LUIS MARIANÒ, FRANCIS LÓPEZ ... și ... farmecul unui stil singular al operetei

 

Luis Mariano

Despre compozitorul francez Francisco – Francis López (1916-1995) și Luis Marianò (Mariano Eusebio González y García) actor și tenor spaniol naturalizat în Franța (1914-1970) am aflat pentru prima oară de la Maestrul Ion Dacian care se împrietenise cu ei în timpul voiajurilor sale de studiu și cercetare repertorială la Paris. 

Francisc Lopez

Astfel Maestrul descoperise operetele lui López și pe protagonistul multora dintre premierele sale absolute, Luis Marianò, artist renumit și adorat de public și de critici care-l proclamaseră Regele Operetei Franceze. Dintre cele 48 de operete compuse de López, două s-au detașat extraordinar de celelalte prin frumusețea carismatică a muzicii și farmecul de teatru și comedie al libretelor: ”Cântărețul mexican” (1951) și ”Secretul lui Marco Polo” (1959), amândouă avându-l ca protagonist pe Luis Marianò la Théâtre du Chatelet unde au fost interpretate foarte mulți ani și de unde s-au răspândit în toată Franța și în lumea întreagă. ”Secretul lui Marco Polo” l-a încântat foarte mult pe Ion Dacian care devenise directorul Operetei din București și avea intenția modernizării repertoriului cu titluri noi din operetă și musical. López și Louis Marianò s-au bucurat enorm de ideea aducerii în România a acestei operete.

Ion Dacian (rolul titular) în Secretul lui Marco Polo

În ziua de vineri 4 noiembrie 1966, la Teatrul de Stat de Operetă din București, a avut loc premiera capodoperei ”Secretul lui Marco Polo”; în rolul titular, Ion Dacian se bucura de o garnitură excelentă de parteneri: primadonna Valeria Rădulescu, subreta Marica Munteanu, junele comic Bimbo Mărculescu, actrița de comedie Tamara Buciuceanu iar în alte roluri de mai mică întindere dar de mare importanță artistică se aflau George Groner, Nae Roman, Emil Popescu, Iancu Groza, George Hazgan, Mihail Popescu, Mihail Petculescu, Nelu Marinescu, Dușan Bugarin. La reușita acestei formidabile producții au contribuit: regizorul Nicușor Constantinescu care a realizat și versiunea românească a libretului împreună cu Lucia Pascal lucrând pe libertul original al lui Raymond Vincy; dirijorul Liviu Cavassi; dirijorul corului Constantin Rădulescu; maestra de coregrafie Elena Penescu Liciu; scenograful Dan Nemțeanu.

Ion Dacian, Valeria Rădulescu, Tamara Buciuceanu, Marica Munteanu, Bimbo Mărculescu la premiera cu Secretul lui Marco Polo, București, 4 noiembrie 1966

Invitați de onoare au fost compozitorul Francis López și tenorul Luis Marianò; cu acest prilej au fost cunoscuți de artiștii și publicul din România iar înregistrările cu arii și scene din operetele lui López au fost oferite și Fonotecii Radiodifuziunii cu interpretările lui Luis Marianò. De atunci, datorită spiritului întreprinzător al Maestrului Ion Dacian, generații de melomani au ascultat și admirat muzica lui López și interpretările lui Luis Marianò.

Opereta este un gen artistic de foarte mare complexitate; spiritul creativității compozitorilor au acordat prioritate melodiei pe care au prelucrat-o în stricta formă inspirațională a zămislirii ei spontane. Melodiile devenite arii, duete, terțete, cvartete sau ansambluri corale au necesitat din totdeauna o vocalitate solid cultivată tehnic atât soliștilor cât și coriștilor pentru abordarea cu succes a partiturilor de consistența teatrului de operă. Artistul de operetă trebuie să cânte, să declame teatral, să se miște și să danseze cu mare elasticitate, să aibă în egală măsură umor și ironie dar și lirism și dramatism. Această complexitate i-a stimulat pe artiștii de operetă la un perfecționism permanent pregătit și antrenat și, în același timp, i-a captivat și atras și pe artiști, dirijori, regizori din teatrele de operă.

Lucrările compuse de Francis López, grație inspirației pure, spontane și foarte intens trăite, au devenit în urma prelucrării lor de către compozitor, pagini de o virtuozitate ieșită din comun. Melodismul de filon spaniol, tratat muzical în stilul francez și într-un context exuberant strălucitor al expresiei, a pus la grea încercare măiestria artiștilor în privința discernământului tehnic și estetic aservit dozărilor expresive în sonoritate, timbralitate sau în modularea spectrului de rezonanță atât în cantabilitate cât și în declamația teatrală. Acestor aspecte se mai adaugă faptul că protagonistul masculin al acestor operete are cel mai mult de cântat, câte trei sau patru arii și numeroase duete și scene de ansamblu; interpretul trebuie să fie în egală măsură un intelectual și un atlet al vocalității. De aceea operetele lui López au fost interpretate autentic și cu succes de către Luis Marianò; iar după dispariția acestuia au continuat să existe doar prin imprimările sale audio și video. În afara țării noastre, aproape nicăieri în lume nu se cântă ”Secretul lui Marco Polo”; la noi, Maestrul Dacian a oferit noilor generații de artiști un parcurs formativ inițiatic pentru interpretarea acestor pagini dificile și această tradiție instituită în 1966 s-a perpetuat până în zilele noastre de la o generație la alta de artiști.

Revenind la ideea că interpretul rolurilor din operetele lui López trebuie să fie în egală măsură un intelectual și un atlet al vocalității, înțelegem de ce de-a lungul timpului din ce în ce mai puțini tenori au abordat aceste partituri și foarte rar în mod autentic. Aici tenorul trebuie să aibă o coloană sonoră robustă dar flexibilă, de tipul tenorului liric spinto însă cu generoase disponibilități în expresivitățile lirice și dramatice; tenorul trebuie să fie un maestru al rezonanțelor de multiple feluri și să stăpânească perfect arta actorului ținând publicul cu maximă atenție. Această condiție vocală excelentă, atât tehnic cât și estetic, o întrunea perfect Ion Dacian care a început activitatea de artist ca solist al Operei Române din Cluj.

Ion Dacian a acumulat toate valorile tehnice şi estetice aferente vocalităţii sale excepţionale afirmată la începuturi în 18 roluri de operă pe şcena Operei Române din Cluj („Traviata” de Verdi, „Bărbierul din Sevilla” de Rossini, „Martha” de Flotov, „Manon” de Massenet, „Madama Butterfly” de Puccini, „Flautul fermecat” şi „Don Giovanni” de Mozart, „Freischütz” de Weber, „Lakmé” de Delibes, „Faust” de Gounod, „Mireasa vândută” de Smetana, „Swanda cimpoierul” de Weinberger, „Evgheni Oneghin” de Ceaikovsky, „Tannhäuser” de Wagner, „Pescuitorii de perle” de Bizet, „Ţar şi Teslar” de Lorzing, „Die totten Augen” de d’Albert, „La drumul mare” de Nottara) şi în cele 40 de roluri ale genului de operetă de a cărui complexitate muzicală, literară şi teatrală, s-a simţit fascinat şi pe care l-a înnobilat cu bogăţia personalităţii sale artistice. Recitalul Remember Luis Marianò care va avea loc la Opera Națională din București se poate considera și un Omagiu adus lui Ion Dacian, artist de operă ca și de operetă, mai ales în această stagiune jubiliară în care aniversăm trei sferturi de veac de la înființarea Teatrului de Stat de Operetă din București astăzi Teatrul Național de Operetă și Musical Ion Dacian.

Miercuri, 3 decembrie 2008, fiind la București, am dorit să asist la spectacolul extraordinar cu ”Tosca” de Puccini în care protagoniștii celor trei roluri principale erau soprana Georgina Lukacs (Floria Tosca), tenorul Daniel Magdal (Mario Cavaradossi) și baritonul Alexandru Agache (Scarpia). Îl ascultasem pe Magdal într-o serie de imprimări live ale unor spectacole din teatrele germane și fusesem frapat de faptul că, pe lângă numeroasele roluri de tenor spinto – dramatic din opere de Beethoven (”Fidelio”), Rossini, Donizetti, Bellini, Verdi, Wagner, Puccini, Saint-Saëns, Leoncavallo, el interpreta frecvent personajele operelor ”Hughenoții”, ”Profetul”, ”Africana” de Meyerbeer, compozitor cu un profil componistic foarte singular, complex și dificil pe care, cel puțin în epoca noastră, puțini tenori îl abordează și se cântă chiar foarte rar din aceste motive.

La acea reprezentație de ”Tosca”, în actul întâi unde este temuta frază La vita mi costasse vi salverò cu vocala ”A” a cuvântului ”costasse” pe un si1 natural foarte greu de emis fără o tehnică impecabilă. Magdal a preferat formula alternativă oferită de Puccini în partitură ... ne andasse della vita vi salverò ... cu vocala ”I” pe cuvântul ”vita” la nivelul acelui si1 natural. Era pentru prima dată când ascultam un tenor care prefera varianta cu vocala ”I” și am înțeles că vocalitatea lui Magdal are o bază fonetică metalică, incisivă, care rezonează admirabil cu această vocală ”I” facilitând proiecția rezonanței și garantând sonoritatea eficientă care umple sala. Fiecare voce are o anumită specificitate în dominanța unei anumite vocale și dacă sunt bine cultivate pot evolua perfect. Acei artiști care manifestă o emisie mai avantajată de metalul vocalei ”I” pot aborda o amplă zonă repertorială așa cum dovedește palmaresul de roluri din cariera lui Daniel Magdal.

De atunci l-am ascultat pe Magdal în teatru de foarte multe ori și în funcție de dispoziția respectivei seri, în ”Tosca” executa respectiva frază și în versiunea cu vocala ”A” și îi reușea perfect, dar vocala ”I” se pare că este la el ca și al alții Vocala Maestră care îi asigură sonoritatea desăvârșită pe tot ambitusul vocalității sale. Măiestria complexă a lui Daniel Magdal mi-a oferit prilejul unei aprofundări analitice în ceea ce privește tehnica frazării în limbile franceză, italiană, germană și care constituie unul din domeniile mele de studiu și de activitate profesională prin așa numita Estetica vocală comparată. Un rol decisiv în eficiența virtuozistică a lui Magdal îl joacă incisivitatea metalică profilului fonetic de la baza vocalității sale.

Pe lângă spectacolele și recitalurile sale de operă, Daniel Magdal a interpretat și operete și arii din operete în recitaluri. Iar când l-am auzit pentru prima dată într-o arie de López, am avut revelația unei vocalități care poate aborda cu mare succes și ariile din operetele acestui compozitor cântate în zilele noastre foarte rar dacă nu deloc.

Tenorul Daniel Magdal

Am primit cu mare entuziasm știrea că, la Opera Națională din București, vineri 23 ianuarie, ora 19, va avea loc un recital intitulat Remember Luis Marianò susținut de tenorul Daniel Magdal acompaniat la pian de excelentul pianist Alexandru Mihai Burcă, un maestru experimentat al claviaturii afirmat cu strălucitoare succese într-un amplu repertoriu într-o vastă activitate artistică. Conceptul regizoral aparține lui Alexandru Nagy destoinic exponent al generației tinerilor regizori și își va da concursul Corul SmartArt. Din creația compozitorului Francis López vor fi interpretate în limba franceză 15 arii din operete precum ”La belle de Cadix”, ”Andalousie”, ”Le chanteur de Mexico”, ”Le secret de Marco Polo” și altele.

Pianistul Alexandru Mihai Burcă

Evenimentul acestei serate de excepție va readuce în atenția publicului bijuteriile muzicale ale lui Francisc López la 110 ani de la naștere și onorând memoria marelui artist Luis Marianò care, în urmă cu șase decenii i-am descoperit grație Maestrului Ion Dacian și pe care astăzi îi reîntâlnesc datorită interpretării acestor doi mari artiști contemporani care sunt tenorul Daniel Magdal și pianistul Alexandru Mihai Burcă.

OPERETA 75 - trei sferturi de veac de la inaugurarea instituțională

 

În seara zilei de 7 noiembrie 1950, în vremuri istorice tulburi, agitate, frământate, un grup de mari artiști – dirijori, regizori, coregrafi, cântăreți, actori, balerini – o generație de intelectuali care încercau și reușeau să supraviețuiască artistic, cultural și chiar spiritual, obținuseră o victorie importantă: inaugurarea prin decizia guvernamentală de instituționalizare a Operetei din capitala țării și înființarea Teatrului de Stat de Operetă.

Inaugurarea avea loc cu premiera unei producții ale operetei VÂNT DE LIBERTATE de Dunaevski. În regia maeștrilor Sică Alexandrescu și Nicușor Constantinescu, în coregrafia maestrei Elena Penescu Liciu și sub bagheta dirijorului Liviu Cavassi, au evoluat în rolurile principale, Maria Wauwrina (Clementina), Petre Ștefănescu-Goangă (Cezar Gall), Silli Popescu (Stella), Iancu Groza (Mario), Nae Roman (Filip), Bimbo Mărculescu (Toma), Migry Avram-Nicolau (Pepita), Toni Buiacici (Micky), George Groner (Sten), Lia Turovsky (Mona), Fedora Gamberto (Berta), Virginica Romanowsky (Reghina), N. Ionescu-Dodo (Chiorul), D. Iordănescu-Bruno (Comisarul), Tiberiu Simionescu (Chesterfield), Constantin Cociu (Patronul); soliștii baletului: Lizana Cristescu, Paul Popescu, Paula Fechner, Elena Teodorescu, Eva Covaci.

Oameni dăruiți cu talent, curaj și spirit întreprinzător obținuseră extraordinara victorie în urma unor demersuri bazate pe sinceritate, convingere și dăruire dedicate mesajului de artă aducător de bunăstare ... cel puțin ... sufletească și morală ... în acele vremuri greu încercate ... Opereta ca gen artistic aducea pe scenă sentimente, relații umane între personaje excepționale, lirism, dramatism, comicitate; era un mesaj de artă și viață în a cărei complexitate intra foarte greu politica vremii. Devenise o oază de cultură, moduri și maniere de viață miraculos detașată de contextul social politic al epocii.

ION DACIAN

Acea generație de artiști era benefic și miraculos dominată de ION DACIAN (Saschiz, Judeţul Mureş, 11 octombrie 1911 – Bucureşti, 8 decembrie 1981) personalitatea cea mai complexă și mai fascinantă din istoria universală a genului de operetă. La această concluzie am ajuns după patru decenii de carieră internațională interdisciplinară de medic și muzicolog dedicate vocii vorbite și cântate în toate genurile artistice. Am analizat și aprofundat toate personalitățile artistice din școlile naționale de operetă ale lumii și mă bucur că Maestrul Operetei Române onorează la cel mai înalt nivel Patrimoniul Artistic Românesc.

ION DACIAN Cavaler al Timpului dominând Vremurile

L-am definit pe Maestrul Ion Dacian un Cavaler al Timpului dominând vremurile; cavaler al celor mai rafinate maniere, emana eleganță maiestoasă, prestigiu impunător, căldură afectivă în relațiile cu oamenii sub semnul generozității. Personalitatea sa cuprindea multiple valențe: intelectualul, avocatul cu doctorat în drept, muzicianul, cântărețul, actorul, partenerul, libretistul, regizorul, pedagogul, directorul manager, omul, prietenul. Datorită acestor aspecte Ion Dacian a determinat un fenomen social artistic unic în istoria operetei secolului al XX-lea iar primul din cele trei sferturi de veac de existență ale Operetei instituționalizate la București s-a desfășurat conducerea sa; chiar dacă doar un deceniu a fost director, în realitate a fost conducătorul teatrului în primul veac al istoriei sale iar influența să se manifestă și astăzi. Ion Dacian a creat o adevărată Școală de Operetă la București implicându-se în evoluția și consolidarea a trei generații de artiști.

În anul 1991, devenit ministru al Culturii, marele artist Ludovic Spiess ale cărui începuturi au fost marcate de îndrumările muzicale și interpretative ale Maestrului Ion Dacian, a realizat toate formalitățile pentru ca Teatrul Național de Operetă să poarte numele Maestrului; peste ani, în calitate de manager general al teatrului, regizorul Răzvan Ioan Dincă a adăugat la titulatura teatrului și genul de Musical menținând pe frontispiciu numele Maestrului Ion Dacian care, în primul sfert de veac al Teatrului de Stat de Operetă, pusese bazele operetei moderne românești și străine și ale genului de musical.

Teatrul Național de Operetă și Musical Ion Dacian și-a continuat activitatea iar la ... 7 noiembrie 2025 ... s-au împlinit ... trei sferturi de veac de existență ... un moment pe care l-am pregătit sufletește dar și practic din timp și pe care îl așteptam cu bucuria unei emoții deosebite.

În prima lună de stagiune jubiliară 2025/2026 a avut loc premiera operetei SÂNGE VIENEZ de Johann Strauss, într-o formulă concepută în așa numita formă de concert semiscenică în care personajele evoluează în costume dar cu un decor sumar, esențial; s-a procedat la o selecție în care au intrat majoritatea scenelor muzicale și cele mai semnificative de actorie. Regizorul Rareș Zaharia a realizat un spectacol frumos, antrenant, care s-a bucurat de succesul publicului dornic să revadă această operetă și să reasculte muzica sa încântătoare. Premiera a fost marcată de două spectacole de gală, sâmbătă 18 octombrie și duminică 19 octombrie, în care au evoluat două garnituri de interpreți. În rolul Contelui Eduard de Zedlau, George Vîrban a creat un personaj sensibil, cu emotivități subtile în cânt și accente teatrale în comicitatea dialogurilor din plin valorificate prin excepționala sa vocalitate de tenor liric; aceluiaș personaj, Mihai Urzicana a conferit o robustitate elegantă cu o actorie foarte expresivă, puse în valoare de vocalitatea sa de tenor liric spinto. Contesa Gabriela de Zedlau a fost realizată de Rodica Ștefan conferind personajului demnitatea scenică dar și combativitate consistentă seducător onorate prin vocalitatea sa de soprană lirică spinto perfect aderentă partiturii dar îmbogățită de fantezia creatoare a interpretării sale. În același rol, Mihaela Alexa, a orientat vocalitatea sa de soprană lirică densă și de mare noblețe timbrală către profunzimi fascinant interiorizate și echilibrat integrate într-o frazare vocală emoționantă. În rolul Frantzi Cagliari, tânăra cântăreață, un adevărat motor al acțiunii, publicul a admirat exuberanța vocală încărcată expresiv a sopranei Daniela Bucșan și charme-ul cochet foarte fin nuanțat și perfect integrat atât în lirism cât și în comedie al sopranei Mediana Vlad. Rolul lui Josef, valetul contelui, a fost interpretat admirabil atât vocal cât și actoricesc de Valentino Tiron și Daniel Andrei Găină-Cojuharov. În ambele garnituri excelentul actor cântăreț Orest Pîslariu-Ranghilof stârnind râsetele și aplauzele publicului în momente teatrale foarte reușite. Marea artistă a teatrului, soprana de coloratură Gabriela Daha, de asemenea, singură în rolul Pepi, a încântat și entuziasmat publicul cu impecabila tehnică vocală în frazarea de linie dar și în registrul acut și cu o desăvârșită actorie strălucitoare și spumoasă în același timp. Dirijorul Constantin Grigore, profund muzician și artist de mare forță temperamentală, a imprimat celor două spectacole spiritul adecvat atât în cânt cât și în actorie, urmărind atent și devotat fiecare artist în parte și coordonând cu măiestrie și patos scenele de ansamblu a căror reușită a fost marcată de bravura sa experimentată.

De când am revenit stabil în România, am urmărit lună de lună spectacolele Operetei și am cunoscut noua generație de artiști și dirijori cu bucuria de a-i admira și de a mă împrieteni cu ei, oameni minunați care slujesc cu vocația talentului lor genul de operetă și musical atât de complex și de dificil sub toate aspectele artistice. Au voci frumoase, bine cultivate, cu personalități artistice elevate, conduși de dirijori energici, talentați, dăruiți și devotați Operetei.

La ședința organizată de Ministerul Culturii în ziua de luni 27 octombrie 2025 și la care fusesem invitat, am început discursul meu în apărarea teatrului cu această frază: Astăzi, în anumite seri, la Teatrul Național de Operetă și Musical Ion Dacian, se dirijează și se cântă la un nivel superior față de Teatro alla Scala din Milano. Este bine cunoscut faptul că am trăit trei decenii și jumătate în Italia și în toată lumea și cunosc foarte bine regresul marilor teatre ale lumii înregistrat de peste zece ani iar în transmisiunile radiofonice în direct de la Scala, Metropolitan și Bayreuth am abordat și această chestiune de foarte multe ori. Există în conștiința artiștilor români un entuziasm devotat tradiției și culturii naționale; acest entuziasm se manifestă la modul artistic independent de contextul social, administrativ, guvernamental, economic, regizoral, scenografic, etc. Artiștii noștri, de la Operetă dar și de la Operă, găsesc modalitatea de a transmite mesajul lor încărcat de artă și umanism.

La începutul stagiunii 2025/2026, stagiune jubiliară când se împlineau cei 75 de ani de la inaugurarea instituțională a Teatrului de Stat de Operetă, am constat că, în primul trimestru, nu era programată o gală omagială pentru această aniversare iar Festivalul Ion Dacian care s-a desfășurat în luna noiembrie a fiecărui an fusese eliminat. L-am abordat imediat pe managerul general în persoana lui Radu Petrovici cu care stabilisem niște raporturi foarte cordiale și care, la începutul interimatului îmi spusese că, în memoria Maestrului Ion Dacian, dorește să colaborez și cu el; de aceea am fost foarte mirat că nu m-a solicitat și că ignorase complet atât Festivalul Ion Dacian cât și Gala Aniversară 75 care ar fi trebuit să fie programată vineri 7 noiembrie chiar în ziua aniversării. În programul de stagiune figurau spectacolele musicalului Kiss me Kate joi 6 noiembrie (spectacol între timp reprogramat la o altă dată) și sâmbătă 8 noiembrie; cu totul întâmplător în seara de vineri 7 noiembrie nu era spectacol ceea ce m-a determinat să propun organizarea unei gale festive moderată de mine; decorul foarte frumos și luminos de la acel musical s-ar fi pretat foarte bine; mi s-au invocat fel de fel de motive și s-a decis ca acea gală festivă să fie un ... recital cu pianul în ... foaierul de jos ... cu mesele și scaunele barului ... la o capacitate de aproximativ cinzeci de locuri și unde se programau unele recitaluri cu pianul și alte evenimente ale teatrului ... dar care nu era o formulă demnă de omagierea teatrului la 75 de ani și a Maestrului Ion Dacian ... Am acceptat totuși această formulă de cât să nu se fi făcut nimic ... 

Soprana Camelia Mocanu-Rădulescu, Director Artistic al teatrului, harnică, entuziastă, pasionată și devotată Operetei și artiștilor, a luat legătura cu mine și, în urma examinării împreună a unor repere și coordonate de desfășurare, ea a alcătuit un excelent program de arii din repertoriul de operetă și musical la care au participat cu talent și entuziasm artiștii care erau disponibili în contextul programului de stagiune. Le mulțumesc și îi numesc aici riguros în ordinea alfabetică, fetele și apoi băieții, cu mențiunea ariilor interpretate: Mihaela Alexa (”My Fair Lady” de Loewe și ”Prințesa circului” de Kalman), Daniela Bucșan (”Vânt de libertate” de Dunaevski și ”Culegătorii de stele” de Florin Comișel), Raluca Ciocă (”Bal la Savoy” de Paul Abraham), Doina Scripcaru (”Bayadera” de Kalman), Patricia Seymour (”Sânge vienez” de Johann Strauss), Cristina Trandafir (”Liliacul” de Johann Strauss și ”Contesa Maritza” de Kalman) și Daniel Madia (”Vânzătorul de păsări” de Zeller și ”Țara Surâsului” de Lehar), Marius Mitrofan (”South Pacific” de Richard Rodgers și ”My Fair Lady” de Loewe), Andrei Pleșca (”Giuditta” de Lehar și ”Lăsați-mă să cânt” de Gherase Dendrino), Mihai Urzicana, (”Prințesa circului” de Kalman și ”Secretul lui Marco Polo” de Lopez), George Vîrban (”Bayadera” de Kalman și ”Lysistrata” de Gherase Dendrino). Toți acești artiști au evoluat formidabil atât la repetiția de miercuri 5 noiembrie cât și la Recitalul de vineri 7 noiembrie. Au fost acompaniați impecabil de Adina Cocargeanu, muziciană complexă și pianistă extraordinară, profundă, atentă, sensibilă și oferind multiple nuanțe prin care a slujit personalitatea interpretativă a artiștilor în fiecare moment al recitalului.

Pe două mari ecrane led, au fost difuze o foarte amplă suită de fotografii, în majoritate din colecția personală, din cadrul unei serii fotografice pe care am organizat-o împreună cu Camelia Mocanu-Rădulescu și Alexandra Baicu dela serviciul de marketing cu care colaborez periodic admirabil fiind foarte sensibilă și dornică să slujească teatrul.

Iubesc întreg repertoriul de operetă din toate epocile și școlile naționale inclusiv școala românească a genului. Tripleta genială Strauss, Lehar, Kalman ocupă însă un loc special în sufletul meu; acești trei compozitori au realizat partituri care comportă dificultăți de tehnică, virtuozitate și stil la nivelul genului de operă iar libretiștii cu care au colaborat au relevat în creațiile lor dramatism, lirism, comicitate, tristețe, bucurie, sub semnul celor mai înalte valori afective, etice, morale, spirituale ale vieții. Dacă este realizat în deplină aderență profesională la partitură și libret, spectacolul de operetă devine valoros, grandios, impunător fără nici-o urmă de acea ... desuetitudine ... care a fost imputată genului atunci când realizatorii au dovedit superficialitate și lipsa culturii necesare. În alegerea momentelor mele de reculegere pe parcursul stagiunii jubiliare de 75 de ani de existență ai teatrului, am căutat reperele artistice ale acestei magnifice triplete ... Strauss, Lehar, Kalman ... 

Am dorit să revăd PRINȚESA CIRCULUI de Kalman la reprezentația de joi 12 februarie 2026. Sub bagheta dirijorului talentat și experimentat Constantin Grigore și a dirijorului corului Aurel Muraru au evoluat artiștii pe care i-am mai admirat în această operetă și pe care îi revedeam și reascultam cu mare plăcere: Mihaela Alexa (Fedora), Mihai Urzicana (Mister X), Daniela Bucșan (Mabel), Cătălin Petrescu (Toni), Marius Mitrofan (Prințul Sergius Vladimir), Camelia Rădulescu (Carla Schlumberger), Valenino Tiron (Pelikan), Florin Ganea (Directorul circului), Mihăiță Radu (Aghiotantul), Marius Meragiu (Căpitanul), Alexandru Vasile (Locotenentul), Răzvan Rusu (Baronul). Orchestra, corul și baletul teatrului au fost într-o formă excelentă. Artiștii au interpretat cu vocile lor frumoase ariile, duetele, ansamblurile și au încântat publicul și pe mine cu muzicalitate, rafinament estetic, ținută scenică impecabilă în toate momentele în care au avut posibilitatea să fie ei înșiși punând în valoarea fiecare propria personalitate artistică. Mai puțin reușite au fost acele momente impuse de concepția regizorală formulată de Beatrice Rancea în detrimentul echilibrului muzical și teatral al capodoperei lui Kalman. Regret foarte mult că trebuie să fac aceste afirmații. Am admirat regia ei la Opera din Iași într-o producție cu Traviata când i-am spus că a realizat ceva mult superior unei eventuale montări făcută de Andrei Șerban. În materie de operetă însă, Beatrice Rancea pe care o stimez cu simpatie, nu a reușit în această producție; doar introducerea spectacolului a fost extraordinar de frumoasă, antrenantă și cu adevărat inspirată; tot ce a urmat a fost controproductiv: modificări de succesiune a numerelor muzicale, suprimarea unora, inversarea altora, soluții teatrale forțate, artificiale și mai ales precipitate nefiresc, gaguri deplasate, transformarea naivă și neverosimilă a unor personaje și a relațiilor dintre ele; astfel s-a alterat atât unitatea compactă a desfășurării cât și atmosfera potrivită. Mă opresc cu analiza critică aici deoarece am în preparare publicarea unui lung studiu despre regia în operă și operetă în viitorul foarte apropiat. În această montare în care alternau unele momente simpatice cu foarte multe artificiale și stângace, s-a gustat suculent scena și duetul Carla (Camelia Rădulescu) – Pelikan (Valentino Tiron) din actul al treilea când, după un dialog foarte frumos și amuzant nuanțat între cele două personaje, a urmat un duet cu un schimb antrenant de fraze perfect calibrate situației și muzicii superbe ale unei scene din opereta ... Das Hollandweibchen (Fetița olandeză) ... compusă de Kalman în 1920 după Silvia și înainte de Baiadera. După îndelungi căutări în creația compozitorului, Camelia Rădulescu a făcut această descoperire pe care a încadrat-o perfect în actul al treilea ridicând cota spectacolului în materie de bucurie muzicală, antren și bună dispoziție. Iată că o inovație poate fi de mare succes dacă este făcută cu un gust artistic bine integrat în specificul contextului muzical și literar. O notă foarte admirativă pentru costumele realizate de Doina Levința.

Vineri 6 martie 2026 reveneam în sala teatrului pentru un spectacol cu VOIEVODUL ȚIGANILOR de Strauss preluat de TVR Cultural pentru ulterioara programare pe post așa cum s-a făcut și cu celelalte titluri ale stagiunii. Sub bagheta dirijorului Constantin Grigore cu admirabil spirit muzical și teatral orientat către cele mai fine și subtile detalii muzicale ale desfășurării, a dirijorului de cor excelent Aurel Muraru, cu coordonarea scenică a talentatului Valentino Tiron, coregrafia realizată de marea balerină Andreea Constantinescu Fuciec și în scenografia foarte frumoasă și onorant corespunzătoare partiturii și libretului realizată de Elisabeta Făcăianu, a evoluat o prestigioasă distribuție: Andrei Pleșca (Barinkay) tenor liric spinto de factură operistică a evoluat într-un admirabil crescendo de la o stagiune la alta a emoționat și încântat publicul cu prezența scenică frumoasă, actoria densă, robustă, cu o vocalitate de amploare pliată expresiv pe toate detaliile rolului iar la finalul ariei din primul act a emis un do2 natural impresionant și entuziast aplaudat; Patricia Seymour (Saffi) a dat dovadă de o probă de grandioasă virtuozitate vocală demnă de operă cu o tehnică solidă și un estetism de mare profunzime, nuanțând poetic în unele momente și energic în altele cu demnitatea unei autentice artiste; vocalitatea personajului se exprimă în multiple dimensiuni de soprană dramatică, lirică, de agilitate, de coloratură cântând și jucând mult, intens, generos, total; Cristina Trandafir (Czipra) voce de mezzosoprană de mare calitate cu profunzimi în zona de contraltă și cu nuanțe de mare relevanță expresivă pentru personaj atât în cânt cât și în actorie; Gabriela Daha (Arsena) excelentă artistă cu vocalitatea unei perfecte soprane de coloratură emițând supra acute uimitoare; foarte convingătoare interpretarea de actriță perfect integrată în spiritul comediei spectacolului; Daniel Găină Cojuharov (Ottokar) simpatic, verdic, credibil și plin de nuanțe cântate și jucate prin care a realizat un personaj complex de mare succes; Florin Ganea (Zsupan) s-a impus prin vocalitatea sa cu sonoritate amplă și timbru dens, cu un potențial expresiv cantabil și declamat prin care personajul său a fost convingător, amuzant, simpatic și iubit de public; Mioara Manea Arvunescu (Mirabella) o primadonna rafinată care conferă forță, distincție dar și comicitate densă și subtilă unui personaj de duenă înnobilat la maxim în totalitatea detaliilor vocale și actoricești; Anton Zidaru (Carnero) a creat un personaj dezvoltând un umor fin, subtil și amuzant care m-a făcut să râd copios de parcă aș fi urmărit această piesă pentru prima dată; Marius Mitrofan (Homonay) a dat viață colonelului de husar cu distincție, dinamism interpretativ foarte bine integrat în frazarea vocală și în actoria unei teatralități distinse și convingătoare. La final publicul, în picioare, a aplaudat cu entuziasm un spectacol care a bucurat la superlativ; iar programarea la TVR Cultural a prilejuit bucuria publicului din toată țara și din străinătate.

Peste trei săptămâni a avut loc reluarea unei producții cu opereta SILVIA de Kalman a cărei premieră avusese loc în toamna anului ... 2009; a revenit după aproape două decenii o producție aberantă în ceea ce privește regia (Kerényi Miklós Gábor zis și Kero, scenografia (Csörsz Khell), costume (Fanni Kemenes, Gabriela Kiss) adaptarea libretului (István Kállai și același Kerényi Miklós Gábor zis și Kero), indicațiile interpretative asupra soliștilor și impunerea unor tempi anti muzicali și antiartistici pe care, cu mare greutate sufletească și durere profesională au fost acceptați de către dirijorii teatrului Alexandru Ilie și Constantin Grigore, muzicieni, artiști și dirijori de mare valoare obligați forțat unui compromis nepermis față de partitură. Dar și dirijorul corului Aurel Muraru, excelent profesionist, a fost pus în dificultate din cauza eliminării tuturor vocilor de baritoni și bași corul transformându-se într-un grup ciuntit și ineficient față de exigențele partiturii; această reducere a corului a fost impusă de regizor fără nici-un fel de logică muzicală și teatrală, un capriciu care s-a integrat în aberanta concepție în baza căreia cântăreții și actorii au fost obligați să șarjeze urlând replici absurd adaptate, să se agite ilogic față de muzică și libret, să se trântească pe jos, actorii din rolul lui Boni să facă fel de fel de acrobații inutile mesajului muzical și teatral al acestei capodopere a lui Kalman masacrată inconștient chiar de o echipă de unguri de la Budapesta. M-am mirat că Radu Petrovici, managerul general de atunci, contrabasist în orchestră cu experiență îndelungată, cunoscător al partiturii și libretului a acceptat aceste aberante modalități de tratare regizorală, muzicală și teatrală.

Interpreții rolurilor principale – Silvia: Mihaela Alexa / Rodica Ștefan, Stazi: Daniela Bucșan / Cristina Popa, au fost puși la o foarte grea încercare reușind să depășească aceste dificultăți cu bravura și experiența lor artistică.

Tinerii interpreți ai rolului Edwin au fost tenorii Octavian Ene (prezență scenică frumoasă dar impostația vocală de canto liric afectată recurgând la un mod de a cânta ca la muzica ușoară; i-am recomandat să studieze pentru regăsirea impostației sale frumoase de acum doi ani) și Dumitru Temu (tânăr student la canto la UNMB, originar din Chișinău, a reușit să reziste tuturor dificultăților impuse de regie datorită vocii sale robuste de tenor liric spinto de mare viitor dacă va continua să studieze constant). Nu întâmplător, tenorul George Vîrban, artist foarte valoros al teatrului și care era așteptat să intre la primul spectacol de premieră a preferat să intre ... al treilea ... după ce s-a încheiat activitatea echipei de realizatori și să onoreze arta și publicul cu personalitatea sa puternică și orientată cu alte criterii și principii artistice ... Mi s-a spus că a realizat un personaj interesant pe care îl voi urmări în viitor.

Cei doi tineri interpreți ai rolului Boni Vlad Corb și Victor Ion, deși băieți tineri, simpatici și cu prezență scenică frumoasă, au realizat niște roluri caricaturale, în afara spiritului lui Kalman și al acestei capodopere; am convingerea că, într-un alt context regizoral, ar fi realizat interpretări excelente.

Veteranii în respectivele roluri Feri von Kerekes: Victor Bucur / Cătălin Petrescu, Leopold Maria: Marius Mitrofan / Anton Zidaru, Miska: Daniel Găină Cojuharov / Orest Pîslariu Ranghilof s-au străduit și au reușit într-o măsură considerabilă să compenseze situația cu demnitatea talentului lor ceea ce am apreciat cu bucurie.

O notă aparte interpretelor rolului Anhilte: Amelia Antoniu și Mioara Manea Arvunescu care, în cânt, actorie și dans, au realizat cele mai reușite scene ale spectacolului; sunt singurele scene în care interpretarea muzicii a fost susținută conform partiturii, la tempoul corespunzător. 

Publicul, dornic de muzica lui Kalman, încântat de bravura soliștilor teatrului a manifestat un entuziasm aplaudând muzica și interpretarea artiștilor dar comentariile pe care le-am ascultat în foaier au fost nefavorabile regiei și aspectelor subliniate de mine.

Despre această regie de la SILVIA ca și despre regia la PRINȚESA CIRCULUI mă voi referi mai amănunțit în studiul pe care îl voi publica despre regia în teatrul liric de opere și operetă.

Sâmbătă 4 aprilie 2026 m-am bucurat să asist la Gala extraordinară Sumi Jo și George Vîrban despre care am scris cu entuziaste elogii în recenzia accesibilă la link-ul următor.

Gala extraordinară Sumi Jo și George Vîrban

Spre finalul stagiunii, vineri 19 iunie 2026, am asistat cu bucurie și încântare la spectacolul cu ȚARA SURÂSULUI de Lehar într-o producție care figurează în repertoriul teatrului de mai multă vreme și am speranța că va fi reprogramată mult mai frecvent; în stagiunea trecută, aceasta a fost ... unica reprezentație ... Este un spectacol foarte frumos, cu inovații scenice și teatrale bine venite și cu repere moderne ancorate cu măiestrie în marea tradiție a operetei clasice în deplină fidelitate față de muzică, libret și față de mesajul artistic și uman. Regia a fost asigurată de Anda Tăbăcaru, personalitate artistică excepțională, dotată cu un simț magistral al concepției regizorale excelent elaborată și admirabil pusă în aplicare cu artiștii sub semnul sensibilității profunde și al eleganței rafinate; toate regiile sale m-au încântat și m-au făcut să mă bucur plenar de valorile muzicale, teatrale și scenice ale artiștilor pe care i-a stimulat și coordonat perfect. La această producție, Anda Tăbăcaru a avut un excelent colaborator asistent de regie în persoana lui Cătălin Voineag, un tânăr foarte talentat și foarte bine pregătit și care a activat la TNOMID în anii trecuți realizând regia la unele producții interesante dintre care una se menține în repertoriu: VICTORIA ȘI-AL EI HUSAR de Paul Abraham (2017) în care a preluat evolutiv, modern, elegant, eficient concepția regizorală semnată de George Zaharescu, LILIACUL de Strauss (2019), CENUȘĂREASA (2020) operă pop de Gian Paolo Mazzoli, Oliviero Lacagnina și Mario Melicagli, adaptare după Charles Perrault, Gala Extraordinară a Operetei Românești (2017), Festivalul Ion Dacian (1017, 2018, 2019). Scenografia și lighting design a fost asigurată magnific de Cătălin Ionescu-Arbore stabilind o perfectă concordanță cu concepția regizorală în slujba grandioasei desfășurări scenice a muzicii și a teatralității libretului. Coregrafia realizată de Mălina Andrei s-a sincronizat perfect. Când echipa de realizatori este formată din oameni competenți, dotați, talentați, pricepuți, cu o cultură muzicală și teatrală profundă, devine o adevărată sărbătoare a bucuriei. În acea seară datorită acestor minunați realizatori și a garniturii splendide de artiști – cântăreți, actori, cor și balet – am simțit cu adevărat fiorul sărbătoresc al jubileului de 75 de ani de existență a instituțională a teatrului. 

În rolul prințului Sou Chong, tenorul George Vîrban a realizat o creație impresionantă ca frazare vocală de autenticitate operistică și ca interpretare expresivă în cânt și în teatralitate; lirismul său plin de patos a definit în cele mai mici detalii personajul său complex și intens; iar nuanțările dramatice și accentele culminante ale partiturii au reprezentat momente ale unui succes personal triumfal în arii și duete culminând cu celebra arie Tu ești iubirea mea care a entuziasmat întreaga sală.

Admirabila soprană Patricia Seymour a dat viață fascinantă și impresionantă personajului Lisa; prezența scenică frumoasă, încântătoare, duioasă în anumite momente, a reprezentat o împlinire a bravurii sale vocale tehnice și estetice magistral împlinită într-o vocalitate care cuprinde lirism de linie și de agilitate, robustitate de soprană lirică spinto mergând până la soprana dramatică; recitativele intense, încărcate de teatralitate, ariile, duetele, au fost pentru minunata soprană momente de adevărată tensiune sufletească exprimate prin cânt, actorie, mișcare demnă și grațioasă și dans elegant. În scena din actul al doilea după recitativul dramatic S-a terminat ... a interpretat aria Mi-e dor să mai văd iarăși țara mea cu impresionantă forță sonoră și timbrală într-o frazare cu salturi de la registrul centro-grav la zona de pasaj și culminând în fraza finală cu un do3 natural emis viguros și cu profundă expresivitate în ceea ce se consideră a fi momentul culminant al primadonnei din această capodoperă.

Soprana Mediana Vlad a interpretat rolul Sikkima cu elegantă gingășie îmbinând lirismul cu comedia, frazarea vocală impecabilă cu dansul și mișcarea scenică formând un cuplu foarte reușit cu Daniel Găină Cojuharov admirabil interpret al lui Gustav și al cărui farmec personal se bucură deopotrivă de simpatia publicului și a colegilor.

În rolul Unchiului Thondup, Orest Pîslariu-Ranghilof a realizat un personaj foarte intens și impresionant prin multitudinea momentelor expresive ale declamației și a le limbajului mimic. Iar în rolul Feldmareșalului, tatăl Lisei, a conturat un personaj demn, nobil, elegant, jovial și spiritual stimulând cu talent carismatic atmosfera scenelor sale pline de umor și simpatie.

În alte roluri de mai mică întindere dar de mare importanță artistică i-am admirat pe Marina Stanciu (Pasărea Luan), Oana Rusu (Eunucul), George Matei (Generalul), Arnold Mack (Marele Preot), Marius Meragiu (valetul), Bogdan Ardeleanu (Tachi), Cătălin Cocheș (Sou Chong după 30 de ani), Carmen Anghel (Lisa după 30 de ani) Ștefan Băloi (Fiul lui Sou Chong) și Carmen Angheloiu, Ileana Lenghel, Ana Maria Racu, Aurelia Tudor (cele patru admiratoare). Fiecare dintre acești artiști s-a străduit să ofere desfășurării momentele lor cu dăruirea talentului lor și de aceea am dorit să-i omagiez pe toți.

ȚARA SURÂSULUI ca și VOIEVODUL ȚIGANILOR sunt operete ale căror construcție și dificultate vocală și muzicală le situează în rândul capodoperelor de operă iar cuplurile de protagoniști au roluri de anvergura celor de operă. Sandor Barinkay are analogii cu roluri precum Manrico, Radames din Verdi ori wagnerianul Siegmund iar Saffi este tot atât de complexă și dificilă precum Aida și Isolde; Lisa este susținută de o vocalitate amplă și complexă precum Violetta Valery din Traviata sau Tosca iar Prințul Sou Chong are analogii cu Calaf. 

Marele meu prieten Ludovic Spiess care începuse cariera în operetă cu foarte multe roluri, mi-a mărturisit că a reușit să realizeze vocal, muzical și scenic rolul Calaf cântându-l în cele mai mari teatre ale lumii culminând cu Scala din Milano alături de Birgit Nilsson, datorită uceniciei sale din prima tinerețe în rolul Sou Chong în regia Maestrului Ion Dacian pe care, ca și mine, l-a iubit și l-a purtat în suflet cu toată dragostea și admirația. 

ION DACIAN

În aceste două operete, la alte spectacole, am asistat la succese extraordinare prin interpretări de referință oferite de excelentele soprane Doina Scripcaru, Mihaela Alexa, Rodica Ștefan și de tenorii Mihai Urzicana și Daniel Madia, acesta din urmă în arii interpretate în concerte și recitaluri. Se cuvine să-i numesc cu toată afecțiunea și admirația în acest eseu dedicat jubileului aniversar al teatrului.

La final, dar nu în ultimul rând, aș dori să omagiez cu un laudatio bine meritat acel foarte important compartiment de activitate ... Pregătirea muzicală ... care asigură pregătirea muzicală a corului, baletului și a soliștilor lucrând cu fiecare în parte și contribuind la acele explorări tehnice, estetice și stilistice din vocalitatea necesare așezării impostației primordiale și a construirii personajelor; datorită acestei activități cu acompaniament de pian, se poate trece ulterior la repetițiile de orchestră. Acest compartiment este format din pianiști excelenți care iau parte și la recitaluri și contribuie fundamental la ... Pregătirea muzicală ... așa cum se intitulează compartimentul lor și din care fac parte: Gönul Aptulà, Adina Cocargeanu, Crinela Barbu, Andreea Dobia, Marius Groza și Alexandru Mihai Burcă, acesta din urmă pianist, compozitor, dirijor, profesor universitar asociat și Doctor în Muzică la UNMB.

Am trăit o bucurie entuziastă să urmăresc conducerea muzicală a excelentului dirijor și muzician care este Alexandru Ilie care a conferit uverturii somptuoase o grandioasă lectură dirijorală continuând apoi să urmărească fiecare scenă cu un rafinat spirit al dozajului tempilor și nuanțelor orchestrale în slujba mesajului lui Lehar cu demnitatea profesionalismului său magistral. În urmă cu zece zile primise decizia de numire în calitate de manager general al teatrului și, în entuziasmul succesului din acea seară, i-am dorit și i-am menit o deplină reușită în munca sa devotată pentru Teatrul Național de Operetă și Musical Ion Dacian.

BIRUIT-AM DESTINUL, BIRUIT-AM PE ZEI! ... 3. Enescu, Oedipe și ... Interpreți ai săi de-a lungul vremurilor ...

 

GEORGE ENESCU

Pentru un meloman pasionat, receptiv și înclinat să aprofundeze forme muzicale și vocale dincolo de marea tradiție a repertoriului universal de operă, Oedipe-ul enescian este fascinantul prilej al unui impact estetic și emotiv care va persista în minte, în suflet, în spirit și ar putea deveni temă de reflexie și context de meditație asupra expresivităților vocale în raport cu o orchestrație cu totul deosebită. Destinul și lupta cu el, situațiile cu care se confruntă Oedipe în viața lui, declanșează raționamente care vor filtra întregul parcurs meditativ, reflexiv și contemplativ abordat muzical de Enescu în capodopera sa.

Primul meu impact cu această operă a fost la vârsta de ... paisprezece ani ... la început la Radio, apoi la Televizor în cadrul unor programe de selecțiuni ori de transmitere integrală în direct mai ales a spectacolelor din Festivalul Enescu, după care am intrat în sala de spectacol ... Evident că mă înarmasem cu lecturile adecvate pentru a înțelege cel puțin în ce constă desfășurarea acțiunii și relațiile dintre personaje. Experiențele primordiale ale condiției mele de meloman la vârsta adolescenței, îmi consimțeau să înțeleg că teatrul liric oferă o relație dintre cuvânt și muzică în cadrul căreia muzica aprofundează trăirea emotivă a cuvântului a cărei rostire cântată comportă o multitudine de expresivități sonore și timbrale. Sunt convins că predilecția sensibilității mele manifestată fascinant față de sunetul vocal a fost determinantă în a cultiva răbdarea și insistența în a asculta o muzică indiferent de faptul că, la început, îmi declanșa numeroase întrebări fără răspunsuri. De-a lungul anilor, răspunsurile au venit iar impactul cu muzica și vocalitatea enesciană mi-au îmbogățit profilul perceptiv și analitic. De-a lungul a cincisprezece ani (1970 – 1985), am reușit să aprofundez această partitură, să analizez și să îmi formez chiar un sistem de gândire prin care aprofundarea să îmi ofere continuu noi repere, emoții și revelații. Norocul m-a favorizat să cunosc și să mă bucur în timp de prietenia cu unele mari personalități artistice care și-au legat numele de realizarea artistică a acestei capodopere.

Astfel am împlinit un salt de la meditație la studiu ca rezultat al unui exercițiu mental, sufletesc și spiritual ce continuă și astăzi oferindu-mi noi satisfacții muzicale, artistice, stilistice, estetice, filosofice, existențiale și emotive. Am intitulat acest exercițiu complex al ființei mele folosind varianta românească a unei fraze fundamentale a personajului titular: ... Biruit-am destinul, biruit-am pe zei! ... Exclamația cu dureroase accente interogative reprezintă un bilanț final al parabolei existențiale a lui Oedipe ... Iar dacă în căutările mele am pornit inițial de la lupta omului cu destinul, aprofundând din ce în ce mai mult tratarea temei prin muzica lui Enescu, am ajuns că înțeleg ... manipularea destinului ... asupra căreia continui să meditez și, probabil, studiul al patrulea va fi dedicat acestei teme ...

Un prim studiu publicat în revista noastră l-am dedicat aspectelor de vocalitate în spiritului componist enescian Biruit-am destinul, biruit-am pe zei! ... 1. Enescu, Oedipe și vocalitatea enciclopedică.

BIRUIT-AM DESTINUL ,BIRUIT-AM PE ZEI! ... 1. Enescu, Oedipe și vocalitatea interbelică

Un al doilea studiu l-am dedicat unor Meditații asupra Destinului Uman în cadrul relației muzicale și dramatice dintre Enescu și Oedipe Biruit-am destinul, biruit-am pe zei! ... 2. Enescu, Oedipe și ... Destinul Uman ...

BIRUIT-AM DESTINU, BIRUIT-AM PE ZEI! ... 2. Enescu, Oedipe și ... Destinul Uman ...

Zilele trecute, s-au împlinit șase decenii de la premiera în limba română a operei OEDIPE de Enescu la Opera Română din București care a avut loc luni 22 septembrie 1958 încheind Festivalul Internațional George Enescu la prima ediție a sa cu o producție care a fost reprezentată într-un arc de timp de trei decenii atât la București cât și în turnee europene de mare amploare și importanță. De aceea, evocarea aceasta este destinată evocării artiștilor care au contribuit la perpetuarea acestei opere.

Când am pășit în sala Operei Române din București ca să urmăresc pentru prima dată opera OEDIPE de George Enescu, după doisprezece ani, încă se vorbea entuziast despre premiera de la 22 septembrie 1958, producție realizată de mari personalități ale teatrului liric din România: CONSTANTIN SILVESTRI (dirijor), JEAN RÂNZESCU (regizor), ROLAND LAUB (scenografia), OFELIA TUTOVEANU (Costumele), GELU MATEI (Coregrafia); interpreții erau DAVID OHANESIAN (Oedipe), ELENA CERNEI (Jocasta), NICOLAE SECĂREANU (Tiresias), ZENAIDA PALLY (Sfinxul), IONEL TUDORAN (Laios), ALEXANDRU ENĂCEANU (Creon), GEORGE MIRCEA (Păstorul), IOAN HVOROV (Marele Preot), VALENTIN LOGHIN (Phorbas), JEAN BĂNESCU (Paznicul), LADISLAU KONYA (Tezeu), VALENTINA CREȚOIU (Antigona), MARIA SĂNDULESCU (Meropa). Peste jumătate dintre artiștii distribuției duble de la acea premieră nu mai erau în teatru fiind la pensie; dintre aceștia, cu Nicolae Secăreanu și Jean Bănescu am discutat de foarte multe ori despre Enescu și Oedipe așa cum am făcut și cu unii dintre artiștii care își continuau activitatea, personalități precum Elena Cernei, David Ohanesian, Nicolae Florei, Dan Iordăchescu, Zenaida Pally, Valentin Teodorian, Constantin Gabor, Emil Iurașcu, Constantin Iliescu, Maria Săndulescu; de asemenea regizorul Jean Rânzescu și dirijorii Mihai Brediceanu, Constantin Bugeanu, Cornel Trăilescu, m-au ajutat foarte mult să înțeleg treptat, în timp, multe aspecte muzicale și teatrale ale lui Oedipe. Programul de sală, foarte amplu în informații și generos în schițe de decoruri, costume și fotografii, era un stimulent pentru a porni în căutarea altor repere bibliografice de întregire ale cunoașterii acestei capodopere atât de singulare în panorama teatrului liric universal. Producția regizată de Jean Rânzescu a rezistat pe afișul Operei Române din București vreme de trei decenii cu unele discontinuități pe scurte perioade de timp; ar mai fi rezistat și astăzi dacă s-ar fi păstrat decorurile, costumele și materialele scrise lăsate de regizorul Jean Rânzescu și de soția sa, Maria Rânzescu (Lidia R. Mihail cum apărea pe afișe) care i-a fost și o devotată asistentă în munca sa. În toate teatrele lumii sunt păstrate unele producții istorice de succes care sunt reluate la anumite intervale de timp în alternanță cu noile producții; astfel se realizează și o confruntare valorică prin manifestarea publicului; la Opera din București, acest lucru nu este posibil din cauza faptului că, în timpul unor mandate directoriale, după 1990, marile producții ale teatrului admirate și de artiștii străini oaspeți, au fost distruse în loc să fie recondiționate sau chiar reconstituite; la Opera din Roma s-a realizat o reconstituire fidelă pe baza fotografiilor și a schițelor de decoruri și costume a producției de la premiera absolută cu Tosca având protagonistă pe Hariclea Darclée la 14 ianuarie 1900.

De-a lungul celor trei decenii, montarea Maestrului JEAN RÂNZESCU în decorurile lui ROLAND LAUB și costumele scenografei OFELIA TUTOVEANU, cu coregrafia lui GELU MATEI, corul fiind pregătit de GHEORGHE KULIBIN și ulterior de STELIAN OLARIU, s-au dăruit cu talentul lor, sub baghetele dirijorilor CONSTANTIN SILVESTRI, MIHAI BREDICEANU, CORNEL TRĂILESCU, MIRCEA POPA, CONSTANTIN BUGEANU, următorii artiști în respectivele roluri:

DAVID OHANESIAN, NICOLAE FLOREI (Oedipe); 

ELENA CERNEI, ELENA POPA, DOROTHEA PALADE, MIHAELA MĂRĂCINEANU, VERONICA GÂRBU, RODICA MITRICĂ (Jocasta); 

NICOLAE SECĂREANU, IOAN HVOROV, GHEORGHE CRĂSNARU (Tiresias); 

ZENAIDA PALLY, MIHAELA BOTEZ, ADINA IURAȘCU, VERONICA GÂRBU (Sfinxul); 

IONEL TUDORAN, CONSTANTIN ILIESCU, GEORGE LAMBRACHE, ANATOL COVALI (Laios); 

ALEXANDRU ENĂCEANU, ALEXANDRU BĂDULESCU, DAN IORDĂCHESCU, VALENTIN LOGHIN, EDUARD TUMAGEANIAN, VASILE MARTINOIU, DAN ZANCU (Creon); 

GEORGE MIRCEA, CONSTANTIN POPESCU, VALENTIN TEODORIAN, CORNEL RUSU, FLORIN DIACONESCU (Păstorul); 

IOAN HVOROV, VIOREL BAN, MIRCEA BUCIU (Marele Preot); 

VALENTIN LOGHIN, DINU CĂȚULEANU, CONSTANTIN DUMITRU, POMPEI HĂRĂȘTEANU (Phorbas); 

JEAN BĂNESCU, IOAN HVOROV, CONSTANTIN GABOR (Paznicul); 

LADISLAU KONYA, OCTAV ENIGĂRESCU, DIONISIE KONYA, NICOLAE CONSTANTINESCU, EDUARD TUMAGEANIAN, EMIL IURAȘCU (Tezeu); 

VALENTINA CREȚOIU, CORNELIA GAVRILESCU, MARIA ȘINDILARU, ZOE DRAGOTESCU, EUGENIA MOLDOVEANU, ELENA GRIGORESCU, GERDA RADLER (Antigona); 

MARIA SĂNDULESCU, VENERA ROGOZEA, IULIA BUCIUCEANU (Meropa). 

În privința rolului Oedipe, îmi amintesc de prezența artistului polonez JAN KZEKAY la a VIII-a ediție a Festivalului Internațional George Enescu din anul 1979.

Premiera absolută a acestei opere a avut loc la Opera din Paris (Palais Garnier) la 13 martie 1936 fiind interpretată în limba franceză conform libretului original realizat de Edmond Fleg. În anii următori, a existat o tratativă pentru reprezentarea pe scena Operei Române din București și, în acest sens, Enescu a scris o scrisoare directorului de atunci al teatrului, Tiberiu Brediceanu, în care își exprima dorința reprezentării operei sale în limba română și precizând adeziunea totală față de versiunea românească a libretului realizată de Emanuel Ciomac (1892, Botoșani – 1962, București). Se cuvine să evoc această mare personalitate, Emanoil Ciomac, jurist, poet, eseist, cronicar, critic muzical și muzicolog, cu o vastă activitate muzicologică și numeroase volume și cronici pubblicate; studiase Dreptul la Paris și obținuse și Doctorat în Drept la Sorbona; fusese profesor la Conservatorul Pro – Arte (1936 – 1939) și director al Filarmonicii din București (1945 – 1947). În acest context formativ și de pe poziția unei vaste culturi, perfect ancorat în limba și cultura franceză, prieten și colaborator al compozitorului, a tradus libretul lui Oedipe și a realizat o versiune românească pe care însuși Enescu a considerat-o ca fiind singura valabilă. Mărturie peste timp este scrisoarea lui Enescu către Tiberiu Brediceanu și perpetuată în familie de fiul acestuia, dirijorul Mihai Brediceanu; textul integral al acestei scrisori a fost publicat în volumul biografic ”Ecuația Brediceanu” realizat de Anca Florea. Proiectul reprezentării operei la București a fost împiedicat de începerea celui de al doilea război mondial. Avea să se realizeze la trei ani de la dispariția compozitorului, la 22 septembrie 1958, în cadrul primei ediții a Festivalului Internațional George Enescu.

Partitura extrem de complexă și cu foarte multe procedee originale, licențe muzicale și vocale în premieră absolut în Istoria Universală a Muzicii, a început să fie studiată cu aproape doi ani înainte de către artiști și orchestră sub îndrumarea dirijorilor dar în mod deosebit a lui Constantin Silvestri asistat de marea pianistă corepetitoare Dorina Popovici, supranumită ... Madame Oedipe ... datorită cunoașterii perfecte a partiturii supraveghind autoritar dar elegant asimilarea muzicală a rolurilor de către soliști. Dacă sub aspect orchestral exista o anumită experiență cu ... sunetul enescian ... în plan vocal se făceau mari eforturi deoarece Oedipe era unica operă a lui Enescu. Un rol fundamental în îndrumarea și orientarea stilistică a interpreților venea de la marele artist și profesor Constantin Stroescu care fusese prieten și colaborator al lui Enescu la Paris unde îi interpretase multe lucrări în primă audiție printre care Cântecele pe versurile lui Clément Marot. Unii interpreți aleși pentru diversele roluri erau discipoli ai lui Constantin Stroescu pe care l-am definit ... Seniorul Stilisticii Vocale Românești ... într-un amplu studiu publicat în revista noastră.

CONSTANTIN STROESCU - Seniorul Stilisticii Vocale Românești 

În acest studiu dedicat lui Constantin Stroescu am menționat că în 1935, pe scena Ateneului Român, sub bagheta dirijorului Constantin Silvestri, a avut loc o reprezentare cu anumite scene, în formă de concert, ale operei ”Oedipe” de Enescu; Constantin Stroescu interpretase rolul Păstorului și în urmă cu un an la Sala Dalles acompaniat atunci la pian de însuși Enescu. Selecțiuni din Oedipe au mai fost interpretate și într-un concert al Orchestrei Simfonice a Radiodifuziunii din anii '50 dirijat de Constantin Silvestri în care șcena dintre Oedipe și Păstor este interpretată de baritonul Gabriel Popescu-Năruja, medicul laringolog al Operei Române, și de Constantin Stroescu (cu o înregistrare Electrecord LP 01464). Stroescu și Silvestri erau două personalități care perpetuau foarte bine spiritul enescian în interpretarea vocală și instrumentală. Cu pasiune și răbdare s-a procedat la asimilarea muzicală și la calibrarea impostației vocale a soliștilor conform exigențelor partiturii. Oedipe este o operă lirică. Așa cum cu aceleași instrumente se interpretează toate stilurile tuturor epocilor muzicale de la clasicism la contemporani, la fel și vocile artiștilor abordează toate școlile și stilurile din toate epocile; rămâne profilul fundamental al unei impostații de operă dar sunt elaborate nuanțări de sonoritate, rezonanță, timbralitate, vibrato – non vibrato și configurație de coloană sonoră în funcție de indicațiile partiturii. Acestor repere se mai adăugau indicațiile lui Enescu și aspecte ale concepției sale muzicale și artistice perpetuate de cei ce îi fuseseră prieteni și colaboratori precum Constantin Stroescu, Constantin Silvestri, Gabriel Popescu-Năruja, Valentina Crețoiu, Cornelia Gavrilescu, ori de către Jean Rânzescu, Nicolae Secăreanu, Zenaida Pally, Ionel Tudoran, Viorel Ban, Mircea Buciu, Jean Bănescu, care îl cunoscuseră și îl urmăriseră în sala de concert în ipostaze de violonist, pianist și dirijor. În această atmosferă de lucru, o dublă garnitură de interpreți a fost foarte bine pregătită încă de la premiera din 1958 iar acestora, de-a lungul timpului, s-au alăturat artiști din generațiile următoare în deplinul cult al perpetuării tradiției enesciene. Fiecare artist, indiferent de lungimea rolului, a realizat o creație interpretativă magistrală definind personalitatea personajelor cu măiestrie vocală, muzicală și teatrală; David Ohanesian a făcut din Oedipe rolul vieții sale, Zenaida Pally s-a identificat cutremurător cu Sfinxul în accente impresionante iar Elena Cernei în Regina Jocasta a încântat cu subtilitățile estetice ale vocalității sale instrumentale și cu farmecul unei frumuseți scenice cu adevărat regale.

Regizorul Jean Rânzescu, asistat de scenograful Roland Laub și costumista Ofelia Tutoveanu, a realizat o montare care rămâne și astăzi de referință sub toate aspectele. Muzician și psiholog desăvârșit al artei, Rânzescu a înțeles că pentru ca publicul să poată asimila muzica foarte complexă și vocalitățile neobișnuite ale capodoperei enesciene, este nevoie de o atmosferă simplă cu repere esențiale dar cu puternică forță sugestivă; relieful decorului era complementarizat perfect cu lumina; procedura integrării corului și a soliștilor, intervențiile coregrafice, erau de o funcționalitate admirabil pusă în slujba muzicii și a vocilor. Această producție a ținut afișul trei decenii și am asistat la un număr foarte mare de spectacole, practic în fiecare stagiune în perioada 1970 – 1985 iar sala era mereu arhiplină. Grație acestei splendide montări, câteva generații de public și de studenți ai facultăților de profil muzical și artistic au avut parte de un impact constant, permanent cu capodopera enesciană. Funcționalitatea foarte practică a montării a favorizat efectuarea unor turnee europene de mare importanță prin care această operă a fost prezentată în străinătate: 1963 Paris, 1966 Atena, 1966 Sofia, 1970 Wiesbaden, 1975 Berlin, 1976 Stockholm, 1982 Génève, 1983 Lausanne (cu basul Csaba Airizer în rolul titular), 1984 Moscova. Ultima reprezentare a acestei producții a avut loc în anul 1988, la 26 septembrie, la Festivalul Internațional George Enescu - ediția a XI-a, cu încă o reprezentație, ultima, la 15 octombrie în aceiași distribuție. Sub bagheta dirijorului CORNEL TRĂILESCU, au cântat: NICOLAE FLOREI (Oedipe), IOAN HVOROV (Tiresias), DAN ZANCU (Creon), FLORIN DIACONESCU (Păstorul), VIOREL BAN (Marele Preot), POMPEI HĂRĂȘTEANU (Phorbas), CONSTANTIN GABOR (Paznicul), EMIL IURAȘCU (Tezeu), ANATOL COVALI (Laios), VERONICA GÂRBU (Jocasta și Sfinxul), GERDA RADLER (Antigona). Cinci dintre cei prezenți pe acest ultim afiș, participaseră la rpegătirile premierei din 1958.

În anii următori au fost realizate producții noi ale regizorilor Cătălina Buzoianu (1991), Andrei Șerban (1995), Petrică Ionescu (2003), Nicolas Joel (2009, la ediția Festivalului si Concursului "George Enescu", in coproductie cu Theatre du Capitole du Toulouse), Anda Tăbăcaru (2011), Valentina Carrasco (2015). Dintre aceste noi producții, după opinia mea, singura care poate sta alături de legendara montare a lui Jean Rânzescu din 1958 este montarea realizată de Anda Tăbăcaru. Celelalte concepții regizorale, fără a intra în polemici, nu slujesc deloc profilul stilistic și estetic al mesajului enescian din Oedipe. Abaterea de la specificul libretului care a fost conceput de Edmond Fleg în strânsă legătură cu muzica lui George Enescu, a alterat identitatea personajelor și relațiile dintre acestea deviind nepermis modul de înțelegere a operei. Metaforizarea identitară a personajelor s-a făcut pe baza unor criterii și repere limitate și, mai ales, inaccesibile următoarelor generații de public român și străin. Masivitatea și abundența inutilă a decorurilor a făcut practic imposibilă menținerea în repertoriul permanent iar de mers în turnee cu astfel de producții a fost practic imposibil. Din aceste motive, publicul din ultimii treizeci de ani nu a mai avut parte de un impact muzical și artistic constant cu această splendidă și interesantă operă chiar dacă deosebit de complexă ceea ce o face aparent greoaie. Personal exprim opinia asupra reluării producției regizate de Anda Tăbăcaru și chiar de reconstituirea versiunii artistice și scenice Jean Rânzescu din 1958 așa cum s-a făcut la Roma cu Tosca de la premiera sa absolută din 1900. O alternanță a acestor două concepții ar fi binevenită așa cum pot fi binevenite și alte realizări regizorale cu condiția ca mesajul enescian să nu fie alterat. Aș dori să fiu bine înțeles și în deplină bună credință de către melomani și artiști: nu sunt un conservator și consider că există destule opere care ar putea accepta o transformare prin transpunerea lor socială și istorică la alți parametri de cât cei originali deși aceasta afectează mesajul muzical; există însă opere care nu pot fi tratate astfel deoarece libretul este profund ancorat în specificitatea profilului componistic al muzicii lor; una dintre acestea este capodopera enesciană Oedipe.

Închei reluând accentele finale ale celor douăm precedente incursiuni pe această temă pe care le-am publicat în revista noastră. Oedipe reprezintă Magistrala Lecție de Omenie, Muzică și Artă a marelui Om și Muzician, Creator și Gânditor care este George Enescu. Este capodopera secolului al XX-lea așa cum a fost numită de foarte multe personalități ale muzicii universale. Este un exercițiu mental pe care, dacă îl urmezi cu devotată constanță, te va răsplăti cu Bucuria Înțelegerii multor Taine ale Destinului grație cărora sufletul se înrobustește considerabil înaintea înălțării sale universale la ceasul sortit. Avem Sfânta Datorie să onorăm Mesajul acestei Capodopere la cel mai înalt nivel artistic și uman! Aștept cu nerăbdare un astfel de eveniment și care să fie cât mai apropiat!

REVISTA MUZICALĂ RADIO, 08.10.2018

STEPHAN POEN MUZICOLOGIE 18.08.2026