La aproape nouă decenii de la naștere, șase decenii și jumătate de la debutul absolut, două decenii de la ultimele spectacole după care s-a dedicat concertelor și la peste un deceniu și jumătate de la ieșirea sa de pe scena vieții, LUCIANO PAVAROTTI (Modena, 12 octombrie 1935 – Modena, 6 septembrie 2007) a intrat în istorie deși, încă din primul deceniu al carierei sale, grație succeselor extraordinare, obținuse ... universalitatea ... performanță extrem de rară în istoria universală a teatrului liric.
În planul analitic al muzicolgiei în vocalitate, pot afirma cu certitudine că Luciano Pavarotti rămâne la o condiție absolută de unicat în categoria vocalității de tenor. Se poate trage o axă istorică și valorică între Enrico Caruso și Luciano Pavarotti. Înergistrările discografice ale lui Caruso au fost prelucrate cu noile tehnologii oferindu-ne prilejul de a-l asculta și aprecia la justa liu valoare. Deși vocalități intrinsec diferite, totuși sub aspect istoric (dezvoltarea socială a personalității) și valoric (desăvârșirea perfecțiunii naturii conduse cu sufletul și inteligența divin inspirate) cele două personalități sunt analoge și stau pe aceiași supremă poziție polarizând în jurul lor cu demnitate celelalte excelențe ale vocii de tenor.
Pavarotti nu a provenit dintr-o familie de erudiți, nu a fost un om cult și nici nu a ținut să devină; a căutat însă cu bun simț și inteligentă să fie un om foarte bine informat mai ales asupra a două zone ale cunoașterii: biografia și mecanismul din devenirea marilor artiști care l-au precedat și societatea în care a trăit pătrunzând mecanismele ei și dezvoltând un discernământ grație căruia a simțit cu ce manager să lucreze și în ce direcție să se desfășoare. Este foarte important!
Nobila simplitate a familiei în care a fost educat i-a oferit stimuli pentru a-și însuși bunul simț și logica la baza vieții pe care a trăit-o cu totală ... sinceritate ... Calitatea fundamentală a personalității sale artistice a fost ... sinceritatea ... prin care a oferit totalitate în măsura sa vocală și artistică. Dar cu bun simț și logică, nu a depășit nici-odată măsura. A dezvoltat funcționalitatea acestei măsuri strict între limitele naturii sale pe care și-a cunoscut-o perfect. Deci, măreția umană și artistică s-a datorat totalității măsurii pe care nu a forțat-o nici-odată. De aici liniștea și, în același timp, siguranța sa proverbială cu care ilustra virtuozismul său sublim. Liniștea îi conferea acea stare echilibrată prin care tansparența sonorității releva o frumusețe timbrică unică eficient integrată într-un Belcanto stilistic adoptat cu gust în toate celelalte genuri, în arii, canzonette sau opere integrale: Baroc, Preclasic, Clasicism, Romantism, Verism. Centrul său de greutate era în Belcanto iar dramatismul rolurilor mai tari pe care le-a abordat a fost elaborat prin variația expresivă a nuanțelor timbrale favorizate de o sonoritate nici-odată forțată. Nici nu avea nevoie să o forțeze deorece sonoritatea sa era determinată de perfecta conjuncție dintre conformația somatică și ecuația fono-endocrină la parametri de unicitate stelară. Aș spune că virtutea fundamentală care domina discernământul tehnic al vocalității sale era faptul că reușea în emisia în forte ... fără să cânte ... tare ... așa cum se spune în limbajul artistic. De aceea acutele sale erau puternice, viguroase, cu vibrrato compact, timbru omogen și foarte solar desfășurârând o coloană sonoră elastică și de mare eficiență. Aparatul său fonator, trunchiul, musculatura, toracele, gâtul, capul, totul era perfect conformat iar sinergismul dintre segmentele anatomice integrate în fonație era foarte funcțional asigurând un dozaj perfect al sonorității totdeauna în justa măsură.
Foarte mulți mari artiști români și străini mi-au spus de la bun început că sonoritatea este calitatea primordială a unui glas întrucât cea mai frumoasă voce rămâne inexistentă dacă nu se aude în spațiul acustic al teatrului. Datorită rezonanței bine gândită și aplicată, se poate obține o amploare a coloanei sonore fără ca aceasta să fie mobilizată la maxim sau chiar forțată dincolo de limitele maxime.
În cadrul domeniului de Estetică vocală pe care l-am elaborat în premieră absolută în Italia în urmă cu peste două decenii și l-am expus și difuzat pretutindeni, am analizat și continui să îl analizez pe Luciano Pavarotti în foarte multe ipostaze estetice și stilistice ale repertoriului său.
În tot repertoriul de operă abordat a manifestat o excelentă lectură interpretativă belcantistică în deplinătatea purității sale timbrice corelate cu o sonoritate elegant relaxată pe o susținere continuă foarte elastică. Actoria interpretativă a lui era esențială, sobră, calm aservită perfecțiunii sunetului.
Pavarotti a dorit și a interpretat canzonette, cântece chiar de muzică ușoară și rock continuând linia glorioasă a tenorilor cre l-au precedat. Vocea lui belcantistă avea o țesătură și un amplasament mult prea înalt; transpunerea mai sus pentru a nu se forța în grav l-ar fi expus în acut, uneori, într-o manieră incomodă. Vocea lui de linie belcantistă ar fi fost pusă în dificultate la un tempo rapid și cu niște cuivinte care trebuiau foarte bine articulate ceea ce însemna efort și consum de energie vocală. De aceea, rezonanța lui în acest repertoriu era prevalent faringiană și laringiană, o alternativă diferită de acea fascinantă rezonanță de belcanto unde tempo-ul este mai lent iar în cabalette mai așezat și dicțiunea nu este chiar pe primul plan; se admite parțiala ei sacrificare pentru triumful omogenității timbrului vocal și al transparenței sonore. Dar Pavarotti este printre foarte puținii belcantiști care au reușit performanța completă și în materie de dicțiune. În aceste condiții, nici-odată nu renunța la legato, nici-odată nu sacada articulările cuvintelor, nici-odată nu apăsa excesiv pe coardele vocale și efortul articulator al dicțiunii nu atenua timbrul și sonoritatea bine rezonate.
Paradoxul fascinant al Vocalității Pavarotti este că el a reușit o performanță unică cel puțin în categoria sa de tenor și anume: instinctul a fost sublimat academic; fără să fie un academic în sensul cultural doctrinar al noțiunii, el a conferit academism instinctului său deoarece acest instinct era atât de puternic și de stabil în cât emisia lui nu comporta variațiuni în funcție de formă vocală sau dispoziție de moment; reușea mereu să fie ... instrumental ... și această condiție de stabilitate asuma o măreție academică ... uneori chiar mai grandioasă de cât a multor tenori autentic academici prin formație și cultură ...
Pavarotti a înțeles cum să activeze mecanismul emisiei, a înțeles cum și ce fel de viață să ducă pentru întreținerea corpului în slujba vocii și nu s-a abătut cu nimic de la acele câteva reguli de viață pe care le-a respectat toată viața. De aceea, empirismul lui artizanal guvernat de niște reflexe foarte bune a funcționat perfect. Iar cu sufletul lui în care a maturizat convingerile legate de ființa sa, personalitatea sa, misiunea sa în viață și răspunderea socială față de familia sa (soția, trei fete, părinții, mătușa cu soțul și fiul) a consolidat totul progresiv. La momentul providențial al întâlnirii cu Joan Sutherland și Richard Bonynge, a reușit să completeze prin ei tot restul devenind tenorul liric belcantist absolut al istoriei umanității.
Atunci când explica în interviuri, ședințe de master class, avea un limbaj artizanal, empiric dar indica foarte precis; nu se adresa inteligenței tinerilor ci perspicacității lor. Și iată că s-a dovedit prin el și prin alți câțiva mari absoluți artiști că ... perspicacitatea și dezvoltarea prin muncă zilnică ... duce mai departe de cât inteligența, talentul, cultura ... Pentru că pe majoritatea inteligenților și culților îi lovește orgoliul că pot cu inteligența și inspirația stimulată de cultură să rezolve chiar ad hoc in scenă, fără pregătiri deosebite, dar ... constată până la urmă că nu au abilitatea obținută prin dezvoltare datorită muncii cu perspicacitate. Inteligența și cultura nu sunt suficiente fără o anumită înțelepciune pe care o pot avea și oamenii fără cultură dar care își dezvoltă inteligența prin perspicacitate.
Și nu în ultimul, Credința în Dumnezeu a fost axul conștiinței sale. Ca oricare om, la viața lui, a făcut de toate, și bune și mai puțin bune, dar nici-odată nu a abandonat condiția sufletească a filialității divine iar răsplata i-a venit fiindu-i hărăzită Eternitatea unei Veșnice Pomeniri prin Verbul Vocal către care s-a sublimat parabola evolutivă a vocii sale unice. Se pare că tinerii și mai puțini tinerii tenori de după fenomenul Pavarotti nu reușesc să descifreze Codul Etic Uman al acestei personalități și, în consecință, nu ating Starea de Grație a Verbului Vocal rămânând cu parabola evolutivă incompletă! ... Asta deoarece Pavarotti nu este un model de imitat ci doar de contemplat, de înțeles și aprofundat pentru ca fiecare să-și găsească în propria lui ființă modul de rezolvare a vocii și vocalității.
M-am limitat în acest eseu omagial și comemorativ la aspectele fundamentale ale aceluia căruia umanitatea îi cultivă ... Memorie Eternă și Admirație Totală ... care a fost și va rămâne ... LUCIANO PAVAROTTI ... BELCANTIST UNIVERSAL ...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu