Fiecare operă este o poveste cel puțin foarte interesantă dacă nu chiar foarte frumoasă aducând în atenția sensibilității publicului personaje excepționale aflate în situații excepționale. La Wagner, Povestea stimulează Muzica și Filosofia iar acestea amândouă sunt determinante în ceea ce privește Muzicologia datorită complexității de tratare în relația sunet – cuvânt în slujba mesajului artistic în a cărui încărcătură se află Ideea și Emotivitatea. Povestea lui Tannhäuser ne aduce în atenția reflecției și meditației Iubirea. Dar este o reflecție și o meditație cu totul deosebită iar acest lucru l-am înțeles de foarte mult timp grație spiritului eclectic al Maestrului Nicolae Secăreanu, personalitate artistică extraordinară, bas cu o vastă activitate ca solist al Operei Române din București, interpret și pedagog al Artei Liedului, filosof al Universului relațional dintre Sunet și Cuvânt iluminat de Lumina spiritului său ales. Maestrul îmi dezvăluia psihologia personajelor explicată prin înlănțuirea și inter-relația leitmotivelor în muzica lui Wagner care lansase această nouă formă de exprimare în teatrul de operă printr-o declamație lirică datorită căreia se obține adevărul cuvântului, legătura absolută dintre poem și recitativul măsurat în timp ce orchestra subliniază simfonic drama din sufletul personajelor. Aceste indicații și idei au devenit de-alungul anilor adevărate teme de meditații și exerciții mentale cotidiene prin care am înțeles Misterul fascinant care determină o adevărată unitate dialectică sunet – cuvânt prin multitudinea formelor expresive ale vocalității. Dar pentru a putea aprofunda Iubirea așa cum Wagner a codificat-o prin spiritul său componistic, încurajat de contextul Povestei, am aprofundat Personajul wagnerian în confruntare cu armonia intrinsecă și cea extrinsecă a relațiilor sale cu celelalte personaje; astfel am remarcat că atitudinea personală poate fi, față de propriul profil identitar, în conformitate sau în contrast cu celelalte personaje; este o tensiune contrastantă care poate asuma uneori forme conflictuale puternice din care să reiasă pilde și principii fundamentale.
Peste ani, în urma aprofundărilor unor zone explorate în premieră ansolută de către mine, zonele sonologice și sonosofice ale personajelor wagneriene, am înțeles, ca o sublimă și supremă încununare, cuantificarea personajului wagnerian prin evaluarea condiției sale trinitare pe care o regăsim la baza oricărei ființe umane. Dar și acordul ca unitate structurală și funcțională a armoniei mi s-a revelat ca o realitate trinitară tonală în cuantificarea sonologică și sonosofică a structurii universale, baza stabilității prin reunirea echilibrată a trei entități funcționale precum cele trei puncte care definesc un plan în geometrie. În ființa noastră se află trinitatea care are echilibrul unui acord ce se relaționează și se integrează în Armonia Universală.
Desăvârșirea inițiatică a acestui parcurs doctrinar interdisciplinar mi-a fost prilejuită de către magnificul volum LOGICA TRINITĂȚII de Înalt Prea Sființia Sa Calinic Botoșăneanul de la Iași ale cărui precepte mi-au devenit exercițiu mental și spiritual quotidian despre care am mai relatat atât în studiile publicate cât și în transmisiunile radiofonice și de televiziune la care am participat. Astfel am înțeles că realitatea trinitară tonală a acordului conferă valență și potență evanghelizatoare reperelor muzicale și culturale în interferență armonioasă cu SONOLOGIA ȘI SONOSOFIA ÎN DETERMINISMUL TONAL drum lung și intens de căutare și cercetare finalizat cu Teza mea de Doctorat în Muzicologie la UNMB sub îndrumarea Prof. Dr. Șerban Dimitrie Soreanu.
Iubirea în contextul condiției armonice a acordul trinitar de la baza ființei umane devine un imperios interogativ pluri dimensional: ce este iubirea?!; definiția ei; starea ei spirituală complexă; cum să cunoaștem sensul și discernământul iubirii! Aceste imperative soluționate cu logică și bun simț aplicate în slujba echilibrului sufletului uman, pot deveni pietre fundamentale ale conștiinței noastre conferind trăinicie împlinirii destinului în viața noastră!
Dar acest parcurs meditativ, reflexiv și care devine treptat inițiatic, pornește de la Povestea și personajele sale.
Heinrich (Tannhäuser) este puternic lovit prin lipsa de caritate, iertare, compasiune și chiar disprețul față de păcătos; el reprezintă ... păcatul ”credincioșilor” ... ; este o stare care declanșează în cel vinovat nevoia de iubire dătătoare de confort și pe care Heinrich o caută spre a o găsi la Venus. Dar după un anumit timp petrecut în plăcerile de la Venusberg, Heinrich declanșează în conștiința sa un proces de reabilitarea propriei spiritualități ( ... zu viel! ... de ajuns! ... ) care este violent dezechilibrat de agresivitatea vehementă a contestației asupra lui de către prietenii săi. Negarea iertării de către Pontefice stimulează inevitabile reflecții care declanșează o meditație de o gravă importanță: Dumnezeu este iubire, iertare, caritate, bunătate! Biserica este necruțătoare și intransigentă inducând în disperarea lipsei de iubire și de salvare. Oamenii sunt necruțători și, uneori, chiar ipocriți. Satisfacția fizică totală îl induce într-o stare de inerție; dorește libertatea credinței; dependența de senzație fizică asemenea unui drog îi îngrădește libertatea. De aceea pronunțarea numelui ... Maria ... rupe vraja și activează translatarea în spațiul cetății de la Wartburg. Acolo se luptă mai întâi cu lipsa curajului de mărturisire asupra experienței precedente pentru ca, imediat, mărturisirea – confesiunea – spovedania – să declanșeze grație tinerei Elisabeth, ideea de iertare prin căință.
Personajul Heinrich determină o întrebare fundamentală. Ce este Iubirea? Contemplare sau împlinire efectivă? Extremele sunt eronate și dăunătoare! Iubirea totală a două ființe echilibrate care devin jumătățile aceluiași întreg sub semnul unității în contextul unitar al aceluiași întreg, animă puritatea unității și anihilează vinovăția fizică exalteazând bucuria spirituală. Nici Heinrich și nici Wolfram împreună cu ceilalți nu au dreptate. Elisabeth înțelege iar Landgraf-ul are justa iluminare. Se declanșează o diversiune etică prin inducerea într-o eroare de interpretare și înțelegere a ... adevărului ... și care îl conduce direct la ... Venus ... Ce este Adevărul? ... Pilat din Pont ... în urmă cu două milenii a firmulat această întrebare plină de gravitate! Este un interogativ care ne poartă către o profundă meditație asupra noțiunii și conceptului de Adevăr. Noțiunea este definiția unieversală, conceptul este interpretarea personală sau colectivă care poate fi obiectivă sau subiectivă, totală sau parțială, cinstită sau falsă ... Cinstea și falsitatea se pot răsfrânge asupra ... Adevărului ... iar relația dintre ADEVĂR și REALITATE se relativizează în sensul că nu mereu realitatea servește adevărul.
Heinrich – Venus este coordonata relațională a unei meditații asupra jocului dragostei. Timpul petrecut de către Heinrich la Venus fuge de sub controlul conștienței sale iar ea nu dorește să i-l dezvăluie. Are loc o altă formă de cuantificare a timpului care ne poartă cu gândul la Gurnemans spunându-i lui Parsifal: Du siehst mein Sohn, zum Raum wird hier die Zeit! (Vezi fiul meu, în spațiu se reîntoarce aici timpul!); în Tărâmul Graal-ului Timpul se reintegrează în Spațiul Divin al Prezentului Etern; în Venusberg, fiind un spațiu impur și incompatibil cu sublimarea timpului, atunci acesta este ocultat și camuflat prin inducerea unei stări confuzionale, amețitoare. Simțind cum este pe punctul de a-i scăpa controlul asupra eroului iubit, Venus îi reamintește cum alte dăți, Heinrich revenea la ea fiind dezolat de impactul său cu societatea în care trăia. Dar viziunea dintr-un anumit vis îl readuce la realitatea vieții sale precedente ceea ce îl face să exclame ... Mein Heil liegt în Maria! ... Chiar în acel moment, prin forța Numelui Sfintei Fecioare rostit din toată ființa, coordonatele temporo – spațiale sunt total transformate iar eroul se regăsește pe tărâmul de unde plecase ... Însăși această simbologie circumscrisă în acest moment dramaturgic al operei manifestă semnificație unei mari încărcături spirituale.
Heinrich – Elisabeth este coordonata relațională a unei meditații orientate spre importanța gravă a dragostei adevărate. El nu are curajul să mărturisească feteie unde a fost în tot acest timp; se limitează doar în a mărturisi că pierduse conștientizarea timpului și este sincer când evocă miracolul care l-a ajutat să revină ... Mein Heil liegt în Maria! Elisabeth celebrează acest miracol din profundul inimii chiar dacă nu știe precis despre ce este vorba: Im Traum bin ich örger als ein Kind! Condiția de ”copil” pe care Evanghelia o proclamă drept condiția absolut necesară pentru a intra în Împărăția Cerurilor devine aici un reper esențial.
Elisabeth este o personalitate în care se manifestă pregnant spiritul de sacrificiu pentru salvarea unui suflet. Ea renunță la importanța rangului propriei persoane lezate și acordă importanță salvării lui Heinrich întru sănătatea eternă contestând tendința celorlalți de a fi judecători și acuzându-i de cruzime. Elșisabeth afirmă energic că nu trebuie răpită speranța păcătosului de a se căi cinstit și subliniază că Mântuitorul a suferit și pentru Heinrich. Elisabeth oferă propria virginitate ca forță de rugăciune pentru salvare și invocă ... Gott der Gnad und Hold ... Dumnezeul Grației și al Iertării ... Ea și Heinrich, prin moartea care anihiliează entitatea lor fizică existențială, sunt uniți spiritual în viața eternă universală. Elisabeth cea pură și curată se refugiază în Fecioara Maria și oferă sacrificiul propriei vieți pentru salvarea eternă a lui Heinrich. Iertarea prin căință ca forță supremă în univers este în măsură să schimbe decizia divină dacă este trăită cu sinceritate. Elizabeth este acea figură feminină tedențial orientată prin comportamentul său spre simbolul Fecioarei Maria.
Wolfram este un poet, filosof, erou medieval a cărui personalitate este animată de spiritul de sacrificiu mulțumindu-se cu nucuria meditativă și contemplativă a dragostei platonice. El înțelege că Dragostea Adevărată este o stare armonică în care trebuie să fie antrenate două suflete în deplinătatea conștienței lor. Armonia relațională este garantată de bilateralismul perfecty simetric și sinergic. În caz contrar totul devine unilateral, asimetric și, în ultimă instanță, dezarmonic. În fața unei astfel de situații, Wolfram se refugiază în el însuși de unde este capabil să dezvolte o imensă forță de caracter. În lipsa acelei armonii provenind din perfecțiunea relațională duală, el se refugiază în unitatea propriului suflet unde trăiește suferind dar trăiește ... unitatea! Este un personaj pe care l-am iubit și contemplat într-un exercițiu muzicologic și estetic perpetuu ... Wolfram îmi prilejuiește meditația în confruntare a două ipostaze: armonia trinitară a dualității fericit împlinite și echilibrul intrinsec al unității interiorizate suferite fatal și fatidic.
Într-o viziune muzicologică panoramizată aplicată acestui triunghi de personaje, putem realiza o unitate trinitară armonizând cele trei simbologii așe respectivelor tendințe contrare: Heinrich – expansiunea, Wolfram – interiorizarea, Elisabeth – forța de echilibru dint cele două tendințe extreme.
Revenind la ... exercițiile spirituale ale trinității ... pe care le practic de mai mulți ani, pornind de la succesiunea Tatăl, Fiul, Sfântul Duh, am realizat prin studiu bibliografic, cinci succesiuni corespondente în ordine celor trei repere trinitare: Memoria, Inteligența, Voința; Ființa – A fi, Știința – A Aști, Conștiința – A simți; Creația, Înțelepciunea, Iubirea; Credința, Mântuirea, Sființirea; Corpul, Mintea, Sufletul. Pentru rezolvarea ... meditativă ... a temei Iubirii din această operă, ultima succesiune trinomică mi se pare fundamentală: Corpul, Mintea, Sufletul aprofundate grație celorlalte patru succesiuni trinomice precedente. Așadar Corpul corespunde Tatălui prin creație, creedință, ființă și memorie; Mintea corespunde Fiului prin inteligența, știința, înțelepciunea orientate spre mântuire; Sufletul corespunde Sfântului Duh prin voință, conștiință, iubire, perfect orientate spre sființire. Deci Corpul, Mintea și Sufletul pot fi armonizate printr-un sentiment sincer și pur grație căruia cele două Ființe vor deveni un Corp, o Minte și un Suflet. Iar dacă o astfel de Armonie Sfântă nu mai poate fi realizată în dimensiunea existențială terenă de către cei doi eroi – Heinrich și Elisabeth – atunci această desăvârșire se va împlini în Eternitatea Prezentului Divin Universal.
Rugăciunea din actul al treilea reprezintă momentul care declanșează rezolvarea finală deoarece Elisabeth oferă jertfa messianicăa propriei purități în slujba salvătii lui Heinrich, ca el să poată avea sănătatea eternă pe care fata o invocă în finalul actului al doilea. Aria îmi stimulează meditația, înțelegerea complexității iubirii în viața noastră făcându-mă să aprofudenz atât ca medic cât și ca muzicolog. Desăvârșirea în iubire se realizează atât la nivel spiritual cât și fizic la nivelul acordului trinitar al ființei noastre; iubirea să fie ca un acord; prin iubirea curată, două ființe devin jumătăți ale aceluiași întreg (1/2 + 1/2 = 1/1) unitatea solidă a întregului anulează păcatul originar al împlinirii fizice iar dragostea devine completă și curată; prin jertfă se împlinește armonia.
Ponteficele nu i-a dat iertarea pentru că nu a fost inspirat de Duhul Sfânt; altfel ar însemna să considerăm ponteficele un dictator rigid; reverența etică față de investitura sfântă mă iluminează la un asemenea raționament; toiagul papal a înmugurit prin jertfa lui Elisabeth. Iubirea armonioasă și curată spirituală și fizică, poate să triumfe dar în cadrul întregului unitar. La Venusberg, Heinrich devenise dezabuzat exclamând ... Zu viel! Zu viel! ...
În prima seară, cu prilejul inaugurării ediției din acest an a Festivalului de la Bayreuth, joi 25 iulie 2019, am urmărit prin circuitul Euroradio, TANNHÄUSER de Wagner într-o nouă producție semnată de Tobias Kratzer (regia), Rainer Sellmaier (scenografia și costumele) și Reinhard Traub (luminile); sub bagheta dirijorului Valery Gergiev au evoluat următorii artiștii în ordinea personajelor indicate de autor în partitură: Stephen Milling (Hermann Landgraf von Thüringen), Stephen Gould (Tannhäuser), Markus Eiche (Wolfram von Eschenbach), Daniel Behle (Walther von der Vogelweide), Kay Stiefermann (Biterolf), Jorge Rodríguez-Norton (Heinrich der Schreiber), Wilhelm Schwinghammer (Reinmar von Zweter), Elena Zsidkova (Venus), Lise Davidsen (Elisabeth), Katharina Konradi (Ein junger Hirt).
Alături de mine, Luminița Arvunescu a invitat în seara deschiderii, pe marea noastră artistă soprana Maria Slătinaru-Nistor. Îmi amintesc cu foarte mare plăcere că mai fusesem împreună la transmisiunea în direct de la 7 decembrie 2012 cu prilejul inaugurării stagiunii 2012/2013 la Teatro alla Scala din Milano tot cu o operă wagneriană: Lohengrin. Atunci ca și acum, marea noastră artistă ne-a încântat prin prezența sa distinsă și majestuoasă, eleganța și sensibilitatea cu care a oferit mesajul său artistic și uman de pe poziția experienței acumulate în extraordinara sa carieră internațională de-a lungul căreia Wagner a reprezentat o zonă amplă, intensă și prestigioasă a repertoriului său; în rolurile Senta din Der Fliegende Holländer, Sieglinde din Die Walküre – unicul rol wagnerian interpretat pe scena Operei Române din București în limba română, Elisabeth din Tannhäuser, Elsa din Lohengrin a realizat creații interpretative la cel mai înalt nivel artistic alături de marii dirijori și artiști wagnerieni ai timpului său; cu atât mai meritoriu a fost faptul că vocalitatea sa a cunoscut afirmarea și consacrarea în repertoriul clasic (Mozart, Beethoven), de belcanto (Bellini), romantic (Verdi, Gounod, Von Weber, Ceaikovski), postromantic (Ponchielli), verist (Mascagni, Leoncavallo) abordând și autori ai secolului al XX-lea străini și români.
A intrat în tradiție ca, pentru exemplificările muzicale din timpul pauzelor transmisiunilor în direct comentate împreună cu Luminița Arvunescu, să ofer publicului imprimări din colecția mea, documente sonore adunate în timp din toată lumea, foarte multe dintre ele având valoroasele voci românești care s-au afirmat la nivel internațional. Pentru această serată, am adus o foarte bună înregistrare live a unui spectacol cu Tannhäuser de Wagner care a avut loc la Strasbourg la 23 martie 1984 în care soprana Maria Slătinaru-Nistor a cântat rolul Elisabeth sub bagheta dirijorului Theodor Guschlbauer și alături de mari artiști înre spectivele roluri: Klaus König (Tannhäuser), Waltraud Meier (Venus), Ernest Blanc (Wolfram von Eschenbach), Alfred Muff ( Hermann Landgraf von Thüringen), Wolfgang Lenz (Biterolf), Donald Litaker (Walther von der Vogelweide), Hans-Jörg Weinschenk (Heinrich der Schreiber), Fréderic Vassar (Reinmar von Zweter), Marie Duisit ((Ein junger Hirt). Doamna Slătinaru nu interpretase integral rolul Elisabeth în România deși această operă se afla în repertoriul Operei din București dar interpretată în limba română. Așa cum am precizat și în timpul comentariilor noastre din pauză, o ascultasem interpretând aria Dich, Teure Halle din primul act duminică 6 mai 1984, în Sala Radiodifuziunii, la primul Concert Vă place Opera? care inaugura o lungă serie fondat de Luminița Constantinescu și Călin Marian. Rămăsesem foarte profund și plăcut impresionat de interpretarea artistei noastre iar, după concert, când conform unui afectuos obicei intrat în tradiție, am fost să o felicit și să o îmbrățișez, mi-a spus că tocmai cântase la Strasbourg două spectacole chiar o săptămână înainte și respectiv o lună și jumătate. Rămăsesem cu gândul la interpretarea sa în acest rol pornind de la entuziasmul stimulat la concertul de la București. Peste ani, în cadrul căutărilor mele prin arhivele lumii orientate predominant spre imprimările cu artiștii români, am reușit să găsesc înregistrările celor două spectacole și am considerat foarte potrivit să aduc imprimarea pentru exemplificările din cele două lungi pauze ale noastre; am decupat realizând un colage cu aproape toate scenele personajului Elisabeth și astfel publicul care a ascultat transmisiunea noastră a avut ocazia să guste cu admirație interpretarea excepțională a marii artiste românce.
Încă de la începutul pauzei, întrebată de Luminița Arvunescu despre vocea wagneriană, Maria Slătinaru a răspuns subliniind greutatea de a găsi soliști wagnerieni; apoi, în baza experienței artistice personale, marea noastră artistă a făcut câteva referiri asupra vocii wagneriene evidențiind anumite aspecte necesare: amploarea atât în forte cât și în piano, frazarea, sonoritatea robustă dar, în același timp, elastică, evoluția stilului wagnerian, rezistența fizică mai ales la ansamblurile foarte lungi și dificile pentru voce.
Privindu-mă zâmbitor și întrebător, marea noastră artistă mi-a cerut să continui în completare. Am fost onorat să expun unele considerații și aspecte maturizate în experiența mea în timp și evocând că primii stimuli i-am primit de la generația de mari artiști din care a făcut parte soprana Maria Slătinaru. Am subliniat cât de important este cântul declamat în perfect echilibru cu declamația cantabilă. Interpretarea trebuie să fie guvernată de echilibrul dintre forța care crește și cea care descrește. Am susținut ferm că este absolut necesar cultul didactic și pedagogic orientat către evoluția vocalităților pentru Wagner fie în vocalități specializate în Wagner fie în vocalități cu repertoriu amplu în care coexistă Wagner cu ceilalți compozitori. În planul pur tehnic am considerat faptul că este foarte importantă elasticitatea emisiei legate, eroismul elastic, lirismul consistent, robust cu disponibilitatea pentru măsura totalității în robustețea delicateții; expresia este delicată dar coloana sonoră este robustă și rotundă.
Maria Slătinaru, Luminița Arvunescu și eu am fost în perfectă sintonie în ceea ce privește profilul interpretativ al interpreților acestei noi producții începând chiar cu dirijorul.
Valery Gherghiev este un muzician și un dirijor temperamental; punctul lui forte se află în iruența ansamblurilor din scenele de mare anvergură dar se regăsește mai puțin în lirism sau în frazarea de cantilenă a personajelor; expansivitatea orchestrală foarte amplă lăsând loc la extrem de puține modulații între pianissimo și fortissimi în slujba carismei melodice wagneriene. S-au remarcat lacune muzicale flagrante la interpreți, metroritmii neclare, alterarea valorilor de note mai ales la valorile punctate nerespectate la toți interpreții dar în mod deosebit la bariton; ceea ce se numește în jargonul profesional muzicalitatea ”murdară” este o neglijeță dirijorală nepermisă la Bayreuth. De asemenea am remaract arcuri de frază necompletate și deci nelegate de celelalte cu consecințe asupra continuității sensului de frazare vocală și muzicală. Iar Maria Slătinaru a fost în mod deosebit neplăcut impresionată de stilul dirijoral agresiv, grăbit, stresant pentru artiști cu atacuri de fraze violente fără să fi avut o gradație în crescendo și decrescendo. Inițial am încercat să consider faptul că impetuozitatea revoluționară a tânărului Richard Wagner la vârsta compunerii operei Tannhäuser poate deveni o atenuantă a lui Valery Gherghiev pentru excesul de energie al concepției sale dirijorale dar, pe măsură ce urmăream reprezentația ne-am convins că acest dirijor, cel puțin la momentul său actual artistic, nu servește vocea wagneriană supunânbd-o la o adevărată luptă cu orchestra. Marii wagnerieni au afirmat în confesiunile lor că nu trebuie să te lupți cu orchestra, nu trebuie să-i obligi pe membrii orchestrei la efortul de a te asculta și atunci automat; forța sonoră a orchestrei trebuie diminuată favorabil vocii; marii wagnerieni nu s-au luptat cu orchestrele ci le-au dominat cu o echilibrată stăpânire de sine; competiția cântăreților din actul al doilea se desfășoară prin monologuri în regim de arioso-uri, declamări cantabile analoge madrigalelor prin influența culturii italiene asupra lui Wagner. În acest context de idei, consider că, deși a dirijat unele titluri wagneriene chiar în producțiile unor teatre improtante, Gherghiev nu și-a consolidat o mentalitate dirijorală adecvată operei wagneriene ceea ce îl pune într-o flagrantă dificultate mai ales la Bayreuther Festspiele și în deschiderea unei ediții.
Tenorul Stephen Gould în rolul titular a ofderit o foarte bună ... prestație ... nicidecum o interpretare artistică; s-a remarcat la el o oboseală vocală evidentă cauzată și de simultaneitatea de pregătire și interpretare a celor două roluri – Heinrich și Tristan; aceasta înseamnă o extenuare vocală, mentală și chiar emotivă printr-o imprudență care determină semne de extenuare precum opacități timbrale, durități în anumite emisii, atenuarea până la anihilarea chiar a fenomenului de rezonanță, accente violente cu inevitabile rupturi de frază; în actul al treilea și-a mai revenit și a avut momente frumoase; toate aceste analizate dovedesc criza tenorilor wagnerieni autentici.
În schimb tenorul Daniel Behle în rolul lui Walther von Vogelweide a confirmat o vocalitate de mare importanță sonoră și timbrală, penetrantă, expresivă care anunță un viitor heldentenor în rolul lui Heinrich și în alte roluri wagneriene.
Basul Stephen Milling, foarte apreciat artist wagnerian, s-a impus cu eleganță și eficiență vocală și teatrală în rolul Landgraf von Thüringen.
Soprana Lise Davidsen, debutantă la Bayreuth în rolul Elisabeth, m-a entuziasmat atât pe mine cât și pe Maria Slătinaru și Luminița Arvunescu printr-o interpretare exaltantă cu o forță vocală impresionantă atât în scenele sale cât și în ansambluri; artista a încântat cu o foarte frumoasă rezonanță kopfstimme rafinat condusă în mezzavoce chiar în zona de pasaj în nuanțe expresive în pianissimo; în vocalitatea sa, sunetul wagnerian în piano este integrat cu o grandoare demnă de edificiul muzical și estetic wagnerian.
Baritonul Markus Eike în rolul Wolfram von Eschenbach are voce de tenor sau cel puțin de baritenor cu o emisie foarte deschisă pe notele de pasaj; accesele vocale violente în zona acută i-au atenuat și chiar afectat vigoarea coloanei centrale unde virilitatea frazării s-a resimțit foarte mult; nu a avut consistență și nici nu a relevat bucuria expresivă a semnificației muzicii
în cele trei arii ale personajului dovedind o execuție banală inexpresivă.
Rolul Venus în care inițial trebuia să apară Ekaterina Gubanova, a fost interpretat în urma solicitării de înlocuire, de către Elena Zhidkova o impunătoare voce de soprană Falcon care
se află în primii ani de afirmare internațională predominant în roluri de mezzosoprană cu centrul de greutate al expresivității în zona superioarpă a ambitusului; o astfel de voce este ideală pentru o anumită tipologie de roluri wagneriene iar în acest sens, artista s-a afirmat deja în personaje precum Kundry, Frica, Brangaene, Ortrud. În această seară inaugurală a ediției din acest an a Festivalului de la Bayreuth, Elena Zhidkova a onorat personajul său cu o sonoritatea amplă, puternică, intens timbrată și cu nuanțări de o interesantă teatralitate; am remarcat o discretă instabilitate a registrului înalt pe unele note unde vibrato-ul său se lărgește vulnerabil; dacă își va însuși o rezolvare tehnică eficientă a acestui aspect, vocalitatea sa poate înregistra o frumoasă parabolă artistică viitoare.
Am rămas la finele seratei totuși cu multe bucurii și emoții exaltante mai ales datorită vocilor unora dintre interpreți care mi-au oferit noi unghiuri și inflexiuni de adâncire a personajelor prilejuindu-mi noi repere în ... meditații wagneriene ...
O seară alături de Luminița Arvunescu reprezintă o încântare sufletească prin muzică și verb vocal iar atunci când împreună cu noi se află și marea artistă Maria Slătinaru-Nistor bucuria și entuziasmul sunt amplificate.
Legendara poveste a lui TANNHÄUSER magistral redată prin sunet și cuvânt de Richard Wagner continuă să ne ofere noi aprofundări de artă viață grație spiritului universal de la baza creativității lor.
Revista Muzicală Radio, 16.09.2019
