ATTILA de Verdi în deschiderea stagiunii 2018/2019 la Teatro alla Scala din Milano

 

Deschiderea stagiunii 2018/2019 la Teatro alla Scala din Milano

Deschiderea stagiunii la Teatro alla Scala din Milano continuă să fie un eveniment urmărit cu un anumit interes, în Italia, din păcate, poate mai puțin, dar în străinătate ceva mai mult, chiar dacă nivelul artistic al marelui teatru a scăzut în ultimul sfert de secol, treptat, ajungând în zilele noastre la o cotă artistică foarte discutabilă. Și totuși, prin ceea ce reprezintă pentru istoria universală a operei lirice, Teatro alla Scala din Milano rămâne un simbol cel puțin pentru marea tradiție glorioasă ce s-a perpetuat și menținut până pe la jumătatea anilor '90.

Anul acesta, la 7 decembrie ... Sant'Ambrogio ... patronul orașului Milano, Sfântul Ambrozie, serata inaugurală a stagiunii 2018/2019, a avut ca titlu ATTILA de Verdi într-o nouă producție sub conducerea muzicală a lui RICCARDO CHAILLY, în regia lui DAVIDE LIVERMORE, cu scenografia lui GIO' FORMA, costumele lui GIANLUCA FALASCHI și luminile lui ANTONIO CASTRO. În distribuția unică a producției au luat parte basul rus ILDAR ABDRAZAKOV în rolul titular, soprana spaniolă SAIOA HERNANDEZ în rolul Odabella, baritonul român GEORGE PETEAN în rolul Ezio, tenorul italian FABIO SARTORI în rolul Foresto; în cele două roluri mai mici au cântat FRANCESCO PITTARI (Uldino) și GIANLUCA BURATTO (Leone).

Directorul muzical al teatrului de câțiva ani, dirijorul RICCARDO CHAILLY, a dorit, printre altele, în cadrul strategiei sale de conducere, readucerea în atenția publicului și a exegeților a operelor verdiene de început reunite muzicologic prin formula il Primo Verdi (cel dintâi Verdi). Iar pentru acest deziderat, a decis ca aceste opere să fie programate chiar la inaugurare de stagiune. În urmă cu trei ani, stagiunea 2015/2016, se deschidea cu GIOVANNA D'ARCO care este cea de a șaptea operă verdiană iar anul acesta cu ATTILA, a noua operă. Ultima inaugurare scaligeră cu o operă de început mai puțin reprezentată a lui Verdi a fost la 7 decembrie 1961 cu LA BATTAGLIA DI LEGNANO. Capodopera MACBETH (a zecea operă) marchează o zonă de tranzit în parcursul componistic verdian prin faptul că face parte din grupul lucrărilor de început care s-au impus de-a lungul istoriei reprezentându-se foarte des în lume.

De cincisprezece ani, programele mele se desfășoară la București în această perioadă, motiv pentru care am avut marea bucurie de a fi invitat în transmisiunile Euradio în direct de la Teatro alla Scala din Milano cu prilejul seratei inaugurale. Am început cu MOÏSE ET PHARAON de Rossini în versiune franceză la 7 decembrie 2003 și, ținând cont că deschiderea din anul 2004 cu EUROPA RICONOSCIUTA de Salieri a fost transmisă de Radiodifuziunea noastră ulterior, recenta serată este cea de a 15-a inaugurare comentată de mine alături de distinsul muzicolog și redactor Dr. LUMINIȚA ARVUNESCU cu care am comentat cele mai multe directe de radiofonice de la Scala dar și de la Bayreuther Festspiele în cursul verilor, parcurgând împreună un semnificativ arc de timp istoric și artistic sub auspiciile unei minunate prietenii și colaborări instaurate între noi.

Este deja recunoscut faptul că, de fiecare dată, atât pentru Scala ori Bayreuth cât și pentru alte transmisiuni, aduc în comentariile mele informații și documente sonore ale artiștilor români și internaționali a căror personalitate este direct legată de respectivul eveniment. Întrucât anul acesta, pentru a doua oară consecutiv, aveam un artist român la inaugurarea stagiunii, am considerat o datorie de onoare să evoc în ordine cronologică românii care au luat parte la inaugurări de-a lungul istoriei Scalei. Artiștii români care au cântat în deschiderea stagiunii la Scala au fost: 1890 Hariclea Darclée – ”Le Cid” de Massenet – Climene; 1946 Lucia Turcano (Lucia Bercescu Țurcanu) – ”Nabucco” – Abigaile; 1951 Luciano della Pergola – ”I Vespri Siciliani” de Verdi – Danieli; 1952 Luciano della Pergola – ”Macbeth” de Verdi – Malcolm; 1972 Viorica Cortez – ”Un ballo în maschera” de Verdi – Ulrica; 1995 Adina Nițescu – ”Die Zauberflötte” de Mozart – Erste Dame; 1996 Adina Nițescu – ”Armide” de Gluck – Phénice, Demonio, Lucinda; 2017 Judit Kutasi – ”Andrea Chénier” de Giordano – Madelon; iar în 2018 George Petean – ”Attila” de Verdi – Ezio. Se cuvine să ofer câteva date despre ... Luciano Della Pergola (București, 23 iunie 1910 – Montreal, 13 mai 1991). A fost un tenor, fiul tenorului Alberto Della Pergola, italian naturalizat în România, unul dintre membrii fondatori ai Operei Române. Luciano della Pergola a studiat la Academia Regală de Muzică din București cu tatăl său și a debutat în rolul Spoletta din ”Tosca” de Puccini în anul 1931; după ce s-a afirmat într-o serie de roluri secundare, a început de foarte tânăr activitatea didactică și a înființat în anul 1942 un conservator particular – Conservatorul Della Pergola – care a funcționat la București până în 1947 când a plecat din țară împreună cu soția sa, Edith, soprană, care îi fusese studentă. Ajuns în Italia, la Milano, a beneficiat de ajutorul acordat de marele dirijor Jonel Perlea care devenise director muzical la Teatro alla Scala colaborând în roluri secundare dar pe care le-a interpretat într-o manieră impecabilă muzicală și teatrală apărând în foarte multe spectacole scaligere ca și în aproape toate teatrele italiene. Ținând cont că este un italian născut, crescut și format în limba română simultan cu limba sa maternă, născut din părinți italieni naturalizați și foarte activi în România, am considerat demn faptul de a-l integra în această listă istorică.

Dacă prima artistă româncă participantă la o deschidere de stagiune la Scala a fost Hariclea Darclée, la 26 decembrie 1890, cu prilejul debutului său scaliger în opera ”Le Cid” de Massenet, la peste un secol și un sfert, avem bucuria ca la recentele inauguări de stagiune la Scala să cânte Laureați ai Concusrului Internațional de Canto Hariclea Darclée, nume precum tenorul Francesco Meli, laureat al Premiului I (2015 ”Giovanna d'Arco” de Verdi), mezzosoprana Judit Kutasi, laureată a Premiului III (anul trecut în ”Andrea Chenier” de Giordano) iar anul acesta baritonul George Petean, Laureat al Marelui Premiu Darclée, la debutul său scaliger. Nimic nu este întâmplător! Îmi place să subliniez acest lucru mereu! În arhivele Scalei cercetate de mine am descoperit un record pe care l-am anunțat de multe ori și o fac ori de câte ori este cazul: dintre sopranele afirmate la Scala, Hariclea Darclée și Mariana Nicolesco au cel mai mare număr de premiere absolute sau prime interpretări în Scala. Iar la un secol de la parabola artistică a legendarei soprane românce, marea noastră artistă Mariana Nicolesco a ctitorit Festivalul și Concursul Internațional de Canto Hariclea Darclée devenind mentorul la cel mai înalt nivel din lume al tinerelor generații de artiști lirici. Laureații străini și români ai Concursului Darclée fac cariere internaționale de prestigiu afirmându-se în cele mai mari teatre ale lumii inclusiv Scala din Milano și Metropolitan din New York.

Referitor la încadrarea istorică, ATTILA este ce de a IX-a operă verdiană care a avut premiera absolută la 17martie 1846 la Teatro La Fenice din Venezia; premiera a fost un mare succes și au urmat reprezentări la Trieste și Milano, la Scala, în deschiderea stagiunii 1846/1847 unde s-au desfășurat 31 de reprezentații în entuziasmul publicului; în 1849 opera revine la Scala într-o nouă montare tot în inaugurarea stagiunii într-un moment istoric și politic deosebit și de înalt patriotism, în acea perioadă risorgimentală precedentă Proclamării Regatului Italiei de la 17 martie 1861, practic în ziua când se împlineau 15 ani de la premiera absolută a lucrării. Libretul realizat de Francesco Maria Piave și Temistocle Solera s-a bazat pe tragedia Attila, König der Hunnen (1809) de Zacharias Werner, poet romantic, devenit preot catolic. În colaborarea cu libretiștii, față tragedia lui Werner, Verdi a dorit o atenuare a diferenței dintre integritatea brutală a lui Attila și moralitatea contradictorie adversarilor săi italieni. Elaborarea libretului a ținut cont de evenimentul istoric al întâlnirii dintre Attila și Papa Leone I la Mincio lângă Verona. Pe un mal al râului cu același nume, se afla Attila în fruntea unei imense și puternice armate, cu intenția de a cuceri Italia Centrală și mai ales Vaticanul; pe celălalt mal se afla Papa Leone I în fruntea unei mici armate, deloc puternică și având cu el întreaga suită de înalți prelați. În fața evidentei diferențe de capacitate militară dintre cele două armate, Papa Leone I împreună cu suita sa și oștenii armatei sale, au îngenunchiat rostind rugăciuni către Cel Atotputernic cu intenția de a se supune acestei cotropiri dacă Voința Divină consideră că trebuie să se întâmple așa. Attila, privind fix scena de pe malul celălalt și mai ales uitându-se la ponteficele în genunchi, după câteva minute de ... nemișcare ... a ordonat imensei sale armate ... retragerea ... renunțând la planul de cucerire a Vaticanului și a Italiei Centrale. Acest fapt real al istoriei a rămas ca un miracol divin despre care se scrie și astăzi în cărțile de istorie. Personajul Leone din distribuție care interpretează o voce misterioasă percepută de Attila este practic Papa Leone I; Verdi a fost impresionat de această reală întâmplare; la vremea aceea, un compozitor nu putea face dintr-un pontefice un personaj într-o operă; din acest motiv, personajul respectiv se numește simplu ... Leone ...

Vocalitatea verdiană în această operă este de o foarte mare dificultate și tocmai din acest motiv, după 15 ani de reprezentare destul de frecventă în Italia, în Europa, America și chiar și în Australia (1846 – 1861), asupra acestei opere s-a așternut tăcerea timp de ... un secol ... începând să fie din nou reprezentată în teatre din anul 1962 când dirijorul Bruno Bartoletti o realizează la Teatro Comunale din Firenze cu un cvartet de artiști extraordinari: Margherita Roberti (Odabella), Boris Christoff (Attila), Giangiacomo Guelfio (Ezio) și Gastone Limarilli (Foresto). În cadrul profilului componistic manifestat în primele sale lucrări, Giuseppe Verdi a avut compozitori precursori în Niccolò Jommelli, Christoph Wilibald Gluck, Luigi Cherubini și Gaspare Spontini, fiind animat de idealul perpetuării marii opere clasice și, în mod deosebit a creației compozitorilor italieni. A avut însă și compozitori de stimul în triada belcantistică precedentă etapei sale de creație; de la Gioacchino Rossini a preluat admirabil ornamentele de subliniere expresivă emotivă, de la Gaetano Donizetti recitativele viguroase și cabalettele intense, iar de la Vincenzo Bellini poezia cantilenei de linie în cavatine de un farmec sublim. Geniul său muzical în conjuncție cu o inspirație fantastică radicată în patrimoniul melodic folcloric italian, a făcut ca Verdi să aplice o fascinantă elasticizare muzicală prin agilitățile belcantistice de toate tipurile agogice conferind agregatului său armonic o elegantă suplețe cu menționerea grandorii muzicale a înaintașilor clasici italieni și străini. În acest context, Giuseppe Verdi inaugurează romantismul operei lirice atât în școala italiană cât și în cea franceză ținând cont de numeroasele sale opere prezentate atât în versiune italiană cât și franceză.

Muzicologia spiritului componistic verdian ne relevă în prima etapă a carierei sale o amplă utilizare de tonalități energice, robuste, precum Do, Sol, Re în care este foarte greu de cântat dar și a unor tonalități tranzitorii enarmonice ale sistemului tonal precum Fa #/Sol b. Metroritmiile abrupte în recitative și cabalette cu multe sincope, contratimpi și chiar sincope contratimpate pe intervale de toate tipurile cu multe salturi ample, chiar la peste o octavă, au conferit un profil muzical cu totul deosebit caracterului personajelor din această operă, oameni cu un anumit mod de comportare și care au trăit în secolul al V-lea d.H.

Interpreții actualei producții sunt artiști afirmați ai teatrului liric contemporan, fie că este vorba de veterani ori artiști maturi în carieră, fie că sunt debutanți în respectivele roluri și la Scala.

Dirijorul Riccardo Chailly împlinește patru decenii de colaborare cu Scala. Încă de la preludiul prologului, am fost impresionat de acuratețea expresivă a lecturii sale dirijorale foarte aderentă scriiturii verdiene și, în același timp, stimulând în membrii partidelor orchestrale, expresivități sonore și timbrale perfect corespunzătoare discursului muzical verdian. O mențiune în plus de foarte mare importanță se cuvine să fac referitor la faptul că Chailly a urmărit admirabil evoluția vocilor, le-a însoțit cu un acompaniament permanent calibrat pulsului vocal și cu o grijă extraordinară în a rezolva ad hoc unele modulații orchestrale atunci când interveneau unele momente cu dificultăți intempestive ale vocilor – basul, soprana, tenorul – dar nu și baritonul care a cântat fără nici-un fel de astfel de probleme. Respectivele voci s-au confruntat cu partituri de cea mai mare dificultate virtuozistică.

Basul Ildar Abdrazakov se află la apogeul unei prestigioase cariere internaționale desfășurate în toate marile teatre ale lumii iar la Scala este la cea de a treia inaugurare de stagiune după ce a interpretat pe această scenă un vast repertoriu: La forza del destino, Macbeth, Samson et Dalila, Iphigénie en Aulide, Fidelio, Moïse et Pharaon, Carmen, Lucia di Lammermoor, Les contes d’Hoffmann, Le nozze di Figaro, Don Carlo, Ernani și numeroase concerte. Rolul Attila din opera verdiană l-a mai interpretat și la Gran Teatro del Liceu din Barcelona. În interpretarea rolului Attila, basul rus a avut întreaga zonă centrală a ambitusului opacă; atacurile sale au fost imprecise cu instabilități ale poziției de rezonanță și cu alterări timbrale în zona centro-înaltă mergând până la o anumită discretă stridență în zona acută. Abdrazakov nu a dovedit un dozaj de funcționalitate optimală în acest rol care îl solicită mult în octava superioară și, din acest motiv, în octava inferioară au apărut niște derapaje de impostație cu artefacte timbrale pe sunete din zona centro-gravă. Attila este un rol cu totul deosebit față de toate celelalte roluri abordate de el până acum și, de aceea, ar fi avut nevoie de elaborare unei anumite strategii tehnice. Participarea sa afectivă la interpretare a fost plină de intenție interesante dar, în anumite momente, intensitatea teatrală punea în pericol echilibrul tehnic vocal.

Soprana Saioa Hernández, debutantă la Scala, abordează rolurile verdiene din repertoriul spinto și dramatic după experiențe în belcanto, tardoromantism și verism din primii ani ai carierei; este în cursul unei prestigioase cariere internaționale care, după debutul la Scala ar putea lua o amploare mai mare; interpretarea sa din seara inaugurală a stagiunii scaligere a demonstrat că a abordat rolul Odabella într-o condiție vocală incomplet constituită pentru vocalitatea de soprană dramatică de agilitate. Dacă în frazarea de linie a cavatinei de factură belcantistică, glasul său s-a adaptat bine și i-a permis anumite efecte expresive interesante, în frazarea de agilitate dramatică s-a aflat într-o evidentă dificultate, instalându-se oboseala fizică laringiană cu compromiterea interpretării; când intra în astfel de dificultăți, soprana manifesta o respirație greoaie până la dispnee cu intonație vulnerabilă și stridență pe notele înalte.

Tenorul Fabio Sartori în rolul Foresto a etalat un material vocal de calitate dar lipsit de acea organizare vocală care să guverneze tehnic și stilistic o interpretare echilibrată. Unele fraze au fost interpretate frumos și chiar emoționant în timp ce altele s-au aflat la limită cu flagrante vulnerabilități în zona de pasaj și în acut unde oboseala vocală punea în pericol chiar intonația.

Baritonul George Petean în rolul Ezio, a fost de departe triumfătorul seratei atât sub aspect vocal tehnic cât și muzical, muzicologic și stilistic și, din acest motiv, satisfacțiile numeroase la cel mai înalt nivel pe care mi le-a oferit mă determină să-i dedic segmentul analitic cel mai amplu. O declar din toată inima așa cum am făcut-o și în comentariile mele la Radio România Muzical la transmisiunea radiofonică în direct de la Scala. Vocea lui Petean a fost compactă, echilibrată, omogenă, cu o emisie perfect controlată datorită căreia sonoritățile sale au fost egale în toate registrele, grav, central și acut. George Petean cu glasul lui de baritenor s-a aflat în largul lui într-un rol precum Ezio căruia Verdi i-a conferit o partitură foarte înaltă cu o valorificare predominantă a octavei superioare. În acest sens baritonul nostru a avut acces cu generozitate la un registru înalt și acut spectaculare pe care le-a onorat în totalitatea măsurii sale vocale. Am remarcat cu bucurie, atât eu cât și Luminița Arvunescu, o ponderație orientată spre echilibrul unei linii de canto de o nobilă eleganță pe fundalul unui comportament tehnic foarte calm și sigur pe sine ceea ce a amplificat glorios spectacularitatea frazării sale. O eleganță pe care Petean și-a însușit-o printr-un îndelungat studiu cu baritonul Giorgio Zancanaro, el însuși un mare interpret al lui Ezio și chiar la Scala sub bagheta lui Riccardo Muti. Într-un astfel de context, interpretarea generalului roman Ezio a atins o grandoare binevenită pentru personaj așa cum l-a conceput George Petean. Atât în recitative cât și în părțile cantabile din duetul cu Attila, George Petean a avut sublinieri expresive perfect aderente contextului dramaturgic și muzical al rolului său. În motivul, de două ori repetat în duetul cu Attila, Avrai tu l'universo, resti l'Italia, resti l'Italia a me, Petean a realizat un memorabil punct culminant în care coloana sa sonoră a răsunat maestoasă pe acel dificil arpegiu în Fa major, având un apogeu tehnic și estetic pe tonica fa1. Actul al doilea începe cu recitativul, cavatina și cabaletta lui Ezio, adevărată piatră de încercare; spuneam în transmisiune că aceasta și aria lui Ford din Falstaff sunt cele mai grele arii de bariton verdian datorită țesăturii lor foarte înalte. Recitativul Tregua è cogl'Unni este un recitativ lung, dificil prin amplasarea tonală a motivelor și prin exigența interpretativă în expresivitate diferențiată a multiplelor repere dramaturgice; pronunția italiană foarte bună și nuanțarea fiecărui cuvânt au fost în detaliu muzical și teatral. Am remarcat și o inteligentă alternanță între un vibrato elastic și energic și un altul mai compact în funcție de incidența teatrală. Iar la final de recitativ se află o frază care solicită sol1 într-o linie scalară pe respectiva cvintă perfectă superioară do1 – sol1; acuta este apoi urmată de o agilitate lent cadențată pe cuvântul estremo. Am remarcat și o inteligentă alternanță între un vibrato elastic și energic și un altul mai compact în funcție de momentul muzical și teatral. Acuta lui Petean a fost perfectă iar cadența de agilitate finală a recitativului ilustrată cu gust muzical și stilistic. A urmat cavatina într-un andante de o impresionantă cantabilitate Dagl'immortali vertici într-o versiune alternativă revizuită filologic – Dagl'immortali culmini – și unde, chiar la momentul în care începe linia vocală, Verdi a prescris în partitură ... grandioso ... Iar George Petean a fost cu adevărat grandios în această cavatină. Motivul Roma nel vil cadavere ... a avut un relief amplu grație unui energic fa1 atins într-o cromatică mib1-mi1-fa1; iar acele nuanțe indicate în partitură cu termenul smorzato (un efect sonor de mezzavoce în diminuendo) au reușit la maxima limpezime timbrală ceea ce dovedea echilibrul perfect al tehnicii de cânt datorită căruia glasul nu obosește așa cum s-a întâmplat la ceilalți trei protagoniști). Cabaletta E' gettata la mia sorte în allegro giusto a fost interpretată impecabil cu riguroasă aderență la toate indicațiile inclusiv acele allargando pe care Verdi le solicită în zona acută la final de frază deci în cel mai dificil context tehnic. În finalul cabalettei, George Petean încheie emițând un perfect sib1 deci la octava superioară față de ce este scris în partitură, bravură vocală tipică a unei vocalități de baritenor perfect adaptată registrului baritonal. Este o performanță care nu s-a mai auzit la Scala și, în general, în Italia de la Piero Cappuccilli și pe care George Petean a reactualizat-o în glorie!

Am urmărit spectacolul cu partitura și am notat reperele analitice de bază de la care au pornit comentariile mele în transmisiune și apoi în această recenzie. Regret pentru ceilalți trei protagoniști dar nici-unul dintre ei nu mi-au oferit atâtea repere frumoase și emblematice așa cum mi-a oferit interpretarea lui George Petean. Și încă nu le-am abordat pe toate limitându-mă la cele mai reprezentative.

George Petean a debutat la Scala după aproape două decenii de carieră începută în etape progresive în teatrele germane unde și-a însușit o disciplină muzicală, artistică și etică grație căreia, treptat, s-a afirmat în teatre din ce în ce mai importante ajungând la Wiener Staatsoper, Opéra de Paris, London Royal Opera House și Metropolitan din New York. Toată această primă parte a carierei sale o datorează Doamnei Luisa Petrov, care i-a fost prim agent și afectuos sfătuitor îndreptându-l și către Giorgio Zancanaro pentru studiu și perfecționare. Pe temelia acestei prime lungi etape, artistul român a reușit ulterior să evolueze și să amplifice desfășurarea carierei sale ajungând acum la Teatro alla Scala din Milano în condițiile unui artist tânăr dar deja format pentru acest nou salt al carierei. Am citat de multe ori o frază celebră rămasă de la Maria Callas care spunea: Alla Scala și viene già fatti e non da farsi! (La Scala se vine deja formați și nu pentru a se forma!). Iar George Petean a demonstrat că este artistul format căruia Scala i-a deschis larg porțile în acest moment glorios al carierei sale!

Regizorul David Livermoore care colaborează de șase ani cu Chailly la Scala și în alte teatre din lume, a amplasat acțiunea regiei sale în perioada dintre cele două războaie mondiale din secolul trecut; o astfel de intervemție, poate ar fi interesantă pentru acele opere al căror libret nu este plasat într-o anumită epocă istorică; aici este însă vorba de Attila și de personaje reale care au trăit în secolul al V-lea d.H. Anumite aspecte excesive precum amplasarea acțiunii într-un bordel unde ar fi fost o scenă de profanare a unei statui reprezentând pe Fecioara Maria, au stârnit protestele lui Giosuè Berbenni, primarul orășelului Cenate Sotto de lângă Bergamo, personalitate politică locală dar și absolvent al Conservatorului la secția de Compoziție pentru Orgă; în urma vizionării unei prezentări pe Youtube a concepției regizorale, a adresat conducerii Scalei o scrisoare de protest cu expresa rugăminte de a fi eliminată respectiva scenă blasfemă lucru care a fost obținut în urma acestei atitudini mai ales că scrisoarea lui a fost preluată de foarte multe jurnale italiene.

Este foarte interesant faptul că, anul 1847, Giuseppe Verdi, semna o scrisoare în care spunea: Allo scopo di impedire le alterazioni che si fanno nei teatri alle opere musicali, resta proibito di fare nelle mie opere qualunque intrusione, qualunque mutilazione, insomma qualunque alterazione che richiegga il più piccolo cambiamento, sotto la multa di cento franchi che io esigerò per qualunque teatro ove sia fatta l'alterazione (Cu scopul de a împiedica alterările care se fac în teatre operelor muzicale, rămâne interzis a se face în operele mele orice fel de intruziune, orice fel de mutilare, în fine, orice alterare care să ceară cea mai mică schimbare, sub amenda de 100 de franci pe care o pretind oricărui teatru unde se va face alterarea).

Ceea ce se întâmplă astăzi în teatrul liric cu regiile așa zise moderne a determinat o completă deviere a libretelor cu niște vulgarizări atingând paroxismele pornografice. Atitudinea primarului Berbenni a avut un efect favorabil care confirmă că se poate lua atitudine și se poate protesta invocând valorile absolute ale muzicii și ale libretelor din teatrul liric. Recent, marea artistă Ileana Cotrubaș și soțul său, dirijorul Manfred Ramin au publicat un volum extraordinar de valoros intitulat Die manipulierte Oper (Opera manipulată) și în care au luat o atitudine energică împotriva tuturor absurdităților care se produc în teatrul liric contemporan. Am deplina convingere că astfel de atitudini vor putea determina o reabilitare culturală și socială a operei lirice aflată astăzi într-un grav stadiu de decădere chiar și în marile teatre de tradiție din lume. Într-adevăr foarte inspirat acest titlu ... Die manipulierte Oper ... Teatrul Liric contemporan este, în anumite circumstanțe, foarte manipulat în ceea ce privește elaborarea distribuțiilor, acceptarea regiilor, campania de publicitate, prelucrarea unor coloane sonore ale unor producții filmate difuzate după spectacole și chiar cronicile care apar pretutindeni și ale căror autori tratează foarte superficial realitatea adevărurilor artistice și mai ales vocale. Die manipulierte Oper cu tot ce au dezbătut și aprofundat în acest volum cele două mari personalități ale operei lirice, Ileana Cotrubaș și Manfred Ramin, trebuie lansată editorial în toate limbile și mai ales în limbile de mare circulație pentru a se putea declanșa un foarte necesar proces de reabilitare culturală muzicală și spirituală a patrimoniului istoric reprezentat de teatrul liric.

Închei însă cu legitima bucurie a faptului că, prin gloriosul debut scaliger al baritonului George Petean, Patrimoniul Vocal Românesc a adăugat o nouă pagină valoroasă!

REVISTA MUZICALĂ RADIO 18.12.2018