Opereta a fost considerată de mari muzicieni și compozitori drept ... Surâsul Muzicii ... iar acest surâs cunoaşte o infinitate de nuanţe expresive de la surâsul amar, meditativ ori nostalgic, până la râsul exploziv al entuziasmului exuberant. Personajele Operetei evoluează trecând prin toate stările sufleteşti de la durere şi suferinţă până la bucuria împlinirii totale atinsă în urma unui parcurs dramaturgic foarte intens în care luptă cu toate dificultăţile ce pot determina stările de ură, invidie, rivalitate, îndoială, neîncredere, inducere în eroare, intrigă ori fatalitatea decalajelor întâmplătoare şi inexplicabile ale unor suflete ce, în final, se regăsesc, apoi se contopesc într-o supremă şi victorioasă îmbrăţişare. În același timp, personajele Operetei pot releva cele mai nobile sentimente de dragoste, curaj, răbdare, generozitate pe care le exprimă în momentele de maxim ale evoluției lor, de obicei, în pagini de o extraordinară și electrizantă frumusețe muzicală. Oricare ar fi starea emotivă a personajului de Operetă, pe fața lui se află un ... surâs ... permanent, de fericire sau de ... nefericire ... dar ... mereu un ... surâs ...
Putem deci spune că Opereta este ... Ţara Surâsului ... chiar admirabil ilustrată într-o nemuritoare operetă de genialul ei reprezentant, compozitorul Franz Lehar de la a cărui naștere s-au împlinit 150 de ani.
Franz Lehar (Komárom, 30 aprilie 1870 – Bad Ischl, 24 octombrie 1948) se înscrie drept unul dintre cei mai mari creatori de operetă; geniul său componistic a influențat determinant gloria operetei în lume iar unele titluri au rămas nemuritoare fiind perpetuate și astăzi pe întregul mapamond în spectacole și înregistrări discografice. Tatăl era de limbă maghiară iar mama de limbă germană, o căsătorie mixtă așa cum existau foarte multe la acea vreme în Imperiul Habsurgic care reunea diferite entități naționale. Iar în acest context, de mic copil a voiajat în întreg Imperiul ceea ce a determinat o anumită influență asupra evoluției sale. Primele studii muzicale le-a făcut cu tatăl său, dirijor de fanfară. Mai târziu, la Conservatorul din Praga unde studia vioara și Teoria muzicală, Antonin Dvořák l-a sfătuit să se dedice compoziției intuind în el un talent deosebit. După terminarea studiilor de conservator, s-a înrolat în armată, iar ulterior a colaborat și cu tatăl său în cadrul fanfarei pe care o dirija pe diferite perioade la Budapesta și Triest. Când familia s-a mutat la Viena, tânărul Franz Lehar are ocazia de a se afirma compunând un vals pentru marele bal mascat patronat de Prințesa Metternich la Curtea Imperială; tema valsului, Aur și Argint, a devenit chiar titlul prilejuind o afirmare nemaipomenită a tânărului compozitor în societatea vieneză ceea ce i-a adus numirea de director artistic la Theater an der Wien dar pentru scurt timp, deoarece a hotărât să se dedice exclusiv compoziției.
De la debutul său în compoziție la 27 noiembrie 1896 cu opera KUKUSCHKA la Leipzig, încă alte șase lucrări i-au fost reprezentate în mare parte la Theater an der Wien, însă cu un succes moderat, fără un răsunet special. Confirmarea sa extraordinară s-a produs la 30 decembrie 1905 cu ocazia premierei absolute a operetei DIE LUSTIGE WITWE (VĂDUVA VESELĂ) la Theater an der Wien cu un uriaș succes în peste ... 400 de reprezentații; în decurs de doi ani se montează în toate teatrele europene ajungând și în America iar Lehar devine rapid un compozitor de faimă mondială. Se poate spune că geniul său creator a atins în această operetă o carismă care se bucură de prețuire și astăzi. Succesul colosal l-a stimulat pe tânărul compozitor la o deosebită exigență cu sine însuși având grijă la valorificarea și propulsarea viitoarelor sale lucrări. De aceea, din totalul celor 36 de lucrări compuse, s-au impus cu un deosebit impact ce dăinuie și astăzi doar ... unsprezece ... însă au devenit capodopere absolute ale genului de operetă: VĂDUVA VESELĂ (1905), CONTELE DE LUXEMBURG (1909), DRAGOSTE DE ȚIGAN (1910), EVA (1911), CIOCÂRLIA (1918), FRASQUITA (1922), PAGANINI (1925), ȚAREVICIUL (1927), FRIEDERIKE (1928), ȚARA SURÂSULUI (1929), GIUDITTA (1934).
COMPANIA GRIGORIU - TERASA OTETELEȘANU
NICOLAE VLĂDOIANU
În perioada interbelică și în primii ani de după război, creația de operetă universală și cea a lui Lehar se juca intens la Alhambra patronată de Nicolae Vlădoianu, companie de prestigiu în care evoluau artiști de primă importanță; aici și-a făcut debutul în operetă Ion Dacian, cel care avea să devină cea mai complexă și mai seducătoare personalitate din istoria universală a genului.
Am
cunoscut și am ajuns să iubesc operetele lui Franz Lehar în
atmosfera spectacolelor de la Teatrul
de Stat de Operetă
București
pe care le-am urmărit de mic copil timp de un sfert de veac unde,
între anii 1960 și 1985, arcul de timp în care mergeam săptămânal
în sala teatrului, iar în vacanțe chiar zilnic;
în repertoriu,
s-au aflat, în ordinea cronologică a anilor când s-au desfășurat
premierele, următoarele lucrări: VĂDUVA
VESELĂ (1957), PAGANINI (1962), ȚARA SURÂSULUI (1965), CONTELE DE
LUXEMBURG (1971
TEATRUL DE STAT DE OPERETĂ - București (1950 - 1987)
Așa cum am evocat deja, VĂDUVA VESELĂ constituie capodopera care a marcat gloria operetei chiar la începutul secolului al XX-lea în urma premierei absolute de la Theater an der Wien (25 decembrie 1905). Autorii libretului, Victor Léon și Leo Stein, se inspiraseră din comedia Atașatul de ambasadă de Henri Meilhac (1831-1897), dramaturg francez, autor al libretelor unor operete de Offenbach dar, împreună cu Ludovic Halévy, și autor al libretului operei Carmen de Bizet. Câteva luni mai târziu, un ansamblu al teatrului vienez prezenta superba operetă la București sub bagheta compozitorului. Iar de la prima reprezentație cu artiști români, la 15 iunie 1906, lucrarea a preluat-o Compania Grigoriu la Parcul Oteteleșanu. Publicul din România a îndrăgit-o imediat, apreciind muzica fermecătoare și atractivele personaje. De aceea a figurat aproape permanent în repertoriul companiilor de operetă Grigoriu și Alhambra patronată de Nicolae Vlădoianu.
La Teatrul de Stat de Operetă, proaspăt înființat, fusese deja în anul 1957, premiera unei noi producții în regia marelui artist Ion Dacian, interpret al lui Danillo urmat în distribuție de Mircea Nemens.
SILLI POPESCU (Hanna), ION DACIAN (Danilo) - Lehar VĂDUVA VESELĂ
În rolul titular al fascinantei și ... vesele văduve ... evoluau sopranele Silli Popescu și Dia Panaitescu; în Valencienne: Cella Tănăsescu, Lilli Dușescu, Lia Turovsky iar ulterior și Marica Munteanu care făceau un cuplu frumos cu tenorii rolului Camille de Rosillon - Viorel Chicideanu, Nicolae Țăranu, Richard Deutsch iar câțiva ani mai târziu Eugen Fânățeanu; rolurile de comedie au revenit celebrilor artiști ai teatrului deja consacrați publicului; numeroase alte roluri secundare completau cu eleganță atmosfera împreună cu corul foarte bine pregătit iar în actul al treilea, la Maxim, baletul desfășura o spectaculară evoluție pregătită de minunata maestră de coregrafie Elena Penescu-Liciu; o montare grandioasă iar decorurile și costumele foarte frumoase. Ion Dacian, un artist experimentat se afla la apogeul unei mari cariere; personalitatea sa de intelectual complex cu o vastă cultură se bucura și de experiența artistică acumulată atât pe scena Operei Române din Cluj cât și la Teatrul Alhambra alături de ilustru om de teatru Nicolae Vlădoianu. Dacian colabora strâns cu dirijorul și scenograful pentru a valorifica la nivelul artistic maxim personajele și relația lor cu partenerii și ansamblul. În anii următori, când începusem să vin foarte des la spectacole și să trăiesc efectiv atmosfera teatrului împrietenindu-mă cu artiștii, am inaugurat o foarte lungă serie de conversații și colocvii interesante cu Maestrul Dacian; Domnia sa mi-a răspuns totdeauna generos la toate întrebările, bucuros față de interesul meu în artă și de profunzimea spre care intenționam să mă îndrept. Astfel, astăzi, pot evoca, analiza, interpreta și reconstitui viața și școala artistică din acele vremuri ale evoluției și dezvoltării mele ca meloman și viitor profesionist. Îmi amintesc cum Maestrul Dacian mi-a ilustrat câteva dintre analizele sale asupra cvartetului de vocalități din frumoasa operetă: Valencienne, soprană lirică lejeră, era în perfectă sintonie cu Camille de Rosillon, tenor liric lejer care cânta în mod deosebit în zona înaltă a ambitusului lansând acutele si1 natural și do2. Danillo are o vocalitate de baritenor spre bariton profund motiv pentru care, de-a lungul timpului, rolul l-au abordat tenorii dramatici dar și baritonii sau chiar bașii cantabili cu agilitate înaltă; chiar al doilea interpret al rolului, baritonul Mircea Nemens nu a cântat niciodată rolurile tradiționale de tenor ale operetei; la finele anilor '60, în Danillo s-au afirmat tenorii Nicolae Țăranu și Eugen Savopol. Maestrul Ion Dacian a fost un baritenor amplu, cu disponibilitate în acut și o coloană sonoră centrală largă, maiestoasă, a cărei impostație se calibra perfect în vocea cântată și vorbită. Silli Popescu și Dia Panaitescu, două distinse și elegante soprane lirice de linie a căror delicatețe expresivă era onorată de Dacian printr-un rafinat spirit cavaleresc urmărind mereu unitatea omogenă a cuplului în duete.
În anul 1959, Teatrul de Operetă din București, a angajat prin audiție pe soprana Valeria Rădulescu care va deveni Primadona Absolută a Operetei după cum însuși Maestrul Ion Dacian a definit-o. Iar după două glorioase debuturi în rolurile Prințesa din VÂNZĂTORUL DE PĂSĂRI de Zeller și Martha din LĂSAȚI-MĂ SĂ CÂNT de Dendrino, sub atenta pregătire artistică și regizorală a Maestrului Dacian, tânăra soprană va debuta în rolul titular din VĂDUVA VESELĂ marcând evenimentul extraordinar al unui nou prototip de soprană în repertoriul de operetă.
Urmărind interpretările de debut ale sopranei Valeria Rădulescu a cărei vocalitate generoasă se exprima într-o sonoritate plină, amplă, cu accesibile efecte dramatice și alternându-se admirabil în frazarea de agilitate și coloratură a supra acutelor grație unei tehnici foarte cultivate pentru repertoriul de operă, Ion Dacian a înțeles că a descoperit o parteneră cu deosebite resurse pentru un cuplu și un duet de prestigiu.
Intuiția lui Ion Dacian se va confirma și, în anii viitori, împreună cu Valeria Rădulescu, au repurtat un adevărat triumf în țară și în străinătate.
L-am întrebat odată pe Dacian ce impresie îi făcuse vocea și prezența Valeriei Rădulescu atunci când a văzut-o și ascultat-o pentru prima dată; mi-a răspuns că aștepta un astfel de calibru vocal și scenic pe care îl întâlnise o singură dată, de mult, la Alhambra ... Maria Marini ... voce intensă, penetrantă și prezență scenică importantă ... menționându-mi că ... Valeria era mult mai frumoasă și avea un potențial vocal cu un virtuozism mai complex și mai vast ...
Valeria Rădulescu a interpretat aproape singură pe rol această operetă timp de un deceniu. În anul 1969, în cadrul unui amplu turneu european al teatrului în care a figurat și respectiva lucrare, Valeria Rădulescu s-a bucurat de memorabile reușite în acest rol unde mai cântau și sopranele Adriana Codreanu și Cleopatra Melidoneanu.
În toamna anului 1971, în urma unei plenare a partidului care făcuse ... „analiza” etică a spectacolelor, s-a primit ordin ca SUZANA de Gilbert să fie scoasă din repertoriu împreună cu VĂDUVA VESELĂ de Lehar şi ROSE MARIE de Friml, cea din urmă fiind prea ... „americănească” ... după ei.
La 30 noiembrie 1962, avea loc premiera unei ample producții cu opereta PAGANINI de Franz Lehar; premiera absolută s-a dat în 30 octombrie 1925 la Johann Strauss Theater din Viena. În România s-a reprezentat pentru prima dată la Teatrul Alhambra cu Ion Dacian în rolul titular. În acei ani, Dacian călătorea în vacanțele sale prin Europa iar Viena însemna o destinație constantă și sub aspectul marii tradiții de operetă din acest oraș. Cu prilejul voiajurilor sale, a cunoscut personal pe Franz Lehar iar din conversațiile purtate a înțeles mentalitatea muzicală și teatrală a marelui compozitor, aspectele fundamentale ale concepției asupra interpretării capodoperelor sale. Datorită extraordinarei experiențe, Ion Dacian își însușise perfect spiritul lui Lehar și, mai târziu va deveni regizorul celor patru capodopere reprezentate la Teatrul de Stat de Operetă din București în ordinea cronologică: VĂDUVA VESELĂ, PAGANINI, ȚARA SURÂSULUI, CONTELE DE LUXEMBURG.
Noua producție cu PAGANINI s-a jucat deci în regia lui Ion Dacian și asistentă, Lidia R. Mihail (Maria Rânzescu soția bine cunoscutului regizor Jean Rânzescu). Decorurile și costumele le-a semnat Elena Agapie Stancu. Iluștrii dirijori au asigurat conducerea muzicală: Gherase Dendrino, Mircea Ionescu și Constantin Rădulescu care pregătea și ansamblul coral. Prindea viață un spectacol frumos, intens, grandios, în care lirismul și dramatismul, poezia și comicitatea, tensiunea emotivă și degajarea veselă, se împleteau armonios într-o acțiune desfășurată dinamic și congruent grație versiunii românești a libretului realizată de Vasile Timuș și Petre Andreescu, scriitori de valoare și talent.
Pe scenă apar ... 23 de personaje ... cu contribuții teatrale și muzicale foarte semnificative indiferent de mărimea și amploarea respectivelor partituri. Fiind un spectacol de anvergură va fi mult gustat de public timp de peste un deceniu de programări foarte frecvente, cu o garnitură amplă de interpreți, cel puțin pentru rolurile principale.
În rolul titular, al compozitorului Niccolò Paganini evoluau Ion Dacian, Nicolae Țăranu, Petre Valentin, Anton Negoițescu, Eugen Savopol iar la începutul anilor '70 a debutat și Cornel Rusu.
În rolul Anna Elisa, sora împăratului Napoleon, îndrăgostită de Paganini căruia îi oferă protecția sa în anumite momente dificile și resemnându-se ulterior în fața sentimentului imposibil de finalizat printr-o relație oficială, apăreau Silli Popescu, Lilli Dușescu, Valeria Rădulescu, Ștefi Părvulescu. Soțul Annei Elisa, Ducele Felice, îl întruchipau Nae Roman, Viorel Chicideanu, Silviu Gurău iar Bartucci, omul de încredere al lui Paganini fiind portretizat admirabil de către George Groner, Ștefan Glodariu, Tiberiu Simionescu. Celebra actriță Maria Wauwrina în alternanță cu Silli Vasiliu dădeau viață Contesei de la Place, personaj de o subtilă comicitate.
Bella Giretti, primadona Operei din Lucca, personaj fascinant cu un relief vocal și teatral considerabil și care devenea chiar dominant în anumite scene, era interpretat de Marica Munteanu, Valeria Rădulescu, Lia Turovski, Cella Tănăsescu. În Marchizul Pimpinelli, personaj exuberant, îndrăgostit de toate femeile fără a se putea opri la una singură, animator al tuturor bârfelor de salon, implicat în intrigile vesele dar și melancolice ale acțiunii, au jucat cu deosebit talent: Bimbo Mărculescu, George Hazgan, Constantin Drăghici.
În rolul Coralina, o cântăreață cu mult farmec de la taverna La potcoava ruginită aflată la granița Ducatului Lucca, se remarcau: Lia Turovski, Cleopatra Melidoneanu, Corina Bărbulescu. Acțiunea foarte complexă, derulează fapte, întâmplări, echivocuri, intrigi și sentimente care gravitează în jurul cuplului Paganini – Anna Elisa, învăluit într-o puternică dragoste destinată să rămână pentru amândoi o ... amintire nostalgică și dureroasă ...
Încă de la începutul stagiunii 1964/1965 intră în repetiții cu mai multe garnituri de interpreți capodopera ȚARA SURÂSULUI de Franz Lehar a cărei premieră absolută avusese loc la Teatrul Metropol din Berlin la 10 octombrie 1929; în România s-a reprezentat pentru prima dată în 1934 la Compania Marioara Cinski și apoi în 1945 la Teatrul Alhambra; lipsea deci din viața muzicală bucureșteană de două decenii până la premiera de la 10 aprilie 1965 a unei magnifice producții care a figurat pe afiș peste ... douăzeci de stagiuni ... continuând după plecarea mea din România.
Libretul autorilor Ludwig Herze și Fritz Lähner a fost admirabil calibrat în limba română de Vasile Timuș și Petre Andreescu. Ion Dacian care, la vremea când interpretase rolul Prințului Sou Chong la Alhambra, voiajase la Viena unde îl cunoscuse pe compozitor, era acum, pe lângă interpretul prințului protagonist și regizorul spectacolului; decorurile grandioase și foarte frumoase le-au realizat Arhitect Ștefan Norris iar splendidele costume, Elena Agapie Stancu.
Coregrafia magistrală atât în actul I cât și în actul al II-lea a pregătit-o formidabila maestră Elena Penescu Liciu; corurile de mare anvergură se desfășurau sub îndrumarea atentă, elevată și subtilă a Maestrului Constantin Rădulescu care asigura și conducerea muzicală împreună cu Gherase Dendrino, veteranul dirijor și talentatul compozitor, personalitate de prestigiu a vieții muzicale.
Acțiunea plasată în primul act la Viena în saloanele unei familii aristocratice se mută apoi într-o țară imaginară din orientul îndepărtat unde Prințul Sou Chong, moștenitor al tronului imperial, o aduce cu el pe Lisa de care se îndrăgostise și împărtășea sentimentul lui. Diferențele de mentalitate impuse de o tradiție milenară fac ca cei doi tineri să nu poată încununa sentimentul lor la nivel matrimonial motiv pentru care Lisa, se reîntoarce la Viena însoțită de tatăl ei. Muzica se revarsă într-o frumusețe captivantă iar personajele cuplului protagonist au partituri caracterizate de un virtuozism autentic de operă.
Rolul Prințului Sou Chong a revenit soliștilor: Ion Dacian, Nicolae Țăranu, Ludovic Spiess, Anton Negoițescu cărora după șapte stagiuni li s-au alăturat Dorin Teodorescu și Eugen Fânățeanu.
În rolul Liza, o creație interpretativă fantastică a demonstrat Valeria Rădulescu urmată apoi de sopranele Lucia Roic și Lilli Dușescu. Peste ani de zile, în 1978, avea să interpreteze rolul și soprana Lucia Țibuleac iar în 1983 Laura Niculescu.
Cuplul subretă – june comic al rolurilor Mi (sora lui Sou Chong) și Gustav (locotenent vienez amorezat și el de Lisa) era jucat de Valli Niculescu, Marica Munteanu, iar mai târziu de Rodica Truică și Margareta Niculescu și de Bimbo Mărculescu, Toni Buiacici, Constantin Drăghici și ulterior Eugen Savopol și Virgil Bojescu.
Singură pe rolul Ecbatana supraeunuca timp de zece stagiuni, Maria Wauwrina a reușit o magistrală interpretare de o comedie foarte fin nuanțată pentru care primea ropote de aplauze de la intrarea în scenă și până la ultima sa replică; mai târziu au intrat Coca Enescu și Mia Chirilescu. Mari artiști ai teatrului s-au integrat foarte frumos în roluri de diferite calibruri dar slujite cu acel devotament al pasiunii față de artă și al respectului față de public; sunt personalități precum Nae Roman, George Groner, N.Ionescu-Dodo, Tiberiu Simionescu; cu entuziasmul dorinței de a participa la acest important eveniment al teatrului, Dia Panaitescu și Denise Vrancea, două primadone de valoare care se apropiau de încheierea carierei, au acceptat să apară într-un rol episodic al unei mătuși aristocratice distinse și spirituale din primul act.
Stagiunea 1971/1972 începea sub efectul demiterii lui Ion Dacian de la direcția Teatrului de Operetă chiar la începutul lunii septembrie 1971. Decizia Ministerului Culturii nu a surprins pe nimeni, deoarece încă din luna mai se manifestaseră unele atitudini care urmăreau înlăturarea celebrului artist de la conducerea teatrului după un deceniu glorios de realizări extraordinare atât în țară cât și în străinătate. În acea epocă, se putea întâmpla orice și fără nicio explicație.
Într-o astfel de atmosferă și tonalitate sufletească, Ion Dacian a lucrat în toamna acelui an la ultima sa regie, producția cu CONTELE DE LUXEMBURG de Lehar colaborând pentru ultima dată cu remarcabila echipă constituită din Vasile Timuș și Miltiade Păun autorii versiunii românești a libretului, Arhitect Ștefan Norris (scenografia), Elena Agapie Stancu (costumele), Elena Penescu Liciu (coregrafia). La pupitrul dirijoral s-a aflat Constantin Rădulescu care va dirija constant spectacolul pe întreaga durată a programării sale.
O acțiune antrenantă care aduce în prim plan pe René, Conte de Luxemburg, și Angèle Didier, artistă de operă, a căror dragoste are de parcurs un drum complex până la fericitul final matrimonial; în jurul lor personaje simpatice, vesele, care cântă frumos – Juliette și Armand Brissard – și a căror participare este completată de actori de comedie suculentă în rolurile Bazil și Stasia.
Valeria Rădulescu a abordat rolul Angele la premiera de vineri 3 decembrie 1971 alături de următorii parteneri: Nicolae Ţăranu, Constanţa Câmpeanu, Eugen Savopol, Nae Roman, Tamara Buciuceanu; în reprezentaţiile următoare de-a lungul celor şase stagiuni cât s-a jucat, au mai apărut în respectivele roluri: Adriana Codreanu, Cleopatra Melidoneanu, Mireille Constantinescu, Ştefi Pârvulescu, Valli Niculescu, Marica Munteanu, Eugen Fânăţeanu, Cornel Rusu. În pasajele comice se alternau în Prințul Basil Basillon - Nae Roman, Silviu Gurău, Iancu Groza iar în Stasia - Tamara Buciuceanu și Mia Chirilescu. Un spectacol foarte frumos, cu mult farmec, cu poezie intimistă în actul întâi, eleganţă fastuoasă în cel de al doilea, iar în al treilea să domine umorul unei comedii subtile de mare anvergură. Este demn de menționat că Ion Dacian interpretase rolul Contelui de Luxemburg în prima sa tinereţe la Teatrul Alhambra împreună cu Maria Marini, o primadonă pe care Maestrul o preţuia foarte mult. Eleva de liceu Rădulescu Genelli Valeria, împreună cu părinții, la București, vedea primul ei spectacol de operetă la Alhambra chiar cu CONTELE DE LUXEMBURG de Lehar cu Maria Marini şi Ion Dacian protagoniştii unei distribuții în care mai figurau Nicolae Gărdescu, Marga Constantinescu, Ștefan Glodariu și alții. Nici nu bănuia pe atunci că, peste ani, respectiva operetă va fi ultima regie a lui Ion Dacian cu ea în rolul primadonei după un deceniu și jumătate de glorioasă colaborare artistică. Valeria, fascinată de personalitatea lui Dacian, nu își imagina că va deveni partenera sa cea mai valoroasă și importantă într-o prestigioasă carieră naţională şi internaţională de turnee, spectacole, recitaluri şi concerte.
Îmi amintesc cum în seara premierei, la aplauzele finale, conform tradiției, în mijlocul întregii distribuției, apăreau regizorul, maeștrii de coregrafie, scenografie, costume și autorii versiunii românești ai libretului. Ion Dacian, în calitate de regizor, stânjenit, reținut de faptul că trebuia să se prezinte în fața publicului ca regizor pentru prima dată după demiterea sa, mi se părea total diferit față de evenimentele dinainte. Publicul aplauda, dirijorul Constantin Rădulescu îl stimula să facă doi pași înainte spre a veni în fața publicului de unul singur ceea ce Maestrul ... ezita ... Pe scenă se adusese un imens coș cu flori din partea ministerului așa cum se obișnuia la premiere. La un moment dat, Valeria Rădulescu iese dintre colegii de distribuție, merge către coș și cu o grație majestuoasă ia câteva flori și se îndreaptă către Maestrul Dacian, i le oferă, îl sărută pe amândoi obrajii și, luându-l de mână, se îndreaptă cu el în fața publicului care a amplificat enorm aplauzele sale. Valeria Rădulescu face parte din acea categorie foarte restrânsă de artiști care, după demiterea Maestrului, au continuat să-l iubească, să-l admire și să-l elogieze public cu devotament chiar dacă își asuma anumite riscuri deoarece personalitatea Maestrului era deja în ... dizgrația autorităților ...
CONSTANȚA CÂMPEANU (Valencienne), EUGEN FÂNĂȚEANU (Camille de Rosillon)
în noua producție din anul 1976 cu VĂDUVA VESELĂ de Lehar în regia lui GEORGE ZAHARESCU
Revenind la perioada celor patru mari producții ale operetelor lui Lehar toate regizate de |Maestrul Ion Dacian, pot spune - am urmărit de-a lungul anilor nenumărate spectacole admirând și aprofundând vocalitățile tuturor artiștilor care se alternau în respectivele roluri; pentru mine a constituit o adevărată școală practică în vocalitate și teatralitatea ei asimilând un vast univers de detalii ale tuturor nuanțelor corespunzătoare parametrilor vocali; o școală care a marcat favorabil evoluția pasiunii mele și al destinului meu profesionale în foniatrie, fonologie și în Estetica vocală pe care am elaborat-o doctrinar în premieră absolută ca domeniu de studiu la nivel didactic universitar. Personalitățile Operetei române îmi oferiseră un extraordinar prilej de a mă încânta dar și de a aprofunda spiritul componistic genial al lui Franz Lehar. Grație înregistrărilor radiofonice, am ascultat și arii din operete ale lui Lehar care nu se găseau în repertoriul teatrului. Au imprimat pentru Radiodifuziune minunate arii în splendide interpretări din DRAGOSTE DE ȚIGAN Adriana Codreanu și Marica Munteanu. Constanța Câmpeanu și Cleopatra Melidoneanu au abordat în imprimări o arie plină de farmec din CIOCÂRLIA. Distinsa soprană Lilli Dușescu care interpretase la începutul carierei rolul Valencienne din VĂDUVA VESELĂ, a dorit în cadrul programelor sale de înregistrări, să abordeze Cântecul Viljiei (aria Hannei din actul al doilea) din aceeași operetă, într-o evoluție ale cărei subtilități estetice au oferit un unghi personal al poeziei din această scenă. În înregistrarea discografică realizată de Casa de Discuri Electrecord cu VĂDUVA VESELĂ și în care, sub bagheta dirijorului Paul Popescu evoluau Teodora Lucaciu și Ion Dacian în cuplul de protagoniști, soprana Vali Niculescu a interpretat rolul Valencienne pe care nu-l abordase și în teatru realizând un cuplu încântător cu tenorul Corneliu Fânățeanu în rolul Camille de Rosillon. Cleopatra Melidoneanu fusese distribuită în rolul Liza din ȚARA SURÂSULUI la începutul anilor '80; din motive necunoscute, debutul ei nu s-a finalizat; a realizat în schimb pentru Radiodifuziune interpretarea ariei din actul I într-o versiune personală plină de farmecul unui estetism vocal foarte poetic. Imprimările pe care le ascultam periodic la radio, îmi completau universul vocal al lui Lehar alături de interpreții respectivelor producții din teatru și care făcuseră și înregistrări de radio și chiar de televiziune; Valeria Rădulescu a înregistrat pentru Radio și a filmat pentru Televiziune arii din PAGANINI și ȚARA SURÂSULUI iar interpretarea sa a Cântecului Viljiei din VĂDUVA VESELĂ în Concertul intitulat ”Opereta sau Revista” transmis de Televiziunea Română duminică 24 februarie 1974, a rămas în Filmoteca de Aur a Televiziunii Române.
Maestrul Ion Dacian înregistrase interpretări memorabile cu arii din FRIEDERIKE, FRASQUITA și DRAGOSTE DE ȚIGAN care se adăugau celor din VĂDUVA VESELĂ, PAGANINI și ȚARA SURSÂULUI interpretate pe scenă. Din dialogurile foarte numeroase pe care le-am avut cu Maestrul dar și cu marele dirijor Constantin Rădulescu, am înțeles concepția muzicală, vocală, estetică și teatrală așa cum a fost genial exprimată de către spiritul componistic al lui Franz Lehar.
Relația sunet – cuvânt se caracterizează printr-o complexitate care relevă dificultăți virtuozistice ale genului de operă. Iar consistența dramaturgiilor din librete impune exigențe declamatorii demne de anvergura teatrului clasic de proză. Am aflat de la Maestrul Dacian ceea ce dumnealui preluase la Viena de la însuși Lehar: principiul dominant al expresivității din interpretare trebuie să fie ... ELEGANȚA ... Este o genială ipostază artistică a cărei complexitate, dacă se însușește bine, înnobilează chiar viața socială și intimă a protagoniștilor dincolo de scenă. Așa se explică de ce Dacian crease în epoca sa ... Școală de Artă și Viață ... Atmosfera muzicală și teatrală a lui Lehar emană forța expresivă a ... surâsului ... care, fie el amar, împăcat, mulțumit sau fericit, guvernează cu rafinament eleganța unui comportament ce se pliază elastic și gingaș pe toate stările emotive din evoluția personajelor. Dacian a înțeles de la Lehar și a avut generozitatea să-mi transmită detalii de gândire și trăire umană prin sunetul perfect relaționat cuvântului. De aceea, în aceste zile, contemplând aniversarea acestui ... centenar și jumătate de la nașterea marelui compozitor ... în audiții sau la pian ... în sufletul meu trăiesc interferența celor două geniale personalități ... Ion Dacian ... și ... Franz Lehar.
PLAI STRĂBUN, 11.12.2020