… Întâi de martie … la început de primăvară … ca și la final de toamnă în târziul lui noiembrie … evoc personalitatea marii artiste ELENA CERNEI născută chiar în prima zi de martie ... Dincolo de sentimentul meu personal și chiar mai presus de acesta, este o Datorie de Onoare să perpetuez memoria acestei mari personalități de artă și cultură interdisciplinară și, de asemenea, și a celorlalte mari personalități ale culturii române din teatrul liric, în articole dedicate lor. Aceste articole sunt niște meditații analitice în care reunesc istoria, arta interpretativă, muzicologia, fonologia, estetica vocală și evocarea umană afectivă a acestor personalități întru perpetuarea memoriei lor în viitor pentru noile generații.
Canalul Youtube și Profilul Facebook pe care le-am elaborat pentru Elena Cernei și un alt canal Youtube intitulat Romaniae Vocis unde adaug periodic noi documente video și audio cu artiștii români, au trezit în timp un foarte mare interes din partea melomanilor dar și al studioșilor care cultivă profesional pasiunea lor pentru muzică și vocalitate. Îmi scriu mai ales tinerii care pun întrebări complexe în detaliu și această dorință a lor de a știi și de a cunoaște mă bucură și îmi dă încredere că, totuși, arta și cultura vor dăinui în viitor.
Elena Cernei, așa cum am aprofundat și cu alte ocazii în articole sau emisiuni de radio și televiziune, este o personalitate singulară în panorama artei lirice universale sub foarte multe aspecte dintre care, în acest moment, aș evoca unul singur: nu s-a limitat să trăiască și să se bucure exclusiv din și pentru gloria personală a artei sale; a înțeles că dincolo de această identitate socială a vocației sale artistice, trebuie să existe finalitatea unui alt mesaj, mai vast, mai intens, mai complex iar în acest context, a înțeles că pot exista perspective și satisfacții sociale de foarte mare importanță dincolo de cariera artistică; de aceea, nu a ezitat să rărească, la un moment dat, aparițiile în spectacole de operă, onorând invitațiile concertelor și recitalurilor prilejuite de ocazii extraordinare; nu a abandonat nici-odată cântul dar a redimensionat viața ei socială dedicându-se cercetărilor științifice interdisciplinare legate de voce cu nebănuite implicații într-o nouă gândire aplicată în ecologie și în echilibrul social. Spre deosebire de foarte mulți colegi români și străini ai generației sale, Elena Cernei nu trăia din amintiri chiar dacă, uneori, răspundea la întrebările interviurilor ori ale prietenilor; avea însă o permanentă preocupare pentru actualitatea prezentului privind în viitor chiar dacă rămânea bine ancorată în trecut. Iar atunci când vorbea despre trecut, Cernei acorda o mare importanță Maeștrilor, colaboratorilor, partenerilor, pe care îi evoca dar îi și analiza așa cum foarte puține alte personalități artistice făceau; ea spunea că fără maeștri și colaboratori nu ar fi fost posibilă evoluția unei personalități vocale și artistice.
Personalitatea mezzosopranei Elena Cernei stimulează interesul atât din partea celor care au cunoscut-o și admirat-o în teatru cât și din partea generațiilor de după epoca sa care o cunosc doar din înregistrări și filme. Chiar și pentru mine a rămas un fascinant exercițiu mental și sufletesc de aprofundare a Verbului Vocal Cernei continuând să o redescopăr odată cu trecerea timpului. În acest sens, cea care s-a dedicat ... Enigmelor Vocii Umane ... se confirmă în timp ea însăși o ... Enigmă a Vocii Umane ... așa cum intitulam anul trecut articolul inaugural al unei serii pe care o continui acum evocând ... Maeștrii ...
Elena Cernei avea un cult pentru acele personalității întâlnite și care au avut o contribuție benefică evoluției sale reprezentând etape pe care le-a parcurs eficient și cu foarte bune rezultate. Așadar ... Maeștrii ... au stimulat parcursul inițiatic formativ în universul magnific denumit mai târziu ... Enigma Vocii Umane ...
Elena Cernei a iubit cântul de mic copil iar vocea sa răsuna mai întâi în grădina casei urcată în vârful unui nuc bătrân și falnic și apoi, ca elevă, în corul bisericii. Adolescentă fiind, asculta muzică la radio și a fost atrasă de ariile de operă și de vocile artiștilor. O emoție și o atracție deosebită a manifestat față de ... Wagner ... Mai târziu, în carieră, au fost trei momente în care ar fi dorit să interpreteze trei roluri wagneriene pentru mezzosoprană dar ... evenimentele vremurilor nu au fost favorabile îndeplinirii acestei dorințe. Wagner a rămas însă un compozitor pe care l-a ascultat toată viața și l-a aprofundat într-un mod incredibil pe care mi l-a transmis și mie. Când glasul ei a început să capete un anumit contur și o anumită forță, se gândea în sinea ei la eventualitatea de a deveni o ... soprană wagneriană ... fiindcă avea o pronunțată accesibilitate în zona înaltă chiar dacă sonoritatea se manifesta foarte bine și pe centrul grav.
În anul 1946, tânăra Elena Cernei a aflat de existența unui conservator particular unde se făceau audiții și pregătiri pentru cei interesați să susțină ulterior un concurs de admitere; era vorba de Conservatorul Della Pergola, înființat în anul 1942 de tenorul italian LUCIANO DELLA PERGOLA, născut la București în 1910, fiul tenorului Alberto Della Pergola, unul dintre membrii fondatori ai Operei Române în anul 1921; Luciano Della Pergola conducea acest conservator împreună cu soția sa EDITH DELLA PERGOLA, soprană; la acest conservator predau artiști importanți ai Operei Române din București; mulți dintre absolvenți deveneau artiști de valoare, fiind soliști la București și în alte teatre din țară; conservatorul a funcționat cinci ani, până în 1947, an în care, Luciano Della Pergola și soția sa Edith, fiind cetățeni italieni, au plecat din România câteva luni înainte de abdicarea Regelui Mihai. Se prezintă așadar pentru înscrierea la niște cursuri pregătitoare în vederea admiterii ulterioare, în toamna anului 1946, imediat după absolvirea Școlii de Surori Medicale. După înscriere, este programată la o ședință de lucru pentru examinarea vocii în vederea stabilirii categoriei vocale de apartenență și a unui program pregătitor cu un anumit repertoriu în vederea examenului de admitere. La acea examinare cunoaște personal pe Luciano Della Pergola și pe baritonul MIHAIL ARNĂUTU, solist al Operei Române din București, care de foarte tânăr începea și o carieră pedagogică paralel cu prestigioasa carieră artistică. Ea avea impresia că posedă o voce de soprană, eventual de soprană dramatică în eventuala compatibilitate cu anumite personaje feminine din operele wagneriene. Della Pergola și Arnăutu au primit-o la această audiție cu o elegantă disponibilitate și cu un foarte mare interes față de o … fată frumoasă, înaltă, cu un farmec straniu indus de gravitatea unei anumite tristeți ce îi învăluia zâmbetul sobru politicos ... Cei doi maeștri nu știau că această tânără fată aparținea unei familii de refugiați din Basarabia care lăsaseră totul acolo și porniseră în fugă cu ceea ce puteau duce în mâini; avea doi părinți în vârstă, mai ales tatăl, un cumnat (soțul surorii celei mai mari) și o soră mai mare cu soțul său deportați în Siberia iar ea trebuia să se strecoare în viața unei societăți foarte agitate și care, la scurt timp, avea să devină o țară comunistă al cărui regim era ostil celor cu origini … ”nesănătoase” … și cu … ”deportați” în familii …
Soții EDITH și LUCIANO DELLA PERGOLA
Amabilitatea sobră, ușor zâmbitoare, tăcută și măsurând cu prudență cuvintele rostite, erau trăsături care confereau frumuseții sale acel farmec … straniu … pe care îl remarcaseră cei doi artiști. Acestea sunt relatări pe care mi le-a făcut mai târziu, peste ani, Maestrul Mihail Arnăutu cu care avusesem norocul, onoarea și bucuria de a mă împrieteni. Della Pergola se așezase la pian și au început primele vocalize de tatonare cu diversele vocale … a, e, i, o, u … și unele consoane … vocalizele simple și tradiționale pentru testarea de început a unui glas. După o primă serie de vocalize, Della Pergola spune lui Arnăutu: Această fată este o a doua … Berceasca! Făcea aluzie la soprana dramatică Lucia Bercescu-Țurcanu care, după cinci ani de afirmare în România și în diverse țări europene, de câteva luni luase definitiv drumul străinătății și chiar în acel an, la 26 decembrie 1946, avea să debuteze la Teatrul alla Scala din Milano la deschiderea stagiunii, în rolul Abigaille din ”Nabucco” de Verdi sub bagheta dirijorului Tullio Serafin, alături de mari artiști precum Gino Bechi, Cesare Siepi, Fedora Barbieri, debut ce avea să marcheze o strălucitoare carieră în Italia, la Scala, și în foarte multe teatre italiene. În viața artistică a Operei Române, se simțea lipsa acestei soprane și eventualitatea descoperirii unei voci analoge era un reper foarte urmărit de către profesori. De aceea, la exclamația lui Della Pergola … a doua Berceasca! … Arnăutu a continuat cu mare atenție examinarea glasului tinerei fete. După alte vocalize, Arnăutu îi spune lui Della Pergola: … și totuși … eu cred că fata aceasta este … mezzosoprană! … . Della Pergola propune alte vocalize iar Arnăutu spune fetei extual: Domnișoară, doresc să faci o vocaliză lentă, cu vocala A, în coborâre, dar să te abandonezi și să cânți în plin și, la un moment dat să dai drumul unei voci groase de care să nu te sperii chiar dacă va semăna cu vocea masculină! Ea nu cunoștea la vremea aceea noțiuni despre registrele de cap și de piept dar avea în amintirile sale unele voci din Bairamcea natală ale unor fete și femei al căror timbru era gros și asemănător vocilor masculine; indicația lui Arnăutu era foarte precisă și se suprapunea pe amintirile fetei care îi serveau ca repere orientative pentru a executa vocaliza de coborâre conform solicitării; începe de la do din octava mică să coboare cu vocala A efectuând acel viraj al rezonanței conform solicitării primite; ea însăși s-a speriat de amploarea glasului în acel registru de piept care răsuna plin, dens, profund, mergând ușor o octavă în jos până la DO din octava mare … Della Pergola și Arnăutu amuțiseră uitându-se unul la altul și apoi amândoi la fata care, speriată se întreba în sinea ei dacă va mai putea reveni la timbrul ei obișnuit sau va rămâne la profunzimea aceea … Un șoc pentru ea în aceiași măsură ca pentru cei doi maeștri …
MIHAIL ARNĂUTU
De data aceasta, Arnăutu trage o definitivă concluzie: Este mai mult de cât mezzosoprană, este o … foarte rară contraltă cu supraacute! … Avea o întindere de trei octave și o cvartă perfectă atingând în arpegii picchettate fa2 respectiv faimosul … contra fa. Arnăutu îi explică fetei că aceasta era capacitatea totală de emisie a glasului ei dar că ambitusul de studiu pentru viitoarea sa identitate vocală și artistică va fi de doar două octave și o cvintă perfectă fiind un glas care se va putea dezvolta într-o dublă ipostază de contraltă și mezzosoprană cu o generoasă disponibilitate în zona sopranei Falcon dramatice; s-a pus problema studiului impostației explicîndu-i-se că progresivitatea în studiu nu trebuie forțată și că va fi necesară răbdarea și consolidarea unei solide culturi muzicale în paralel. Ea care avea impresia că ar fi o soprană, eventual din acelea dramatice pentru rolurile wagneriene, rămăsese surprinsă de această noutate dar avea încrdere în … uimirea … manifestată de cei doi maeștri. A urmat un program de lecții cu primele vocalize și primele tatonări de repertoriu, lucrând alternativ cu Doamna Edith, cu Maestrul Della Pergola și Maestrul Arnăutu, în funcție de cum aceștia erau disponibili în cadrul programelor de activitate. Din aceste lecții, a înțeles că vocea naturală trebuie disciplinată într-un anumit mod pentru ca sunetele să fie frumoase, omogene, stabile și emise fără eforturi pentru a nu periclita sănătatea aparatului fonator; fiind soră de spital și, la un moment dat, chiar într-o Clinică de Oto-Rino-Laringologie, avea să vadă copardele vocale și conformația tuturor segmentelor anatomice integrate în fonație; cunoștea anatomia și fiziologia organismului și înțelegea, pe măsură ce progresa și acumula ceva experiență, cum reacționează organismul și mai ales mușchii antrenați în respirație și în atitudinea adecvată a corpului pentru cântat adică postura ideală fonației. Mergea la spital, își rezolva rapid tot ceea ce ținea de administrarea vieții sale după care se exersa la pian în fiecare seară conform indicațiilor primite la orele de lucru cu maeștrii; solfegia partituri și își dezvolta capacitatea de a cânta la pian peste nivelul asimilat în prima copilărie la Bairamcea.
După o lună de vocalize s-a trecut la anumite tatonări de repertoriu; după câteva numere de Concone, Panofka și Vaccaj, Della Pergola și Arnăutu au considerat că, pentru examenul de admitere va trebui să prepare două piese pentru contraltă aceasta fiind o condiție vocală foarte rară și deci în propriul avantaj pentru a fi apreciată și admisă: prima piesă a fost un lied de Schubert – Das Tod und das Mädchen (Moartea și Fata) – în tonalitatea sa originală și aria personajului Ulrica din Un ballo în maschera de Verdi – invocația Re dell'Abisso affrettati (Rege al Abisului grăbește-te) – în care se poate pune foarte bine în valoare o autentică voce de contraltă. Liedul de Schubert fusese ales de Luciano della Pergola iar aria verdiană de către Mihail Arnăutu.
După două sau trei luni, aceste cursuri atât de frumos începute, s-au încheiat deoarece soții Edith și Luciano Della Pergola s-au pregătit pentru plecarea din România la jumătatea acelui an 1947. Elena Cernei a rămas recunoscătoare soților Edith și Luciano Della Pergola și baritonului Mihail Arnăutu pentru primele inițieri în tehnica vocală dar mai ales pentru evaluarea precisă a vocii sale încadrând-o în categoria de mezzosoprană – contraltă încă de la bun început. Este foarte necesară această evaluare vocală care are complexitatea unei adevărate probe de diagnostic. Încă de atunci Cernei a înțeles importanța justei încadrări vocale pentru a asigura un studiu sănătos fără dificultăți și probleme. După plecarea soților Della Pergola, anul 1947, ea avea să se continuie studiul de una singură conform tuturor indicațiilor primite în acele luni de inițiere și, în primăvara anului 1948, a început să se gândească serios la prezentarea la examenul de admitere la Conservatorul din București (fosta Academie Regală de Muzică) în vâltoarea unor reorganizări determinate de o reformă a învățământului chiar în acea primăvară. În continuarea acelui prim parcurs de pregătire cu soții Della Pergola și Mihail Arnăutu, a consolidat studiul câtorva piese de antrenament dar, pentru proba de admitere, hotărâse să cânte liedul de Schubert – Das Tod und das Mädchen (Moartea și Fata) – în tonalitatea sa originală și aria din Un ballo în maschera de Verdi, invocația personajului Ulrica, Re dell'Abisso affrettati. După ce a terminat de cântat, a mulțumit surâzător pianistei de la care și-a luat partiturile și aștepta să i se facă semn de către comisie că poate să plece. Însă cineva din comisie îi face semn să vină la masa lor. Apropiindu-se, vede un om foarte expresiv și cu o privire pătrunzătoare, vorbind cu un glas cald dar viguros, în tonuri deschise la culoare, tipice unui tenor liric. Profesorul spune: Domnișoară, de unde vii dumneata, unde te-ai născut? la care fata răspunde: Sunt de la Bairamcea, din sudul Basarabiei, dar de câțiva ani locuiesc și lucrez la București. Profesorul continuă: dumneata ai un glas foarte interesant și o sensibilitate pătrunzătoare. Mi-am exprimat deja dorința față de colegi ca să fii înscrisă la clasa mea. Fata mulțumește uluită în fața acestei confirmări pentru reușita sa și își dă seama că acest personaj important a fost favorabil impresionat de ea; îl privea fix în ochi căutând să deslușească mai multe aspecte. Profesorul îi spune: eu sunt tenorul Constantin Stroescu și predau canto de mulți ani și vreau să fii studenta mea; mulțumește și își ia inima în dinți ca să întrebe: Domnule profesor, deci dumneavoastră credeți că pot deveni o artistă. Iar Stroescu răspunde: Dacă vei fi muncitoare, răbdătoare și rezistentă la stilul meu de muncă la clasă, dumneata vei ajunge o … mare artistă … și tocmai de aceea am solicitat să fii la clasa mea confirmându-ți că vei fi admisă! Cuprinsă de o imensă emoție, a mulțumit lui și a salutat pe toți ceilalți ieșind din sală foarte fericită … Chiar în acea toamnă a început să urmeze cursurile Conservatorului din București la Clasa de Canto a Profesorului CONSTANTIN STROESCU (Iași, 15 martie 1886, - București, 16 martie 1977), personalitate de mare prestigiu cu o foarte importantă carieră artistică națională și internațională și eminent profesor de canto la București cu o bogată activitate pedagogică la Academia Regală de Muzică devenită după 1948 Conservatorul de Muzică Ciprian Porumbescu. Am dedicat un amplu studiu Maestrului Constantin Stroescu pe care l-am definit Seniorul Stilisticii Vocale Românești.
https://poenmuzicologie.blogspot.com/search/label/stroescu_senior_stilistica
Constantin Stroescu a studiat și la Paris unde a locuit o lungă perioadă, fiind studentul lui Edmond Duvernoy (1844-1927), pianist, bariton și profesor de muzică dar în mod special de canto; avea o pregătire foarte complexă reunind perfect teoria și practica; a fost foarte activ la Opéra Comique din Paris interpretând rolul Mercuțio la premiera absolută a operei ”Roméo et Juliette” de Charles Gounod cu care devenise chiar bun prieten așa cum fusese și cu Georges Bizet la cărui premieră absolută cu ”Carmen” el a interpretat rolul Morales. La rândul său, Stroescu a devenit bun prieten cu Maestrul care, pe lângă principiile tehnice l-a inițiat într-un domeniu estetic și stilistic elaborat de el și care a fost denumit și acceptat ca Realismul în Canto. Stroescu a devenit rapid un exponent al Realismului în Canto pe car l-a perpetuat peste ani în didactica magnifică de canto pe care a dezvoltat-o și desfășurat-o.
Tot ceea ce Duvernoy a povestit despre frământările și detaliile de concepție a lui Bizet asupra rolului Carmen, mai târziu Stroescu avea să le transmită direct mezzosopranei Elena Cernei la clasă în Conservator. Prin Duvernoy, Stroescu a cunoscut la Paris pe Pauline Viardot Garcia (1821-1910) care fusese prima interpretă en travestì a lui ”Orfeu” de Gluck la premiera versiunii de mezzosoprană elaborată special pentru ea de către Berlioz în 1859; a interpretat rolul Arsace din ”Semiramide” de Rossini și Azucena din ”Il Trovatore” de Verdi, roluri pe care le-a preparat chiar cu respectivii compozitori la pian alături de ea; de asemenea, această mare artistă fusese dedicatara partiturii operei ”Samson et Dalila” de către autorul ei, Camille Saint-Saëns cântând chiar acompaniată de compozitor la pian rolul. Tot ceea ce Stroescu a aflat de la această mare doamnă în legătură cu tehnica și stilul de interpretare ale acestor roluri (Orfeu, Arsace, Azucena, Dalila) mai târziu a transmis studentei sale Elena Cernei. Premizele didactice culturale și artistice ale lui Constantin Stroescu reprezentau acumulări uriașe în domeniul muzical, estetic, stilistic, prilejuite, favorizate și întărite prin amiciția strânsă legată cu marii compozitori ai epocii sale precum Charles Lecocq (1832-1918), Camille Saint-Saëns (1835-1921), Jules Massenet (1842-1912), Gabriel Fauré (1845-1924), Henri Duparc (1848-1933), Vincent d'Indy (1851-1931), André Messager (1853-1929), Edward Elgar (1857-1934), Georges Hüe (1858-1948), Claude Debussy (1862-1918), Eric Satie (1866-1925), Serghei Rachmaninov (1873-1943), Reynaldo Hahn (1874-1947), Maurice Ravel (1875-1938), Manuel De Falla (1876-1946), André Caplet (1878-1925), George Enescu (1881-1955), Igor Stravinsky (1882-1971), Francisc Poulenc (1899-1963) pentru a-i cita doar pe aceia care au rămas pe deplin consacrați în istoria universală a muzicii. În acest context, tenorul Constantin Stroescu a devenit depozitarul unui imens patrimoniu de cunoaștere muzicală, estetică și stilistică a unui vast repertoriu provenit direct de la compozitori și transmis peste ani studenților săi printre care și Elena Cernei care a interpretat creațiile acestor compozitori.
CONSTANTIN STROESCU
Constantin Stroescu era un artist de mare sensibilitate și avea principii etice la cel mai înalt nivel; respecta și iubea vocile și căuta să intervină estetic și stilistic în formarea lor fără să afecteze integritatea dientității lor naturale. Pentru rezolvarea unor probleme de impostație era ajutat de niște doamne pianiste de mare cultură, sensibile și răbădătoare cu studenții iar Maestrul era fericit să știe că studenții lui sunt supravegheați tehnic și muzical de aceste adevărate personalități didactice.
Una dintre aceste formidabile pianiste era Doamna MARCELA IONESCU care continuase colaborarea cu Maestrul chiar și după pensionare primind studenții acasă la ea. Tânăra studentă Elena Cernei a avut o revelație în această minunată profesoară de care s-a atașat cu o dragoste profundă și care era reciprocă din partea doamnei. Până la sfârșitul vieții, Elena Cernei a fost recunoscătoare celei pe care cu dragoste și respect o numea ... Doamna Marcela ... Pianistă excepțională, cu o vastă cultură în materie de repertoriu de operă, simfonic, cameral și lied și cu o pricepere foarte răbdătoare în materie de voci, fusese asistenta la clasă a Maestrului Stroescu care a continuat să colaboreze cu ea și după ce se pensionase. Toți studenții pregăteau repertoriul și așa numita așezare în glas care este foarte importantă. Fire bună, blândă, cu tact și răbdare, știa să imprime fiecărei voci acel ritm de lucru pentru a progresa dar fără eforturile periculoase. Știa să aleagă vocalizele adecvate tipului de voce pe specificul repertorial. Tânăra studentă a fost fascinată încă de la prima întâlnire iar ... Doamna Marcela ... a avut față de studenta Cernei afecțiune, admirație și deosebită încredere în viitorul carierei sale. Iubita mea soție mi-a povestit enorm de multe lucruri despre ... Doamna Marcela ... pe care a purtat-o în suflet toată viața cu devotament și recunoștiință iar eu sunt fericit și onorat să îi perpetuez amintirea mai ales că muzicianul și pedagogul Marcela Ionescu este o personalitate de care astăzi își mai amintește extrem de puțină lume. Metoda de lucru a Doamnei Marcela Ionescu se desfășura după următoarele principii: examinarea glasului, încadrarea într-un anumit tip în funcție de momentul respectiv evolutiv, depistarea zonei cea mai bine și frumos impostată de la natură, efectuarea anumitor vocalize alese pentru fiecare tip de voce; solicita răbdarea și nu trecea la un nivel tonal următor înainte de rezolvarea emisiei la cel în lucru; acompania repertoriul dar folosind strategia răbdătoare a tempo-ului progresiv și insistența repetată pentru fiecare motiv după care se trecea la următorul; totul riguros cu pauze, atât în vocalize cât și în repertoriu pentru a preveni oboseala vocii. Elena Cernei s-a bucurat de Doamna Marcela ce de un Înger Ocrotitor și datorită acestei minunate profesoare și-a însușit o conduită de antrenament și studiu pe care le-a aplicat toată viața și le-a transmis generațiilor tinere. Maestrul Stroescu telefona de fiecare dată ca să întrebe despre fiecare student dar și să mulțumească Doamnei Marcela pentru că remarca la clasă cum studenții aveau glasurile bine pregătite ca să poată rezista în fața exigențelor sale în studiul de repertoriu.
Profesoara și pianista MARCELA IONESCU
Datorită acestor două extraordinare personalități – Maestrul Constantin Stroescu și Doamna Marcela Ionescu – studenta Elena Cernei a reușit în timp record să facă saltul cantitativ și calitativ de la stadiul de ... voce ... la cel de ... vocalitate ... în deplină funcționalitate motiv pentru care în primul smestrul al celui de al treilea an de Conservator a fost angajată solistă a Filarmonicii din București și, un an mai târziu, solistă la Opera Română, continuând studiile și bucurându-se de mare succes la absolvență. În primii șapte ani ai carierei, Elena Cernei a fost solista Filarmonicii și a Operei alternând interpretarea muzicii vocale simfonice, camerale și de lied cu muzica de operă; a continuat să meargă la Doamna Marcela cu care prepara toate noutățile repertoriului până când ... Îngerul Ocrotitor ... a plecat în ... Lumea Îngerilor ... dar după ce avusese bucuria să o vadă pe iubita ei studentă afirmată în cariera internațională. Pe tot parcursul carierei mergea, din când în când, la o ședință de lucru cu Maestrul Stroescu pentru un control asupra modului în care folosea impostația vocală în vastitatea repertoriului abordat. Acești doi oameni au pus bazele vocalității mezzosopranei Elena Cernei.
GINA CIGNA
Mai târziu, pe vremea când era în repetiții la Scala, a cunoscut-o pe celebra artistă, soprana GINA CIGNA (1900-2001) care, când a auzit că este româncă, i-a spus că datorează cariera legendarei Hariclea Darclée cu care studiase la recomandația marelui dirijor Arturo Toscanini. La Signora Cigna i-a spus că, deși predă de foarte mulți ani canto, nu a avut prilejul nici-odată să transmită unei artiste românce ceea ce ea a primit de la Hariclea Darclée și că ar fi dorit s-o facă. Elena Cernei, onorată și stimulată de această dorință a Doamnei, a mers la ea acasă însoțită de maestrul acompaniator al Scalei, pianistul și dirijorul Antonio Tonini.
HARICLEA DARCLEE
Gina Cigna avea să constate că tânăra mezzosoprană este o artistă deja formată și la întrebarea asupra ce ar putea lucra totuși împreună, Elena Cernei i-a propus rolul Santuzza din Cavalleria rusticana de Mascagni pe care îl abordează atât mezzosopranele cât și sopranele fiind o vocalitate de soprană Falcon; și cum Hariclea Darclée interpretase acest rol la premiera de la Scala, în prima ei stagiune acolo, dar și la ultima sa reprezentație la Scala înainte de încheierea carierei sale, i-a propus să lucreze împreună acest rol în memoria legendarei artiste românce. Chiar dacă Elena Cernei nu a avut ocazia să interpreteze rolul integral al Santuzzei, aria Voi lo sapete o mamma a interpretat-o în concerte, recitaluri și a imprimat-o pe discuri realizând și filme de televiziune. Tot ce a aplicat Cernei în această interpretare sub aspect tehnic și estetic provenea de la Darclée grație îndurmărilor oferite de Gina Cigna.
JEAN RÂNZESCU
O altă personalitate artistică pe care Elena Cernei a respectat-o ca pe un adevărat Maestru a fost regizorul JEAN RÂNZESCU care i-a fost și profesor de regie și interpretare la Conservator sub a cărui îndrumare a interpretat pe scena Operei Române roluri precum Maddalena din ”Rigoletto”, Amneris din ”Aida” și Azucena din ”Il Trovatore” de Verdi, rolul titular din ”Carmen” de Bizet, Jocasta din ”Oedipe” de Enescu, Oktavian din ”Der Rosenkavalier” de Strauss, Kate din ”Madama Butterfly” de Puccini chiar la premiera istorică din 1954. Maestrul Rânzescu era un regizor genial deoarece fusese el însuși artist, tenor la Opera din Cluj, era un muzician desăvârșit și un profund cunoscător al actoriei teatrului liric; aprofunda personajele sub aspect psihologic, teatral, muzical și elabora formule interpretative adecvate fiecărui tip de personalitate artistică.
LIDIA R. MIHAIL (MARIA RÂNZESCU)
Soția sa, Doamna MARIA RÂNZESCU (prezentă pe afișe sub numele Lidia R. Mihail) i-a fost asistentă și asigura pregătirea de bază a artiștilor înaintea începerii repetițiilor cu Maestrul. Elena Cernei i-a iubit și admirat pe acești oameni toată viața fiindu-le foarte recunoscătoare.
JEAN RÂNZESCU și ELENA CERNEI înainte de intrarea în scenă - CARMEN de Bizet
În afară de Luciano Della Pergola și soția sa Edith și de Doamna Marcela Ionescu, i-am cunoscut personal pe toți acești mari maeștri pe care i-am evocat și a căror generoasă prietenie mi-a prilejuit o cunoaștere profundă a principiilor și contextelor formative aplicate în viața lor artistică și în ulterioara carieră pedagogică pe care au desfășurat-o. Astfel, prin relatările și impresiile minuțios evocate de Elena Cernei, am reușit, în timp, să devin depozitarul unor memorii și al unor concepții artistice de studiu care mi-au consolidat atât condiția profesională în fața vocilor cu care mă confrunt. Am înțeles de la Elena Cernei că dragostea și recunoștiința față de Maeștri te consolidează și te stimulează ca să devii, la un moment dat, un Maestru continuator al unei tradiții armonios adaptată noilor timpuri.
REVISTA MUZICALĂ RADIO 27.02.2019
