GERTRUDE ... sau ... ENIGMA HAMLET ... rezolvată după patru secole ...

 

Teatrul Național Ion Luca Caragiale a inaugurat stagiunea 2023/2024 în seara de duminică 29 octombrie cu piesa GERTRUDE de Radu F. Alexandru într-o premieră absolută al cărei succes de public și de presă a impus-o ca pe un eveniment extraordinar. 

RADU F. ALEXANDRU

 

În regia magistrală lui Silviu Purcărete și scenografia realizată de Dragoș Buhagiar care a asigurat și Lighting design cu mult rafinament și foarte inspirat tuturor situațiilor, au evoluat o admirabilă garnitură de actori din care au făcut parte Claudiu Bleonț (Gertrude), Marius Manole (Hamlet), Marius Bodochi (Duhul), Lari Giorgescu (Ofelia), Mircea Rusu (Claudius), Alexandru potocean (Horațio), Paul Chiribuță de la Teatrul ”Toma Caragiu” din Ploiești (Polonius). 

 

SILVIU PURCĂRETE

Muzica originală fascinantă și perfect aderentă atmosferei dramei a fost realizată de Vasile Șirli, un adevărat maestru inspirat și talentat; coregrafia lui Florin Fieroiu a contribuit plenar la realizarea producției împreună cu Daniel Mateescu, Ștefan Dumitra (asistenți lightind design); se cuvine să menționez pe Mădălina Ciupitu (producător delegat), Viorel Florea, Silviu Negulete (regia tehnică) și Petronela Purima (sufleor). 

DRAGOȘ BUHAGIAR

 

William Shakespeare (1564 – 1616), dramaturg și poet considerat cel mai important scriitor englez și cel mai mare dramaturg al culturii europene occidentale, a scris acum peste patru secole HAMLET (1600 – 1602), o dramă dominantă în cadrul aproape patruzeci de piese ale sale. Povestea teatrală lui Hamlet, întemeiată pe legenda lui Saxo Grammaticus, a câștigat de-a lungul vremurilor interesul, admirația și chiar pasiunea publicului; personajul nefericitului prinț al Danemarcei a fost tentația a numeroase aprofundări filosofice și psihologice devenind obiect de studiu chiar și pentru reprezentanții psihanalizei. Siegmund Freud a elaborat o analiză pornind de la ezitările lui Hamlet în ceea ce privește datoria răzbunării; aceste ezitări s-ar fi datorat scrupulelor sale în baza cărora prințul nu s-ar fi considerat superior criminalului asupra căruia ar fi trebuit să îndrepte răzbunarea sa. Freud atribuie lui Hamlet chiar o ... înclinație oedipiană ... față de mama sa care l-ar fi împiedicat să-l pedepsească pe Claudius, unchiul criminal, devenit ulterior soțul mamei sale. Dar nici-una din analizele aplicate lui Hamlet nu au reușit să ofere vre-o revelație dincolo de ceea ce ne oferă drama lui Shakespeare. 

VASILE ȘIRLI

 

Radu F. Alexandru aprofundează această dramă și analizează toate aspectele misterioase, punctele de inflexiune nerezolvate și marcate de aspecte a căror incompletă limpezime derutează gândirea în tentativele de a descoperi și a vedea dincolo de ceea ce se poate crede că ar fi ... destul ... Radu F. Alexandru răzbate dincolo de acest ... destul ... pătrunde cu o minuțioasă analiză personajele și observă atent relațiile dintre ele; reușește magistral să încadreze datele analizate în anumite ... unghiuri relaționale ... care declanșează un admirabil mecanism al gândirii intuitive punând în aplicare filtrele unei reelaborări dramaturgice geniale prin care apar intenții și sensuri noi în comportamentul și relația personajelor ... doar ... șapte ... din cele 18 personaje ale dramei lui Shakespeare cărora li se alătură o mulțime de alte personaje secundare sau efectiv momentane în desfășurare. Astfel cercetarea pentru aflarea adevărului operează o esențializare aplicată strict celor ... șapte personaje ... și atinge o suprinzătoare finalitate ... Nu doresc să dezvălui nimic din ceea ce ne oferă revelațiile autorului ... Piesa trebuie vizionată, asimilată, trăită în spațiul vital al teatrului și chiar citită înainte pentru o prelabilă pregătire ... 

 

Radu F. Alexandru este ... genial ... iar această ... genialitate ... este expresia personalității sale poliedrice de matematician, filosof, dramaturg, prozator, eseist, cronicar teatral, cineast, scenarist, politician. Toate aceste valențe identitare ale personalității sale reprezintă parcursuri formative îndelungate și încununate de experiențe intense care au dezvoltat o forță explorativă specială spiritului său analitic cu care a decodificat Hamlet al lui Shakespeare. Geniul este un lung drum al răbdării afirma cândva Joseph Schalk, unul dintre marii dirijori de la celebra Wiener Staatsoper. Iar personalitatea lui Radu F. Alexandru a conferit răbdării o aură de înțelepciune. 

CLAUDIU BLEONȚ 

Gertrude, devenită personajul titular en travestì a fost realizat magistral de către Claudiu Bleonț care cu seriozitate, eleganță și consistență actoricească a nuanțat toate trăsăturile reginei malefice devenită motorul cauzal al dramei. Fiecare replică, fiecare nuanță și inflexiune a interpretării sale, fiecare gest a avut un unghi expresiv precis orientat spre caracterizarea umană a personajului căruia i-a dat o forță de caracter și o intensitate temperamentală impresionante. Arta lui Bleonț nu a avut nimic caricatural sau ironic așa cum se întâmplă în ipostazele artistice en travestì. Alegerea lui Bleonț pentru acest rol a stimulat în mine o mare curiozitate. Când am urmărit interpretarea lui am înțeles necesitatea umană și artistică a acestei alegeri. Mi-am amintit cum, în urmă cu foarte mulți ani, marele tenor Giuseppe Di Stefano cu care am fost foarte bun prieten, la întrebarea mea despre prima impresie produsă la întâlnirea cu legendara soprană Maria Callas, mi-a răspuns: Era în 1951, în Mexico City, la o repetiție cu ”Tosca” de Puccini. Când am acultat-o cântând, am rămas șocat de faptul că, în ciuda farmecului feminin, acea femeie avea un ... canto virile ... cânta ca un bărbat. Am înțeles de la Di Stefano că Maria Callas avea o forță a personalității artistice tot atât de energică și autoritară asemenea unui bărbat. Și acest fapt este unul din numeroasele argumente în favoarea măreției acestei artiste. Amintindu-mi de acest episod, când am citit piesa lui Radu F. Alexandru și apoi am văzut personajul lui Belonț în concepția regizoarală a lui Silviu Purcărete, am înțeles că această Gertrude era o femeie de o forță și o agresivitate care depășea orice limită maximă feminină și deci teatral avea nevoie de forța de caracter și de temperament a unui bărbat. Silviu Purcărete a imprimat actorilor un anumit limbaj gestual în perfectă concordanță cu limbajul teatral al interpretării lor. 

LARI GIORGESCU

La polul opus maleficei Gertrude, am admirat personajul Ofelia interpretat tot en travestì de către Lari Giorgescu ilustrând teatral o fragilitate trăită cu o intensitate interioară debordantă depășind limitele forței feminine, condiție teatrală care s-a realizat perfect en travestì.

După spectacol am discutat cu Silviu Purcărete care s-a arătat plăcut impresionat de evocarea lui Giuseppe Di Stefano despre Maria Callas prin care omagiam alegerea sa pentru interpretarea acestor două roluri de către cei doi actori. 

MARIUS MANOLE

 

Marius Manole a fost înduioșător în rolul Hamlet trăind cu maximă intensitate toată agitația interioară a personajului și multiplele inflexiuni psiho – afective de la gingășia interioară la accesele de furie. Am urmărit cu emoție și suspense un personaj pe care îl credeam deja perfect cunoscut și care mi se revela absolut nou și cu inedite situații și contexte relaționale. 

ALEXANDRU POTOCEAN

 

Alături de Hamlet, prietenul său fidel și intim Horațiu a fost creat cu juvenilă exuberanță și devotatament uman de către talentatul Alexandru Potocean. 

MIRCEA RUSU

 

Mircea Rusu a realizat în rolul Claudius o creație marcată de numeroase și puternice nuanțe emotive și robuste inflexiuni caracteriale relevând tensiunea interioară a travaliatului său personaj. 

PAUL CHIRIBUȚĂ

 

Paul Chiribuță a interpretat rolul lui Polonius exprimându-se convingător în numeroase situații absolut noi și perfect integrate în noutatea pe care ne-a adus-o această piesă. 

MARIUS BODOCHI

Duhul a fost impresionant redat de către experimentatul actor care este Marius Bodochi și care a creat un personaj cutremurător ce se impunea prin accentele grave ale unor semnificative expresivități vocale a căror impostație urmărea atent gradația integrării sale în desfășurarea teatrală. 

 

Prin această capodoperă a dramaturgiei, Radu F. Alexandru ne-a demonstrat că viața și relațiile umane din orice epocă pot fi aprofundate cu mult peste ceea ce credem că știm iar noi rezolvări și revelații pot fi împlinite chiar și peste secole. 

 

GERTRUDE de la Teatrul Național este o capodoperă care merită vizionată și pentru care voi reveni în sala de spectacol. 

 

MEDITAȚII WAGNERIENE VIII – Der Ring des Nibelungen, Bayreuther Festspiele 2023

 

Se împlinesc douăzeci de ani de când aproape în fiecare vară mă aflu în studiourile de la Radio România Muzical și Radio România Cultural în calitate de invitat pentru a comenta evenimentele artistice de la Bayreuther Festspiele de cele mai multe ori în direct dar anul acesta ulterior în cadrul transmiterii înregistrărilor de către Sistemul Euroradio.

M-am aflat în repetate rânduri alături de ... Walkiriile Radiodifuziunii ... așa cum le-am supranumit încă din vara anului 2003 ... realizatoare de mare valoare, nume precum Irina Hasnaș, Sorina Goia, Mihaela Soare, Anca Ioana Andriescu ... dar de cele mai multe ori cu Luminița Arvunescu alături de care, tot de două decenii, trăiesc în studiourile SRR emoțiile deschiderilor de stagiune de la Teatrul Scala din Milano. 

Dr. Luminița Arvunescu este una dintre cele mai familiare și apreciate voci radiofonice ale cotidianului românesc și, totodată un organizator de evenimente muzicale de succes în calitate de Președinte al UCRRM (Uniunea Criticilor, Redactorilor și Realizatorilor Muzical din România).

Luminița Arvunescu încălzește competența sa consolidată într-o îndelungată experiență de activitate cu o sensibilitate pe care am denumit-o ... seismografică ... Se bucură alături de mine atunci când comentariile noastre sunt entuziaste și suferă dacă anumiți artiști se află la cote vulnerabile ce fac inevitabile constatările și concluziile critice.

Luminița Arvunescu este un Om al Bucuriei pentru Muzică și prin Muzică în Slujba Publicului Meloman și această stare emotivă și spirituală i-am perceput-o de la prima noastră întâlnire.

Foarte rapid am ritualizat în existența mea umană și profesională prezența mea la aceste emisiuni. Atât ca medic cât și ca muzicolog am căutat să ofer publicului nostru, format din melomani dar și din studenți, profesori, artiști în carieră sau după terminarea carierei, o analiză care să ajungă cu câte ceva util, necesar și chiar plăcut la fiecare nivel de experiență în universul wagnerian. Imensitatea numerică a mesajelor și chiar a scrisorilor primite de-a lungul anilor, manifestarea directă, personală a oamenilor întâlnindu-mă în sălile de concerte și spectacole când reveneam în țară, mi-a umplut sufletul de o bucurie extraordinară; am înțeles că Mesajul dorit de mine a ajuns la sufletul și conștiința oamenilor de toate vârstele și categoriile profesionale. Pe vremea când trăiam la Roma, deja de la începutul lunii iunie, pregustam revenirea în țară pentru vacanța estivă și ascultam în timpul liber și chiar treceam la pian partiturile operelor pe care trebuia să le comentez. Iar acum, că am revenit acasă de doi ani, totul se leagă mai intens și mai profund. 

 

Richard Wagner (1813 – 1883) este o personalitate singulară în istoria universală a muzicii; compozitor, dramaturg și teoretician al artei germane, este un extraordinar exponent al romantismului muzical nu doar în opera lirică. În perioada de formare a personalității sale a fost foarte puternic influențat de marii compozitori Wolfgang Amadeus Mozart, Carl Maria von Weber și într-un mod cu totul deosebit de către Ludwig van Beethoven prin simfonismul său grandios. Astfel Richard Wagner a devenit o personalitate componistică uriașă care a marcat profund evoluția muzicii în secolul al XIX-lea și al XX-lea; Gustav Mahler, Richard Strauss, Anton Bruckner, Claude Debussy, Arnlod Schönberg, au avut în Wagner un model pregnant și s-au dezvoltat sub influența muzicii sale.

Wagner a avut o fire orgolioasă și o existență extrem de agitată. Adoptase ideile republicane ale mișcării Jungen Deutschland – Tânăra Germanie sub influența lui Heinrich Laube; s-a refugiat pentru un deceniu în Elveția, la Zürich în urma înfrângerii revoluției de la 1848. Aderarea la ideile naționaliste pangermanice a fost un rezutat al lecturilor lui Arthur Schopenhauer și Friedrich Nietzsche dar și al prieteniei regelui Ludwig II al Bavariei în urma căreia se schimbase și condiția sa socială. Wagner a formulat unele idei proprii în foarte multe eseuri despre politică, religie, societate, artă, teatru, muzică publicând Kunst und Revolution (Arta și Revoluția, 1848), Das Kunstwerk der Zukunft (Opera de Artă a Viitorului, 1850), Oper und Drama (Opera și Drama, 1851). Astfel tânărul Wagner și-a consolidat mentalitatea muzicală filtrată și transformată prin ideea sa de Operă de Artă Totală (Gesamtkunstwerk) ca o amplă sinteză vizuală, muzicală, poetică, dramatică.

Wagner s-a considerat un autoritar promotor de cult artistic ancorat în acea cultură germană inspirată din vechi legende nordice ale căror eroice personaje aparțineau unei lumi supranaturale ilustrată de drama muzicală. Wagner era pe punctul de a realiza o operă germană națională, o dramă muzicală wagneriană, analogă tragediei clasice pentru grecii antici. Drama muzicală wagneriană se deosebește total de opera tradițională de divertisment prin faptul că are la bază o acțiune sacră care alegorizează tensiunea unei drame interioare. Wagner realiza libretele pentru muzica operelor sale din dorința unei absolute unități între cuvânt și sunet.

Geniul lui Wagner introduce ca inovații așa numita „melodia infinită" și „motivul conducător" (das Leitmotiv), procedeu simbolic de sugerare și evocare a unor teme psihologice, a unor momente-cheie în desfășurarea dramatică. Progresivitatea fascinantă a tuturor acestor inovații va culmina cu cromatismul din Tristan und Isolde care va influența foarte mult spiritul componistic al compozitorilor din următoarele decenii. 

Dată fiind decizia Euroradio pentru transmiterea ulterioară a înregistrărilor cu spectacolele acestei ediții a festivalului, atât eu cât și Luminița Arvunescu am ascultat spectacolele în direct online de la Radiodifuziunea Bavareză.

Înainte de a intra în aprofundarea seratelor ciclului Der Ring des Nibelungen, am avut un dialog cu Luminița Arvunescu despre ianugurarea ediției de anul acesta de la Bayreuther Festspiele cu Parsifal. 

 

A fost un Parsifal mai deosebit de edițiile precedente pe care le-am ascultat și chiar comentat de-a lungul anilor, deoarece anumite condiții legate de specificul vocilor dar și de debutantul dirijor spaniol Pablo Heras-Casado au făcut ca lectura dirijorală intepretativă și concepția vocilor să abandoneze acea grandoare a muzicii și acea retorică a personajelor oferind un Parsifal mai intimist; grandoarea se menținea doar în scenele de ansamblul de pe Tărâmul Graalului, cu preoții și cavalerii Graalului care oficiau ritul sacru; în aceste scene grandoarea are o anumită independență față de dirijor și soliști deoarece muzica în sine se impune la nivelul orchestral și coral. 

Orchestra și Corul de la Bayreuth au o anumită autonomie pe baza experienței îndelungate indiferent cine sunt dirijorii care se perindă pe acolo. Condiția lor instrumentală și respectiv vocală este foarte bine constituită; oricare dirijor vine, găsește un ansamblu orchestral și coral excelent pregătit. Dirijorii acționează la nivel de suprastructură deoarece baza și structura sunt foarte solid constituite.

 

Curiozitatea primordială a acestui Parsifal a fost debutul mezzosopranei Elina Garanca în rolul Kundry; ea este o soprană Falcon lirică și atunci, cu inteligența muzicală și vocală pe care le are, dar și cu experiența acumulată în unele roluri dramatice ale operei romantice, roluri al căror dramatism o depășesc dar pe care ea le-a interpretat reorganizând puțin mentalitatea expresivă și, de comun acord cu dirijorul, s-a concentrat asupra inflexiunilor timbrale, asupra contrastelor sonorităților între piano și mezzoforate; a fost o măsură strategică favorabilă unui debut foarte complex, foarte greu pentru ea; a reușit să se impună în frazările de linie, pe acea linie centro-înaltă; Kundry are o vocalitate de soprană Falcon care poate fi abordată atât de soprană cât și de mezzosoprană dar într-un calibru dramatic sau cel puțin lirico-spinto cu disponibilități dramatice. Vocalitatea personajului oferă ambelor tipuri de voce elemente interesante în plan tehnic și expresiv și de aceea este interesantă estetica vocală comparată pe care eu o fac, o comparație nu pentru ierarhizarea valorică a artiștilor ci pentru îmbogățirea cunoașterii cu noi unghiuri perceptive și cognitive ale creației wagneriene pentru melomani dar și pentru studenți, tineri artiști și chiar artiști consacrați.

Viziunea dirijorală lirică, mai intimistă, a favorizat-o și a integrat-o pe Elina Garanca în acest rol atât de dificil față de tipul ei de vocalitate. Elina Garanca nu ar fi putut fi o Kundry autentică sub bagheta lui Knappertsbusch sau a lui Thielemann a căror concepție dirijorală urmăresc cu fidelitate partitura wagneriană. 

 

Trebuie să spun că, la compartimentul masculin al vocilor, dominanta a fost Georg Zeppenfeld în rolul Gurnemanz; intimismul imprimat de dirijor a făcut ca să stimuleze în Zeppenfeld o cantabilitate foarte teatrală, foarte expresivă, în care în mezzoforte și în mezzavoce a realizat niște nuanțe cu totul deosebite față de ceea ce ne oferise la alte ediții ale festivalului. Klingsor în interpretarea lui Jordan Shanahan a fost impresionantă redând tumultul acestui personaj, frământarea lui, toată tensiunea sa interioară.

Actul al doilea a fost mult mai bine de cât actul întâi pe parcursul cărora am sesizat niște decalaje între orchestră și soliști; metroritmiile au fost lipsite de vigoarea dorită de compozitor astfel în cât contratimpul, sincopele, sincopele contratimpate au fost foarte mult atenuate și au diminuat tensiunea muzicală din frazarea personajelor. Aceste aspecte mă determină să cred că dirijorul nu a avut un număr suficient de repetiții înainte de deschidere.

Amfortas interpretat de Derek Welton a fost grandios și impresionant ca și Titurel intepretate de Tobias Kehrer.

Interpretul rolului titular Andreas Schager a manifestat o oboseală care a crescut prorgesiv resimțându-se foarte mult în actul al treilea când își căuta cu dificultate locul sunetului în impostația sa chiar în spectacol; am obsrevat decalaje grave dintre rezonanța sa centro-gravă și cea centro-înaltă; timbrul a pierdut din limpezime motiv pentru care transparența estompată a expresivității sale a diluat dramatismul personajului; formulele sale de rezolvare ale pasajului au fost foarte relative și dificile căutând cu mari eforturi să-și mențină echilibrul de vocalist. Nu am simțit în el ... artistul oficiant wagnerian ... care să conștientizeze condiția lui Parsifal în muzică și în intepretare.

Parsifal asigură totdeauna o deschidere fastuoasă, grandioasă a edițiilor Festivalului de la Bayreuth prin ... Muzica Genialului Wagner ... care este gustată deopotrivă de cei care studiază în profunzime muzica fie profesional fie amatorial cât și de acei simpli melomani care se bucură de impactul cu muzica acestei fantastice ... dramă muzicală sacră ...

Așadar în seara zilei de sâmbătă 12 august la Radio România Muzical s-a transmis înregistrarea cu prima seară a Tetralogiei și a comentariilor noastre referitoare la spectacolul cu următoarea dsitribuție. 

 

Miercuri, 26 iulie 2023 DAS RHEINGOLD (AURUL RINULUI) Vorabend des Bühnenfestspiels "Der Ring des Nibelungen" – Leitung PIETARI INKINEN, Wotan TOMASZ KONIECZKY, Donner RAIMUND NOLTE, Froh ATTILIO GLASER, Loge DANIEL KIRCH, Fricka CHRISTA MAYER, Freia HAILEY CLARK, Erda OKKA VON DAMERAU, Alberich ÓLAFUR SIGURDARSON, Mime ARNOLD BEZUYEN, Fasolt JENS ERIK AASBØ, Fafner TOBIAS KEHRER, Woglinde EVELIN NOVAK, Wellgunde STEPHANIE HOUTZEEL, Floßhilde SIMONE SCHRÖDER, transmisă la Radio România Muzical sâmbătă 12 august 2023.

În planul meditativ wagnerian al Aurului Rinului ideea de bază este secretul puterii comorilor care implică dominarea lumii prin renegarea iubirii pe care Fafner o face prin blestemul iubirii. Nimfele – Fiicele Rhinului, posesoare ale Aurului, sunt simbol metaforic al esențelor identitare naționale ale popoarelor. Iubirea – Aurul – Puterea Totală reprezintă imposibila ecuație. Blestemul lui Alberich este condiție eliberatoare sub presiunea unui adevărat șantaj. Crima fratricidă (Fafner ucide pe fratele său, Fasolt) este săvârșită pentru putere și supremație. Pentru a fi eliberat, Alberich va trebui să cedeze întreaga comoară inclusiv inelul dar, odată eliberat, el blesteamă inelul ca să ducă la distrugere pe oricine îl va avea. Wotan ignoră blestemul și își însușește inelul cu intenția de a-l reține pentru el dar uriașii nu se mulțumesc doar cu comoara pretinzând inelul. Wotan acceptă să-l predea uriașilor mai ales după ce Erda, zeița pământului și custode al cunoștințelor despre viitor, i-a prezis un viitor nenorocit pentru când va avea a doua oară în posesie inelul. Blestemul începe să-și facă imediat efectul; avid, Fafner îl ucide pe fratele lui Fasolt și fuge cu comoara. Zeii iau în posesie locul unde s-au instalat și aurul nu va fi restituit fiicelor Rinului care se roagă degeaba. 

 

Primul muzician pe care am dorit să-l salut în dialogul analitic și critic avut cu Luminița Arvunescu a fost personalitatea dirijorul Pietari Inkinen, un dirijor care și-a însușit partitura și care are o personalitate suficient de dezvoltată ca să continuie marile baghetei ale Tetralogiei dar să-și impună și niște parametri dirijorali personali, într-o foarte bine venită evoluție. Orchestra a sunat fantastic; a fost o mare diferență între ce am auzit la Parsifal și ce am ascultat la Das Rheingold. Felul în care a dirijat a demonstrat că Pietari Inkinen era foarte pătruns de tot ceea ce înseamnă izvoarele wagneriene ale căror legende sunt orientate către mitologia lumii scandinave în care el s-a născut, a crescut și s-a dezvoltat ca om și ca muzician și în ceea ce privește bazele muzicale, filosofice, literare, estetice, stilistice ale conștiinței wagneriene. Pietari Inkinen mi-a oferit emoție, claritate ideatică a tot ce înseamnă codificarea și decodificarea leitmotivică din eterna melodie wagneriană, melodismul infinit. M-a încântat și m-a bucurat în tot ce am ascultat; dirijorul a reușit foarte bine atât în reglarea individualităților interpretative ale artiștilor în monologurile lor, cât și în relaționarea dintre vocile personajelor; vocile s-au relaționat precum partidele orchestrale în partea muzicală. Das Rheingold, deși are o durată mult mai scurtă de cât celelalte opusuri ale Tetralogiei, este mai concentrat, mai trepidant, mai bogat și, urmărind după partitură, trebuie să fii mult mai atent de cât la Die Walküre unde există mai multă liniaritate, mai multă așezare; și acolo se lucrează în planurile muzical, vocal, expresiv, cu orchestra și vocile, dar la Das Rheingold există o trepidație relațională și o bogată alternanță de motive melodice lente, cu motive precipitate, cu izbucniri; conflictualitatea teatrală între personaje este mai intensă.

Sub aspectul vocilor, în această operă avem trei compartimente: bas-baritonii, cei trei tenori și compartimentul feminin. 

 

Peste toți a dominat Wotan în interpretarea lui Tomasz Konieczny; am fost plenar încântat, bucurat, satisfăcut; se simte că acest artist are o maturitate grandioasă; el are 52 de ani și se află la zenitul unei cariere impresionante; cariera sa a acumulat o experiență de 30 de ani dintre care primii 5 în Polonia natală după care de 25 de ani în lume, la început fiind stabil la Mannheim timp de 5-8 ani afirmându-se în diverse alte teatre germane; treptat, pe măsură ce s-a perfecționat, a început să fie invitat în mari teatre germane și apoi în Europa și în America ajungând să se afirme la Teatro alla Scala din Milano, Metropolitan Opera din New York și, în mod deosebit și intens la Bayreuther Festspiele; este un artist complet și complex care a navigat repertorial în toate stilurile de la baroc și clasicism până la romantism și creații ale secolului XX, trecând chiar și prin Belcanto; a cântat Händel, Mozart, Rossini, Verdi și se poate spune că a ajuns la Wagner parcurgând etapele repertoriale stilistice istorice precedente fapt care i-a hărăzit constituirea și consolidarea unei personalități muzicale, vocale, stilistice de vastă experiență abordând Wagner de pe o poziție foarte elevată sub aspect muzical, estetic, stilistic. Vocalitatea lui Konieczny este de bariton dramatic cu două caracteristici foarte valoroase: elasticitatea care îi permite realizarea celor mai subtil nuanțate efecte lirice și dramatice și profunzimea unei disponibilități centro-grave în zona vocalității de bas prin care rolurile wagneriene de bariton-bas dar și bas-bariton îi sunt spectacular de accesibile sub aspect tehnic virtuozistic. De aceea Konieczny se impune printr-o formidabilă greutate muzicală, vocală, estetică, stilistică, teatrală, caracterială și temperamentală. În Wagner, interpretul nu poate fi doar un ... cântăreț ... ; este necesară o condiție de complexă intelectualitate muzicală, vocală, estetică, stilistică și chiar culturală în ceea ce privește aprofundarea textelor libretelor și cunoașterea izvoarelor lor; rolurile wagneriene obligă la o totală integrare la nivel orchestral și vocal din partea artistului wagnerian. Tomasz Konieczny a demonstrat din plin această condiție a spiritului intelectual elevat grație căruia personajele sale wagneriene sunt impresionante așa cum a fost Wotan în această ediție cu Der Ring des Nibelungen.

Asupra celorlalte interpretări voi reveni pe parcurs deoarece în următoarele opere ale ciclului interpretarea lor este mai consistentă și mai bogată.

Cea de a doua seară a Tetralogiei a avut loc la Radio România Muzical dâmbătă 19 august și a rerpezentat înregistrarea cu spectacolul următor.

 

Joi, 27 iulie 2023 DIE WALKÜRE (WALKIRIA) – Leitung PIETARI INKINEN, Siegmund KLAUS FLORIAN VOGT, Hunding GEORG ZEPPENFELD, Wotan TOMASZ KONIECZNY, Siegliende ELISABETH TEIGE, Brünnhilde CATHERINE FOSTER, Fricka CHRISTA MAYER, Gerhilde KELLY GOD, Ortlinde BRIT – TONE MÜLLERTZ, Waltraute CLAIRE BARNETT – JONES, Schwertleite CHRISTA MAYER, Helmwige DANIELA KÖHLER, Siegrune STEPHANIE HOUTZEEL, Grimgerde MARIE HENRIETTE REINHOLD, Rossweisse SIMONE SCHRÖDER.

În planul meditativ wagnerian, Walkiria reprezintă o primă fază a desfășurărilor și consecințelor conflictelor. Alberich deține Aurul Rhinului și a făcut un inel teribil pentru a deveni stăpânul lumii dar Wotan i l-a luat ca să plătească uriașilor pentru construcția Walhalei. Fafner deține inelul și aurul după uciderea fratelui său Fasolt conștient de pericolul pentru zei în caz că Alberich ar putea din nou să pună mâna pe inel și pe aur. Wotan coboară pe pământ printre muritori sub numele de Wälse și dă naștere neamului Wälsungilor capabili să readucă în lume Iubirea și să restituie Rhinului Aurul. Oameni liberi în al căror nume se află încorporat cuvântul ”sieg” ce înseamnă ”victorie” sunt predestinați să contribuie la victoria salvatoare: Siegmund (păstrător al victoriei), Sieglinde (victorie blândă), Siegfried (victoria păcii). Totul gravitează în jurul dorinței de putere exercitată prin deținerea bogățiilor, aspecte prin care se caracterizează și societatea de astăzi.

Dirijorul Pietari Inkinen a mers într-o progresivă evoluție conferind onoare grandiozității orchestrației wagneriene prin amploarea orchestrală magistral nuanțată în toate direcțiile sonore și timbrale. Spre deosebire de densitatea motivelor muzicale și multitudinea raporturilor și relațiilor dintre personaje din Das Rheingold în Die Walküre a urmărit cu mare concentrare vocile și le-a oferit cele mai bune condiții de punerea lor în valoare.

În rolul Siegmund, Klaus Florian Vogt a manifestat o stranie modalitate tehnică de a folosi nuanțe timbrale foarte deschise pe o coloană uneori prea largă și cu o rezonanță tendențial nazalizantă fapt care l-a expus unei epuizării laringiene cu inevitabile efecte de genul opacităților, rigidităților. Când un artist nu este complet sigur pe condiția sa tehnică, forma vocală de care dispune atinge parțial sau deloc condiția interpretativă necesară.

Georg Zeppenfeld a interpretat rolul Hunding cu amploare și consistență sonoră și timbrală într-o formă vocală în deplină continuitate cu interpretarea oferită în rolul Gurnemans din Parsifal în ziua inaugurării acestei ediții a festivalului.

Wotan în viziunea interpretativă a lui Tomasz Konieczny a fost magistral, splendid, desăvârșit așa cum l-am admirat și în Das Rheingold; el a integrat în frazarea sa niște modalități virtuozistice și formule estetice interpretative foarte interesante și captivante prin unicitatea lor; este un artist care, pe lângă experiența complexă a carierei sale foarte intense și extinse repertorial, stăpânește la perfecțiune rolul Wotan și îmbină autocontrolul tehnic vocal și muzical în relația cu orchestra în slujba unei suveranități estetice absolute și a unei demnități stilistice prin care onorează creația wagneriană și bucuria publicului meloman wagnerian.

Siegliende este un rol pentru o soprană de tip Falcon dramatică de agilitate care trebuie să se exprime plenar într-o generoasă zonă a registrului centro – grav dar și cu expansiuni energice în registrul înalt. Elisabeth Teige este o voce non wagneriană; are un vibrato foarte des, contrar stilului vocalității repertoriului german în general și wagnerian în special. Orchestrația wagneriană este abundentă în motive și chiar micromotive; este o orchestrație de tip simfonic densă, tumultuoasă, agitată uneori iar linia vocală are nevoie de un contrast realizat prin impostația de tip kopfstimme într-un spectru compact, bine rezonat și uneori chiar în efectul nonvibrato; astfel se poate asigura transparența expresivă a nuanțelor sonore și timbrale și se poate rezolva relația voce – orchestră în condițiile în care omogenitatea coloanei vocale să exercite un bine venit efect contastant cu abundența detaliilor sonore și timbrale din orchestră. Din aceste motive, vocalitatea wagneriană ca și vocalitatea operistică germană în general sau vocalitatea simfonică de limbă germană, trebuie să cultive un timbru cu un vibrato compact elevat de o rezonanță plenară ilustrând măreția creațiilor vocale și muzicale din această zonă stilistică de repertoriu. Elisabeth Teige a cântat în registrul înalt la limita stridenței care, uneori, devenea evidentă; expresivitatea ei a fost foarte redusă și uneori chiar săracă ori absentă. Nu m-a impresionat deloc. Lipsită de emoție și nefiind o soprană Falcon wagneriană autentică a fost chiar deficitară în zona centro – gravă unde a manifestat o prudență prin care a anulat statura vocală necesară. Și trebuie să spun că la fel s-a comportat și în rolul Elisabeth din Tannhäuser unde flagranțele și vulnerabilitățile au fost mai numeroase deoarece și rolul a fost mai lung și mai dificil în complexitatea sa.

În Brünnhilde a cântat soprana Catherine Foster. Actuala formă vocală o face să fie total depășită de rol cel puțin în Die Walküre; nu a cântat în Siegfried ci doar în Götterdämmerung unde țesătura rolului i-a fost mult mai favorabilă și interpretarea sa a reușit ceva mai bine. Încă de la intrare acel Hojotoho a fost efectiv ridicol deoarece emisia ei nu mai putea atinge intonațional acutele si2, do3 și ceea ce reușea să facă era o stridență atonală aproape onomatopeizată. Pe întreg parcursul rolului s-a simțit greutatea emisiei, instabilitatea poziției sunetului, timbrul pus în dificultate de oboseala laringiană evidentă; pentru vârsta de 48 de ani este suprinzătoare această formă vocală precară.

Dacă interpretarea rolului Fricka de către mezzosoprana Christa Meyer a fost onorabilă în Das Rheingold, în Die Walküre, unde partitura este mai solicitantă și mai intensă, a avut multe vulnerabilități. Am constatat imposibilitatea gestiunii emisiei în tempo-uri mai mișcate; emisia devenea greoaie iar timbrul foarte deschis și inexpresiv; vibrato-ul era neregulat într-atât încât îi punea în dificultate claritatea dicțiunii; nu mai înțelegeam nici-un cuvânt și, deși urmăream cu partitura, erau momente în care, prin anihilarea dicțiunii, nu mai știam unde cântă căutând-o pe portative mai ales în tempo-urio mișcate. Prezența ei și în rolul Schwertleite din grupul Walkiriilor, mi s-a părut efectiv neserioasă din partea direcției artistice și a managementului festivalului care a dat dovadă de lipsa culturii profesionale în materie de roluri și partituri. Fricka este o vocalitate de mezzosoprană dramatică de linie cu limitate exigențe de agilitate în zona tempo-urilor rapide. Schwertleite este o vocalitate de mezzosoprană lirică de agilitate dacă nu chiar lejeră în condițiile în care Cavalcada valchiriilor reclamă o anumită lejeritate tipică vocilor lirice; nu este posibil de realizat în același spectacol cele două roluri de către o voce; se riscă un compromis care, în acest caz, a afectat rolul Fricka, rol mult mai important de cât Schwertleite. Restul valchiriilor s-au integrat frumos în grupul lor și cavalcada a avut farmecul necesar. 

 

În seara zilei de sâmbătă 26 august, Radio România Muzical a transmis cea de a treia seară a Tetralogiei.

Sâmbătă, 29 iulie 2023.07.29 SIEGFRIED – Leitung PIETARI INKINEN, Siegfried ANDREAS SCHAGER, Mime ARNOLD BEZUYEN, Alberich ÓLAFUR SIGURDARSON, Fafner TOBIAS KEHRER, Der Wanderer TOMASZ KONIECZNY, Erda OKKA VON DER DAMERAU, Brünnhilde DANIELA KÖHLER, Waldvogel ALEXANDRA STEINER.

Das Rheingold este prologul care anunță faptele și enunță modalitățile desfășurărilor. Die Walküre demarează acțiunea. Siegfried împlinește această acțiune. Gotterdämmerung face bilanțul și privește în viitor.

Siegfried este cel ce nu cunoaște frica; în el se află curajul care ne stimulează să medităm asupra importanței lui; frica diminuează energia vitală; curajul și frica sunt două enigme existențiale fundamentale ale vieții; dezlegarea lor la nivelul conștiinței individuale dar și a celei colective este condiția activării și actuării multor înfăptuiri sociale.

Într-un astfel de context muzical și dramaturgic. Wagner ne oferă spre reflecție acele stări de "dragoste luminoasă” (leuchtende Liebe) și lumina bucuriei ”moarte veselă" (lachender Tod!) Prin aceste stări compozitorul ne stimulează conștientizarea pasajului către Eternitatea Universală a Prezentului Divin.

Dirijorul Pietari Inkinen a oferit măiestria sa dirijorală într-un crescendo admirabil iar orchestra l-a urmărit cu bucuria unei disponibilități favorizând realizarea muzicală desăvârșită; în Siegfried ne-a oferit o tratare muzicală și vocală grandioasă.

La personajul Siegfried interpretat de Andreas Schager, încă de la intrare s-a constatat absența staturii vocale adecvate pentru rol. Statura vocală este rezultată din conformația coloanei sonore și potențialul configurativ al acesteia; este unul din criteriile clasificării tipologice în vocalitate analog cu clasificarea tipologică din sport unde există boxeuri, fotbaliști, atleți de categorii grea, medie, ușoară sau lejeră. Siegfried este un rol de categorie grea nu în sensul că tebuie să aibă o intensitate forte ci în sensul grandorii date de amploarea sonoră; la Andreas Schager, zona înaltă și notele acute sunt lipsite de vigoare, insuficiente, chiar pe sol1 și la1 oscilează în vibrato și sonoritatea este lipsită de importanță; doar în zona centală are o funcționalitate tehnică dar nerelevantă estetic în planul interpretativ; statura lui vocală este mai apropiată de cea a lui Mime și nu se remarcă diferența de statură sonoră necesară.

În rolul Mime, tenorul Arnold Bezuyen a oferit o intepretare de mare forță expresivă, rolul său fiind mult mai amplu în Siegfried.

Cei doi bași baritoni – Ólafur Sigurdarson în Alberich și Tobias Kehrer în Fafner – au revenit la fel de prestigioși și semnificativi ca în Das Rheingold ridicând însă la modul adecvat, evolutiv, cota dramatismului în interpretare.

Der Wanderer în interpretarea lui Tomasz Konieczny s-a impus magistral printr-o admirabilă interpretare într-un grandios crescendo. Wotan devenit Wanderer – călător printre mortali – a oferit o impresionantă multitudine de nuanțe sonore și timbrale; pe bună dreptate a fost aplaudat intens și ovaționat puternic la finalul reprezentației. 

 

În rolul Erda Okka Von Der Damerau a convins printr-o vocalitate de mezzosoprană – contraltă de autentică expresivitate wagneriană; în zona gravă s-a exprimat cu spectaculară ușurință oferind forța cuvenită notelor așa numite de sub portativ adică sol natural; a etalat o sonoritate amplă, un timbru consistent și cu multiple inflexiuni cromatice sub semnul unui echilibru vocal semnificativ deoarece trecerea de la grav la zona înaltă o realiza cu eficientă ușurință. A fost o încântare scena dialogului cu Wanderer – Wotan.

În rolul Brünnhilde a apărut soprana Daniela Köhler; voce banală, lipsită de grandoarea sonoră, de consistența timbrală și de potențialul modulant în planul impostațional vocal care s-a dovedit a fi foarte scăzut cu expresivitatea inexistentă. A fost o prezență nejustificată într-un rol de asemenea forță dramatică impusă cântului; zona centro – înaltă a avut instabilități iar notele extreme (do3 natural) solicitate de partitură au fost lipsite de vigoare și de importanță artistică, aproape eschivate, alunecate tangențial.

Waldvogel interpretată de Alexandra Steiner a fost o prezență jenantă până la penibil cu emisia tensionată, coloana sonoră prea concentrată, strâmtă, dicțiunea aplatizată astfel că nu s-a înțeles nimic din text iar expresivitatea a fost efectiv nulă.

După scena finală Brünnhilde – Siegfried publicul a fluierat și huiduit cu energică vehemență contestatară. Și pe bună dreptate!

Sâmbătă 2 septembrie, Radio România Muzical a transmis ultima seară a Tetralogiei cu spectacolul următor. 

Luni, 31 iulie 2023 GOTTERDÄMMERUNG (AMURGUL ZEILOR) – Leitung PIETARI INKINEN, Siegfried ANDREAS SCHAGER, Gunther MICHAEL KUPFER-RADECKY, Alberich ÓLAFUR SIGURDARSON

Hagen MIKA KARES, Brünnhilde CATHERINE FOSTER, Gutrune AILE ASSZONYI, Waltraute CHRISTA MAYER, 1. Norn OKKAVON DER DAMERAU, 2. Norn CLAIRE BARNETT-JONES, 3. Norn KELLY GOD, Woglinde EVELIN NOVAK, Wellgunde STEPHANIE HOUTZEEL, Floßhilde SIMONE SCHRÖDER.

În planul meditației wagneriene, un aspect important este filtrul de uitare și de dragoste deviată. Este necesară poluarea ființei cu substanțe pentru a se reuși în manipularea voinței și a sentimetului. În puținele clipe ale morții, pe măsură ce corpul moare, se diminuează și efectul filtrului iar Siegfried își amintește de Brünnhilde. Lupta pentru putere dezumanizează personalitatea anihilând toate valorile etice, morale și spirituale. Puterea umană abuziv și agresiv folosită în societate trebuie anulată. Condiția de conducător și de guvern social trebuie să ateste o politică de arbitraj prin controlul obiectiv conexat valorilor și orientat servirii comunității sociale.

Suntem cu toți Unități ale Sistemului Universal Holistic și sub auspiciile unei egale participări la Echilibrul Armoniei Generale Sistemice. Deși, mie personal, îmi place mult mai mult să spun că suntem cu toții Fiii Tatălui Ceresc și parte activă a Universului de El creat. Este o foarte mare diferență între aceste aspecte pe care, de-a lungul anilor, le-am aprofundat în scrieri, întâlniri, conferințe, cursuri, seminare, master-uri în care am integrat un sistem doctrinar revelând măreția Sunetului și Cuvântului și stimulând Emoțiile prin care Conștiința Umană se înalță.

Siegfried interpretat de Andreas Schager a confirmat o statură insuficientă pentru rol, o oboseală fizică dar și estetică aș spune fiind lipsit de fantezie creatoare în interpretare; a fost un executant mediocru al unui rol care depășește posibilitățile lui.

Bașii – Michael Kupfer-Radecky în Gunther, Ólafur Sigurdarson în Alberich, Mika Kares în Hagen – au oferit interpretările lor în aceiași notă consistentă pe măsura importanței personajelor în mecanismul desfășurării.

În rolul Brünnhilde a apărut Catherine Foster, banală, neinteresantă, lipsită de fiorul personajului așa cum este stimulat de orchestrația ce însoțește frazarea rolului; este o voce non wagneriană sau cel puțin într-o condiție wagneriană pe care a pierdut-o în mare parte.

Foarte bine integrate celelalte prezențe feminine ale distribuției ale căror nume au fost deja menționate.

Concluziile finale asupra acestei ediții a festivalului sunt stimulate și de huiduielile violente de contestație de la finele reprezentațiilor.

Decăderea Festivalului de la Bayreuth este o constatare pe care am făcut-o din ce în ce mai accentuat în ultimii 8-10 ani; o decădere managerială, regizorală, scenografică, vocală. În anul 2003, când am început colaborarea pentru emisiunile în direct de la Bayreuther Festspiele, comentam cu admirație și chiar emoție faptul că biletele la toate spectacolele edițiilor erau vândute complet cu ... zece ani înainte și chiar mai mult ... Eram impresionați și emoționați de faptul că dacă existau disponibilități neașteptate, erau anunțate în rubricile publicitare ale revistelor de operă ... Ba chiar, biletele și abonamentele unor ... seniori ... de o anumită vârstă, erau menționate în testamente și destinate nominal fiilor sau nepoților pasionați de muzica lui Wagner. Iar la spectacolele actualei ediții, 2023, existau bilete disponibile chiar și în ziua spectacolului și asta nu din cauza pandemiei deoarece, biletele ediției 2023 trebuiau să se fi epuizat în anul 2013 dacă nu și mai înainte. Cum s-a ajuns la această situație? Prin decăderea managerială provocată de cele două strănepoate, prin decăderea regizorală care a impus absurd o gravă deviere de la partitură, de la indicațiile didascalice ale compositorului, de la identitatea personajelor, prin devierea scenografică printr-o concepție antimuzicală și antiwagneriană.

Există un modernism elegant, funcțional, bazat pe geometrie, reliefuri, culori, lumini integrate într-o metaforizare modernă care să favorizeze asimilarea mesajului wagnerian și a esenței creațiilor wagneriene. Ceea ce s-a văzut la Bayreuth treptat în ultimele două decenii a însemnat o gravă discrepanță între frumusețea apoteotică a muzicii și viziunea oribilă regizorală și scenografică, artistică.

Multe voci incompatibile chiar dacă un anumit număr restrâns de voci masculine se mențin la nivelul valoric dorit; majoritatea vocilor nu au atins stadiul evolutiv, formativ și experimentat de vocalitate wagneriană; mulți dintre artiști iau parte la două, trei sau chiar patru producții ale unei ediții. Consecința acestor aspecte se manifestă în rutinarea banală prin lipsa de concentrare obligatorie. Opusurile wagneriene nu sunt șlagăre de abordat câte două, trei sau patru deodată; se riscă inhibarea concentrării adecvate asupra rolurilor; un artist trebuie să ia parte la una maxim două producții în mod cu totul excepțional. Artistul terbuie să se concentreze asupra unui unic rol de interpretat într-o ediție a festivalului. 

În ciuda acestor aspecte, totuși, finalul seriei celor patru transmisiuni a fost frumos pentru noi aici deoarece împreună cu Luminița Arvunescu am evocat două decenii de colaborare neîntreruptă cu Festivalul de la Bayreuth, cu Teatro alla Scala din Milano, New York Metropolitan Opera, Wiener Staatsoper și alte teatre, în reprezentații în directe pe care le-am comentat obiectiv sub semnul respectului față de public și al responsabilității culturale pe care o avem față de Societatea Română de Radiodifuziune, față de prestigioasa ei tradiție pe care eu, personal o onorez de peste 27 de ani cu acea permanentă bucurie prin care din totdeauna m-am definit un ... Fiu al Radiodifuziunii ...