971 – reluarea producţiei în regim de premieră),
Pamina din „Flautul fermecat” de Mozart (9 iunie 1972 –
premieră), Luxiţa din „Bălcescu” de Trăilescu (18 noiembrie
1974), Antonia din „Povestirile lui Hoffmann” de Offenbach (17
ianuarie 1975), Margareta din „Faust” de Gounod (17 aprilie
1977), Iulia din „Dragoste şi jertfă” de Trăilescu (21 august
1977 – premieră), Mimi’ din „Boema” de Puccini (19 noiembrie
1977), Nedda din „Paiaţe” de Leoncavallo (4 martie 1978), Hanna
din „Conacul cu stafii” de Moniuzsko (18 ianuarie 1979 – regia
producţiei a fost asigurată de marea soprană poloneză Maria
Foltyn), Cio Cio San din „Madame Butterfly” de Puccini (4
septembrie 1980), Ileana din „Horia” de Bretan (21 septembrie
1980), Tatiana din „Evgheni Oneghin” de Ceaikovsky (1 aprilie
1981), Beatrice din „Vedere de pe pod” de Rossellini (5 februarie
1982 – premieră – spectacol scos din repertoriu după două
reprezentaţii din motive administrative şi economice legate de
drepturile de autor), Ziţa din „O noapte furtunoasă” de Paul
Constantinescu (23 iunie 1985). Am dorit ilustrarea repertoriului în
ordinea cronologică a debuturilor pentru a releva gradul
intensităţii de activitate al acestei mari artiste. Aşa cum la
Constanţa, în prima stagiune, într-un arc de timp foarte scurt a
realizat patru debuturi în roluri dificile şi complexe, la fel la
Bucureşti, în prima sa stagiune, într-un arc de timp de două luni
şi jumătate a realizat cinci debuturi – patru roluri deja
interpretate şi unul nou. Pe şcena Operei Române din Bucureşti a
colaborat cu toţi artiştii teatrului din acea perioadă.
Elena
Simionescu a avut şi o bogată activitate concertistică: opere în
concert (rolul Ilia din „Idomeneo” de Mozart, rolul Sofia din „Il
Signor Bruschino” de Rossini, rolul Galatheea din „Acis şi
Galatheea” de Händel, rolul Norina din „Don Pasquale” de
Donizetti), muzică vocal simfonică şi de cameră (Simfonia a IX-a
de Beethoven, Sinfonia Primăverii de Britten, Wesendonck Lieder de
Wagner, Cântece Scoţiene de Beethoven, Cântece din Andaluzia de
Jose M. Lamaňa), muzică preclasică (Caccini, Moteverdi, Paisiello,
Scarlatti, Pergolesi, Gluck, Veracini), lieduri (Haydn, Mozart,
Schubert, Brahms, Fauré, Chausson, Messiaen, Grieg, Ceaikovsky,
Rimsky-Korsakov, Rachmaninov, Prokofiev, Enescu, Brediceanu, Jora,
Ciortea, Alessandrescu, Jerea, Gheciu, Lerescu, Nemescu); a realizat
înregistrări de Radio, Televiziune şi discuri Electrecord
(„Liliacul” de Strauss, selecţiuni cu Ion Dacian, Magda
Ianculescu, Valentin Teodorian) cu arii şi şcene din opere şi
operete, romanţe, canzonette şi piese de divertisment; a participat
la coloana muzicală a filmului „Mama” regizat de Elisabeta
Bostan în 1977.
Soprana
Elena Simionescu s-a afirmat şi în importante teatre din Franţa,
Belgia, Austria, Germania, Cipru, Rusia (fosta Unione Sovietică),
Jugoslavia, Cehoslovacia, Polonia, Bulgaria. Atât în ţară cât şi
în străinătate, a colaborat cu dirijorii Siegfried Köhler, Peter
Paul Fuchs, Mladen Basic, Zelyko Straka, Redendor Romero, Kazimierz
Pustelak şi a avut parteneri pe Albert Voli, Giuseppe Todaro, Manlio
Rocchi, Eric Tappy, Zvonimir Krnetic, Pekin Kirgiz, Jules Bastin,
Sergej Kopčak.
Pentru
meritele deosebite ale carierei sale artistice, Elena Simionescu a
fost distinsă cu „Meritul Cultural” în grad de Ofiţer acordat
de Preşedintele României în anul 2004 şi a fost onorată cu
Diplome de Excelenţă conferite de către Opera Naţoinală din
Bucureşti în 2004, 2006, 2011. Numele său figurează în apariţii
enciclopedice prestigioase precum „Who’s who in the Opera”
(1976 New York, 1984 Cambridge) şi „Who’s who in the Music”
(1987, 1996 Cambridge).
Încă de
la primul spectacol („Traviata” de Verdi) pe care l-am urmărit
în interpretarea sopranei Elena Simionescu am fost impresionat de
sonoritatea vocii sale dovedind incidenţa unei penetranţe puternice
manifestate în totalitatea nuanţelor sonore de la pianissimo la
fortissimo; culoarea timbrală era plină de strălucire cu
inflexiuni solare intense în expresivităţile expansive sau cu
tente selenare în emotivitatea profundă a unei cantilene impecabil
integrate în linia frazării elegante şi de mare precizie muzicală.
Violetta Valery este unul dintre cele mai complete şi complexe
roluri de soprană deoarece vocalitatea sa cuprinde totalitatea
exigenţelor virtuozistice ale profilului liric lejer şi de
coloratură, liric de linie şi spinto cu disponibilităţi
dramatice. În timp, urmărind-o în celelalte apariţii ale sale la
Opera din Bucureşti sau pe şcenele de concert, la radio ori la
televiziune, am remarcat un anumit cult al parametrului de vibrato a
cărui dozare era foarte variabilă, de la un vibrato dens plin de
tensiune afectivă până la o anumită compactizare a sa într-un
profil kopfstimme de rezonanţă nonvibrato aplicat în roluri
mozartiene sau în rolurile de Belcanto din Rossini şi Donizetti. Un
alt aspect artistic care m-a impresionat la marea artistă Elena
Simionescu a fost extraordinara diversitate repertorială: clasicism,
belcanto, romantism italian, romantism francez, romantism german,
romantism slav, verism, operă contemporană a secolului al XX-lea; a
abordat în total 26 de roluri, 23 în operă şi 3 în operetă,
dintre care 18 roluri operistice din creaţia universală şi 5 din
creaţia românească ale unui număr de 17 autori dintre care 3
compozitori români. Un anumit număr de stagiuni, Elena Simionescu a
interpretat simultan roluri foarte diferite precum Violetta Valery,
Rosina, Gilda, Pamina, Margareta, Cio Cio San; această interpretare
simultană în cursul stagiunilor conferă performanţelor sale
artistice o valoare superioară sub semnul unui echilibru tehnic
deosebit conjugat cu o maleabilitate estetică aderentă stilistic
specificului muzical dorit de compozitori respectivelor personaje.
În memoria
mea afectivă mi-au rămas extrem de multe ipostaze vocale şi
şcenice ale acestei mari artiste, momente de artă profundă şi
sinceră pe care le retrăiesc cu mare plăcere în clipele în care
mă las învăluit de amintiri. Rigoarea trainică aplicată
echilibrului vocal, fidelităţii muzicale şi sobrietăţii
expresive, se manifesta plenar în vocalitatea Paminei iar în aria
personajului, Elena Simionescu oferea o impecabilă lecţie de stil
care entuziasma publicul la fiecare spectacol cu „Flautul femecat”
de Mozart. Lirică, duioasă, de o pasionalitate care megea până la
sacrificiul final, o caracteriza pe Gilda din „Rigoletto” de
Verdi în contextul virtuozistic al unor agilităţi şi coloraturi
desăvârşite admirabil calibrate însă pe filonul teatral spumos
şi chiar comic în personajele Rosina din „Bărbierul din Sevilla”
de Rossini, Norina din „Don Pasquale” de Donizetti sau Despina
din „Così fan tutte” de Mozart. Linia majestuoasă a
romantismului francez, cu cantilena unui intimism profund cu
expansiune într-o agilitate integrată cu gust în dramatismul
personajelor, am admirat în Margareta din „Faust” de Gounod şi
Antonia din „Povestirile lui Hoffmann” de Offenbach. Iar în
romantismul slav (Tatiana din „Evgheni Oneghin” de Ceaikovsky şi
Hanna din „Conacul cu stafii” de Moniuzsko), Elena Simionescu
oferea arta unei încântătoare sonorităţi timbralizate în
multiple inflexiuni expresive perfect calibrate modulaţiilor tonale
menţinând, de asemenea, echilibrul dintre rigoarea muzicală şi
pasiunea temperamentală spre triumful spiritului melodic. Verismul
Elenei Simionescu încânta publicul prin aceiaşi pasionalitate
echilibrată prin rigoarea virtuozistică, dozând cu rafinament şi
precizie momentele dramatice coerent desfăşurate către momentele
culminante care erau intens aplaudate de public în Mimì din „Boema”
de Puccini şi Nedda din „Paiaţe” de Leoncavallo. În tot ce a
creat Elena Simionescu şi am admirat continuând să aprofundez în
timp graţie memoriei afective, am localizat doi poli opuşi care
marchează ambitusul artistic al său. Un pol se află în actul al
treilea din „Madame Butterfly” de Puccini, în momentul când Cio
Cio San interpretează fraza: „ ... chiar lui voiesc să-l dau dar
să vină el să-l ceară ... „ („ ... a lui lo potrò dare se lo
verrà a cercare … “); în această frază, vocalmente plasată
în aşa numita octavă inferioară a vocii, Elena Simionescu realiza
un moment de o intensitate dramatică extraordinară, pe un fond de
calm, cu o sonoritate plină dar în mezzoforte, cu o expresie
timbrală de mare forţă sugestivă participând cu o emoţie care
îi declanşa două firişoare de lacrimă pe care spectactorii din
primele rânduri şi loji le remarcau impresionaţi; inflexiunile
timbrale pe cuvintele „dar să vină el să-l ceară” sugerau
perfect ultima exigenţă etică a unei femei îndrăgostite care
decidea să-şi sufoce pasiunea şi dragostea de mamă în fatalul
„harakiri”. La polul opus se află Adela din „Liliacul” de
Strauss; chiar de la începutul primului act, când apare în şcenă
în postura unei subrete sexy, Elena Simionescu încânta cu o
cascadă alternând râsul şi agilitatea vocală; în timp ce citea
scrisoarea, sublinia cu mult farmec frazele „ ... hai nu face pe
timida, aşa-mi scrie sora Ida ... „ şi privea publicul într-o
complicitară interlocutorialitate în care strălucirea privirilor
se acorda cu incandescenţa unui vibrato exploziv; avea un costum
care îi punea în evidenţă formele şi picioarele ce stimulau ...
apetitul „conaşului” Eisenstein interpretat de Valentin
Teodorian ce o ciupea foarte ... serios în cât Adela exclama un
„ah!” perfect impostat sub privirile geloase ale ... „coniţei”
Rosalinda intepretată de Magda Ianculescu; iar publicul se amuza
copios şi eu aşteptam cu poftă aceste momente înainte de fiecare
spectacol.
Am dorit să
omagiez personalitatea acstei extraordinare artiste a Operei Române
din Bucureşti care, împreună cu întreaga generaţie din care a
făcut parte, a marcat o perioadă istorică în care muzica şi
cultura stilistică ofereau bucurie publicului şi prilej de educaţie
tinerilor. I-am propus şi un interviu pentru ca publicul de atunci
şi cel de astăzi să aibe plăcerea unui impact direct cu
personalitatea sa umană şi artistică. A acceptat cu mare plăcere,
s-a exprimat cu pasiune, a formulat cu rigoare şi respect minuţios,
detailat, organizat, faţă de oamenii şi evenimentele care au
determinat drumul său în viaţă şi în artă.
-
Unde
v-aţi născut, cine au fost părinţii dumneavoastră, care era
atmosfera de familie şi în ce măsură această atmosferă a fost
determinantă pentru viitorul dumneavoastră social şi profesional?
La ce vârstă şi în ce împrejurare aţi avut primul contact cu
Muzica şi aţi remarcat că este cu totul specială pentru fiinţa
dumneavoastră?
M-am născut
în Bucureşti, la 23 aprilie 1937, ora 13,30 la Maternitatea
Filantropia. Părinţii: Gheorghe şi Rozica Simionescu. Atmosfera de
familie ?!?! Am şi acum nostalgia „primei” mele copilării,
atunci când, împreună cu părinţii mei minunaţi care s-au iubit
de la prima lor întâlnire în anul 1932 şi s-au căsătorit.
Foarte multă dragoste, tandreţe, devotament şi, mai ales, bucuria
de a trăi viaţa alături de prieteni foarte buni şi mai ales
iubitori de muzică într-o casă frumoasă, cu „marchiză”, cu
grădină plină de flori şi cu un chioşc în care mă jucam cu doi
prieteni, frate şi soră, Bebe şi Ţuca, cu pisicuţele, cu căţelul
Picu. Era, atunci, raiul meu. Dar a venit 4 aprilie 1944 cu
bombardamentele cumplite şi ne-am refugiat în comuna Bolintinu din
Vale, la aproximativ 26 de kilometri de Bucureşti, unde naşii mei
de botez aveau rude. Dar şi mai rău a fost la 7 mai 1944 când
raiul meu a dispărut. Casa noastră şi a altor vecini a fost
bombardată şi incendiată. Iată doi părinţi, de 33 şi 37 de
ani, cu un copil de 7 ani, cu câteva lucruri, o maşină şi un
căţel. Cu toate acestea, părinţii mei au încercat să mă
ferească de durerea lor dar, chiar copil fiind, mi-am dat seama că
ceva se întâmplă, mai ales că o suprindeam, adesea, pe mama mea
plângând. Chiar dacă au luat totul de la zero, atmosfera a revenit
treptat la acea pe care am deschis ochii: cu prieteni, cu muzica de
la radio-ul salvat, patefonul, discurile. Atmosfera social politică
se deteriora, dar atmosfera din casele pe care am fost obligaţi să
le schimbăm se menţinea senină şi, totuşi, se ... cînta. Tatăl
meu avea o voce obişnuită dar cu ureche muzicală. Mama mea avea o
voce mică, cânta sau, mai degrabă când credea că nu o aude
nimeni, îngâna melodii la modă în acea vreme, „De ce nu vii
când castanii înfloresc”, „Un glas din umbră”, ori arii
precum aria lui Mimi’ din primul act al operei „Boema” de
Puccini, arii din „Văduva veselă” de Lehar, titluri frecventate
de iubitori de muzică. Părinţii mei au fost foarte fericiţi
atunci când, la 5 – 6 ani, am început să reproduc de la radio
diverse melodii şi chiar „Un bel di’ vedremo” !!!! ...
-
Când
s-a făcut remarcată pentru prima dată vocea în fiinţa
dumneavoastră şi în aprecierile celorlalţi?
La şcoală,
în cursul primar, 1944 – 1948, când învăţătoarea m-a dus la
un concurs muzical şcolar, am oţinut premiul al II-lea pentru
canto; premiul I îl obţinuse un băieţel care cânta la vioară.
-
Care
este primul spectacol de operă la care aţi asistat, la ce vârstă
şi cu ce impresii aţi rămas?
Primul
spectacol la Opera Română (Teatrul Regina Maria) la care am asistat
a fost imediat după terminarea războiului când Opera şi-a reluat
activitatea şi a fost un spectacol de balet: „Fântâna di
Baccisarai” de B.V.Asafiev. Imaginile care mi-au rămas din acel
spectacol a fost intrarea lui Ghirei călare pe un cal adevărat
răpind-o pe Maria; de asemenea m-a impresionat finalul când, tot
Ghirei, plânge la fântână. Primul spectacol de operă la care am
asistat este legat de o colegă de şcoală, Luminiţa Popescu, care
lua lecţii de pian. Tatăl ei, general de armată la vemea aceea,
1948 – 1951, primea invitaţii la spectacole. Deci, cred că eram
în clasa a IV-a primară când, eu şi colega mea, am fost duse cu
maşina generalului la spectacolul cu opera „Madame Butterfly” de
Puccini cu Valentina Creţoiu, Ionel Tudoran, Şerban Tassian,
artişti pe care i-am cunoscut bine mai târziu. Eu şi colega mea,
două copile uimite, fermecate şi plângând la final, în centrul
stalului, rândul al doilea ... două copile care nu se mai îndurau
să plece ... Dar a venit şoferul să ne ia şi vraja ... s-a topit
... Următorul spectacol, tot împreună cu colega mea, a fost
dipticul „Cavalleria rusticana” de Mascagni şi „Paiaţe” de
Leoncavallo. Din aceste două spectacole, a rămas în memoria mea
doar Prologul la „Paiaţe” interpretat de Maestrul Petre
Ştefănescu – Goangă. Am şi acum în minte imaginea bărbatului
corpolent, cu o mantie neagră, interpretând această mnunată arie,
cu o dicţie impecabilă, dar mai ales căldura vocii sale
catifelate, nuanţele şi legato-urile frazelor muzicale. Nu voi uita
nici-odată!
-
Când
aţi conştientizat convingerea că veţi deveni artistă lirică şi
aţi decis să studiaţi canto?
Nu ştiu
exact când am conştientizat convingerea că vreau să devin artistă
lirică dar ştiu că, în momentele trăite la aceste spectacole,
doream să fiu şi eu, acolo, pe şcenă.
-
Cine a
fost primul îndrumător al vocii dumneavoastră şi în ce mod v-a
influenţat gândirea şi viitorul profil artistic şi, eventual,
uman?
Când am
trecut în clasa a V-a elementară, secundară cum se numeşte acum,
şi la fiecare materie de studiu aveam câte o profesoară,
profesoara de muzică era Doamna Dinu, prima soţie a Maestrului Dinu
Selian; această profesoară m-a dus la Palatul Pionierilor abia
înfiinţat atunci şi aflat la Palatul Cotroceni unde se organiza
corul de copii. Acolo l-am cunoscut pe Maestrul Stelian Olariu, tânăr
dirijor la acea vreme, şi care a fost primul meu îndrumător
într’ale cântului împreună cu compozitorul Radu Şerban şi
pianistul acompaniator Nicolae Bucur. Maestrului Stelian Olariu îi
sunt recunoscătoare pentru profesionalismul său prin care impunea
multă disciplină, punctualitate, rigoare, dar mai ales pasiunea
pentru muzica bine făcută. Aceste principii se completau cu
principiile profesoarelor care m-au instruit în şcoala primară,
secundară, liceu teoretic, unde am frecventat şcoli pentru fete cu
profesoare. La repetiţiile Maestrului Stelian Olariu venea Maestrul
Marin Constantin, dirijorul şi directorul Ansamblului de Tineret. În
anul 1953, când aveam deja 16 ani şi depăşisem vârsta
pionieratului, Maestrul Marin Constantin mi-a propus să devin membra
Ansamblului de Tineret; m-am prezentat în toamnă la o audiţie unde
am avut şansa să fiu ascultată de marea artistă, mezzosoprana
Doamna Maria Snejina care era Consilier pentru Canto. Nu pot uita ce
mi-a spus Doamna Snejina la prima întâlnire: „Domnişoară,
trebuie să te gândeşti serios dacă vrei să faci o carieră de
artistă lirică. Ai o voce frumoasă, naturală, eşti muzicală.
Gândeşte-te! După ce termini liceul, să dai examen la
Conservator!”. Acelaşi îndemn l-am primit şi din partea
Maestrului Marin Constantin şi le sunt amândurora recunoscătoare.
Acasă părinţii mei s-au bucurat foarte mult şi, din acel moment,
au fost alături de mine sprijinându-mă pentru carieră şi în
carieră, dar şi în viaţă, până la plecrea lor din această
lume. Cu această stare de spirit am fost admisă în acest Ansamblu
în care am activat opt ani de zile şi cu care am realizat şi prima
mea înregistrare la Radiodifuziune cu partea de solo a lucrării „Ce
te legeni codrule” de Gheorghe Skeletti la 29 aprilie 1957, la mai
puţi de o săptămână de la împlinirea vârstei de 20 de ani ...
-
Ce
amintiri aveţi de la examenul de admitere la Conservator, cine era
în comisie şi care era starea dumneavoastră de spirit la impactul
cu exigenţele abordate?
Am absolvit
Liceul Teoretic „Gheorghe Lazăr” din Bucureşti în regim de
zece clase conform reformelor învăţământului din acea perioadă.
În vara anului 1954, cu diploma de bacalaureat, de „maturitate”,
aşa cum se numea atunci, şi cu alte acte necesare, am mers la
Conservator care avea sediul pe Strada Lipscani, pentru înscrierea
la examenul de admitere la Secţia de Canto. Secretara îmi spune că
nu mă poate înscrie deoarece am doar 17 ani şi că regulamentul
prevede înscrierea la Canto la împlinirea vârstei de 18 ani; mă
sfătuieşte să merg la Liceul de Muzică (Şcoala Tehnică de
Muzică aşa cum se numea la vremea aceea) pe strada Principatele
Unite. Am mers imediat să mă înscriu; am dat o probă examinatoare
şi am reuşit fiind admisă la Clasa Doamnei Eugenia Elinescu cu
care am lucrat tehnică vocală, impostaţie, respiraţie,
repertoriu. A fost o perioadă în care am învăţat foarte multe,
am avut primele apariţii în faţa publicului, la Sala Dalles, cu
arii din opere şi operete, lieduri, etc.
Se întâmpla
în vara anului 1958. Amintirea de la examenul de admitere de la
Conservator ? Multă grijă deoarece cu o săptămână înainte
făcusem o amigdalită pultacee. Îmi trecuse, dar aveam o teamă,
plus emoţiile, conştiente sau nu, erau emoţii mari. În comisie
erau profesorii de canto: Arta Florescu, Ana Tălmăceanu, Petre
Ştefănescu – Goangă, Constantin Stroescu, Viorel Ban, George
Ionescu şi decanul Facultăţii de Instrumente şi Canto Serafim
Antropov.
-
Aţi
fost studenta clasei de canto a sopranei şi profesoarei Arta
Florescu, personalitate proeminentă a şcolii româneşti de canto.
Cum a fost prima întâlnire? Ce fel de sistem de lucru v-a aplicat?
Prima
întâlnire cu Doamna Arta Florescu a fost la începutul anului
universitar, la 1 octombrie 1958. A fost o întâlnire cu mari emoţii
deoarece, mergând des la spectacolele Operei, am văzut-o pe Doamna
şi am simţit instinctiv atât valoarea vocii sale cât şi
complexitatea personalităţii artistice. Find început de an, erau
prezente în clasă studentele din toţi anii de studiu. Am fost
prima ascultată: câteva date personale (notate în caietele sale de
evidenţă pedagogică) şi apoi vocalize. Sistemul de lucru era
clar: fiecare studentă primea la începutul anului repertoriul care
trebuia studiat semestrial. Apoi, la fiecare oră, mai ales în
primii doi ani, vocalize cu Doamna şi repertoriul care era ca temă
pentru ora respectivă. S-a vorbit foarte mult despre severitatea
Doamnei; da, era severă şi se supăra dacă cineva venea cu „lecţia
neînvăţată”. În rest, cerea respect, punctualitate,
disciplină. Aprecia studentele care rămâneau în clasă când
lucra cu celelalte studente. Doamna Arta Florescu spunea: „puteţi
învăţa multe şi din greşelile altor colege!”. Sub aspect uman,
cu mine a fost foarte atentă şi îmi dădeam seama că îi făcea
plăcere să lucreze cu mine, iar eu încercam să nu o dezamăgesc.
Doamna Arta Florescu reprezintă o epocă în Operă şi în Şcoala
de Canto românească. Timp de trei decenii a strălucit pe şcena
Operei Române din Bucureşti, pe şcene internaţionale şi,
totodată, cu dăruire şi competenţă a pregătit generaţii
succesive de artişti. Cred că nu greşesc dacă afirm că a
conferit faimă mondială Şcolii de Canto din România prin numărul
foarte mare de studenţi care au devenit artişti consacraţi pe
şcenele cele mai mari de operă din toată lumea. Statisticile
istorice şi enciclopedice dovedesc acest adevăr important.
-
Ce alte
personalităţi artistice şi pedagogice au contribuit la formarea
şi perfecţionarea dumneavoastră în cursul studiilor de
Conservator şi în prima etapă a carierei artistice?
Am avut
marea şansă de a veni în contact şi a lucra cu mari
personalităţi: la Clasa de Canto am lucrat cu Doamna Arta Florescu
şi Doamna Ioana Minei, pianistă corepetitoare, un om deosebit, cu
multă răbdare, căldură sufletească şi foarte delicată. La
Clasa de Operă am lucrat cu Maeştrii Jean Rânzescu, Hero Lupescu,
Constantn Bobescu, Silviu Panţâru. La Clasa de Oratoriu am lucrat
cu Maestrul Aurel Alexandrescu şi cu Doamna Miriam Marbe’. Am mai
lucrat cu maeştrii Victor Giuleanu (Teorie şi Solfegiu), Dumitru
Bughici (Forme muzicale), Mihail Marta (Machiaj), A. Pellegrini
(Scrimă şcenică), neuitata Doamna Ana Molnar (Dans şcenic), Radu
Constantinescu (Pian auxiliar), George Ionescu (Metoda predării
Cântului, anul al IV-lea). O menţiune specială se cuvine
pianistului Albert Guttman ales de Doamna Arta Florescu pentru
pregătirea participării la ediţia septembrie 1961 a Concursului
Internaţional de Canto din cadrul Festivalului „George Enescu”.
Iniţial am fost suprinsă de această alegere mai ales că întreg
repertoriul îl preparasem cu pianista de la clasă; ulterior,
lucrând cu Albert Guttman am înţeles motivele alegerii făcute de
Doamna Arta Florescu. Guttman s-a dovedit a fi un pianist modest,
foarte muzical, sensibil şi atent cu partenerul de pe şcenă.
Colaborarea cu acest mare pianist a însemnat pentru mine urcarea pe
o treaptă foarte specială. În prima etapă a carierei mele
artistice, septembrie 1963 – septembrie 1967, la Teatrul Liric din
Constanţa, am colaborat cu Maeştrii dirijori Constantin Daminescu
şi Liviu Florea, cu regizorii Gheorghe Bărbulescu (fost asistent al
Maestrului Jean Rânzescu) şi Ion Drugan (pentru operetă). O
întâlnire cu totul specială a fost aceea cu regizorul Panait
Victor Cottescu cu ocazia montării operei „Motanul încălţat”
de Cornel Trăilescu a cărei premiere a fost sâmbătă 5 septembrie
1964. Dintre artiştii invitaţi ai Teatrului Liric din Constanţa în
acea perioadă de început a carierei mele, am avut ocazia să îi am
ca parteneri de şcenă pe Valentin Teodorian, Ion Buzea, Corneliu
Fânăţeanu, Octavian Naghiu, Nicolae Herlea, Octav Enigărescu,
Lucia Stănescu, Constantin Gabor, Nicolae Florei, David Ohanesian şi
pe Francisc Dinier de la Opera din Cluj cu prilejul pregătirii
producţiei cu „Martha” de Flotow a cărei premieră a avut loc
şa 11 septembrie 1965. Minunaţii artişti pe care i-am evocat,
veneau pe perioada de vară, în lunile iulie şi august, realizând
spectacole speciale.
-
Aţi
avut unul sau mai multe modele de inspiraţie pentru formarea şi
devenirea dumneavoastră? În caz afirmativ, cine au fost aceste
personalităţi?
Da, am avut
mai multe modele: Doamna Arta Florescu în primul rând, Doamnele
Magda Ianculescu şi Iolanda Mărculescu pentru rolurile pe care urma
să le ... „atac”. Din păcate, pentru generaţia mea, singurele
surse de informare erau radio-ul şi câteva discuri. Îmi amintesc
cât de mult am ascultat o înregistrare cu Anna Moffo în perioada
în care pregăteam rolul Violettei Valery din „Traviata” de
Verdi. Am fost fascinată de interpretările Mariei Callas, de
tehnica aproape instrumentală a celei care a fost Joan Sutherland,
de minunata voce a Renatei Tebaldi sau de fenomenul care a fost Mado
Robin.
-
Ce
colegi de Conservator aţi avut şi ce fel de cariere au realizat?
Ileana
Cotrubaş – carieră internaţională. Carmen Hanganu –
repartizată la Teatrul Liric din Braşov, după câţiva ani a
plecat în străinătate; este o profesoară apreciată. Lucreţia
Popescu-Covali – soprană lirico spinto, repatrizată la Teatrul
Liric din Constanţa unde a rămas până la pensionare; a avut şi
contracte în străinătate. Lucia Juvara – mezzsoprană,
repartizată la Teatrul Liric din Braşov, oraşul său natal, unde a
avut o carieră foarte scurtă din cauza faptul că şi-a pierdut
viaţa într-un accident de circulaţie. Ion Moraru, tenor –
profesor la Constanţa. Iosif Buibaş, bas – repartizat la Teatrul
Liric din Constanţa unde a activat până în anii ’70 când a
plecat cu familia în străinătate. Ioan Pop, bariton – carieră
pedagogică, profesor la Conservatorul din Bucureşti, decedat.
Gheorghe Pialoga, bas – a plecat din ţară şi nu avem alte
informaţii. Marcel Ionescu, tenor liric – repartizat la Teatrul
Liric din Galaţi. Dumitru Ilinescu, tenor – profesor de canto la
Şcoala Populară de Artă. Antoniu Fusan, tenor liric – plecat di
ţară. Haralambie Dumitrache, bariton – repartizat la Ansamblul
Armatei din Bucureşti. Nona Muzinchievici, soprană lirică –
plecată din ţară. Ramon Santana, bas din Cuba – angajat la Opera
din Havana.
-
Vorbiţi-mi
despre anumite momente şi aspecte care au marcat evoluţia Dv. în
timpul studiilor.
Îmi
amintesc că, după etapa a II-a a Concursului Internaţional de
Canto „George Enescu”, din septembrie 1961, mi s-a spus că, în
cadrul discuţilor juriului, tenorul Dimter Uzunov ar fi spus: „Da,
este o voce de soprană lirică – lejeră naturală, foarte
muzicală, cu temperament şi prezenţă şcenică”. La etapa a
III-a am interpretat acompaniată de Algert Guttman liedul
„Domnişoarelor leneşe la scris” de Enescu şi aria Violettei
din actul I al operei „Traviata” de Verdi acompaniată de
Orchestra Cinematografiei dirijată de Carol Litvin. La acest Concurs
am fost distinsă cu Premiul al III-lea şi Medalia de Bronz.
Un alt
moment se referă la o lecţie la Clasa de Operă, cred că era în
anul al IV-lea, un coleg, tenor, insista pe o acută, dorind să
arate de ce este în stare. Maestrul Jean Bobescu l-a oprit şi ne-a
spus: „Aveţi grijă la cei trei prea: prea mult, prea tare, prea
sus.
-
Care a
fost debutul ca artist liric pe şcena unui teatru?
Debutul ca
artist liric a fost la Teatrul Liric din Constanţa, sâmbătă 11
ianuarie 1964, în rolul Gilda din opera „Rigoletto” de Verdi. În
distribuţie figurau: Richard Deutsch (Ducele de Mantua), Nicolae
Constantin, un bariton foarte bun (Rigoletto), Sofronie Cadariu
(Sparafucile), Bucura Iordăchescu (Maddalena), Magdalena Daminescu
(Giovanna), George Ionescu (Monterone), Elizeu Simulescu (Marullo),
Ion Fira (Borsa), Iosif Buibaş (Contele Ceprano), Iolly Eged
(Contesa Ceprano), Cornelia Marinică (Pajul). Dirijor a fost
Constantin Daminescu iar regizor Gheorghe Bărbulescu. Am fost
onorată de faptul că, la spectacolul următor, după zece zile, la
21 ianuarie, rolul titular a fost interpretat de Maestrul Petre
Ştefănescu – Goangă.
-
Ce
raport psihologic aţi avut cu emoţia faţă de parteneri şi faţă
de public la începutul carierei? Cum s-a transformat această
emoţie în timp? Cum s-a manifestat această emoţie la ultimul
spectacol al carierei?
De când
mi-am început activitatea la Teatrul Liric din Constanţa în
octombrie 1963 după absolvirea Conservatorului, am fost foarte bine
primtă de conducerea teatrului şi de colegi. M-am bucurat de
excelenta primire din partea publicului. Au fost emoţii dar foatre
plăcute. Emoţii sufleteşti au fost mari deoarece în sală se
aflau şi ăprinţii mei care, ştiu, aveau emoţii mai mari de cât
mine. Emoţiile au fost diferite de-a lungul carierei. Fiecare
spectacol, concert, recital a avut parte de emoţia momentului, până
la căderea ultimei cortine a ultimului spectacol al carierei mele.
În seara când a avut loc ultimul spectacol al carierei mele nu m-am
gândit la aspectul acesta ... „ultimul” ... Consider că sunt o
persoană echilibrată şi am fost totdeauna conştientă că vine şi
acest moment în viaţa mea. Pasul pensionării la 1 august 1989 a
fost greu dar cu speranţa că publicul îşi va aminti de mine cu
plăcere. Şi s-a dovedit că am avut dreptate în speranţa acestui
gând. După câteva luni de la pensionare, fiind în drum spre Operă
unde aveam o lecţie cu o colegă mai tânără, lângă Biserica
Elefterie, m-a oprit o doamnă care mi-a spus că nu mă mai vede pe
afişele teatrului. Zâmbind, i-am răspuns că m-am pensionat la
care reacţia doamnei a fost: „ce păcat! Au urmat o serie de
complimente la adresa mea; şi astfel de întâlniri au continuat în
alte ocazii, m-au bucurat şi m-au determinat să fiu din ce în ce
mai încredinţată că am făcut pasul pensionării într-un moment
în care publicul mă regreta.
Ultimul meu
spectacol a fost cu rolul Pamina din „Flautul fermecat” de Mozart
la 18 iunie 1989 sub bagheta dirijorului Lucian Anca. În distribuţie
figurau: Ştefan Teodorescu (Sarastro), Florin Diaconescu (Tamino),
Nicolae Bratu (Un Preot), Eleonora Enăchescz (Regina Nopţii),
Elvira Cârje (Prima Doamnă), Laura Niculescu (A Doua Doamnă),
Mihaela Agachi (A Treia Doamnă), Alexandru Moisiuc (Papageno),
Daniela Vlădescu (Papagena), Nicolae Andreescu (Monostatos).
-
Care a
fost primul spectacol în care aţi cântat pe şcena Operei Române
din Bucureşti? Cine au fost partenerii şi care a fost starea de
spirit cu care aţi abordat acest eveniment?
Primul meu
spectacol pe şcena Operei Române din Bucureşti a avut loc vineri
11 octombrie 1968 când am interpretat rolul Gildei din opera
„Rigoletto” de Verdi sub bagheta dirijorului Paul Popescu. În
distribuţie figurau: Octavian Naghiu (Ducele de Mantua), David
Ohanesian (Rigoletto), Nicolae Rafael (Sparafucile), Mihaela Botez
(Maddalena), Valeria Savu (Giovanna), Vasile Moldoveanu (Borsa),
Cezar Ionescu (Monterone), Lucian Marinescu (Marullo), Mihai Panghe
(Contele Ceprano), Lucia Tudose-Becar (Contesa Ceprano), Elena
Marinescu (Pajul), Bogdan Pancu (Uşierul). Desigur au fost emoţii
greu de descris dar eram oarecum liniştită având parteneri alături
de care colaborasem pe şcena Teatrului Liric din Constanţa.
-
Care au
fost artiştii din generaţiile precedente care v-au inspirat şi
v-au stimulat?
Sunt foarte
multe nume de artişti din generaţiile precedente pe care le-am
urmărit şi admirat de-a lungul anilor. Pentru această evocare voi
ilustra momente şi şcene profund înregistrate în memoria mea
vizuală şi afectivă. Aceste momente şi şcene sunt: intrarea lui
Ghirei călare în baletul „Fântâna din Baccisarai” de Asafiev;
Maestrul petre Ştefănescu-Goangă în Prologul operei „Paiaţe”
de Leoncavallo; Valentina Creţoiu în ultima sa şcenă din „Madame
Butterfly” de Puccini; duetul Violetta – Alfredo din actul al
treilea al operei „Traviata” de Verdi cu Arta Florescu şi
Valentin Teodorian foarte tânăr; şcena nebuniei morarului
interpretată de Nicolae Secăreanu în finalul operei „Rusalka”
de Dargomîjski; Maria Snejina şi Dinu Bădescu în şcena din
camera Contesei din opera „Dama de pică” de Ceaikovski; intrarea
lui Octavian Naghiu în rolul titular din opera „Lohengrin” de
Wagner; Şerban Tassian în actul al doilea din „Boema” de
Puccini, în rolul Contelui din „Nunta lui Figaro” de Mozart şi
în rolul Amonasro din „Aida” de Verdi; Mihail Arnăutu în şcena
povestiri visului din actul al doilea al operei „Otello” de
Verdi; Nicolae Teofănescu în rolul lui Osmin din „Răpirea din
Serai” de Mozart; Elena Cernei în rolul Oktavian la intrarea cu
trandafrul din „Cavalerul rozelor” de Strauss, duetul Oktavian –
Sophie cu Elena Cernei şi Magda Ianculescu şi terţetul din finalul
aceleiaşi opere cu Elena Cernei, Magda Ianculescu şi Arta Florescu
în rolul Mareşalei. Desigur sunt foarte multe alte momente
extraordinare la care am avut şansa să asist şi să absorb toate
detaliile. M-au inspirat şi m-au stimulat în a cultiva studiul
permanent al vocii, respectul stlistic faţă de partitură,
colaborarea cu partenerii şi dragostea faţă de public.
-
Care au
fost colegii de şcenă cu care aţi stabilit o relaţie umană şi
artistică deosebită implicată favorabil în performanţele
artistice realizate?
Cel mai bun
coleg şi partener al meu a fost Valentin Teodorian cu care am avut
bucuria de a părea în foarte multe spectacole; a fost un mare
artist, un om cu o inimă generoasă care s-a dăruit total şcenei.
Am învăţat foarte multe de la el; de asemenea am colaborat cu
tenorii Corneliu Fânăţeanu, Octavian Naghiu, Ion Buzea, Ion
Stoian, Cornel Stavru, Constantin Iliescu, Vasile Moldoveanu, Florin
Diaconescu, Ionel Voineag, cu mezzosopranele Iulia Buciuceanu (o
artistă şi o parteneră excelentă în opere precum „Rigoletto”
de Verdi, „Liliacul” de Strauss, „Evgheni Oneghin” de
Ceaikovsky, „Bălcescu” şi „Dragoste şi Jertfă” de
Trăilescu, „Horia” de Bretan, „Conacul cu stafii” de
Moniuzsko), Mihaela Mărăcineanu, Dorothea Palade, Veronica Gârbu,
Adina Iuraşcu; am avut şansa şi bucuria să cânt în două
spectacole alături de marea artistă care a fost Zenaida Pally
(„Bărbierul din Sevilla” de Rossini la 8 iunie 1975 şi
„Povestirile lui Hoffmann” de Offenbach la 22 iunie 1975 care au
fost ultimele reprezentaţii ale sale în România după care nu a
mai revenit stabilindu-se definitiv în Germania). Încă din anii
studenţiei am admirat-o pe marea mezzosoprană Elena Cernei
regretând că nu avusesem prilejul de ne întâlni în spectacole;
am avut însă extraordinara bucurie de a participa la Serata muzical
– coregrafică din ziua de sâmbătă 12 decembrie 1981, unde, pe
şcena Operei Române, Elena Cernei şi Nicolae Herlea erau capetele
de afiş ale unei desfăşurări la care luau parte împreună cu
mine, Elena Dima-Toroiman, Silvia Voinea, Marina Mirea, Elvira Cîrje,
Corneliu Fânăţeanu şi o serie de balerini ai teatrului.
Continuând
cu galeria partenerilor, cu mare bucurie evoc baritonii Petre
Ştefănescu-Goangă (în ultima sa stagiune 1968/1969 câna dam fost
parteneri în trei spectacole cu „Rigoletto” de Verdi), David
Ohanesian, Nicolae Herlea, Dan Iordăchescu, Octav Enigărescu,
Dionisie Konya, Vasile Martinoiu, Eduard Tumageanian, Lucian
Marinescu, Nicolae Constantinescu, Nicolae Urziceanu, Dan Serbac (de
la Opera din Cluj); de asemenea başii Constantin Gabor, Nicolae
Rafael, Viorel Ban, Ioan Hvorov, Nicolae Florei,
Pompei
Hărăşteanu, Dan Zancu. Colegi şi parteneri îi consider şi pe
dirijori şi, deci, nu-i pot uita pe Maestrul Jean Bobescu ori pe
Maestrul Constantin Bugeanu care, în 1972, pregătind premiera cu
„Flautul fermecat” de Mozart, a venit într-o zi la cabina în
care repetam cu pianista rolul Pamina. Maestrul Bugeanu m-a lăsat să
termin rspectivul fragment la care lucram când venise, după care a
urmat o poveste foarte frumoasă.Mi-a vorbit cu glasul său blând
despre Mozart, despre „Flautul fermecat” şi mai ales despre
felul cum ar trebui să abordez rolul. Nu a insistat pe tehnică
vocală, stil sau frază fapt care m-a bucurat încedinţându-mă că
era foarte bine ceea ce ascultase. Maestrul a insistat pe identitatea
personajului Pamina, pe trăirile sale, pe relaţiile cu celelalte
personaje. A fost o lecţie de măiestrie după care am avut
revelaţia orizontului pe care mi l-a deschis interpretarea acestui
personaj. Am colaborat foarte mult şi foarte bine cu dirijorii
valoroşi precum Paul Popescu, Carol Litvin, Cornel Trăilescu; cu
regretatul Anatol Kisadji, un om plin de bunătate şi umor; am fost
cu Maestrul Kisadji la Festivalul „Serile de operă din luna mai”
de la Skopje, în fosta Jugoslavia, cu opera „Traviata” de Verdi
în care am apărut la 31 mai 1972 alături de Valentin Teodorian şi
Nicolae Herlea. Aveam să revin la acest Festival la 31 mai 1978
când, sub bagheta regretatului dirijor Constantin Petrovici,
colaborator în multe spectacole şi alte turnee, am interpretat
rolul Nedda din „Paiaţe” de Leoncavallo alături de colegii
Florin Farcaş (Canio), Nicolae Herlea (Tonio), Lucian Marinescu
(Silvio).
-
Dintre
toate rolurile interpretate, care este rolul cu care personalitatea
dumneavoastră s-ar putea identifica în mod deosebit, aşa numitul
rol emblematic? Dar rolul care vă este absolut opus diametral şi
cum aţi rezolvat dificultăţile emotive ale unui asemenea decalaj
comportamental?
Se spune că
Pamina a fost rolul meu emblematic. Pe lângă prestigioasa premieră
a producţiei de la Bucureşti, am interpretat acest rol la Théâtre
de la Monnaie din Bruxelles în deschiderea stagiunii 1972/1973 în
cadrul unei producţii regizate de Ida Huisman şi Thierry Bosquet şi
sub bagheta dirijorului André Vandernoot; premiera a avut loc la 12
octombrie sub auspiciile Galei Europa şi sub patronajul Uniunii
Presei Străine; au fost şapte reprezentaţii în care i-am avut
patreneri pe Isabella Nawe (Regina Nopţii), Eric Tappy (Tamio),
Peter-Christoph Runge (Papageno), Jules Bastin (Sarastro), José
Denisty (Monostatos). Acelaşi rol, Pamina, l-am interpretat şi la
teatrul din Saarbrücken (7 octombrie 1973) în cadrul unui turneu
realizat împreună cu dirijorul Constantin Bugeanu şi colegii
Cornelia Angelescu, Valentin Teodorian, Constantin Gabor şi Cristian
Mihăilescu. La cererea publicului, am revenit cu aceiaşi
distribuţie la 25 decembrie 1973.
Nu pot
spune că aş fi interpretat vre-un rol ... „antipatic” ... iar
în privinţa ipostazei diametral opuse propriei personalităţi,
consider că un artist trebuie să se străduiască să rezolve cât
mai bine rolul respectiv aşa cum am încercat să fac şi eu
ignorând faptul că anumite trăsături aveau sau nu legătură cu
personalitatea mea.
-
V-am
urmărit în aproape toate creaţiile intepretative realizate atât
pe şcena Operei Române din Bucureşti cât şi pe şcenele de
concert. Am remarcat admirativ diversitatea virtuozistică
(vocalitate de soprană – lirică lejeră, de agilitate, lirică
de linie, cu accente spinto, cu nuanţe dramatice) şi stilistică
(clasicism, belcanto, romantism, verism, repertoriu contemporan –
în şcolile italiană, franceză, germană, rusă, română) ale
repertoriului dumneavoastră. În ce a constat discernământul de
la baza elaborărilor şi strategia de adaptare a calibrului
impostaţiei pentru a conferi fiecărei ipostaze virtuozistice şi
stilistice adevărata identitate estetică?
Trecerea la
un repertoriu liric, liric – spint, am făcut-o lent. Având un
mediu şi un grav rezolvat, cu pasajul (fa2 - fa#2) impostat bine,
problema era dozajul. Pianista corepetitoare Viorica Cojocariu cu
care lucram la vremea aceea, în timpul pregătirii rolului Cio Cio
San din opera „Madame Butterfly” de Puccini, mi-a spus ceva care
m-a ajutat foarte mult: „să-ţi odihneşti vocea cântând”
adică dozarea pe frazele cu ţesătură mai puţin solicitantă.
Viorica Cjocariu avusese o foarte intensă colaborare cu Maestrul
Dinu Bădescu urmărindu-l în cadrul lecţiilor sale şi acumulând
foarte multe ... detalii sau poate ... „trucuri” ... ale acestei
minunate meserii.
-
Care a
fost momentul celei mai mari satisfacţii a carierei dumneavoastră,
cea mai frumoasă şi înălţătoare clipă, cea mai puternică
senzaţie a demnităţii artistice? În ce operă, rol, teatru şi
context artistic s-a desfăşurat?
Am avut
multe satisfacţii în carieră şi, mai ales, am simţit aprecierea
publicului. Desigur, cea mai mare satisfacţii am avut-o la o lună
de la premiera producţiei cu opera „Flautul fermecat” de Mozart
de la Opera din Bucureşti, vineri 9 iunie 1972, când am fost
chemată de către ARIA (Agenţia Rmână de Impresariat Artistic –
aşa cum se numea atunci) şi mi s-a comunicat că la premieră a
fost impresarul Robert Schulz din Germania Federală şi a trimis un
contract pentru un „pachet” de şapte spectacole cu „Flautul
fermecat” de Mozart pentru rolul Pamina la Théâtre Royal de la
Monnaie din Bruxelles, în perioada septembrie – octombrie 1972 cu
prilejul unei noi producţii. Până atunci, încă de pe vemea
studenţiei şi apoi în carieră, iterpretasem la concursuri
internaţionale de canto, în recitaluri şi concerte arii şi
lieduri în limba germană. Dar pentru această producţie de la
Bruxelles se mai punea şi problema prozei iar eu nu cunoşteam limba
germană. Datorită pianistei Viorica Cojocariu care cunoştea
perfect germana din familie, m-a ajutat foarte mult, am reuşit să-mi
însuşesc pronunţia, intonaţia şi dicţia imbii germane pentru a
putea susţine părţile de proză ale rolului. Nu a fost deloc uşor
dar am reuşit şi totul a fost ... minunat. Îmi amintesc că am
plecat la Bruxelles duminică 17 septembrie 1972; repetiţiile s-au
desfăşurat între 18 septembrie şi 11 octombrie într-un mod
foarte bine organizat; fiecare artist primea programul repetiţiilor
zilei urătoare în funcţie de tablourile care se lucrau şi de
participarea la respectivele tablouri; repetiţiile se desfăşurau
în cursul zilei cu o pauză pentru masa de prânz.
-
Care a
fost cea mai grea durere sau înfrângere din cariera dumneavoastră,
cea mai grea şi apăsătoare clipă a nedreptăţii? (La această
întrebare se răspunde dacă a existat un astfel de moment şi dacă
se doreşte evocarea lui publică. Se poate răspunde într-un
context confidenţial fără publicare oficială).
Am fost şi
încă sunt o persoană echilibrată. Făcând un bilanţ al carierei
mele, pot spune că nu am avut un astfel de moment foarte dramatic şi
apăsător şi nici vre-o înfrângere dureroasă. Au fost momente
dureroase şi apăsătoare în viaţa mea privată. Bunul Dumnezeu a
avut grijă de mine în acele momente aşa cum a fost prezent în
toată viaţa mea de până acum.
-
Aveţi
contacte sau legături cu artiştii lirici în carieră de astăzi?
Dar chiar şi fără contacte directe, cum percepeţi dumneavoastră
actuala generaţie de artişti lirici români şi străini, care
este diferenţa dintre generiaţia lor şi generaţia dumneavoastră?
Ce au ei în plus şi ce au ei în minus faţă de generaţia
dumneavoastră?
Nu am
contacte cu artiştii lirici de astăzi dar am urmărit evoluţia
unora dintre ei precum: Leontina Văduva, Marius Brenciu, Ruxandra
Donose, Simina Ivan, Elena Moşuc, Alexandru Agache şi fratele său
mai mic George Petean, Irina Iordăchescu. Faţă de generaţia
noastră, ei şi cei mai tineri au posibilitatea de a circula foarte
uşor. Nu trebuie să mai aştepte o lună pentru o viză aşa cum
eram obligaţi noi să aşteptăm. Ce au ei în minus? Desigur, nu
toţi, nu au răbdarea de a se maturiza pentru abordarea unor roluri
care, la tinereţe, pot fi periculoase. Pe de altă parte, peste tot
în lume, politica repertorială îi determină să accepte foarte
uşor anumite roluri pentru a câştiga bani şi iar bani fără să
se gândească la o carieră bine construită pentru o lungă durată.
Cred că nu mai există acea pasiune, acea dăruire faţă de
misiunea pe care trebuie să o aibe artiştii spre bucuria
publicului. Iau în consideraţie şi o excepţie: Angela Gheorghiu;
am cunoscut-o cu ocazia unui concert pe şcena Operei Române din
Bucureşti cu puţin timp înaintea pensionării mele. La vremea
aceea era o fată timidă, respectuoasă cu toată lumea de la
artişti până la cabiniere. De atunci am sperat că va reuşi în
cariera sa, ceea ce s-a întâmplat; îmi amintesc „Traviata”
dirijată de Georg Solti; au urmat apoi alte roluri, multe succese,
dar aşa cum spuneam, cu răbdare a cucerit treaptă de treaptă şi
a devenit, la un moment dat, apreciată şi iubită de public în
întreaga lume.
-
Care
este virtutea umană pe care o preţuiţi cel mai mult?
Loialitatea.
-
Care
este defectul uman pe care îl detestaţi cel mai mult?
Ipocrizia.
-
Aveţi
vre-un regret în contextul bilanţului carierei artistice
realizate?
Da! Regret
că nu am mai avut prilejul să interpretez rolul Elisabetta di
Valois din opera „Don Carlo” de Verdi. După împlinirea vârstei
de 40 de ani, deci la maturitate, cu tehnica vocală consolidată, cu
experienţa şcenică acumulată în rolurile abordate, cred că aş
fi rezolvat foarte bine acest rol. Dar din păcate, nu mai era în
repertoriul Operei Române în acea perioadă.
-
Care
este întrebarea care aţi fi dorit să v-o adresez şi nu am fost
inspirat să o fac?
Ce
pasiuni am avut sau am în afara artei lirice?
Iată răspunsul: din fragedă copilărie am fost la cinematograf şi
la teatru cu mama mea. Deci prima pasiune ar fi filmul şi teatrul;
urmează concursurile şi campionatele de patinaj artistic; spun
concursuri pentru că au tensiunea competiţiei; pe lângă minunata
alunecare pe gheaţă, sportivii aleg fragmente muzicale deosebite. O
pasiune recentă, de 3-4 ani, este snooker-ul. Într-o seară, în
faţa televizorului, butonând telecomanda, am ajuns la un canal de
sport unde era o masă verde cu bile colorate, aşa cum am văzut în
unele filme americane; am aflat că este snooker şi nu biliard; este
linişte în sală, este un joc de gândire, tactică şi răbdare.
Dar muzica
de operă şi simfonică rămân marea mea pasiune şi, din păcate,
au devenit şi un refugiu din viaţa cotidiană.
REVISTA
MUZICALĂ RADIO 13.10.2014
