ENRICO TAMBERLICK tenorul revoluționar

 

ENRICO TAMBERLICK (Andrieșeni, Vaslui, 16 martie 1820 - Paris, 13 martie 1889) a fost cel mai mare tenor al lumii în plin secol al XIX-lea; în unele dicționare este prezentat ca fiind născut în anul 1817. Personalitate artistică extraordinară, a contribuit fundamental la evoluţia vocalităţii de tenor rămânând în istorie ca arhetipul tenorului eroic de factură romantică; graţie calităţilor şi virtuţilor sale neobişnuite l-a influenţat pe însuşi Giuseppe Verdi care, pentru vocea sa, a realizat linia vocală a rolului Don Alvaro din „La forza del destino” scriind pentru prima dată pe o partitură de tenor nota do2 natural; Tamberlick este primul tenor căruia i s-a consimţit de către marele compozitor interpretarea celebrei „Di quella pira” din „Il Trovatore” cu do2 natural. Sunt aspecte ilustrate în articole ale presei timpului ulterior preluate de exegeţi în lucrări care nu au mai fost reeditate şi, deci, cu greu pot fi găsite spre consultare. Dar aceste texte totuşi există iar eu am pornit de foarte mulţi ani în căutarea lor pentru că am fost fascinat de această personalitate artistică şi am dorit să realizez un profil istoric şi analitic cât mai amplu; în toate textele în care se vorbeşte despre acest mare artist, se fac referiri tangenţiale şi adiacente la alte personalităţi artistice sau evenimente ale vremii dar nici-odată nu i s-au dedicat mai mult de câteva rânduri în diversele enciclopedii şi acolo cu date foarte contradictorii referitoare la anul şi locul naşterii, la originea sa, la viaţa lui socială şi chiar şi la data şi locul decesului. Am extras pentru această prestigioasă revistă, un material pe care l-am integrat într-o amplă serie de ... VOIAJURI ŞI POPASURI PE TĂRÂMUL VOCALITĂŢII ... publicate în diferite ocazii ştiinţifice şi artistice şi pe care le voi oferi şi în versiune românească într-un viitor apropiat.

ENRICO TAMBERLICK s-a născut la Andrieşeni, lângă Vaslui, la 16 martie 1820, sub numele de TOMA COZMA. Orfan de ambii părinţi, se întreţine muncind ca grăjdar la un hotel din Botoşani unde, glasul ieşit din comun îi este remarcat de către Domenico Castiglia care conducea o trupă italiană de operă ce dădea spectacole în oraşele Moldovei, mai ales la Iaşi şi Botoşani. Castiglia şi-a dat seama de vocea formidabilă a acestui foarte tânăr ... grăjdar ... şi i-a propus să intre în trupa lui, la început, în cor; a plecat cu această trupă în Italia şi nu s-a mai ştiut nimic de el; îi rămăsese o soră care se căsătorise şi dăduse primului născut numele de Toma în amintirea acestui frate dispărut fără urmă prin lume. Băiat foarte precoce, dezvoltat bine de timpuriu, mâhnit de faptul că nimeni dintre boierii locului nu luaseră în seamă glasul său deşi fusese ascultat de multe ori în diverse ocazii festive, a fost foarte încântat de propunerea de a pleca în Italia cu această trupă a lui Domenico Castiglia. Era foarte pasionat şi de jocul de cărţi şi cartea sa norocoasă se dovedea a fi mereu ... „asul” ... denumit şi „berlic” ... Cartoforii îl porecliseră ... „Toma Berlic” ... Ajuns în Italia cu trupa lui Domenico Castiglia, a dorit să treacă la o identitate italiană luând numele de Enrico (nu se ştie de ce); numele de familie însă şi l-a elaborat din ... porecla sa de cartofor ... astfel că ... „Toma Berlic” ... a devenit ... „Tamberlick” ... şi deci s-a lansat ca ENRICO TAMBERLICK uneori figurând Tamberlik iar pentru foarte puţin timp la începuturi a mai folosit şi numele „Danieli” rapid abandonat. În anumite lexicoane în care se atestă originea sa română, numele său de origine este scris eronat „Nikita Torna”; probabil că „Torna” provine de la o lectură greşită a unor documente scrise de mână unde litera „m” este confundată cu associerea literelor „r n”; în alte lexicoane se afirmă că ar fi născut la Roma ori la Napoli dar nimeni nu explică de unde acest nume de familie deloc italienesc. Fapt cert este că Enrico Tamberlick era român plecat din nordul Moldovei aşa cum avea să-i mărturisească marii artiste Pauline Viardot-Garcia care interpretase rolul Azucena alături de el la premiera cu „Il Trovatore” de Verdi la Londra. Peste ani, în casa celebrei Felia Litvinne, la Paris, Doamna Viardot-Garcia, povestea unui alt foarte tânăr tenor ... Constantin Stroescu ... despre legendarul conaţional ... Enrico Tamberlick. Iar peste alţi ani, la o vârstă venerabilă, Profesorul Constantin Stroescu, evoca aceste amintiri discipolilor săi printre care mezzosoprana Elena Cernei, de la care am preluat ulterior toate aceste comori de artă, de viaţă şi de istorie ... 

 

Enciclopediile şi dicţionarele preluate ulterior şi de mijloacele de informare online, afirmă că Enrico Tamberlick a studiat la Napoli cu maeştrii Zirilli şi Borgna, la Bologna cu Giacomo Guglielmi şi la Milano cu maestrul De Abella. În lipsă de informaţii mai amănunţite, ne puteam doar imagina că, aceste peregrinări pe la Bologna şi Milano care i-au prilejuit studiul cu respectivii maeştri, au fost datorate activităţii sale în compania lui Castiglia cu care plecase în Italia sau în alte companii de operă. Din datele corelate ale altor texte am tras concluzia că pentru o primă perioadă de timp, la început, a locuit stabil la Napoli.

Începuturile carierei sale sunt prezentate tot într-o manieră foarte diferită dar corelarea mai multor surse bibliografice din diverse ţări cu arhivele teatrelor respective, mi-a permis să recompun, măcar în parte şi cu etapele principale, firul carierei sale artistice.

Datele adunate îmi relevă că începutul carierei sale a avut loc la Roma în anul 1837; îmi este foarte greu să cred că la vârsta de 17 ani ar fi fost în stare să uimească publicul şi mai ales în acele două roluri atât de dificile ale debutului; ca medic în specialitate, ştiu ce înseamnă o voce la vârsta de 17 ani şi, chiar dacă nicăieri nu există o menţiune, îndrăznesc să avansez intuiţia că, în 1837, tânărul tenor avea cel puţin 20 de ani dacă nu chiar 22; dincolo de criteriile fonologice legate de evoluţia vocală postpubertară, îmi este totuşi greu să cred că acel straşnic ... grăjdar cartofor, abil şi norocos mânuitor al asului zis şi „berlic” ... ar fi avut atunci doar 15 ani ... Dar toate aceste consideraţii îşi pierd importanţa faţă de drumul legendar care a urmat ... 

 

Aşadar, la Roma, în anul 1837, interpretează rolul Arnoldo în „Guglielmo Tell” de Rossini la Teatrul Argentina (care se află şi astăzi) şi rolul Gennaro în „Lucrezia Borgia” de Donizetti la Teatrul Apollo (demolat la finele secolului al XIX-lea şi amintit astăzi de un monument pe malul Tibrului, la câteva zeci de metri după Castel Sant’Angelo dar pe malul opus). Vocea şi prezenţa scenică uimesc publicul; în plus, era primul tenor în stare să emită do2 natural şi do2 diez într-o perfectă rezonanţă de piept foarte virilă şi de o spectacularitate în premieră absolută. Până la el, tenorii emiteau aceste sunete acute într-o rezonanţă de falset sau semifalset ori falset întărit, într-un context estetic foarte liric în care bravura performanţei era doar acutul în sine. Tamberlick ilustrează publicului ceva absolut nou şi influenţează gustul epocii producând o mare pagubă lui Rossini ale cărui opere începeau să fie mai rar reprezentate din cauza faptului că tenorii vremii nu reuşeau performanţa lui Tamberlick cu care publicul se obişnuise; acest fapt este consemnat în unele scrieri ale timpului respectiv.

Datorită acestei bravuri virtuozistice, începe să fie foarte solicitat şi foarte bine plătit încă de la început. În perioada 1840 – 1844 cântă predominant la Napoli în diverse teatre: 1841 Teatro Del Fondo – „I Capuleti e i Montecchi” de Bellini (rolul Tebaldo); 1842 – 1843 Teatro San Carlo. Îşi extinde repertoriul, capătă o versatilitate tehnică şi şcenică din ce în ce mai mare devenind protagonistul indiscutabil al producţiilor la care ia parte şi idolul publicului. Din anul 1850 începe cariera internaţională.

O lungă perioadă de timp între 1850 şi 1870 cântă frecvent la Londra; teatrul se numea Royal Italian Opera (teatru de tradiţie italiană); edificiul a fost distrus în 1856 de un incendiu şi reconstruit în forma lui actuală după doi ani iar în 1892 a luat denumirea de Royal Opera House. Debutul londonez a fost la 4 aprilie 1850 cu opera „La muta di Portici” de Auber (rolul Masaniello); a interpretat multe roluri la Londra; de mare importanţă istorică rămâne prima producţie cu „Il Trovatore” de Verdi (rolul Manrico) împreună cu Pauline Viardot-Garcia (Azucena), Jenny Ney (Leonora), Francesco Graziani (Conte di Luna).

La Petersburg, la Teatrul Mariinsky, dar şi la Teatrul Kirov din Kiev, a fost protagonist din anul 1850 până în 1863 interpretând foarte multe roluri din numeroase producţii; de importanţă istorică fundamentală rămâne „La forza del destino” de Verdi (rolul Don Alvaro) în premieră absolută alături de Caroline Barbot (Leonora), Francesco Graziani (Don Carlo), Constance Nantier-Didiée (Preziosilla), Achille de Bassini (Fra' Melitone), Gian Francesco Angelini (Padre Guardiano), sub bagheta dirijorului Eduardo Baveri, Petersburg, 10 noiembrie 1862.

Intervale libere de timp ale stagiunilor de la Londra şi Petersburg i-au permis realizarea altor turnee şi evenimente artistice dintre care am reuşit să găsesc câteva: 1857 Buenos Aires – Verdi „La Traviata” (rolul Alfredo); 1858 turneu amplu în America de Sud (Buenos Aires, Rio de Janeiro, Montevideo) şi în America de Nord; 1858 – 1877 Paris, Théâtre Italien unde a apărut în foarte multe roluri; în stagiunea 1873 – 1874 cântă din nou la New York, la celebra Acdemy of Music, cel mai prestigios teatru dinaintea construirii şi inaugurării Metropolitanului din 1883; în 1881 în Spania, face un amplu turneu; în 1882 încheie oficial cariera care a durat patruzeci şi cinci de ani; o peformanţă extraordinară.

În urma cercetărilor întreprinse, am reuşit să recompun, din diferite texte, aproape integral, repertoriul său. În această listă, deocamdată, pot menţiona următoarele 29 de roluri după cum urmează în funcţie de autorii şi titlurile operelor: Mozart: „Don Giovanni” (Don Ottavio); Beethoven: „Fidelio” (Florestan); Auber: „La muta di Portici” (Masaniello); Spohr: „Faust” (Ugo); Weber: „Der Freischütz” (Max); Hérold: „Zampa où la fiancée de marbre” (rolul titular); Rossini: „La Cenerentola” (Don Ramiro), „Otello” (rolul titular), „La donna del lago” (Roderick Dhu), „Mose’ in Egitto” (Amenofi), „Guglielmo Tell” (Arnoldo) „Zora” (ansamblu de piese rossiniene prezentate sub acest titlu în Rusia); Donizetti: „Il falegname di Livonia ossia Pietro il grande, Kzar delle Russie” („Tâmplarul din Livonia sau Petru cel mare, ţar al Rusiilor” – rolul titular), „Lucrezia Borgia” (Gennaro), „Poliuto” (rolul titular); Bellini: „I Capuletti e i Montecchi” (Tebaldo), „I Puritani” (Arturo), „Norma” (Pollione); Halévy: „La Juive” (Léopold); Berlioz: „Benvenuto Cellini” (rolul titular); Ricci: „Il marito e l’amante”; Meyerbeer: „Le prophète” (Jean), „Robert le diable” (Robert); Verdi: „La Traviata” (Alfredeo), „Ernani” (rolul titular), „Il Trovatore” (Manrico), „La forza del destino” (Don Alvaro); Gounod: „Faust” (rolul titular), „Sapho” (Phaon). Evident că, în multe texte, atunci când este menţionat personajul Otello fără nici-o altă precizare, trebuie să ne gândim la opera lui Rossini deoarece opera lui Verdi a fost reprezentată în premieră absolută după ce Tamberlick încheiase cariera. Mă simt obligat să fac această observaţie deoarece am întâlnit mulţi cecetători care, preluând superficial înşiruirile de roluri fără precizări specifice, au inclus personajul Otello, eronat, în lista rolurilor verdiene.

Din motive istorice, Tamberlick nu a apucat să-şi imprime vocea; anumiţi exegeţi ne sugerează a ne face o idee despre vocea lui ascultând imprimările lui Francesco Tamagno care este considerat urmaşul său. Am ascultat şi mi-am făcut şi eu o idee datorită unor raţionamente aplicate într-un context de analogie analitică pe care l-am corelat cu ceea ce s-a scris despre el şi cu repertoriul pe care l-a interpretat.

 

Caracteristicile vocalităţii sale aşa cum au fost ilustrate şi cum le-am integrat în analizele mele corelate, ar fi următoarele: forţa sonorităţii (dincolo de coardele vocale foarte puternice, am convingerea că la această sonoritate contribuia şi conformaţia lui somatică aşa cum se poate constata din fotografiile care s-au păstrat); vibrato foarte marcat, de mare densitate (acest vibrato definit „marcat” cred că era un vibrato de mare consistenţă şi foarte compact care valorifica foarte eficient timbrul în stilul belcanto şi conferea o penetranţă spectaculară a vocii în spaţiul acustic al teatrelor); limpezimea timbrului (este un parametru determinat de echilibrul perfect al ecuaţiei endocrine care i-a consimţit şi acea uluitoare uşurinţă a emisiei notelor acute şi supra-acute în registrul viril de piept în premieră absolută pentru viaţa artistică italiană); claritatea dicţiunii pe toată întinderea vocii (este un aspect foarte semnificativ deoarece ştim că dicţiunea suferă anumite deformări sau chiar alterări mai ales la extremele ambitusului, în zona gravă şi în zona acută; faptul că el manifesta această perfectă dicţiune mai ales în acut, dovedeşte echilibrul absolut al emisiei datorat atât stabilităţii perfecte ale unui laringe extrem de puternic dotat cât şi unei tehnici respiratorii în cadrul căreia sprijinul pe coloana de aer şi susţinerea acesteia se desfăşurau în condiţii atletice perfecte; din aceste motive, sunetul său foarte metalic putea deveni extrem de suplu şi elastic ceea ce îl făcea să fie deopotrivă dramatic şi liric, atât în fraza de linie cât şi în agilitate). Bravura absolută i-a permis ca să interpreteze simultan roluri dramatice şi lirice, eroice şi romantice, de linie şi de agilitate, într-un repertoriu de o impresionantă diversitate virtuozistică şi estetică; până la finele carierei a interpretat Rossini şi Verdi alternativ. Îmi imaginez ce trebuia să fie în interpretarea sa rolul Don Ottavio din „Don Giovanni” de Mozart pe care l-a realizat la Petersburg având în rolul lui Don Giovanni pe miticul bas Luigi Lablache, care, în 1827, cântase „Recviem” de Mozart la funeraliile lui Beethoven ...

Cronicarii timpului său scriau despre Enrico Tamberlick folosind termeni superlativi: figură scenică de extraordinară frumuseţe; foarte impozant pe scenă; talent actoricesc de mare convingere; foarte adecvat personajelor eroice ale romantismului.

S-a scris despre Tamberlick că l-a eclipsat la Londra pe marele tenor Mario „nome d’arte” al lui Giovanni Matteo De Candia (Cagliari, 17 octombrie 1810 – Roma, 11 decembrie 1883); acesta era unul dintre cei mai renumiţi tenori italieni ai secolului al XIX-lea foarte iubit mai ales de publicul francez şi englez; Tamberlick l-a eclipsat pe Mario în operele „La donna del lago” şi „Otello” (duetele cu Jago) de Rossini. Unicul tenor rival al lui Tamberlick a fost Enrico Calzolari (Parma, 22 februarie 1822 – Milano, 1 martie 1888) renumit pentru agilităţi şi morbiditatea sonorităţii, considerat ultimul tenor al marii şcoli italiene din secolul al XIX-lea; dar trebuie să menţionez că Enrico Calzolari i-a fost rival lui Tamberlick fără a-l eclipsa, amândoi coexistând foarte demn în repertoriul comun aşa cum am citit în unele texte.

Enrico Tamberlick, datorită prestigiului determinat de faima sa artistică, devenise o figură socială cu mare greutate motiv pentru care a activat într-o politică liberală în Italia în cadrul aşa numitei tradiţii liberale moderate caracteristică mişcări numite Risorgimento; aceste forţe politice liberale au fost protagoniste în procesul care a dus, în 1861, la unificarea Italiei; prin această militanţă, Tamberlick a acţionat efectiv contra autorităţilor habsurgice sub a căror dominaţie se afla Lombardia şi Milano cu Teatro alla Scala unde marele artist nu a cântat nici-odată; poate fi şi politica un motiv dincolo de aranjamentele manageriale din totdeauna ... Dar, cu toate acestea, valoarea şi prestigiul lui s-au impus şi a rămas în istorie drept acea personalitate care a influenţat fundamental teatrul liric şi estetica vocalităţii contribuind la evoluţia grandioasă a stilului în opera lirică.

În 1865 a refuzat propunerea de a fi numit director al Teatrului din Madrid; mai târziu a trăit la Madrid câţiva ani conducând o manufactură de arme; era şi un foarte abil om de afaceri; a ştiut să administreze foarte bine onorariile sale astronomice şi să investească eficient capitalul; la sfârşitul vieţii a lăsat o avere imensă evaluată în aur. După moartea sa, la Paris, la 13 martie 1889, presa vremii din Franţa dar şi din Italia, au publicat faptul că se prezentaseră la Paris doi renumiţi avocaţi români, Ghiţă Mârzescu şi Alexandru Bădărău, fost ministru, care aveau mandat de reprezentare din partea rudelor colaterale ale lui Tamberlick de la Iaşi; aceste rude doreau să facă parte din moştenitorii bogatului defunct dar nu ştiau că la Paris, marele artist avea două fiice naturale care au fost moştenitoarele lui chiar dacă el nu apucase să lase un testament, murind pe neaşteptate.

L-am definit pe Enrico Tamberlick tenorul revoluţionar şi am încercat prin acest profil analitic, artistic, uman şi istoric, să demonstrez condiţia şi calitatea a personalităţii sale al cărui drum legendar avea să înceapă într-o ... clipă astrală ... când un italian sensibil s-a entuziasmat fără să îşi imagineze câtuşi de puţin de importanţa covârşitoare a gestului său de pasionat umanism dedicat unei voci frumoase ascultate ... într-un ... grajd la Botoşani ... 

REVISTA MUZICALĂ RADIO, 13.03.2014