Festivalul şi Concursul Internaţional de Canto HARICLEA DARCLÉE
Conferinţa Dr. STEPHAN POEN - 29 iulie 2017, orele 19, Brăila
DIN NOU DESPRE GLORIA MUZICII
A devenit o adevărată tradiție în cadrul conferințelor noastre să ilustrăm și să omagiem Gloria Muzicii prin valorile absolute ale Artei. Onorăm astfel concepția generoasă a inspiratoarei acestor extraordinare manifestări, marea soprană Mariana Nicolesco, considerând arta sacră a cântului drept un element fundamental al culturii și al vieții. Aniversările și comemorările marilor personalități și ale evenimentelor artistice excepționale răspund acestui nobil ideal.
Marele bariton Nicolae Herlea, ar fi împlinit anul acesta 90 de ani. Președinte al Juriului Concursului Internațional de Canto Hariclea Darclée la multe ediții, Nicolae Herlea a trăit la Brăila cele mai mari satisfacții în ultima parte a vieții sale. De neuitat pentru el și pentru noi au rămas momentele în care am sărbătorit aici cei 75, 80 și 85 de ani ai săi. Mi-au rămas în suflet clipele magnifice pe care le-am petrecut în scenă cu prilejul celor două conferințe pe care i le-am dedicat. Nu pot uita expresia feței sale ținându-se de mână cu Mariana Nicolesco în timpul prezentării înregistrărior cu interpretările sale extraordinare. Îmi amintesc cu profundă emoție acel fior care, prezent la auzul vocii sale, învăluia publicul și incandescenta atmosferă a aplauzelor interminabile însoțite de aclamații. Sunt momente rămase posterității în filmele pe care le revedem totdeauna cu bucurie și adâncă emoție. Iar marele artist și prieten continuă să fie mereu prezent în sufletele noastre la trei ani și jumătate de când a lăsat această lume.
Dintre nenumăratele sale interpretări am ales două scene pe care Nicolae Herlea le iubea foarte mult. Prima este aria Nemico della patria din opera Andrea Chénier de Giordano, operă pe care a interpretat-o rar dar cu mari satisfacții; mai întâi în formă de concert în Sala Radio din București în 24 iunie 1971, sub bagheta dirijorului Carol Litvin, alături de distinşi parteneri precum Cornel Stavru și Maria Slătinaru, unele roluri episodice fiind interpretate de artiști importanți precum Zenaida Pally, Nicolae Secăreanu, Corneliu Fânățeanu, Eduard Tumagian și alții. Se cânta în limba italiană și era o premieră românească de mare importanță. Mărturie, filmul realizat de televiziunea națoinală și înregistrarea din Fonoteca de Aur a Radiodifuziunii. Nicolae Herlea a încântat cu frumusețea expresivă a timbrului său modulat în numeroase nuanțe puse în valoare de acel vibrato strălucitor intrat de mult în legendă. Aria Nemico della patria a reprezentat unul dintre momentele de mare succes ale serii. În luna aprilie a anului 1972, în cadrul celei de a VII-a ediții a Festivalului de Operă de la Madrid, el avea să cânte din nou această operă, tot în formă de concert, având ca partener în rolul titular pe tenorul Placido Domingo. Dar atât înainte de aceste două interpretări cât și după, în recitalurile și concertele sale, Nicolae Herlea alegea această arie identificându-se cu idealurile pe care era chemat să le le însuflețească. L-am urmărit de multe ori interpretând această arie. Profunzimea interpretării sale, forța expresivă a accentelor și nuanța deosebită a frazării muzicale m-au făcut să discut cu el de multe ori și să descopăr cu fascinație relația sufletească pe care o stabilise în timp cu personajul. Ultima dată când l-am ascultat în această arie a fost 6 mai 1984 la Sala Radio, în primul concert din seria ”Vă place Opera?”, iar filmul color se păstrează în Arhiva Televiziunii Române.
Personajul Carlo Gérard din Andrea Chénier se caracterizează prin acea violenţă revoluţionară plină de ură şi ranchiune, trăsături care nu au nimic comun cu bunătatea şi blândeţea Maestrului nostru. Aria Nemico della patria este însă un imn al dragostei de viaţă şi al omeniei pe care personajul o intonează într-un anume moment al acţiunii, când pricepe cu o anumită maturitate viaţa socială.
Nicolae Herlea se remarcă prin ceea ce aş putea defini prin termenul de cantilena verista. Impresionantă este nuanţarea în fraza e mentre uccido io piango, unde se simte un plâns maestos, demn, reflexiv, al celui care începe să înţeleagă cum trebuie să domine evenimentele sociale. La fel de impresionantă este nuanţarea energică a frazei Com’era irradiato di gloria il mio cammino menită să ridice tensiunea momentului. Urmează una dintre cele mai seducătoare apoteoze melodice ale repertoriului de bariton: La coscienza nei cuor ridestar nelle genti!. Sonoritate, timbru şi vibrato se sublimează în beatitudinea extatică a unui moment de maximă carismă melodramatică, încununate în final de o glorioasă acută a cărei forţă exaltă în public cascada unui entuziasm la care am participat şi eu de multe ori la Bucureşti.
Baronul Scarpia din Tosca de Puccini este ultimul rol al lui Nicolae Herlea, pe care l-a interpretat la 22 noiembrie 1975 în Japonia, la Yokohama, sub bagheta dirijorului Alberto Ventura alături de soprana Montserrat Caballé şi de tenorul Giuseppe Di Stefano. După nici o lună de zile, la 17 decembrie 1975, aveam să-l admir pe Nicolae Herlea în acest rol la Opera Română din Bucureşti alături de soprana bulgară Julia Wiener, iar din acel moment am fost prezent la aprape toate reprezentațiile în care cânta Herlea. Publicul l-a admirat apoi în reprezentaţiile extraordinare prilejuite de prezenţa unor mari artişti care veneau la Bucureşti în acele vremuri: Grace Bumbry, Raina Kabaivanska, Ghena Dimitrova, pentru a cita doar câteva nume de prestigiu.
Nicolae Herlea a făcut parte şi din distribuţia integralei discografice a acestei opere, realizată de Casa de Discuri Electrecord la Bucureşti, cu soprana Virginia Zeani şi tenorul Corneliu Fânăţeanu.
Personajul creat de el e nobil, elegant, maestos, rafinat, autoritar, pasionat, decis; toate aceste trăsături reies din nenumăratele nuanţe sonore şi timbrale prin care ilustrează detaliile expresive ale fiecărei fraze, ale fiecărui motiv şi chiar al cuvintelor singulare. Cantilena veristă, accentele dramatice, sublinierile lirice, recitativele melodice, expansiunile temperamentale, interiorizările meditative sunt momente care m-au urmărit pretutindeni.
Acest ultim rol al carierei marelui bariton Nicolae Herlea intra în palmaresul său exact la un sfert de veac de la începutul carierei sale la Opera Română din București, în anul 1950 și în anul în care Teatrul Liric Mondial anievrsa trei sferturi de veac de la premiera absolută a operei ”Tosca” de Puccini de la 14 ianuarie 1900 la Teatro Costanzi din Roma, având în rolul titulart pe legendara soprană Hariclea Darclée care fusese și ideatoarea compunerii ariei Vissi d'arte care a declanșat succesul din seara premierei. După două decenii, în anul 1995, Nicolae Herlea avea să devină Președintele Juriului Concursului Internațional de Canto Hariclea Darclée.
Aș dori să închei acest omagiu in memoriam adus artei lui Nicolae Herlea oferindu-vă scena Tre sbirri din finalul primului act al operei Tosca de Puccini, al cărei rol titular a fost creat pentru vocea sopranei Hariclea Darclée. Ea l-a interpretat la premiera absolută de la Teatro Costanzi din Roma la 14 ianuarie 1900.
Gaspare Spontini (Maiolati, 14 noiembrie 1774 – Maiolati, 24 ianuarie 1851), e compozitorul din perioada de tranziție de la Clasicism, prin Belcanto, către Romantism care împreună cu Luigi Cherubini, este cel mai important exponent al teatrului muzical italian în perioada dintre Clasicismul lui Domenico Cimarosa și Giovanni Paisiello și Belcanto-ul lui Rossini, Donizetti și Bellini. Îndrumat de familie către o posibilă carieră ecleziastică, Spontini descoperă pasiunea sa pentru muzică și aptitudinile pentru compoziție. După primele învățături muzicale luate la Jesi, este admis la Conservatorio della Pietà dei Turchini din Napoli unde talentul său pentru compoziție se manifestă cu rapiditate și pregnanță dar conformându-se stilului operistic napoletan fără o originalitate semnificativă. În această perioadă a vieții sale, Spontini compune 11 opere, azi uitate. În 1893 ajunge la Paris, unde are o mare revelație: Reforma lui Gluck aplicată teatrului muzical. Din această reformă am ilustrat anumite principii fundamentale la conferința din 2014 când am aniversat tricentenarul nașterii lui Gluck și Jommelli. Din toate aspectele Reformei Gluck mă limitez aici la evocarea principiului sobrietății în elaborarea și construcția liniilor melodice vocale și a agregatelor armonice orchestrale. Această sobrietate era orientată spre eliberarea de abundența ornamentelor și agilităților stilului Baroc ce fuseseră amplificate în perioada Castraților. Acest principiu al sobrietății a adus în creația lui Spontini o anumită grandoare exprimată în contexte tonale și melodice de mare dificultate interpretativă. Din acest motiv operele sale de anvergură s-au executat și se execută foarte rar, astăzi aproape deloc. Putem afirma că Reforma Gluck a stimulat în Spontini adevăratul potențial creator al spiritului său componistic. În această perioadă pariziană trăită vreme de 17 ani, Spontini compune 8 opere dintre care cele mai importante sunt Milton, Fernando Cortez, Olimpia și, în mod deosebit, La Vestale din 1807, compusă deci acum 210 ani, aceasta fiind considerată de exegeți o tragédie lyrique néoclassique. În anul 1820 Spontini este invitat la Berlin de Friedrich Wilhelm al III-lea de Prusia care cunoștea faima și prestigiul personalității sale. La Berlin primește funcții de prestigiu în viața muzicală, devenind Primo Maestro di Cappella la Staatskapelle și, totodată, General Musik Direktor la actuala Staatsoper Unter den Linden. În această etapă berlineză desfășoară o activitate complexă de conducere artistică şi compune mai mult muzică instrumentală și corală, precum și piese pentru voci (arii, duete și terțete) și doar trei opere - dintre care ultima a continuat să fie reprezentată de-a lungul timpului, și anume Agnese di Hohenstaufen. Aceasta, împreună cu La Vestale, sunt singurele opere reprezentate până în zilele noastre din totalul de 22 câte a compus Spontini. După moartea lui Friedrich Wilhelm al III-lea, compozitorul părăsește Germania. Urmează un deceniu de peregrinări prin Anglia, Franța și Germania, și apoi revine în Italia în 1850, trăind încă un an.
Tragédie lyrique în trei acte, pe un libret de Victor-Joseph-Etienne de Jouy, La Vestale este considerată capodopera lui Spontini datorită inspirației dramatice foarte puternice și a elaborării instrumentale rafinate. Pe lângă aceste aspecte, opera s-a remarcat și s-a impus de-a lungul timpului prin aceea că muzica este perfect corelată psihologiei personajelor.
Giulia, menită să devină Vestală, este îndrăgostită de tânărul general roman Licino, care o iubește și vrea să o ia în căsătorie. Întâlnirea nepermisă dintre cei doi tineri este descoperită și, din cauza faptului că focul sacru se stinge dintr-o dată, tânăra este condamnată la moarte prin zidirea de vie. În momentul însă în care se fac pregătirile pentru executarea pedepsei, un fulger reaprinde focul sacru. Acest fapt este considerat un semn divin, Giulia este eliberată și celor doi tineri li se îngăduie să se căsătorească.
Premiera absolută a acestei opere a avut loc la 15 decembrie 1807 la Académie Impériale de Musique din Paris. În 1811, la Teatrul San Carlo din Napoli, are loc prima reprezentație în limba italiană. Iar la Teatro alla Scala opera a fost reprezentată pentru prima dată, tot în versiune italiană, abia la 7 decembrie 1954, în regia lui Luchino Visconti și sub bagheta lui Antonino Votto. Cele cinci reprezentații au avut drept protagoniști pe Maria Callas și Franco Corelli; din distribuție mai făceau parte artiști precum Ebe Stignani, Nicola Rossi-Lemeni, Nicola Zaccaria, Enzo Sordello. De atunci opera n-a mai fost reprezentată la Scala. Singura interpretare în recital a dificilei arii Tu che invoco a fost înregistrată în istoria Scalei abia la 13 martie 1993 în Recitalul sopranei … Mariana Nicolesco … acompaniată la pian de Robert Kettelson. La Metropolitan Opera din New York, opera La Vestale s-a cântat pentru prima dată la 12 decembrie 1925 sub bagheta lui Tullio Serafin, cu Rosa Ponselle în rolul titular alături de Giacomo Lauri Volpi, în timp ce la Wiener Staatsoper, în 1881, au avut loc doar două reprezentații cu Bertha Ehnn și Leonhard Labatt în rolurile celor doi protagoniști; iar de atunci niciodată n-a mai fost reluată în aceste două mari teatre lirice.
Marea scenă a Giuliei din actul al doilea, în așteptarea întâlnirii cu iubitul său, Licino, este constituită din trei secțiuni: aria Tu che invoco, un larghetto espressivo în Mi b major în măsura de 6/8, urmată de recitativul presto în Mib major Su questo sacro altare che oltraggio, o mio dolor; tempo-ul presto pentru un recitativ este de o dificultate extraordinară, amplificată de faptul că, pe parcursul acestui recitativ, compozitorul intervine cu noi și grele exigențe precum presto, prestissimo, agitato, într-o agogică alternantă; cea de a treia secțiune a scenei este tot o arie, Sospendete qualche istante la vendetta o crudi numi, un presto assai, sempre agitato, în Mi b Major, tonalitate constant menținută, dar în măsura de 4/4.
Din numeroasele repere analitice relevate de magistrala interpretare a sopranei Mariana Nicolesco voi ilustra doar câteva. În prima arie a scenei, Tu che invoco, marea noastră artistă abordează o linie melodică într-o largă configurație, admirabil exprimată printr-un piano majestuos, elegant, rafinat modulat, nuanțând cu timbralități incisive unele expansiuni ale acestei linii în zona central-înaltă și înaltă precum în motivele Or che vedi il mio tormento, le mie smanie, i miei contrasti și în motivele succesive într-un crescendo pe zona înaltă a ambitusului. Regăsim în această concepție interpretativă interiorizarea tensionată a personajului în așteptarea iubitului, și asta conștientizând riscurile față de autoritatea religioasă căreia îi este supusă; admirabilă rezolvare într-o agogică absolut specială a cadenței finale cu lungi pauze expresive și inflexiuni sonore și timbrale impresionante. Recitativul Su questo sacro altare este unul dintre cele mai dificile din întreaga creație operistică datorită tempo-ului extrem de rapid cu numeroase variațiuni tot rapide, amplasate tonal în zona central-înaltă a ambitusului. Mariana Nicolesco dovedește o bravură cutremurătoare în realizarea acestui recitativ aplicând diferențieri sonore și timbrale în fidelă corespondență cu alternanța dintre motivele declamate cantabil și motivele cu o cantabilitate declamată, rezolvând exigența dicțiunii printr-o articulație foarte energică, eficient integrată tehnic în impostația vocii sale. Dacă prima arie – Tu che invoco – poate fi asemuită unei cavatine din stilistica epocilor ulterioare, cea de a doua arie - Sospendete qualche istante – cu care se încheie scena este o adevărată cabaletta; într-o agogică dominată de presto assai, sempre agitato linia vocală se raportează la o orchestrație foarte amplă, ce se impune printr-o consistență sonoră și timbrală marcată de accente energice, prin care Mariana Nicolesco conferă interpretării sale un final apoteotic.
Muzica lui Alfredo Catalani (Lucca, 19 iunie 1854 – Milano, 7 august 1893) se înscrie într-o zonă stilistică de tranziție dintre Romantism și Verism. Maniera sa de a compune ne face să-l considerăm uneori drept un postromantic în continuarea lui Amilcare Ponchielli și Arrigo Boito, iar alteori un preverist, făcând parte din așa numita Giovane Scuola (Tânăra Școală) în cadrul căreia era toutuși cel mai în vârstă, alături de viitorii veriști Giacomo Puccini, Pietro Mascagni, Ruggero Leoncavallo, Umberto Giordano, Francesco Cilea și Alberto Franchetti. Unii critici foarte severi ai timpului său, între care și Verdi, i-au reproșat maniera excesiv de wagneriană în a compune și faptul că operele sale nu sunt marcate de italianità, fiind considerate prea … germanice. În schimb Gustav Mahler, după ce dirijase La Wally la Hamburg, a afirmat că era cea mai bună operă italiană pe care o dirijase până atunci. Deși a urmat studiile de compoziție cu Fortunato Magi, unchiul lui Puccini, la Lucca, apoi la Paris cu François-Emmanuel-Joseph Bazin și la Conservatorul din Milano cu Antonio Bazzini, Catalani și-a cristalizat o personalitate artistică și un stil în compoziție într-adevăr destul de diferit de tradiția italiană a ultimelor decenii. După debutul cu La Falce (1875, Milano), a compus și i s-au reprezentat opere precum Elda (1880, Torino), Dejanice (1883, Milano, Teatro alla Scala), Edmea (1886, Milano, Teatro alla Scala), Lorelay (1890, Torino) și La Wally, ultima sa lucrare (1892, Milano, Teatro alla Scala). În scurta sa viață, de numai 39 de ani, Catalani a compus șase opere într-un arc de timp de 18 ani (1875 - 1892), ultimele două devenind cele mai cunoscute, iar ultima efectiv cea mai celebră operă a sa. Acest arc de timp începe în ultima perioadă a Romantismului în operă și se termină la începutul istoric al Verismului.
Catalani a suferit de tuberculoză, boală care i-a scurtat viața. Începuse deja să lucreze la paritura operei La Wally când a avut revelația marii artiste Hariclea Darclée, pentru a cărei voce gândise rolul titular. Marea artistă, la rândul ei, era fascinată de profunda sensibilitate și de extraordinara creativitate a spiritului său componistic și această reciprocă revelație a declanșat o legătură afectivă cu perspectiva unei căsătorii. Din păcate, un an mai târziu de la premiera operei La Wally, compozitorul a murit.
Premiera absolută a operei La Wally a avut loc acum 125 de ani la Teatro alla Scala din Milano, în 20 ianuarie 1892. Sub bagheta marelui dirijor Edoardo Mascheroni, ilustra noastră artistă Hariclea Darclée interpretând rolul titular alături de tenorul Emanuele Suagnez (Giuseppe Hagenbach), baritonul Arturo Pessina (Vincenzo Gellner), basul Ettore Brancaleoni (Stromminger), mezzosoprana Virginia Guerrini (Afra), soprana Adelina Stehele (Walter în travesti). Celebra arie Ebben ne andrò lontana, grație căreia această operă își menține popularitatea, intervine în actul I, în momentul în care tatăl lui Wally îi spune fiicei sale că, dacă nu îl va asculta căsătorindu-se cu Vincenzo Gellner, contra voinței sale este liberă să plece de la casa părintească. Fata preferă să plece decât să-și sacrifice viața și dragostea.
În acel moment soprana cântă celebra arie … Ebben ne andrò lontana come va l'eco della pia campana … Ei bine voi pleca departe precum ecoul clopotului sacru … Este un splendid andante sostenuto molto, con sentimento în ¾, într-un Mi Major admirabil aplicat agregatului armonic orchestral de o bogată măreție, pe care plutește o linie melodică vocală carismatică. Amosfera tonală, armonică și melodică analoge acelui robust lirism wagnerian se conjugă splendid cu vocalitatea italiană, ceea ce conferă ariei un farmec deosebit. O licență a lui Catalani constă în modularea tonală de la Mi Major la Do Major în partea a doua a ariei pe fundalul unui lirism robust și, în același timp, foarte delicat, chiar dacă într-un context dureros; în panorma stilistică a operei lirice, o astfel de utilizare a lui Do Major este unică și acest fapt amplifică dificultatea interpretativă a ariei.
Soprana Mariana Nicolesco edifică interpretarea sa pe bazele acelui Belcanto de mare tradiție admirabil preluat de la marea sa maestră, soprana Jolanda Magnoni, la Conservatorul Santa Cecilia de la Roma. Toate subtilitățile tonale modulante ale compozitorului sunt realizate admirabil grație unei gândiri muzicale și muzicologice absolute, formată în urma îndelungatelor studii de vioară. Se simte în Mariana Nicolesco artistul muzician și muzicolog: muzicianul care stăpânește glasul la nivel instrumental, și muzicologul care interpretează cu supremă aderență la toate indicațiile partiturii. Iar partitura acestei arii este plină de indicații: crescendo, descrescendo, legato, staccato.
Din multitudinea reperelor analitice pe care ni le oferă Mariana Nicolesco, mă limitez în a ilustra doar câteva. În primul motiv al ariei – Ebben ne andrò lontana – dominanta centrală a tonalității de bază, si1, este emisă de … zece ori … și de fiecare dată potrivit unei specifice indicații de durată, accent, crescendo, decrescendo. Marea artistă realizează admirabil această diferențiere, reunind totuși aceste zece emisii ale lui sib1 sub semnul numitorului comun de omogenitate belcantistică dar, în același timp, conferind sonorității vigoarea adecvată. Iar timbralității o nuanță expresivă perfect acordată stării emotive a personajului. În là, fra la neve bianca, atacul pe mi2 natural cu vocala ”a” se face printr-o configurație de amplă cupolă a unui sunet perfect emis într-un pianissimo a cărui rezonanță valorifică plenar expresia timbrală; este un fior unic ce poate fi trăit în panorama universală a acestor interpretări oferite de înregistrările live și în studio. În reluarea primei mișcări a ariei, la motivul come l'eco della pia campana, se regăsește același sublim mi2, de data aceasta emis cu vocala ”e” și în salt de octavă superioară, dar la fel de grandios configurat în ampla sa cupolă ca la reperul analizat mai înainte. Este vorba de o stabilitate absolută a emisiei vocale în slujba unui Belcanto aureolat de luciditatea tehnică în perfectă relație cu spontaneitatea emotivă a trăirilor expresive. În finalul ariei, la motivul sola e lontana, în crescendo-ul unui forte, Mariana Nicolesco emite cu uluitoare măiestrie saltul de cvintă superioară finalizat prin si2 natural (dominanta tonalității de bază) impostat cu incidență metalică dar flexibilă, conferind timbrului acel sens sfâșietor, de durere, al personajului.
La premiera absolută de la Scala, Hariclea Darclée a entuziasmat publicul care a cerut bis și apoi tris, ceea ce soprana noastră a consimțit cu generozitate spre fericirea și satisfacția lui Catalani. În sală se afla și tânărul dirijor Arturo Toscanini, care asista la un eveniment despre care avea să povestească toată viața. Interpretarea sopranei Hariclea Darclée l-a impresionat atât de mult încât a decis ca, în cazul în care i se va naște o fetiță, să o boteze cu numele protagonistei acestei opere; prima lui fiică, născută la 16 ianuarie 1900 ????, a fost botezată, într-adevăr, Wally … devenind mai târziu, prin căsătorie, Contesa de Castelbarco, pe care am avut ocazia s-o cunosc personal la Roma cu un an înainte să lase această lume.
Arturo Toscanini a continuat toată viața să cinstească memoria lui Alfredo Catalani și să dirijeze acele câteva opere ale sale cele mai iubite de public, între care și La Wally. La Teatro alla Scala din Milano, opera La Wally a fost reprezentată ultima în producția inaugurală a stagiunii 1953/1954, regizată de Tatiana Pavlova și dirijată de Carlo Maria Giulini, din distribuție făcând parte Renata Tebaldi (Wally), Mario Del Monaco (Giuseppe Hagenbach), Giangiacomo Guelfi (Gellner), Giorgio Tozzi (Stromminger), Renata Scotto (Walter în travesti). După patru decenii, la 11 martie 1993, Mariana Nicolesco interpretează triumfal în Recitalul său la Teatrul alla Scala, aria Ebben ne andrò lontana acompaniată la pian de pianistul Robert Kettelson.
Giuseppe Verdi (Le Roncole, 10 octombrie 1813 – Milano, 27 ianuarie 1901), unul dintre cei mai mari compozitori de operă din toate timpurile, întemeietor al Romantismului italian, a manifestat un puternic spirit inovator și a revoluționat vocalitatea grație geniului său componistic, asimilând curentele stilistice precedente – Baroc, Clasicism și Belcanto și valorificând cu o grandioasă simplitate liniile melodice și armoniile de extracție folclorică. A rămas celebră fraza sa: Tornate alla tradizione e sarà un progresso! (Întoarceți-vă la tradiție și va fi un progres!). Trăiesc în Italia de trei decenii încheiate și trebuie să vă spun că această frază a lui Giuseppe Verdi, atât de importantă și încărcată de semnificații majore, nu am citit-o acolo nicăieri și nu am auzit-o evocată de nici-una dintre personalitățile artistice sau muzicologice pe care le-am întâlnit. Aveam să iau cunoștiință de această frază extraordinară, aici, la Brăila, la ediția precedentă a Festivalului și Concursului Internațional de Canto Hariclea Darclée, în seara finală, la Gala Laureaților, când Radu Varia, criticul de artă de prestigiu mondial, în cuvântul său reprezentând pe Academicianul Mugur Isăresecu, Guvernatorul Băncii Naționale a României, înainte de decernarea Marelui Premiu, a evocat personalitatea lui Verdi citându-i fraza referitoare la … întoarcerea la tradiție … Prin aceasta, Radu Varia releva faptul că în cadrul manifestărilor Festivalului și Concursului Internațional de Canto Hariclea Darclée, dragostea și respectul față de tradiție catalizează evoluția către acel progres benefic societății la care se referea Verdi.
Marile valori ale tradiției, pe care le cinstea şi Verdi, stau la loc de cinste în toate manifestările Evenimentelor Darclée.
El a compus 28 de opere, iar Macbeth este ce de a 10-a; cele 9 opere precedente marchează etapa așanumitului Primo Verdi – Verdi la începuturi, ancorat în tradiția Clasicismului și, în mod deosebit, în Belcanto-ul lui Rossini, Donizetti și Bellini. Recitativele sunt de anvergură, cavatinele au o linie cu numeroase ornamente iar cabalettele sunt explozive, alternând multiple metroritmii dramatice și de agilitate. Aceste elemente tehnice sunt abundente în primele nouă opere ale sale. Cu Macbeth, însă, este inaugurată o serie de alte 7 opere în care aceste elemente componistice de tradiție capătă un profil cu mult mai original, definind din ce în ce mai pregnant și mai frumos stilul specific verdian. Astfel, după această serie inaugurată de Macbeth, personalitatea creatoare a lui Verdi va erupe magnific, el realizând celebra Trilogia dell'Amore – Trilogia Dragostei prin Rigoletto, Il Trovatore, La Traviata. După această Trilogie, urmează așa numita etapă a maturității verdiene, cu o serie de 9 opere glorios încheiată de o altă tripletă care va marca definitiv ulterioara evoluție a operei lirice: Aida, Otello, Falstaff.
Compusă pe un libret de Francesco Maria Piave bazat pe drama lui Shakespeare cu același titlu, Macbeth a inaugurat la vremea sa un nou profil de vocalitate punând la încercare școala de canto a acelor vremuri; iar în acest sens a rămas o operă cu vocalități singulare, îmbinând lirismul cu dramatismul, linia cu agilități la nivelul unor dificultăți virtuozistice deosebite. Din acest motiv, după premiera absolută de la 14 martie 1847, acum 170 de ani, la Teatrul La Pergola din Florența, asupra acestei opere s-a așternut o tăcere deplină până la 7 decembrie 1952 când a fost reprezentată la Teatro alla Scala din Milano cu Maria Callas în rolul Lady Macbeth. De atunci, opera se află permanent în repertoriile teatrelor. A fost așadar necesar mai bine de un secol de experiență virtuozistică vocală pentru ca personajele acestei opere și, în special, Lady Macbeth, să poată fi abordate de artiștii lirici.
În prima scenă din actul I, o vedem pe Lady Macbeth citind scrisoarea de la soțul său - după care recitativele, cavatina și cabaletta ne oferă o perfectă caracterizare a personalității acesteia, văzută în prisma intrigilor declanșate de influența pe care o exercitată asupra soțului său pentru ascensiunea la tronul regal. În această scenă de o rară complexitate muzicală și dramatică se află toate elementele de virtuozitate și ornament la un grad suprem de dificultate ca de altfel întreaga partitură a personajului. Marea soprană Mariana Nicolesco, grație vocalității sale în dublă coordonată de soprană dramatică de agilitate și soprană de agilitate dramatică, a realizat în această scenă o interpretare de unică fascinație.
Recitativul declamat Nel dì della vittoria io le incontrai … este dozat într-o fantastică impostație în registrul de piept în care sonoritatea vocală este învăluită într-o magnifică rezonanță prin care se pun în valoare numeroasele nuanțe timbrale ale unei declamații impresionante. Fiecare frază a recitativului declamat este foarte bine individualizată sub aspect expresiv – sonor, timbral și al inflexiunilor de rezonanță – iar pauzele dintre respectivele fraze amplifică încărcătura emoțională a momentului teatral conferind accentelor o măreție în deplină concordanță cu introducerea orchestrală precedentă.
În recitativul cantabil foarte dramatic și foarte dificil – Ambizioso spirito tu sei Macbetto … alla grandezza aneli … ma sarai tu malvagio? … - asistăm la o îmbinare dintre conținutul dramatic al frazei literare și puternica forță muzicală a liniei vocale care, în contextul unor modulații tonale foarte interesante ce pornesc din Do major, trec prin Mi major și sunt apoi soluționate în Sol major, solicită în cadența finală a recitativului o coloratură a cărei expansiune tonală atinge zona acută, culminând cu Do3. Este acel recitativ verdian unic prin grandoarea muzicală și expresivitatea dramatică. Agilitatea Marianei Nicolesco țâșnește vulcanic în acut din acea piramidă vocală trainică, perfect echilibrată, între dramatism și lirism, între linie și agilitate.
Cavatina Vieni! T'affretta! Accendere ti vo' quel freddo core! este un andantino grandioso în Re bemol major de 6/8, cu o metroritmie dominată de cadența unor permanente accentuări în care binarul și ternarul alternează cu agitația emotivă a tensiunii dramatice a personajului. În acest context general căruia i se mai adaugă o multitudine interesantă de elemente ce țin de modulațiile tonale, ornamentele, variația duratei intervalelor și multiplele configurații ale liniei vocale, Mariana Nicolesco ne oferă o admirabilă elaborare a sonorităților și inflexiunilor timbrale datorită naturii sale vocale de unică bogăție și a unui spirit teatral care asumă în vocalitate apogeul unei sublime științe a cântului. Trebuie să subliniez cel puțin două detalii ale acestei extrarodinare interpretări în această cavatină: desăvârșirea tehnică e registrului de piept în zona subcentrală cu imediatul salt în zona acută a lui sib 2, în perfect echilibru al impostației, și metroritmia sincopată în zona acută sib2 – la2 extrem de greu și de rar realizată – dar în care Mariana Nicolesco atinge perfecțiunea dorită de geniul verdian.
Urmează cabaletta Or tutti sorgete, ministri infernali … care este un … allegro maestoso … a poco, a poco crescendo … în 4/4 și în Mi Major, tonalitate foarte dificilă pentru un allegro de cabaletta frecvent utilizat de Verdi în general, dar cu virtuozități de mare dificultate tehnică, în mod deosebit pentru această scenă. Și în această cabaletta regăsim elementele și metroritmiile precedentei cavatine adaptate însă tempo-ului specific. În plus, dată fiind tonalitatea în Mi Major, țesătura este ceva mai înaltă iar apoteotica expansiune finală se realizează printr-un si2 natural a cărei anvergură tehnică și estetică reprezintă o piatră de încercare. Mariana Nicolesco realizează interpretarea acestei cabalette cu un puls vocal antrenant și palpitant urmărind acel progresiv crescendo a poco a poco dorit de Verdi. Din intepretarea unică a Marianei Nicolesco, așezată sub semnul acelui Belcanto sublim, în care e Regină, înțelegem personajul Lady Macbeth atât prin caracterul unei eroine de mare duritate cât și prin temperamentul seducător al unei femei monumentale.
Din nou despre Gloria Muzicii înseamnă astfel și în acest an pentru noi un parcurs inițiatic și emotiv prin care am intrat în tradiția marilor interpretări înscrise cu litere de aur în Istoria Teatrului Liric Universal.
REVISTA MUZICALĂ RADIO, 28.08.2017
