TIBERIU POSTELNICU ... Matematica și Muzica în perfectă Armonie ...

 

Profesorul TIBERIU POSTELNICU (15 iunie 1930, Câmpina – 12 ianuarie 2026, București) trecut acum în eternitate a fost și va rămâne pentru cei ce l-au cunoscut, l-au apreciat și iubit un model uman și un exemplu. Iar pentru mine, odată cu trecerea sa în eternitate va deveni o lecție de viață pe care o voi aprofunda ori de câte ori voi retrăi momentele extraordinare ale unei prietenii de-a lungul a trei decenii. Personalitatea să se definește și se aprofundează în trei mari ... domenii existențiale ... Matematicianul, Melomanul, Prietenul ... toate trei determinate de ... Omul cu o personalitate complexă și un suflet robust marcat de bunătate și generozitate.

MATEMATICIANUL

A desfășurat o foarte bogată activitate profesională. Profesor Dr., Șef al Departamentului „Inferență Statistică”, Centrul de Statistică Matematică al Academiei (actual Institutul de Statistică Matematică și Matematică Aplicată „Gheorghe Mihoc - Caius Iacob”); Șef al Departamentului de Biostatistică și Informatică Medicală, Universitatea de Medicină „Carol Davila”, București, în perioada 1991 – 2000.

A obținut un Master, 1952 și un Doctorat, 1957 la Facultatea de Matematică, Universitatea din București. Pentru merite profesionale a obținut Bursa a Fundației Humboldt, Universitatea din Bonn, Institutul de Matematică Aplicată, 1969-1970, Bursa IREX pentru un proiect de cercetare în cadrul Departamentului de Biostatistică al Universității din Carolina de Sud, Columbia, SUA, 1994 (2 luni). 

Prof. Dr. TIBERIU POSTELNICU felicitat de Președintele Academiei IOAN AUREL POP

I-au fost conferite valoroase Distincții: Premiul „Gheorghe Lazăr” al Academiei Române, 1972, pentru monografia „Metode matematice în medicină și biologie”; statut distins și numire onorifică în Consiliul Consultativ de Cercetare al Institutului Biografic American; Includere în „2000 de intelectuali remarcabili ai secolului XX” de către Centrul Biografic Internațional Cambridge, Anglia. 

Prof. Dr. TIBERIU POSTELNICU la Academia Română

A fost Profesor invitat la prestigioase universități: Universitățile din Düsseldorf, Bonn și Regensburg, Germania (1970, 1979, 1985, 1989); Universitatea din Bari, Italia, 1993; Universitatea din Bologna, Departamentul de Statistică „Paolo Fortunati” (1993 și 1995).

Pentru meritele sale a fost Membru al: Institutului Internațional de Statistică (ISI), Societății Internaționale de Biometrie (IBS), Societății Americane de Matematică (AMS), Societății Bernoulli pentru Statistică Matematică și Probabilități, Societății Italiene de Statistică (SIS), Societății pentru Matematică Aplicată și Mecanică (GAMM), Asociației Statisticienilor Balcanici (ABS), Asociației Europene pentru Studiul Științei și Tehnologiei (EASST), Academiei de Științe din New York, Societății Internaționale pentru Biostatistică Clinică (ISCB), Societății Matematicienilor Germani (DMV), Societății Române pentru Probabilități și Statistică (SPSR).

Cu generozitate a oferit propria competență și în calitate de Îndrumător de doctorat: pentru Statistică, Probabilități și Biometrie la Centrul de Statistică Matematică între 1965 și 2010. Sub îndrumarea sa au fost susținute 46 de teze de doctorat.

A avut o vastă activitate de participant invitat la întâlniri științifice internaționale precum: Sesiunea ISI de la Florența, 1993; Școala de vară de la Erice, Italia, „Instrumente statistice în biologia umană”, 1994; Conferințele internaționale de biometrie de la Amsterdam, 1996 și Cape Town, 1998; Sesiunea ISI de la Istanbul, 1997; Congresul Internațional al Matematicienilor, Berlin, 1998; Conferința internațională „Stocastica de la Praga '98”; Seminarul internațional „Noi tendințe și tehnici în statistică” (NTTS), organizat de EUROSTAT la Sorrento, Italia, 1998 și la Hersonisos, Creta, 2001; Sesiunea ISI de la Helsinki, 1999; Congresul „Instrumente pentru modelare matematică” de la Sankt Petersburg, 1999; Conferința internațională privind știința sistemelor în asistența medicală, Budapesta, 2000; Congresul mondial privind analiza neliniară, Catania, Italia, 2000; Întâlnirea Europeană a Statisticienilor, Funchal, Portugalia, 2001; Seminarul Internațional „Statistică și Practică Clinică” Varșovia, 2002. 

Prof. Dr. TIBERIU POSTELNICU

A desfășurat importante activități editoriale: Membru al comitetelor editoriale ale „Journal for Statistical Planning and Inference” și ale „Biometrical Journal”; Membru al revistelor „Biostatistica” și „Romanian Statistical Review”.

A realizat programe de cercetare de colaborare: cu Departamentul de Matematică, Universitatea din Regensburg, Germania, Prof. D. Bierlein, 1985-1990; cu Departamentul de Biostatistică, Universitatea din Carolina de Sud, Columbia, SUA, Prof. J.W. Drane, 1990-1995; cu Institutul de Statistică Medicală, Universitatea din Viena, Prof. V. Scheiber, 1987-1992.

A fost selecționat pentru programele de schimb de oameni de știință între Academia Română și: Societatea Regală din Londra, Colegiul Imperial de Știință și Tehnologie, Universitățile din Cambridge și Oxford (1973, 1981, 1986); CNRS din Franța, Institutul de Statistică din Paris (ISUP, 1970, 1980, 1988, 1998, 1999); Academia Austriacă de Științe, Institutul de Statistică al Universității din Viena (1981, 1983, 1987, 1990, 1992) și Institutul de Matematică Discretă (2001, 2002); Societatea Germană pentru Cercetare (DFG) pentru Universitățile din Bonn, Frankfurt a.M., Berlin, Heidelberg, München (1972, 1979, 1984, 1989, 1990, 1991, 1993); Academia Regală Suedeză de Științe, pentru Universitățile din Stockholm, Uppsala și Goeteborg (1979, 1985, 1989, 1996, 1998); Academia Sinica, pentru Departamentul de Statistică din Beijing (1983); Academia Națională de Științe din SUA pentru Universitățile din SC, Columbia, Rockefeller Univ. New York, U.C.L.A. (1984,1987,1990,1992).

MELOMANUL

A fost un matematician de forță dar și un meloman profund, sensibil, subtil, pasionat de muzică și devotat muzicienilor și artiștilor din toate genurile artistice și stilistice cu precădere Opera și Opereta. 

TIBERIU POSTELNICU, tenorul FLORIN DIACONESCU, STEPHAN POEN la ONB

Educat de mic copil într-o familie elevată, a iubit muzica de la vârstă fragedă ca să devină, încă din anii de liceu, un spectator devotat sălilor de Operă și Operetă mai ales. Iubea vocile și cântăreții și cunoștea întreg repertoriul; ajunsese la această vastă cunoaștere la început vizionând spectacolele și ascultând programele radiofonice; ulterior și-a însușit bucuria audițiilor și vizionărilor parcurgând în viața sa toate stadiile și etapele tehnologice al înregistrărilor audio și video de la vechile discuri LP până la dvd-uri și file-uri mp3 și wma. Cu timpul își făcuse o adevărată ... viață telematică ... vizitând site-uri, frecventând portaluri cu ofertele live sau înregistrate ale teatrelor lirice de pe întreg mapamondul. Iar voiajurile sale profesionale în aproape toate țările din Europa și America de Nord îl purtau prin universități și săli de congrese și conferințe dar și prin librării de muzică și săli de operă și de concert. 

TIBERIU POSTELNICU, LUMINIȚA ARVUNESCU, COSTIN POPA

Asimila cu plăcere tot ceea ce vedea și era un fascinant interlocutor în comentarii și considerații de autoritară pertinență expuse cu distincția unei eleganțe impecabile generos menținută chiar și în circumstanțele unor critici negative; și în aceste contexte rămânea aureolat de autoritatea catedratică emblematic integrată în portamentul personalității sale. A acumulat o imensă colecție de discuri, videocasete, cd-uri, dvd-uri minuțios notate cu toate datele și informațiile și riguros ordonate în multele rafturi de unde identifica imediat orice reper. 

TIBERIU POSTELNICU, VIORICA POSTELNICU, CONSTANTIN ERBICEANU, MIHAELA NAUM, COSTIN POPA

Tiberiu Postelnicu a cunoscut pe toți artiștii de operă și operetă din anul 1945, devenind un meloman într-o parabolă existențială de o jumătate de secol iar pe mulți i-a cunoscut personal cultivând o frumoasă prietenie în deplină reciprocitate de stimă, considerație, admirație și afecțiune. Sunt nume precum Emil Marinescu, Maria Moreanu, Petre Ștefănescu-Goangă, Valentina Crețoiu, Șerban Tassian, Dora Massini, Egizio Massini, Cornelia Gavrilescu, Arta Florescu, Zenaida Pally, Elena Cernei, Magda Ianculescu, Mihail Arnăutu, Nicolae Herlea, David Ohanesian, Octav Enigărescu, Cornel Stavru, Octavian Naghiu, Ion Buzea, Valentin Teodorian, Dan Iordăchescu, Magdalena Cononovici, Elena Simionescu, Maria Slătinaru-Nistor, Ludovic Spiess, Silvia Voinea, Eugenia Moldoveanu și încă foarte mulți alții continuând interesul uman și artistic și față de generațiile următoare.

TIBERIU POSTELNICU

Tiberiu Postelnicu a iubit Opera și artiștii cu toată forța afectivă și intelectuală a personalității sale.

PRIETENUL

La prima impresie apărea foarte interesant iar după ce îl cunoșteai înțelegeai de ce acest matematician avea un farmec aparte conferit de condiția sa de meloman elevat și pasionat. 

Acasă la BUBI cu ILDIKO AGENT, MIHAELA NAUM, MONICA BOTTEZ

L-am cunoscut în ... iunie 1975 ... când venise la Liceul Matei Basarab din București în calitate de Președinte al Comisiei de Bacalaureat ... iar eu eram printre elevii care susțineau examenul în acea sesiune ... Acest președinte de comisie impunea prin ținuta elegantă dar sobră, gesturi sumare, priviri pătrunzătoare, replici energice, totul sub semnul unei severități constituționale prin natura sa umană și înrobustită de educația ți experiența sa de viață. 

Acasă la BUBI cu COSTIN POPA

L-am reîntâlnit după ... două decenii ... cu prilejul un voiaj al său la Roma unde eram stabilit de șapte ani împreună cu soția mea, marea mezzosoprană Elena Cernei, pe care el o admira încă de la debuturile sale la Filarmonică și la Operă. Postelnicu venise în Italia pentru un congres la Universitatea din Bologna și, înainte să vină la Roma, am vorbit la telefon având un mesaj de la un prieten comun, Prof. Dr. Sorin Bottez. Îmi scrisese o scrisoare de la Bologna; când am examinat fața plicului și am citit numele meu ... ”Poen” ... i-am recunoscut slova deosebită ... după două decenii ... memorizată de mine după semnătura pe Diploma de Bacalaureat ... ”Postelnicu” ... era același stil de ... ”P” ... Citind expeditorul mi s-a confirmat că era el. L-am sunat și avea aceiași voce ... după două decenii ... A venit la Roma, l-am invitat la prânz, a revăzut-o cu emoție pe soția mea, Elena Cernei și a evocat toate etapele și momentele carieei sale la București și la care asistase. Am abordat și niște chestiuni de Analiză matematică aferente unor demonstrații interdisciplinare la care lucram și a rămas încântat că, după atâția ani, conservasem cultura generală în Analiza matematică de care aveam nevoie. Din acea zi s-a inaugurat o prietenie extraordinară și am păstrat o legătură permanentă la început telefonic și epistolar și apoi prin mail-uri și sisteme audio video de comunicare telematică. 

MICA și BUBI la Periș

În luna mai 1999, revenind în țară cu soția mea după aproape un deceniu și jumătate, prima cină cu prietenii a fost la Tiberiu – Bubi acasă unde am cunoscut pe adorata lui soție Viorica Postelnicu, profesor universitar de matematică, în deplină rezonanță umană, intelectuală și culturală cu el. Cu acel prilej ne-am reîntâlnit cu prieteni dragi comuni: Ildiko și Radu Prof. Agent (personalitate a Institutului de Construcții din București), Monica și Sorin Prof. Bottez (doi melomani de prestigiu și profesori universitari de valoare, el diplomat pensionar), Ioana și Cornel Stavru (marele artist al Operei Române),Mihaela Naum și Costin Ing. Popa (meloman pasionat devenit în timp un jurnalist de critica evenimentelor în teatrul liric, autor editorial cu bogată activitate). 

BUBI și ȘTEFAN la Periș

Ulterior ne-am întâlnit cu alți buni prieteni: Dr. Anastasie Cavaliotti (medic de medicină legală și meloman foarte cultivat), Dr. Petre Blaier (medic ORL, meloman și om de mare cultură), Viorel Cosma (renumit muzicolog și profesor universitar), Doru Popovici (compozitor și profesor, eminentă personalitate de cultură), Prof. Dr. Mircea Penescu (reputat medic nefrolog și profesor), Constantin Erbiceanu și mulți alții. 

MICA și BUBI la Periș

De atunci la fiecare venire la București, de două sau de trei ori pe an, primul telefon după sosire îl dădeam lui Bubi și ultimul înainte de plecare era tot cu el; dincolo de afecțiunea prietenească mai era din partea mea și acea condiție prioritară acordată unui decan de vârstă al prietenilor noștri; în mesaje și în saluturile personale, pentru a onora poziție lui superioară, foloseam mereu apelativul ... Generalissimo ... 

BUBI și ȘTEFAN la Periș

Revenirile mele la București mi-au prilejuit întâlnirea cu copii lor: fiica Anca (medic oftalmolog excelent) căsătorită cu George Tomi (chirurg ortoped de mare valoare) și fiul Victor (inginer) căsătorit cu Liliana; ulterior am cunoscut nepoții și am fost impresionat de dragostea lor față de ... Bubi ... apelativ care substituia amuzant titlul de bunic.

MICA și BUBI la Periș cu tenorul DANIEL MAGDAL

Prietenia cu ... Bubi ... il Generalissimo ... era efectiv ritualizată în momente petrecute la el acasă, la mine la Periș, vara, unde era nelipsit împreună cu Mica. La el acasă, prânz sau la cină, avea mereu pregătite înregistrări video cu noutățile momentului dar și cu ... antichitățile ... la care rezonam prin profunzimea experiențelor acumulate și pe care ni le schimbam permanent. La Periș veneau cu toții și, cu timpul, s-au adăugat Mihai Prof. Cancoivici (Doctor în Filologie, publicist pasionat de critică ale evenimentelor artistice), Mircea Mihalache (primul contratenor român, stabilit de mulți ani la Viena), Daniel Magdal (marele artist contemporan, tenor cu vast repertoriu foarte iubit și prețuit de Bubi și Mica). Printre diversele feluri de mâncare, le ofeream înregistrări de epocă alese foarte semnificativ alese desfășurând amuzante sesiuni de ... Ascultați și recunoașteți ... 

ȘTEFAN, ILDIKO, BUBI, MICA la Periș

Îmi amintesc de numeroasele vizite făcute împreună cu el la Spitalul Budimex la Profesorul Dr. Alexandru Pesamosca, eminentul chirurg, prieten cu Bubi din anii de liceu și care îmi fusese profesor de Chrirugie pediatrică în facultate și ulterior șef de clinică la Budimex unde am fost medic stagiar. Am fost împreună la Profesorul Pesamosca chiar cu câteva luni înainte de a lăsa această lume. 

MONICA, ȘTEFAN, MICA, DANIEL la Periș

Tot cu Mica și Bubi, însoțiți și de marea artistă soprana Silvia Voinea am fost la ... ultimul prânz cu prietenii ... acasă la baitonul David Ohanesian cu șase luni înainte ca marele artist să părăsească această lume. 

BUBI și DANIEL la Periș

În vara anului 2009, un alt mare prieten comun Academicianul Profesor Dr. Radu Voinea, fost președinte al Academiei Române, și-a exprimat dorința de a mai veni odată la Periș unde retrăiam arta sublimă a soției mele, Elena Cernei, grație imprimărilor de studio și live. Am satisfăcut imediat această onorantă dorință; Radu Voinea a venit însoțit de Viorica și Sergiu Tamaș (prieteni și intelectuali de mare valoare) și am invitat pe Bubi care a venit singur fiindcă soția era ocupată cui nepoții. După câteva luni, Radu Voinea avea să lase această lume. Și astfel de exemple ar mai putea continua, întâlniri semnificative unde am luat parte împreună cu Bubi. Revenirea mea stabilă la București l-a bucurat mult și a fost reciproc. Mergeam săptămânal la spectacole, la evenimente, la el acasă, la mine la Periș vara, în societate la diverși prieteni comuni. 

ȘTEFAN, BUBI, DANIEL la Periș

La 14 octombrie 2021 aveam să primesc cel mai trist telefon al lui Bubi care cu glas stins mi-a spus ... am rămas singur! ... Mica plecase de pe această lume ... El a continuat să trăiască, schimbând treptat bioritmul dar nici-odată spiritul. Inflexiuni și modulații inevitabile vieții după nouă decenii de existență intensă și bogată au rărit întâlnirile noastre și chiar și durata și frecvența comunicărilor noastre dar fără să se diminueze potențialul emotiv și spiritual al prieteniei noastre de ... trei decenii ... Anca și Victor au avut o exemplară grijă devotată și asiduă grație căreia viața lui Bubi a continuat beneficiind de tot confortul și asistența în mediul extraordinar al casei sale. Și pentru asta îi respect și admir cu toată considerația și voi continua să perpetuez cu ei afecțiunea care m-a legat de părinții lor. 

... BUBI ... întru afectuoasă amintire și eternă memorie ... 

Azi dimineață, luni 12 ianuarie, în timp ce mă reculegeam la o lumină dedicată memoriei mamei mele la împlinirea a douăzeci și șase de ani de la plecarea sa de pe această lume ... primesc vestea trecerii în eternitate a lui Bubi în urmă cu câteva ore ... Și la 12 ianuarie 1939... fusese ziua înmormântării marii soprane ... Hariclea Darclée ... al cărei loc de veci la Cimitirul Bellu se află ... la câțiva metri de Cavoul Familiei Postelnicu ... și unde, de acum înainte, voi împlini periodic un dublu pelerinaj de aducere aminte și reculegere ...

LUIS MARIANÒ, FRANCIS LÓPEZ ... și ... farmecul unui stil singular al operetei

 

Despre compozitorul francez Francisco – Francis López (1916-1995) și Luis Marianò (Mariano Eusebio González y García) actor și tenor spaniol naturalizat în Franța (1914-1970) am aflat pentru prima oară de la Maestrul Ion Dacian care se împrietenise cu ei în timpul voiajurilor sale de studiu și cercetare repertorială la Paris. 

Francisc Lopez

Astfel Maestrul descoperise operetele lui López și pe protagonistul multora dintre premierele sale absolute, Luis Marianò, artist renumit și adorat de public și de critici care-l proclamaseră Regele Operetei Franceze. Dintre cele 48 de operete compuse de López, două s-au detașat extraordinar de celelalte prin frumusețea carismatică a muzicii și farmecul de teatru și comedie al libretelor: ”Cântărețul mexican” (1951) și ”Secretul lui Marco Polo” (1959), amândouă avându-l ca protagonist pe Luis Marianò la Théâtre du Chatelet unde au fost interpretate foarte mulți ani și de unde s-au răspândit în toată Franța și în lumea întreagă. ”Secretul lui Marco Polo” l-a încântat foarte mult pe Ion Dacian care devenise directorul Operetei din București și avea intenția modernizării repertoriului cu titluri noi din operetă și musical. López și Louis Marianò s-au bucurat enorm de ideea aducerii în România a acestei operete.

Ion Dacian (rolul titular) în Secretul lui Marco Polo

În ziua de vineri 4 noiembrie 1966, la Teatrul de Stat de Operetă din București, a avut loc premiera capodoperei ”Secretul lui Marco Polo”; în rolul titular, Ion Dacian se bucura de o garnitură excelentă de parteneri: primadonna Valeria Rădulescu, subreta Marica Munteanu, junele comic Bimbo Mărculescu, actrița de comedie Tamara Buciuceanu iar în alte roluri de mai mică întindere dar de mare importanță artistică se aflau George Groner, Nae Roman, Emil Popescu, Iancu Groza, George Hazgan, Mihail Popescu, Mihail Petculescu, Nelu Marinescu, Dușan Bugarin. La reușita acestei formidabile producții au contribuit: regizorul Nicușor Constantinescu care a realizat și versiunea românească a libretului împreună cu Lucia Pascal lucrând pe libertul original al lui Raymond Vincy; dirijorul Liviu Cavassi; dirijorul corului Constantin Rădulescu; maestra de coregrafie Elena Penescu Liciu; scenograful Dan Nemțeanu.

Ion Dacian, Valeria Rădulescu, Tamara Buciuceanu, Marica Munteanu, Bimbo Mărculescu la premiera cu Secretul lui Marco Polo, București, 4 noiembrie 1966

Invitați de onoare au fost compozitorul Francis López și tenorul Luis Marianò; cu acest prilej au fost cunoscuți de artiștii și publicul din România iar înregistrările cu arii și scene din operetele lui López au fost oferite și Fonotecii Radiodifuziunii cu interpretările lui Luis Marianò. De atunci, datorită spiritului întreprinzător al Maestrului Ion Dacian, generații de melomani au ascultat și admirat muzica lui López și interpretările lui Luis Marianò.

Luis Mariano

Opereta este un gen artistic de foarte mare complexitate; spiritul creativității compozitorilor au acordat prioritate melodiei pe care au prelucrat-o în stricta formă inspirațională a zămislirii ei spontane. Melodiile devenite arii, duete, terțete, cvartete sau ansambluri corale au necesitat din totdeauna o vocalitate solid cultivată tehnic atât soliștilor cât și coriștilor pentru abordarea cu succes a partiturilor de consistența teatrului de operă. Artistul de operetă trebuie să cânte, să declame teatral, să se miște și să danseze cu mare elasticitate, să aibă în egală măsură umor și ironie dar și lirism și dramatism. Această complexitate i-a stimulat pe artiștii de operetă la un perfecționism permanent pregătit și antrenat și, în același timp, i-a captivat și atras și pe artiști, dirijori, regizori din teatrele de operă.

Lucrările compuse de Francis López, grație inspirației pure, spontane și foarte intens trăite, au devenit în urma prelucrării lor de către compozitor, pagini de o virtuozitate ieșită din comun. Melodismul de filon spaniol, tratat muzical în stilul francez și într-un context exuberant strălucitor al expresiei, a pus la grea încercare măiestria artiștilor în privința discernământului tehnic și estetic aservit dozărilor expresive în sonoritate, timbralitate sau în modularea spectrului de rezonanță atât în cantabilitate cât și în declamația teatrală. Acestor aspecte se mai adaugă faptul că protagonistul masculin al acestor operete are cel mai mult de cântat, câte trei sau patru arii și numeroase duete și scene de ansamblu; interpretul trebuie să fie în egală măsură un intelectual și un atlet al vocalității. De aceea operetele lui López au fost interpretate autentic și cu succes de către Luis Marianò; iar după dispariția acestuia au continuat să existe doar prin imprimările sale audio și video. În afara țării noastre, aproape nicăieri în lume nu se cântă ”Secretul lui Marco Polo”; la noi, Maestrul Dacian a oferit noilor generații de artiști un parcurs formativ inițiatic pentru interpretarea acestor pagini dificile și această tradiție instituită în 1966 s-a perpetuat până în zilele noastre de la o generație la alta de artiști.

Revenind la ideea că interpretul rolurilor din operetele lui López trebuie să fie în egală măsură un intelectual și un atlet al vocalității, înțelegem de ce de-a lungul timpului din ce în ce mai puțini tenori au abordat aceste partituri și foarte rar în mod autentic. Aici tenorul trebuie să aibă o coloană sonoră robustă dar flexibilă, de tipul tenorului liric spinto însă cu generoase disponibilități în expresivitățile lirice și dramatice; tenorul trebuie să fie un maestru al rezonanțelor de multiple feluri și să stăpânească perfect arta actorului ținând publicul cu maximă atenție. Această condiție vocală excelentă, atât tehnic cât și estetic, o întrunea perfect Ion Dacian care a început activitatea de artist ca solist al Operei Române din Cluj.

Ion Dacian a acumulat toate valorile tehnice şi estetice aferente vocalităţii sale excepţionale afirmată la începuturi în 18 roluri de operă pe şcena Operei Române din Cluj („Traviata” de Verdi, „Bărbierul din Sevilla” de Rossini, „Martha” de Flotov, „Manon” de Massenet, „Madama Butterfly” de Puccini, „Flautul fermecat” şi „Don Giovanni” de Mozart, „Freischütz” de Weber, „Lakmé” de Delibes, „Faust” de Gounod, „Mireasa vândută” de Smetana, „Swanda cimpoierul” de Weinberger, „Evgheni Oneghin” de Ceaikovsky, „Tannhäuser” de Wagner, „Pescuitorii de perle” de Bizet, „Ţar şi Teslar” de Lorzing, „Die totten Augen” de d’Albert, „La drumul mare” de Nottara) şi în cele 40 de roluri ale genului de operetă de a cărui complexitate muzicală, literară şi teatrală, s-a simţit fascinat şi pe care l-a înnobilat cu bogăţia personalităţii sale artistice. Recitalul Remember Luis Marianò care va avea loc la Opera Națională din București se poate considera și un Omagiu adus lui Ion Dacian, artist de operă ca și de operetă, mai ales în această stagiune jubiliară în care aniversăm trei sferturi de veac de la înființarea Teatrului de Stat de Operetă din București astăzi Teatrul Național de Operetă și Musical Ion Dacian.

Miercuri, 3 decembrie 2008, fiind la București, am dorit să asist la spectacolul extraordinar cu ”Tosca” de Puccini în care protagoniștii celor trei roluri principale erau soprana Georgina Lukacs (Floria Tosca), tenorul Daniel Magdal (Mario Cavaradossi) și baritonul Alexandru Agache (Scarpia). Îl ascultasem pe Magdal într-o serie de imprimări live ale unor spectacole din teatrele germane și fusesem frapat de faptul că, pe lângă numeroasele roluri de tenor spinto – dramatic din opere de Beethoven (”Fidelio”), Rossini, Donizetti, Bellini, Verdi, Wagner, Puccini, Saint-Saëns, Leoncavallo, el interpreta frecvent personajele operelor ”Hughenoții”, ”Profetul”, ”Africana” de Meyerbeer, compozitor cu un profil componistic foarte singular, complex și dificil pe care, cel puțin în epoca noastră, puțini tenori îl abordează și se cântă chiar foarte rar din aceste motive.

La acea reprezentație de ”Tosca”, în actul întâi unde este temuta frază La vita mi costasse vi salverò cu vocala ”A” a cuvântului ”costasse” pe un si1 natural foarte greu de emis fără o tehnică impecabilă. Magdal a preferat formula alternativă oferită de Puccini în partitură ... ne andasse della vita vi salverò ... cu vocala ”I” pe cuvântul ”vita” la nivelul acelui si1 natural. Era pentru prima dată când ascultam un tenor care prefera varianta cu vocala ”I” și am înțeles că vocalitatea lui Magdal are o bază fonetică metalică, incisivă, care rezonează admirabil cu această vocală ”I” facilitând proiecția rezonanței și garantând sonoritatea eficientă care umple sala. Fiecare voce are o anumită specificitate în dominanța unei anumite vocale și dacă sunt bine cultivate pot evolua perfect. Acei artiști care manifestă o emisie mai avantajată de metalul vocalei ”I” pot aborda o amplă zonă repertorială așa cum dovedește palmaresul de roluri din cariera lui Daniel Magdal.

De atunci l-am ascultat pe Magdal în teatru de foarte multe ori și în funcție de dispoziția respectivei seri, în ”Tosca” executa respectiva frază și în versiunea cu vocala ”A” și îi reușea perfect, dar vocala ”I” se pare că este la el ca și al alții Vocala Maestră care îi asigură sonoritatea desăvârșită pe tot ambitusul vocalității sale. Măiestria complexă a lui Daniel Magdal mi-a oferit prilejul unei aprofundări analitice în ceea ce privește tehnica frazării în limbile franceză, italiană, germană și care constituie unul din domeniile mele de studiu și de activitate profesională prin așa numita Estetica vocală comparată. Un rol decisiv în eficiența virtuozistică a lui Magdal îl joacă incisivitatea metalică profilului fonetic de la baza vocalității sale.

Pe lângă spectacolele și recitalurile sale de operă, Daniel Magdal a interpretat și operete și arii din operete în recitaluri. Iar când l-am auzit pentru prima dată într-o arie de López, am avut revelația unei vocalități care poate aborda cu mare succes și ariile din operetele acestui compozitor cântate în zilele noastre foarte rar dacă nu deloc.

Tenorul Daniel Magdal

Am primit cu mare entuziasm știrea că, la Opera Națională din București, vineri 23 ianuarie, ora 19, va avea loc un recital intitulat Remember Luis Marianò susținut de tenorul Daniel Magdal acompaniat la pian de excelentul pianist Alexandru Mihai Burcă, un maestru experimentat al claviaturii afirmat cu strălucitoare succese într-un amplu repertoriu într-o vastă activitate artistică. Conceptul regizoral aparține lui Alexandru Nagy destoinic exponent al generației tinerilor regizori și își va da concursul Corul SmartArt. Din creația compozitorului Francis López vor fi interpretate în limba franceză 15 arii din operete precum ”La belle de Cadix”, ”Andalousie”, ”Le chanteur de Mexico”, ”Le secret de Marco Polo” și altele.

Pianistul Alexandru Mihai Burcă

Evenimentul acestei serate de excepție va readuce în atenția publicului bijuteriile muzicale ale lui Francisc López la 110 ani de la naștere și onorând memoria marelui artist Luis Marianò care, în urmă cu șase decenii i-am descoperit grație Maestrului Ion Dacian și pe care astăzi îi reîntâlnesc datorită interpretării acestor doi mari artiști contemporani care sunt tenorul Daniel Magdal și pianistul Alexandru Mihai Burcă.

OPERA NAȚIONALĂ DIN BUCUREȘTI ... la inaugurarea actualului sediu

În fiecare an, la 9 ianuarie, aniversăm inaugurarea actualului sediu al Operei Naţionale din Bucureşti – Teatrul de Stat de Operă şi Balet – devenit în scurt timp pentru toată lumea Opera Română.

Am intrat pentru prima dată în acest lăcaş al Muzicii de Operă după zece ani de la inaugurare, în anul 1964, când am trăit o profundă emoţie ai cărui fiori continui să-i simt şi astăzi.

După bombardarea Teatrului Liric din Piaţa Walter Mărăcineanu şi a Teatrului Naţional, la încheierea celui de al doilea război mondial, Opera Română începuse să-şi desfăşoare activitatea la fostul Teatru Regina Maria destinat iniţial teatrului de proză; acest sediu era împărţit de Opera Română cu Teatrul de Stat de Operetă fondat în anul 1950. Era un teatru foarte drăguţ, cu o capacitate de 800 de locuri, parter, balcon 1 cu 15 loji şi balcon 2; avea o acustică foarte bună şi, după inaugurarea noii clădiri a Operei Române din anul 1954, devenise sediul stabil al Teatrului de Operetă până la demolarea sa din 1987.

Noul teatru de operă fusese programat pentru a onora Festivalul Mondial al Tineretului din anul 1953 a cărui gazdă era oraşul Bucureşti. Dincolo de controversatele opinii legate de aspecte tehnice, trebuie să recunoaştem că această clădire are o anumită maestozitate şi este amplasată într-un splendid parc care o izolează de traficul oraşului devenit în timp din ce în ce mai intens. Intrarea şi foyerul sunt ample, elegante, lojile spaţioase, scaunele confortabile de la primul rând al parterului până la ultimul rând al galeriei de la balconul al doilea. Iar în ceea ce priveşte acustica despre care s-au formulat, de asemenea, opinii contrastante, ca specator pasionat vreme de 22 de ani în perioada 1964 – 1986, trebuie să recunosc că artiştii care au avut voce şi tehnică s-au bucurat de triumfale succese tributate de un public foarte exigent din care începusem să fac parte şi eu chiar de la vârsta şcolară. Manualele de Muzică de la şcoală şi de la liceu, ofereau informaţii foarte amănunţite despre epoci, compozitori şi opere atât în repertoriul de operă cât şi în cel simfonic. De la o vârstă foarte fragedă ne exersam în solfegiu abordând fragmente din toate operele de mare popularitate; programele de sală ale tuturor operelor din repertoriu erau adevărate mici reviste pline de informaţii despre compozitor, operă, biografii, date istorice referitoare la producţiile şi artiştii români din trecut; aceste programe aveau şi reproducerile partiturilor de voce ale ariilor principale; eram stimulat de lectura lor să continui să citesc mai mult şi mai complex. Publicul inclusiv cel tânăr era foarte exigent, pregătit şi atent datorită acestui context fomativ şi informativ care astăzi nu mai există nicăieri în lume prin simplul motiv că Muzica nu se mai face în şcoli la modul profund şi serios. Aceasta era atmosfera la Opera Română la momentul în care am intrat pentru prima dată în sala de spectacol, la zece ani de la inaugurarea noului sediu. Cultura cu satisfacţiile ei devenise un refugiu în care ne izolam în acele vremuri.

După ce noul sediu al Operei a găzduit unele manifestări ale Festivalului Mondial al Tineretului din anul 1953, s-a decis ca la inaugurare să fie prezentată în premieră o producţie cu „Dama de Pică” de Ceaikovsky. Lucrarea este grandioasă solicitând un ansamblu de mare anvergură cu orchestră şi cor de mare forţă, balet, figuraţie şi foarte mulţi artişti în rolurile principale şi secundare. Vocile trebuie să corespundă atât prin baza lor naturală cât şi prin profilul estetic acelui fascinant stil al romantismului rusesc în care dramatismul şi lirismul se împletesc cu nuanţe de la cele mai delicate până la cele mai robuste în totalitatea dimensiunilor expresive. Libretul lui Modest Ceaikovsky a abordat nuvela lui Alexandr Serghevici Puşkin.

Regia producţiei a fost asigurată de către regizorul rus invitat Vladimir Ciukov care a colaborat foarte bine cu Walter Siegfried (şcenografia) şi Cella Voinescu (costumele).

Dirijorii Egizio Massini, Alfred Mendelsohn şi Mihai Brediceanu au asigurat conducerea muzicală colaborând cu Maestrul de Cor Gheorghe Kulibin al cărui asistent era foarte tânărul, pe atunci, Cornel Trăilescu, viitorul mare dirijor şi compozitor. Maestrul coregraf Anton Romanowski, personalitate de valoare a baletului românesc, asigura coregrafia spectacolului. O echipă de formidabili pianişti corepetitori – Dorina Popovici, Elsa Chioreanu, Andrei Pancova – au asigurat pregătirea celor trei garnituri de solişti iar unele roluri beneficiau chiar de patru sau cinci interpreţi. Maestrul Ion Ipser supraveghea echipa de machiaj iar legendarul pasionat Ştefan Şachim – Nonu’ – era sufleur devenit ulterior şeful Studiilor Muzicale pentru foarte mulţi ani.

Distribuţia rolurilor principale şi secundare era următoarea.

Gherman (tenor dramatic de mare forţă expresivă): Garbis Zobian, Dinu Bădescu, Ion Puican; Contele Tomski şi Zlatogor în Pastorala din actul II (bariton dramatic): Petre Ştefănescu-Goangă, Alexandru Enăceanu, Ştefan Petrescu; Prinţul Eletzky (bariton liric): Mihail Arnăutu, Şerban Tassian, Nicolae Herlea; Contesa (contraltă): Maria Snejina, Maria Moreanu, Elena Cernei; Liza (soprană dramatică): Ioana Nicola, Dora Massini, Hilda Sibianu, Zoe Dragotescu, Maria Voloşescu; Polina şi Milovzor în Pastorala din actul II (mezzosoprană): Zenaida Pally, Elena Cernei, Iulia Buciuceanu; Prilepa (soprană lirică): Cornelia Gavrilescu, Magda Ianculescu, Iolanda Mărculescu, Arax Savagian, Judit Lazarovici; Guvernanta (mezzossoprană): Irina Atanasiu, Ianula Papadopol, Maria Săndulescu; Maşa (soprană): Ianula Papadopol, Lella Cincu, Renée Cornea; Cecalinski (tenor): George Mircea, Dimitrie Scurtu, Pantelimon Frunză; Surin (bas): Viorel Ban, Jean Bănescu, George Ştefănescu; Ceapliţki (tenor): Nicolae Deculescu, Dimitrie Scurtu, Nicolae Luca; Narumov (bas): Nicolae Păun, Viorel Ban, Jean Bănescu; Majordomul (tenor): Valentin Vitcovschi, Nicolae Deculescu; Ştefan Uncu.

Am dorit să cinstesc memoria tuturor celor care au luat parte la acest eveniment inaugural al noului sediu al Operei Române din Bucureşti. Astăzi mai sunt în viaţă doar dirijorul Cornel Trăilescu, baritonul Nicolae Herlea şi mezzosoprana Iulia Buciuceanu.

Despre acest eveniment, de-a lungul anilor, mi-au povestit foarte mulţi dintre artiştii care au luat parte, personalităţi precum Maria Moreanu, Ioana Nicola, Dora Massini, Zenaida Pally, Lella Cincu, Magda Ianculescu, Maria Săndulescu, Mihai Brediceanu, Mihail Arnăutu, Nicolae Herlea, Jean Bănescu şi, în mod cu totul deosebit de profund, iubita mea soţie, marea artistă Elena Cernei în a cărei operă biografică pe care o pregătesc, un capitol foarte amplu este dedicat acelor vremuri. Pe lângă datele adunate de la protagonişti şi documentele din arhiva personală, o foarte valoroasă contribuţie documentară în cercetările mele o are seria volumelor dedicate Operei Române din Bucureşti publicate de către distinsul muzicolog Anca Florea care a avut pasionata răbdare să reconstiuie în detaliu pe baza documentelor vremurilor şi perioada acestui eveniment de acum şaizeci de ani.

Duminică 3 ianuarie 1954 a avut loc avanpremiera iar sâmbătă 9 ianuarie 1954 prima reprezentaţie inaugurală la care au luat parte oficialităţile de la cel mai înalt nivel. În aceste două seri au cântat: Garbis Zobian (Gherman), Petre Ştefănescu – Goangă (Tomski, Zlatogor), Şerban Tassian (Eleţki), Maria Snejina (Contesa), Ioana Nicola (Liza), Zenaida Pally (Polina, Milovzor), Cornelia Gavrilescu (Prilepa), Irina Atanasiu (Guvernanta), Ianula Papadopol (Maşa), George Mircea (Cecalinski), Viorel Ban (Surin), Nicolae Deculescu (Ceapliţki), Nicolae Păun (Narumov), Valentin Vitcovschi (Majordomul). În ultimul moment, baritonul Mihail Arnăutu a fost afectat de o puternică viroză respiratorie; Şerban Tassian a intrat atunci în primul spectacol urmat de Nicolae Herlea la următorul.

Marţi 12 ianuarie 1954 a avut loc premiera pentru public interpretată de: Dinu Bădescu (Gherman), Alexandru Enăceanu (Tomski, Zlatogor), Nicolae Herlea (Eleţki), Maria Snejina (Contesa), Dora Massini (Liza), Elena Cernei (Polina, Milovzor), Cornelia Gavrilescu (Prilepa), Irina Atanasiu (Guvernanta), Renée Cornea (Maşa), Dimitrie Scurtu (Cecalinski), Jean Bănescu (Surin), Nicolae Deculescu (Ceapliţki), Nicolae Păun (Narumov), Valentin Vitcovschi (Majordomul).

La 12 februarie 1954, debutau: la conducerea muzicală dirijorul Mihai Brediceanu, mezzosoprana Iulia Buciuceanu în rolul Polina şi soprana Magda Ianculescu în rolul Prilepa alături de Dinu Bădescu, Dora Massini, Nicolae Herlea, Alexandru Enăceanu, Maria Snejina.

La 3 martie 1954, soprana Hilda Sibianu debuta în rolul Liza alături de Garbis Zobian, Nicolae Herlea, Ştefan Petrescu, Maria Snejina, Zenaida Pally, Irina Atanasiu, Ianula Papadopol, George Mircea, Viorel Ban, Nicolae Deculescu, Jean Bănescu, Valentin Witkowski, Renée Cornea.

Spectacolele se succedau cu foarte mare frecvenţă iar cele trei garnituri de interpreţi se amestecau în iureşul alternanţelor ceea ce făcea ca serile să devină foarte captivante pentru melomani; personajele fiind foarte consistente, era deosebit de interesantă rezolvarea relaţiilor dintre ele de către artiştii care se alternau în respectivele roluri.

O figură cu totul deosebită în aceste trei garnituri o reprezenta mezzosoprana Maria Snejina care era parcă o întrupare a bătrânei Contese – Venus Moscovită a Parisului de altă dată, personaj misterios ca şi trucul celor trei cărţi cu ajutorul căruia câştiga mereu şi a cărui tentaţie avea să-l piardă pe tulburatul şi înverşunatul Gherman. „Doamna Snejina” era o personalitate a Operei din perioada interbelică; născută într-o regiune a Poloniei sub vremurile dominaţiei ucrainiene, avea sânge amestecat de ucrainiancă şi poloneză încurcit cu prusaci; femeie de mare frumuseţe, voce excepţională, talent, cultură şi inteligenţă deosebit de rafinată, după diverse peregrinări ale carierei, ajunge la Bucureşti la încheierea primului război mondial; îi place atmosfera din „micul Paris”, face cuceriri amoroase la nivel înalt respingându-le cu demnitate şi câştigând o faimă mondenă de mare artistă; se stabileşte definitiv în România cerând ... „supuşenie” (aşa spunea Doamna Snejina) ... şi devine cetăţean român, prim solistă a Operei Române. Împreună cu Maria Moreanu, o altă frumuseţe cu voce şi talent, devin vedetele marilor roluri de mezzosoprană. În anul 1954, Doamna Snejina era deja pensionară, preda lecţii de canto, continua să fie o prezenţă frumoasă, fascinantă, foarte mondenă şi, asemenea misteriosului truc la cărţi al Bătrânei Contese din „Dama de Pică”, nimeni, dar absolut nimeni, nu ştia câţi ani are dânsa. Se făceau speculaţii, afirmaţii teribilistice, dar deloc pariuri pentru că nu se putea verifica. Cum în acea perioadă, mezzosoprana Maria Moreanu trecea printr-o criză vocală pasageră (debutul său în rolul Contesei a avut loc ceva mai târziu după premieră), salvarea producţiei a fost posibilă datorită amabilităţii cu care Doamna Maria Snejina a acceptat să revină la teatru pentru acest rol dar şi pentru altele cum ar fi Niania (Doica) din „Evgheni Oneghin”, Bertha din „Bărbierul din Sevilia”, Martha Schwertlein din „Faust”. Deoarece Doamna Moreanu era indisponibilă şi era nevoie de o rezervă în rol pentru acoperirea Doamnei Snejina în caz de o răceală intempestivă, în distribuţia a treia a rolului figura ... tânăra mezosoprană ... Elena Cernei care intepreta şi rolul Polinei ... La această soluţie s-a recurs în urma entuziasmului pe care l-a manifestat Doamna Dora Massini în urma unei producţii studenţeşti a Conservatorului în care, într-un program de selecţiuni din „Dama de Pică”, pentru un examen la Clasa de Operă condusă de Maestrul Jean Rânzescu, rolul Contesei fusese interpretat de Elena Cerrnei care obţinuse nota maximă cu mare succes. Dora Massini fiind şi profesoară la Conservator, a asistat la acea producţie şi, în timpul repetiţiilor de la teatru cu noua montare, a propus ca Elena Cernei, pe lângă rolul Polinei, să acopere în caz de necesitate şi rolul Contesei. Nu a fost nevoie deoarece Doamna Snejina a interpretat toate spectacolele fără probleme, Doamna Moreanu revenise şi deci totul decurgea bine. Elena Cernei însă câştigase o experienţă în plus în acea garnitură de veterani, mari artişti ai Operei Române din Bucureşti.

Pe Doamna Snejina nu am cunoscut-o personal. Am văzut-o în ultimii ani de viaţă; locuia în Piaţa Rossetti în blocul de la numărul 4 unde era vecină cu profesoara mea de limbă română, Lilly Plaiu, de la Liceul Matei Basarab. În plimbările mele prin cartier, duminica, uneori o vedeam pe Doamna Snejina mergând la Biserica Scaune şi o contemplam cunoscându-i prestigiul şi cariera; la o vârstă foare înaintată, misterios de necunoscută oamenilor obişnuiţi, continua să fie de o distincţie impresionantă şi avea o figură impunătoare. Am aflat ulterior că părăsise lumea noastră în 1974, la douăzeci de ani de la acea inaugurare. După câteva luni, intrând frecvent pentru partituri la Anticariatul de pe Strada Academiei, chiar în drum spre un spectacol de operă, găsesc şi cumpăr imediat o partitură de „Bal mascat” de Verdi cu o semnătură elegantă cu cerneală neagră ... „Marie Snejina” ... La spectacolul din acea seară de la Operă unde mergeam foarte des, arăt partitura Maestrului Mihail Arnăutu cu care eram prieten. Maestrul a oftat nostalgic şi mi-a mai povestit încă multe altele ... dar pe care nu le voi istorisi aici.

Toţi artiştii cu care am discutat mi-au povestit că personajul Contesei interpretat de Maria Snejina era extraordinar. Elena Cernei îmi spunea că, la fiecare spectacol, stătea în culise ca să urmărească scena Contesei cu Maria Snejina, dar şi ariile interpretate de sopranele, tenorii şi baritonii din respectivele roluri; graţie acestor evocări şi ale unor imprimări, am elaborat profiluri analitice de Estetică Vocală tuturor acestor personalităţi. În mod deosebit Garbis Zobian realiza un personaj cutremurător mai ales în scena din ultimul act în care atingea paroxismul vocal şi dramatic.

Elena Cernei mi-a povestit mult despre acea inaugurare şi perioada pregătitoare. În acel an absolvea Conservatorul; dar încă din studenţie fusese angajată solistă a Filarmonicii în anul 1951 şi în 1952 solistă a Operei Române debutând în vechiul teatru care rămăsese al Operetei. Rolul Polinei, deşi relativ scurt, comportă o amplă diversitate de stări emotive care solicită ilustrări vocale adecvate: duetul cu Liza, sora ei, aduce o linie melodică de duioasă cantilenă care îi evocau amintirile vremurilor când Elena Cernei cânta cu celelalte cinci surori ale sale în copiărie şi adolescenţă în Bairamcea de la limanul Dunării; în tabloul Pastoralei din actul al doilea, Elena Cernei elabora vocalitatea unui stil diferit de romantismul scenei precedente într-o ipostază care, pe undeva, o anticipa în viitoarele roluri „en travesti” precum Cherubino, Orfeu sau Octavian; chiar Mihai Brediceanu, în timpul repetiţiilor, urmărind-o în această scenă i-a mărturisit intenţia sa de a introduce în repertoriu „Cavalerul rozelor” de Strauss ceea ce avea să facă peste opt ani. În acel an, 1954, se împlineau zece ani de la precipitata fugă a familiei Cernei din Basarabia; rămăsese acolo doar o singură soră din cele şase surori şi un frate, care fusese deportată cu soţul ei în Siberia de unde s-a reîntors peste mulţi ani; soţul surorii celei mai mari fusese arestat şi deportat tot în Siberia unde a şi murit. În scena duetului Liza – Polina şi în aria Polinei, glasul Elenei Cernei avea inflexiuni de o profundă gravitate a căror stare sufletească vibra cu gândul la acea soră care suferea în lagăr departe de familie. Nu pot uita privirile Elenei Cernei în momentele când îmi istorisea aceste pagini de viaţă ...

Ioana Nicola a fost un glas de o frumuseţe nobilă care învăluia şi încânta. Am discutat îndelung cu dumneaei şi am fericirea să fi înregistrat mărturii legate de elaborarea personajului Lizei atât vocal cât şi teatral. Dora Masssini, pe care nu am mai apucat să o admir pe scenă dar am admirat-o foarte mult în viaţa mondenă, mi-a ilustrat alte coordonate ale Lizei şi am rămas foarte fascinat de paralela analitică realizată confruntând mărturiile celor două mari artiste; sunt unghiuri analitice tare interesante. În fonoteca Radiodifuziunii, putem admira interpretarea ariei Lizei de către două soprane de mare prestigiu ale Operei Române: Maria Voloşescu şi Elena Dima-Toroiman.

Despre rolul Prinţului Eleţky am discutat foarte mult cu Mihail Arnăutu şi cu Nicolae Herlea. Mihail Arnăutu concepea dozajul emotiv al pesonajului printr-o multitudine de configuraţii ale coloanei sonore de la cea mai largă la cea mai concentrată (mi-a explicat o întreagă tipologie pe care mi-am notat-o în caietele mele dar în mod deosebit în suflet). Nicolae Herlea concepea expresivitatea emoţională prin nuanţe de sonoritate aplicate unui vibrato unic ale cărui lumini şi umbre contrastante realizau tensiunea dramatică progresivă în expansiunea unui sol1 a cărui forţă m-a impresionat în glasul său chiar şi în ziua în care îl sărbătoream pentru împlinirea vârstei de 85 de ani la Brăila, împreună cu soprana Mariana Nicolesco, în timpul desfăşurării ediţiei 2012 a Festivalului şi Concursului Internaţional de Canto Hariclea Darclée. Evocând la masă acest eveniment, a atacat aria lui Eletzky continuând cu fraza acelui sol1. Nu era nici-o diferenţă între acuta emisă la venerabila vârstă şi acuta înregistrării ariei Prinţului Eleţky realizată la Moscova sub bagheta lui Ghenadie Rojdestvensky, pagină de autentic estetism vocal păstrată în Fonoteca de Aur a Radiodifuziunii Ruse dar şi a Radiodifuziunii Române.

Zenaida Pally, proeminentă personalitate a teatrului liric românesc, orginară şi ea din Basarabia unde fusese colegă cu profesoara mea pian, Doamna Eleonora Berdan, la Şcoala Eparhială din Chişinău, îmi revela de fiecare dată că glasul ei înseamnă o permanentă dăruire şi frământare interioară iar momentul mesajului scenic depinde de felul în care simte pulsul vocal al propriei fiinţe acolo pe scenă; de multe ori, spunea marea artistă, te poţi afla într-o stare fizică şi psihică absolut nouă faţă de senzaţiile experienţelor acumulate ceea ce face ca actul artistic să devină o permanentă descoperire a unei pasionante căutări. Doamna Zenaida era o personalitate cu totul specială ca şi distinsa ei soră, medic radiolog, Anghelina, permanent devotate una alteia, până la morte, precum Liza şi Polina – Zinăcika şi Anghelina. În Arhiva Televiziunii Române se află o filmare a scenei în care Doamn Zenaida Pally interpretează magistral aria Polinei.

Primul meu maestru de canto a fost basul şi profesorul Jean Bănescu care, ani de zile s-a împărţit cu devotament între Opera Română şi Conservatorul din Bucureşti unde preda Canto. Maestrul Bănescu mi-a povestit despre acest eveniment inaugural al noului teatru, despre repetiţiile cu pianul, cu orchestra, cu costumele, despre emoţia primelor seri, despre foarte multe alte aspecte bine sedimentate în memoria sufletului meu.

Pe măsură ce trec anii şi aprofundez acumulările experienţelor de viaţă şi profesie, îmi dau seama că, într-o anumită zonă a culturii profesionale, am devenit depozitarul vremurilor de altă dată pentru vremurile ce vor veni. Încerc o senzaţie de profundă bucurie interioară să evoc personalităţile pe care le-am cunoscut şi a căror prietenie m-a onorat, m-a bucurat, m-a încurajat şi m-a stimulat în devenirea mea. Datorită acestei stări de spirit, chiar dacă acum şaizeci de ani încă nu mă născusem, inaugurarea actualului sediu al Operei Române este un eveniment care face parte din sufletul meu ca şi cum l-aş fi trăit cu adevărat.

În fiecare an, în această zi, mă reculeg gândindu-mă la marile personalități care au luat parte la acel moment istoric foarte important de la 9 ianuarie 1954.

La Mulţi Ani Scumpă Operă Română!