ELENA CERNEI ... Starea de Grație a Verbului Vocal ...

 

La finele lui noiembrie mai adăugăm un an la numărul anilor care au trecut de la plecarea în Eternitate a marii artiste ELENA CERNEI (1 martie 1924, Bairamcea - 27 noiembrie 2000, București). 

Când și cum au trecut oare acești ani? ... Este întrebarea pe care și-o pun oamenii atunci când se opresc să contemple timpul trecut ... ”Când și cum au trecut ... ?” ... Eu însă știu și le răspund cu o seninătate pe care caut să o mențin mereu robustă, trainică și echilibrată ... Au trecut și continuă să treacă prin inima mea asemenea nisipului dintr-o clepsidră ... an de an, lună de lună, zi de zi, ceas de ceas ... o Eternă Dragoste și o Perpetuă Lecție de Viață și Omenie, de Artă și Spiritualitate ... 

Lecția de Viață și Omenie era fascinantă deoarece frumusețea interioară a Elenei Cernei era la paritate cu frumusețea figurii sale armonioase și dinamizate de un farmec neobișnuit al unei mișcări perfecte atât pe scenă cât și în viața de toate zilele. Cernei era o Doamnă în adevăratul înțeles al cuvântului: cultă, rafinată, elegantă, cu o majestuoasă distincție întru totul naturală, fără nimic elaborat artificial. 

În intimitatea vieții mele conjugale cu această splendidă personalitate, am înțeles foarte bine o frază rostită cândva de marele artist român, basul Gheorghe Folescu: simplitatea este maximum-ul complexității! Iar Cernei era caracterizată de simplitate; era însă o simplitate grandioasă fiind înrobustită de siguranța conferită prin conștientizarea realistă a valorii sale. Impunea respect și, la nevoie, știa chiar să țină la mare distanță interlocutorul dacă era cazul. Și cu toate acestea, salutul celor mai în vârstă și răspunsul la salutul celor mai tineri, era oferit cu generozitate zâmbitoare tuturor oamenilor din teatre și din viața socială. Cine pretinde contrariul (o singură ... ”colegă” ... mediocră, rea și ignorantă, încurajată de un ridicol ... fîrțîngău marțafoiesc) o face din prostie, invidie și frustrare ... trăsături foarte prezente în oameni care au rămas mici chiar dacă au ajuns, uneori, accidental, printre cei mari ... 

 

Lecția de Artă a rămas o perpetuă încântare a unui mod de a cânta în care reunea perfecționismul academic cu extazul interpretativ într-un perfect echilibru. Elena Cernei este una dintre foarte rarele mezzosoprane ale istoriei universale cu o impostație perfect echilibrată care conferea glasului său o condiție instrumentală de o precizie absolută; imprimările audio și video o confirmă din plin. Stabilitatea perfectă a emisiei îi permitea să elaboreze o imensitate numerică de variante tipologice ale diemensiunilor expresive în toți parametrii vocali; desfășura o coloană sonoră de la cea mai largă amploare până la cea mai concentrată; timbrul asuma expresivități de la cele mai luminoase până la cele mai întunecoase; vibrato-ul putea fi de o incandescentă strălucire până la o deplină compactitate culminând cu un fascinant non vibrato de kopfstimme pe care îl folosea cu știință stilistică profundă și gust estetic magistral; acutele erau configurate în cupolă largă, medie sau concentrată în funcție de specificul filologic al partiturii; registrul grav impostat în așa numita rezonanță de piept putea fi închis la culoare dar și strălucitor și luminos, vibrat sau nonvibrato, iar între aceste repere extreme se exprima într-o mulțime de alte variante expresive oferind fiecărui rol, fiecărei arii ori lied ori partituri vocal simfonice sau cântecelor și romanțelor, identitatea stilistică a unui profil estetic distinct aureolat de o permanentă eleganță deopotrivă manifestată în silueta vocii ca și în prezența scenică. 

În cei douăzeci de ani de viață conjugală, am avut norocul binecuvântat să pot intra în intimitatea gândirii și trăirii sale de Viață și Artă și am adunat în minte și suflet totalitatea aspectelor teoretice și practice, tradiționale și originale, integrate în Sistemul Doctrinar Cernei pe care l-am perpetuat în activitatea mea profesională, douăzeci de ani alături de ea și după aceea singur ... 

Elena Cernei era foarte credincioasă și foarte muncitoare; considera că toate calitățile omului sunt, în același timp, așteptări din partea Tatălui Ceresc întru împlinirea destinului nostru; iar aceste așteptări trebuiau onorate în totalitate printr-o muncă devotată și continuă; iar Cernei a muncit enorm de mult încă din fragedă tinerețe; a preluat cultul muncii prin educația primită de la părinții săi, Evdokia și Serghei Cernei iar acest cult al muncii i-a fost animat de curajul și încrederea în sine insuflate de către dădaca ... niania ... care se chema, asemenea mamei sale, Evdokia ... Crescând și dezvoltându-se, Elena sau Larissa cum o numeau rudele și prietenii mai apropiați, avea să experimenteze cu eficiență și succes faptul că munca bine împlinită este frumos răsplătită. 

Profesorul său de la Conservatorul Ciprian Porumbescu din București astăzi Universitatea Națională de Muzică, marele tenor Constantin Stroescu, pe care l-am definit seniorul stilisticii vocale românești, i-a insuflat cunoașterea, exersarea și experimentarea stilistică sub semnul unei răbdări proverbiale iar asistenta sa, pianista Marcela Ionescu, a supravegheat-o cu dragoste și bucurie în așezarea progresivă a impostației sale vocale la toate nivelurile de sonoritate, culoare, înălțime și durată prin vocalize foarte atent alese, explicate și executate. 

 CONSTANTIN STROESCU - Seniorul Stilisticii Vocale Românești

Școala Sanitară absolvită după bacalaureat și munca în spital ca soră chiar la o secție de chirurgie ORL au fost un foarte bun prilej pentru viitoarea artistă ca să își consolideze cultura de cunoaștere a aparatului fonator sub aspectul anatomiei, fiziologiei, fiziopatologiei și a altor discipline de specialitate; anii grei de după război, dorința de a-și ajuta părinții în vârstă și fără pensie deoarece refugiați din Basarabia ocupată de sovietici, au determinat-o să întreprindă această etapă a vieții sale fără să se simtă disperată ori îndepărtată de propriul destin artistic; a considerat mereu că nimic nu este întâmplător în viața noastră și că trebuie să descifrăm Voința Divină chiar și atunci când suntem tentați să credem că nu ar avea nici-o legătură cu firul vieții noastre anumite evenimente ori etape pe care trebuie să le traversăm. 

Elena Cernei avea un anumit simț al vieții și știa mereu când, unde și dacă trebuie să se opună ori nu la anumite conjuncturi pe care le aprofunda filtrându-le prin acea înțelepciune înrobustită de experiența de viață. Anii de la Școala Sanitară și activitatea la spital au fost ani pe care i-a trăit cu zâmbetul pe buze în deplină seninătate și experiența acelor ani a îmbogățit-o enorm; și-a consolidat un sistem perfect de fonație, a elaborat un sistem doctrinar didactic și pedagogic, a cercetat corelații ale vocii și respirației cu toate aspectele funcționale ale corpului și s-a bucurat din plin de propria voce ca și de vocile altora la modul cel mai elevat publicând ENIGME ALE VOCII UMANE la București în 1982 și L'ENIGMA DELLA VOCE UMANA la Roma în 1988.

Filmografia care ne-a rămas de la Elena Cernei ilustrează, pe lângă natura vocală și muzicală, pregătirea, cultura și rafinamentul, un aspect fundamental în reușita unei personalități artistice: acel curaj în care sunt amestecate luciditate, entuziasm, euforie și care erup în acea bucurie a totalei dăruiri în artă față de autor, realizatori, colegi și, nu în ultimul rând, față de public; este elanul de la baza mesajului artistic cu bucuria supremă a exprimării prin cânt; este expansiunea întregii ființe prin entuziasmul credinței în propriul mesaj și forța exprimării lui în totalitate; privirea plină de lumină a unor ochi magnetizanți; ochii largi deschiși și fața senină la impactul total cu lumina reflectoarelor; intrarea în scenă; mersul, armonia figurii integrată în armonia mișcării, statica, dinamica privirii, dinamica brațelor, elaborarea devenită automatism al spontaneității; doar când ești foarte bine pregătit îți reușește spontaneitatea deoarece aceasta poate să declanșeze niște complicații foarte mari atunci când nu este condusă bine prin maestozitatea înăscută. Iată doar câteva crâmpeie ale personalității scenice prin care Elena Cernei continuă să încânte și astăzi.

Elena Cernei rămâne în istorie prima mezzosoprană româncă afirmată pe cele mai mari scene de operă ale lumii culminând cu Teatro alla Scala din Milano, New York Metropolitan Opera, Opéra de Paris, Wiener Staatsoper, Gran Teatro del Liceu di Barcelona și încă multe altele. Dorința ei a fost să bucure pe oameni cu arta sa și a reușit din plin. A urmat un destin pe care nu l-a prevăzut și nici măcar nu l-a visat. După o copilărie frumoasă, a urmat o adolescență de eforturi și suferințe iar când în anul 1951, încă studentă, a devenit Solista Filarmonicii din București iar în anul 1952 Solista Operei Române din București, s-a simțit împlinită și s-a bucurat de acea stabilitate pe care i-o oferea munca sa necontenită; primii șapte ani ai carierei a activat simultan la cele două instituții artistice bucurându-se de faptul că salariul de la Filarmonică îl oferea părinților săi în vârstă. Valoarea sa artistică încununată de un succes uriaș a determinat solicitarea de către teatrele din țară și de peste hotare ca și din partea impresarilor vremii. Timp de 15 ani a colaborat cu cei mai mari impresari ai vremii: Viktor Israelievici Wladarsky pentru teatrele din Europa și Asia și Solomon Hurok pentru teatrele din America; regimul politic, care nu oferea favoruri Elenei Cernei deoarece originea sa socială nu era ... ”sănătoasă” ... și nici nu era membră a partidului comunist, i-a îngrădit foarte mult participările artistice în marile teatre ale lumii unde a cântat efectiv o mică parte din ofertele care le primeau cei doi impresari pentru ea; autoritățile îi încărcau agenda cu multe teatre din țările comuniste iar Elena Cernei onora aceste invitații deoarece avea maxim respect pentru oamenii de pretutindeni iar acele teatre aveau o lungă tradiție de prestigiu și artiști foarte valoroși alături de care cânta cu mare plăcere; astfel sufletul său rămânea mereu echilibrat și senin fără să se lase copleșită de mașinațiile menite să determine înfrângeri și dureri. Elena Cernei era mereu învingătoare în toate conjuncturile ce i se creau. La un moment dat se săturase de acele vize și de formalitățile complicate și voit anevoiase ale sistemului; la acestea se mai adăuga și faptul că în acei ani nu se călătorea atât de ușor cu avioanele ori cu trenurile așa cum se face astăzi; totul era mai greoi, mai complex și chiar mai ... complicat. De aceea, după împlinirea unei anumite parabole artistice, a preferat să se retragă în deplinătatea mijloacelor sale artistice, lăsând în urmă o imagine frumoasă, demnă și unanim admirată. 

S-a bucurat de succesele sale în marile teatre ale lumii unde rămâne cea dintâi mezzosoprană româncă și unde amintirea sa dăinuie și astăzi cu admirație și deosebită considerație. După încheierea oficială a carierei, a continuat cu apariții onorifice în concerte, recitaluri ori anumite reprezentații cu caracter extraordinar, evenimente aclamate de publicul care umplea săile preferând să stea și în picioare ori pe scări. Participa în juriile unor importante concursuri internaționale de canto, începuse cercetările și, în liniștea casei din Periș, medita îndelung mai ales noaptea, plăcându-i enorm să contemple bolta cerească plină de stele și luna în toate fazele sale. Păstrez în suflet încărcătura emotivă și spirituală a unor îndelungi conversații și colocvii al căror conținut sublim devine treptat ... mărturie scrisă ... 

Lecția de spiritualitate pe care o perpetuez de la Elena Cernei se bazează pe credința sa pravoslavnică și iluminarea obținută în urma aprofundării Sfintelor Scripturi; practica de foarte multă vreme un magnific exercițiu mental de meditație și contemplare a Scripturilor iar repetitivitatea ciclică a acestui ritual mental îi prilejuia iluminări care îi consolidau echilibrul propriei ființe indiferent de ... timpuri și vremuri ... A înțeles că Verbul Divin reverberează în Ființa Umană la nivelul Vocii sale și cât de important este ceea ce gândim și exprimăm prin vorbă și cânt ... Dacă Vocea în sine este o formă expresivă a Naturii, prin informație și formație, ea poate deveni o Vocalitate grație căreia se realizează un Salt de la Natură la Cultură ... Prin cultul spiritual la cel mai înalt nivel, Vocalitatea poate fi sublimată în ... Verb Vocal ... direct implicat în echilibrul perfect dintre Suflet și Spirit ... Pornind de la Meditația asupra Verbului Creator, Elena Cernei a aprofundat cu supremă bucurie anumite sensuri universogenetice și universostructurale bazate pe conceptul de vibrație într-un parcurs științific interdisciplinar dedicat Armoniei Universale și a echilibrului planetar bio-ecologic spre bunăstarea fizică și psihică a oamenilor; în acest context, a publicat ET FIAT LUX, 1987 Roma devenind Active Member of the New York Academy of Sciences și 1999 București, an în care a fost distinsă și cu titlul de Doctor Honoris Causa al Universității Naționale de Muzică din București.

Voce - Vocalitate - Verb Vocal sunt stadii evolutive plenar desăvârșite de Elena Cernei prin inteligența virtuozismului și înțelepciunea estetismului său vocal. De la ea am înțeles că vocea reprezintă o globală rezultantă anatomo-fiziologică a ființei noastre și că prin întreținerea optimală a spectrului vocal se poate atinge un echilibru stabil al vieții noastre. Dacă numărul de ani destinați existenței noastre este o expresie a determinismului universal guvernat de Voința Divină, în schimb, stă în puterea noastră ca acel număr de ani să-l trăim bine, frumos, echilibrat până în ultima clipă ceea ce Elena Cernei a reușit să realizeze prin felul în care și-a organizat viața și a dozat energia propriului bioritm. Rudele și prietenii care au văzut-o până cu foarte puțin înainte de plecarea sa de pe această lume au admirat echilibrul ființei sale și prospețimea Verbului Vocal.

În zorii zilei de miercuri 22 noiembrie 2000, la București, în spital, îmi relatează cu o seninătate care m-a înfiorat că mai are doar cinci zile de trăit înaintea definitivei plecări ... Interpretarea unui anumit vis din noaptea precedentă i-a revelat acest lucru ... iar în acele zile avea să-mi spună ultimele lucruri ale parabolei sale existențiale în această lume ... Eram foarte tulburat și făceam eforturi ca să-mi mențin calmul și luciditatea ... După două ore, primea vizita de dimineață a medicilor - prieteni, mari admiratori, foarte marcați în acele zile; erau Profesorul Nicolae Ursea împreună cu doi medici și foarte buni prieteni, Mircea Penescu și Cătălin Dogioiu, prezentă fiind și Claudia, sora ei mai mare. Profesorul Ursea o întreabă ce mai face și îi declară că este bucuros că arată foarte bine ... iar Doamna Cernei, ridicându-se puțin cu perna, începe să intoneze în plină voce acele vocalize alleluiate din finalul motetului ”Exsultate jubilate” de Mozart cu toate agilitățile foarte precise și cu acele note de la2 natural plin timbrate și foarte limpezi. Până cu o zi înainte, chiar în pat, își făcea programul ei matinal de exerciții insonore, semisonore și sonore în mezavoce grație cărora și-a menținut întreaga viață prospețiemea funcțională a vocii și a întregii sale ființe a cărei globală expresie era glasul său neobișnuit de frumos. Până cu câteva luni în urmă cântase săptămânal în bisericile și catedralele pe unde colindam fie în Italia ori în alte țări și la București ... Se pregătea cu mare grijă înainte să ieșim și spunea că Gloria lui Dumnezeu trebuie să fie onorată cu cea mai desăvârșită disponibilitate a formei vocale. Am imprimat-o de foarte în timpul slujbelor religioase la care preoții își exprimau bucuria de a o auzi cântând ... și reascult cu emoție în anumite ceasuri de reculegere ... Doar acel ultim cânt, intonat cu cinci zile înaintea plecării din 27 noiembrie 2000, nu am apucat să-l mai imprim de cât în ... sufletul meu ... unde răsună zilnic făcând să tresară clepsidra inimii mele odată cu trecerea timpului ... 

Sunt momente înălțătoare în care mi-a fost dat să simt ... Starea de Grație a Verbului Vocal ...

CORNEL STAVRU - vocalitatea perfect construită

Nimic nu este întâmplător în viața noastră! Totul are un sens! Cea mai înaltă virtute etică a conștiinței noastre este aceea de a înțelege propriul nostru Destin pentru ca sensul luptei noastre în viață să ne poarte către Victoria Finală a Misiunii perfect împlinite! Această considerație a devenit un leit motiv al meu în emisiuni de radio și televiziune, conferințe, cursuri, master-uri ... Este o temă de meditație spre care am fost stimulat de mic copil grație contemplării vieții marilor personalități din artă, cultură și știință. Mărturiile vorbite ori scrise ale acestor personalități îmi dădeau de gândit reflectând asupra destinului lor și al felului în care au ajuns să conștientizeze acest destin în totalitatea împlinirii lui ... De multe ori devenirea în viața unei personalități impune parcursuri formative aparent fără legătură cu destinul lor; odată împlinit acest destin, totul apare foarte clar în cele mai mici detalii.

Fiul unei mame de origine grecească a cărei familie venea din Constantinopol și al unui tată albanez, născut la 31 august 1929, Cornel Stavru și-a început dezvoltarea la școala primară cu predare în limba greacă din Constanța transferându-se apoi la București, la Liceul Mihai Viteazu. De mic copil a manifestat o anumită sensibilitate față de muzică și de vocea cântată luând chiar lecții de pian dar afinitățile foarte puternice pentru matematică și tehnică l-au determinat să urmeze Facultatea de Poduri și Tunele pe care o absolvă în anul 1952. Tânărul inginer Cornel Stavru care se bucurase de emoția unor prime satisfacții artistice în adolescență când, la serbările școlare, cânta ca bariton, a început să se gândească foarte serios la recomandările primite la acea vreme referitoare la vocea sa și la o cultivare adecvată. Treptat, parcurge o serie de niveluri formative în canto studiind cu Alexandra Klaswedskaya la început, cu Maria Gvozdewskaya în timpul studiilor universitare dovedind progrese și performanțe promițătoare; în anul 1953, tânărul inginer, obține premiul al III-lea la Festivalul Național al Tinerilor Interpreți iar juriul prezidat de marele artist, baritonul Petre Ștefănescu-Goangă, îl selecționează în lotul participanților la secția de canto clasic din cadrul Festivalului Mondial al Tineretului și Studenților de la București din anul 1954 obținând premiul al III-lea. Petre Ștefănescu-Goangă îl simpatizează și îl încurajează oferindu-i o prietenie sinceră, frumoasă, stimulantă și pe care viitorul tenor Cornel Stavru o va cultiva pentru totdeauna; păstrez în suflet foarte multe relatări, episoade de viață și artă, caracterizări și aprofundări pe care Cornel Stavru mi le-a împărtășit despre marele său prieten ... ”Nenea Bebe” ... așa cum avea să-l numească afectuos toată viața ... În urma afirmării la Festivalul Mondial al Tineretului, la 1 mai 1954, Cornel Stavru devine angajat solist al Ansamblului MFA (Ministerul Forțelor Armate) unde se va întâlni cu mulți tineri deveniți ulterior colegi cu el la Opera Română din București. Se cuvine să evoc faptul că, la următoarea ediție a Festivalului Mondial al Tineretului de la Moscova din anul 1957, Cornel Stavru obține premiul al II-lea din partea unui juriu prezidat de marele tenor Tito Schipa care rămăsese foarte încântat de calitățile și talentul tânărului laureat român.

Cornel Stavru, inginer de 25 de ani, începe prima etapă de ucenicie a unei prestigioase cariere artistice care avea să se desășoare într-un arc de timp de trei decenii. Odată începută această etapă, își desăvârșește studiile de canto cu marele profesor, baritonul Aurel Costescu-Duca, vreme de doi ani; urmează o perioadă de perfecționare cu profesorul Alexandru Colfescu (1899-1976), fost primar al orașului Alexandria și prefect al județului Teleorman, magistrat, publicist, cântăreț, violonist, interpret și compozitor de romanțe, care, la pensie, s-a dedicat și instruirii multor voci destinate carierei artistice; acest profesor i-a prilejuit perfecționarea lui Cornel Stavru care l-a evocat totdeauna cu mare respect și considerație.

La Ansamblul Armatei, tânărul tenor Cornel Stavru se afirmă din ce în ce mai pregnant repurtând succese în urma cărora, din anul 1956, devine colaborator al Ansamblului Sfatului Popular al Capitalei, organism artistic destinat unor producții de operă realizate cu tinerele talente în curs de afirmare. Trebuie să menționez ceea ce mi s-a povestit de către foarte mulți artiști ai vremii, că aceste ansambluri numeroase cu orchestre, coruri și garnituri de soliști organizate și finanțate de administrația regimului de atunci, ofereau numeroșilor tineri talentați șansa de a se afirma și perfecționa și, în același timp, prilejul de a avea o anumită bază economică fapt foarte important la început de drum în viață. Toți acei care au devenit mari artiști ai Operei Române dar și ale altor teatre, au evocat cu plăcere și obiectivă considerație această primă etapă a vieții lor în ciuda multor dezavantaje și greutăți, eforturi și suferințe, pe care, același regim, le pricinuia la alte niveluri ale societății. La Ansamblul Capitalei, cum era denumit familiar între artiști, Cornel Stavru debutează în câteva roluri de tenor dramatic în reprezentații în formă de concert; astfel interpretează Turiddu din ”Cavalleria rusticana” de Mascagni, Manrico din ”Trubadurul” de Verdi, Canio din ”Paiațe” de Leoncavallo și ... rolul titular din ”Otello” de Verdi.

https://www.youtube.com/watch?v=WYX1P1GAcik 

Interpretările sale sunt foarte apreciate datorită vocii din ce în ce mai evoluate tehnic și grație unui temperament artistic animat de o puternică sensibilitate muzicală și teatrală; repurtează succese răsunătoare de public și de presă; respectivele reprezentații sunt înregistrate și preluate de către Radiodifuziunea Română ceea ce face ca popularitatea sa să crească și să îi faciliteze angajarea la Opera Română din București unde debutează într-o nouă producție a operei ”Trubadurul” de Verdi sub regia lui Jean Rânzescu, în primăvara anului 1958; se obișnuia pe atunci ca premierele să aibe două reprezentații de gală, prima cu atiștii veterani și cea de a doua cu artiștii noii generații; astfel în prima reprezentație, la 18 aprilie 1958, sub bagheta lui Egizio Massini, cântau Ana Tălmăceanu-Dinescu (Leonora), Zenaida Pally (Azucena), Dinu Bădescu (Manrico), Șerban Tassian (Contele de Luna), Mircea Buciu (Ferrando), Anahida Cherpician (Ines), Ion Stoian (Ruiz), Constantin Dumitru (Un bătrân), Jean Dăscălescu (Mesagerul); în cea de a doua reprezentație, la 20 aprilie 1958, sub aceeași baghetă a lui Egizio Massini, evoluau Maria Voloșescu (Leonora), Elena Cernei (Azucena), Cornel Stavru (Manrico), Mihail Arnăutu (Contele de Luna), Valentin Loghin (Ferrando), Getta Marinide (Ines), Ion Stoian (Ruiz), Nicolae Vlăduță (Un bătrân), Jean Dăscălescu (Mesagerul). În acea seară, Cornel Stavru a inaugurat un sfert de secol de succese istorice de-a lungul parabolei sale artistice pe scena Operei Române din București.

https://www.youtube.com/watch?v=mTnvObKasGI 

La fiecare nou debut al său, tânărul tenor Cornel Stavru repurtează un răsunător succes de public și de presă în deplinătatea aprecierilor din partea colegilor din distribuția spectacolului de debut cât și a celorlalți colegi veniți în teatru să-l asculte. Încă de la debutul absolut s-a impus cu vocea sa de tenor lirico-spinto care manifesta perspective evolutive în zona expresivă dramatică ale cărei roluri le-a abordat chiar de la început. La vremea aceea Opera din București dispunea de un singur tenor dramatic - marele artist Garbis Zobian - care, în anumite roluri era singur în distribuție iar în alte roluri de tenor lirico-spinto se alterna cu Dinu Bădescu, Ionel Tudoran ori cu Pantelimon Frunză. În acest context, tânărul tenor Cornel Stavru completa garnitura teatrului grație calităților sale vocale excepționale. Rapid s-a afirmat în multe alte roluri devenind foarte îndrăgit și apreciat de publicul de la București cât și din alte orașe ale țării și afirmându-se cu mare succes încă de la primele turnee în străinătate.

Repertoriul său pe scena Operei Române din București a cuprins următoarele titluri: ”Trubadurul” (Manrico), ”Bal mascat” (Riccardo), ”Don Carlo” (rolul titular), ”Otello” (rolul titular) de Verdi, ”Fidelio” (Florestan) de Beethoven, ”Cavalleria rusticana” (Turiddu) de Mascagni, ”Paiațe” (Canio) de Leoncavallo, ”Carmen” (Don José) de Bizet, ”Tosca” (Mario Cavaradossi), ”Turandot” (Calaf) de Puccini, ”Andrea Chénier” (rolul titular) de Giordano, ” Maeştrii cântăreţi din Nürnberg” (Walther von Stolzing), ”Tannhäuser” (Heinrich), ”Walkiria” (Siegmund) de Wagner; a interpretat și creația românească de operă în titluri precum ”Ion Vodă cel Cumplit” de Gheorghe Dumitrescu, scena lirică ”La seceriş” de Tiberiu Brediceanu, ”Bălcescu” şi ”Dragoste şi jertfă” de Cornel Trăilescu, ”Horia” de Nicolae Bretan.

A colaborat cu toți artiștii generației sale, nume de prestigiu pe care îi onorez de fiecare dată când omagiez o personalitate artistică din acele vremuri; sopranele Lucia Bercescu-Țurcanu, Ana Tălmăceanu-Dinescu, Cornelia Gavrilescu, Ioana Nicola, Arta Florescu, Maria Voloşescu, Zoe Dragotescu, Elisabeta Neculce-Carțiș, Lucia Stănescu (primadonna Operei din Cluj des invitată la București), Teodora Lucaciu, Elena Dima Toroiman, Maria Şindilaru, Lucia Becar, Mariana Stoica, Lella Cincu, Iolanda Mărculescu, Magda Ianculescu, Matilda Onofrei, Elena Simionescu, Victoria Bezetti, Ileana Cotrubaş, Marina Mirea, Silvia Voinea, Magdalena Cononovici, Maria Slătinaru-Nistor, Marina Krilovici, Eugenia Moldoveanu, Elvira Cârje, Cornelia Angelescu, Elena Grigorescu; mezzosopranele Elena Cernei, Zenaida Pally, Maria Săndulescu, Iulia Buciuceanu, Mihaela Botez, Dorothea Palade, Viorica Cortez, Mihaela Mărăcineanu, Rodica Mitrică, Veronica Gârbu; baritonii Petre Ștefănescu-Goangă, Șerban Tassian, Mihail Arnăutu, Alexandru Enăceanu, Dinu Cățuleanu, Alexandru Vârgolici, Ladislau Konya, Octav Enigărescu, Nicolae Herlea, Dan Iordăchescu, David Ohanesian, Vasile Martinoiu, Eduard Tumagian, Lucian Marinescu, Nicolae Constantinescu, Nicolae Urziceanu, Emil Iurașcu; başii Nicolae Secăreanu, Mircea Buciu, Nicolae Teofănescu, Nicolae Rafael, Jean Bănescu, Viorel Ban, Nicolae Florei, Ioan Hvorov, Constantin Gabor, Valentin Loghin, Pompei Hărăşteanu, Gheorghe Crăsnaru. Mari dirijori ai Operei Române precum Jean Bobescu, Alfred Alessandrescu, Egizio Massini, Constantin Silvestri, Mircea Popa, Constantin Bugeanu, Anatol Kisadji, Mihai Brediceanu, Cornel Trăilescu, Paul Popescu, Constantin Petrovici, Carol Litvin şi regizorii Jean Rânzescu, Panait Victor Cottescu, George Teodorescu, Eugen Gropşeanu, Hero Lupescu, i-au influenţat generos evoluţia şi devenirea artistică.

 

Alături de acești colegi în turneele teatrului, dar și în turnee personale, Cornel Stavru se afirmă cu mare suces în URSS (Rusia de azi), Bulgaria, Jugoslavia, Ungaria, Cehoslovacia, Polonia, Germania, Austria, Italia, Belgia, Gecia, China, Cuba, Egipt. În Germania, în teatrele unde era periodic invitat, s-a întâmplat ca sopranele Renata Scotto și Mirella Freni să debuteze în rolul Desdemonei din ”Otello” de Verdi alături de Cornel Stavru în rolul titular, în timp ce rolul Jago era interpretat de baritonul Aldo Protti. Pe șcena Operei din București a cântat alături de oaspeți iluștri precum Irina Arkhipova, Virginia Zeani, Nicola Rossi-Lemeni, Luis Quillico, Kurt Adler, Ino Savini.

În turneele sale, Cornel Stavru a cântat în opere în care publicul român nu l-a putut admira, titluri precum ”Legenda despre orașul nevăzut Kitej” de Rimski-Korsakov și ”Profetul” de Meyerbeer în cadrul Festivalului Sagra Umbra de la Perugia sub prezidența eminentului director artistic Francesco Siciliani ori ”Leonora” di Paer la Festivalul de la Schwtzingen, operă al cărui libret se bazează pe drama ”Leonora” de la baza lui ”Fidelio” de Beethoven dar în care tenorul Cornel Stavru a interpretat rolul lui Don Pizarro destinat tenorului în opera lui Paer.

În stagiunea 1958/1959 Cornel Stavru începe o amplă colaborare cu Radiodifuziunea Română în cadrul unei lungi serii de concerte cu lucrări vocal simfonice și opere reprezentate în formă de concert ori concerte cu arii din opere, care este inaugurată la 8 ianuarie 1959, sub bagheta lui Iosif Conta cu oratoriul ”Horia ”de Alfred Mendelsohn, alături de Cornel Stavru aflându-se Elena Cernei, Vera Rudeanu și Octav Enigărescu; la 8 octombrie 1959, oratoriul ”Sub cerul de vară” de Alfred Mendelsohn împreună cu Arta Florescu, Mihaela Botez și Octav Enigărescu sub bagheta lui Iosif Conta; la 19 mai 1960 oratoriul ”Tudor Vladimirescu” de Gheorghe Dumitrescu dirjat de Iosif Conta, soliști Maria Voloșescu, Petre Ștefănescu-Goangă, Viorel Ban împreună cu Cornel Stavru; la 4 mai 1961 ”Stejarul din Borzești” de Matei Socor sub bagheta lui Iosif Conta alături de David Ohanesian și Marius Rinzler; 19 octombrie 1961 ”Pentru marele octombrie” de Alfred Mendelsohn dirijat de Emanuel Elenescu cântând alături de Octav Enigărescu; 2 noiembrie 1961 din nou ”Tudor Vladimirescu” de Gheorghe Dumitrescu dirijat de Iosif Conta dar alături de Maria Crișan, Petre Ștefănescu-Goangă, Marius Rinzler; 1962 selecțiuni din ”Voievodul țiganilor” de Strauss sub bagheta lui Emanuel Elenescu cântând alături de Arta Florescu, Magda Ianculescu, Mihaela Botez, Maria Săndulescu, Octav Enigărescu, Viorel Ban, Alexandru Vârgolici; 23 mai 1963, sub bagheta lui Emanuel Elenescu, selecțiuni din ”Tannhäuser”, ”Lohengrin”, ”Amurgul zeilor” și ”Tristan și Isolda” de Wagner cu soprana Elena Dima-Toroiman cu care la 18 octombrie 1962 interpretase un program cu arii din opere de Ceaikovsky și Puccini; la 10 octombrie 1963, sub bagheta lui Constantin Bobescu, împreună cu Arta Florescu, Zenaida Pally și Nicolae Herlea, susține un concert cu arii din opere verdiene de mare popularitate; la 15 octombrie 1964 ”Ifigenia în Aulida” selecțiuni dirijate de Ludovic Bacs în care Cornel Stavru cântă alături de Arta Florescu, Elena Cernei și Octav Enigărescu; 3 februarie 1966, sub bagheta lui Constantin Bobescu, Cornel Stavru cântă în ”Dido și Aeneas” de Purcell făcând cuplu cu Marina Krilovici alături de Magda Ianculescu, Ladislau Konya, Virginia Gudzichievici; la 9 iunie 1966 interpretează partea de tenor din Simfonia a IX-a de Beethoven alături de Elisabeta Neculce-Carțiș, Martha Kessler și Marius Rinzler la închiderea stagiunii urmând apoi să apară în concertul de deschidere a stagiunii următoare, la 29 septembrie 1966 sub bagheta lui Emanuel Elenescu, în oratoriul ”Din lumea cu dor în cea fără dor” de Gheorghe Dumitrescu alături de Arta Florescu, Zenaida Pally și Octav Enigărescu; în aceiași stagiune, la 17 noiembrie 1966 interpretează rolul titular din opera ”Oberon” de Karl Maria von Weber sub bagheta lui Constantin Bobescu împreună cu Elena Dima-Toroiman, Iulia Buciuceanu, Dorothea Palade, Ludovic Spiess și Petre Ștefănescu-Goangă; la 13 aprilie 1967 din nou în oratoriul ”Tudor Vladimirescu” de Gheorghe Dumitrescu sub bagheta lui Iosif Conta alături de Virginia Gudzichievici, Octav Enigărescu și Constantin Dumitru; la 11 iunie 1967, în premieră pentru țara noastră are loc reprezentarea sub formă de concert a operei ”Încoronarea Popeei” de Monteveerdi sub bagheta dirijorului Ludovic Bacs având în distribuție, alături de Cornel Stavru, pe Emilia Petrescu, Elisabeta Neculce-Carțiș, Dionisie Konya, Iolanda Mărculescu, Mihaela Botez, Valentin Loghin, Silvia Sârbu; la 31 mai 1971 ”Tristan și Isolda” de Wagner, slecțiuni, sub bagheta lui Ludovic Bacs alături de Mariana Stoica și Dorothea Palade; pe 24 iunie 1971 ”Andrea Chénier” de Girodano, sub bagheta lui Carol Litvin, tenorul Cornel Stavru în rolul titular alături de Maria Slătinaru, Zenaida Pally, Dorothea Palade, Mihaela Mărăcineanu, Nicolae Herlea, Nicolae Secăreanu, Corneliu Fânățeanu, Nicolae Constantinescu, Eduard Tumagian, Dan Zancu, Florin Hudeșteanu, Mircea Ștefănescu;

https://www.youtube.com/watch?v=NTBHCXkDNi4

pe 15 ianuarie 1973 ”Viață scurtă” dramă lirică de Manuel De Falla, sub bagheta lui Carol Litvin, tenorul Cornel Stavru alături de Teodora Lucaciu, Martha Kessler, Georgeta Dumitru, Gheorghe Crăsnaru, Eduard Tumagian, Lucian Marinescu; la 25 octombrie 1973 ”Ernani” de Verdi sub bagheta lui Carol Litvin cu Cornel Stavru în rolul titular alături de Eugenia Moldoveanu, Octav Enigărescu, Gheorghe Crăsnaru, Mircea Bezetti, Virginia Manu, Nicolae Andreescu; 12 martie 1974 ”Parsifal” de Wagner, selecțiuni sub bagheta lui Ludovic Bacs, Cornel Stavru în rolul titular alături de Magdalena Cononovici (memorabilă Kundry), Gheorghe Crăsnaru, Virginia Manu, Paulina Stavrache, Sanda Șandru, Florica Nicolae, Adina Iurașcu; 13 aprilie 1975 ”Walkiria” de Wagner sub bagheta lui Ludovic Bacs, cu Cornel Stavru în rolul lui Siegmund alături de Magdalena Cononovici (Sieglinde), Mariana Stoica (Brünnhilde), Stela Hauler (Fricka), Gheorghe Crăsnaru (Wotan), și Paulina Stavrache, Elvira Cârje, Virginia Manu, Aurelia Diaconu, Veronica Gârbu, Stela Hauler, Adina Iurașcu în rolurile walkiriilor; la 10 februarie 1977 ”Fidelio” de Beethoven sub bagheta lui Ludovic Bacs, cu Cornel Stavru alături de Maria Slătinaru, Mihai Zamfir, Cornelia Anghelescu, Octav Enigărescu, Gheorghe Crăsnaru, Ionel Pantea; 12 mai 1977 ”Siegfried” și ”Amurgul zeilor” de Wagner în selecțiuni cu Maria Slătinaru sub bagheta lui Ludovic Bacs. Am dorit să evoc întreaga serie de colaborări artistice ale lui Cornel Stavru cu Radiodifuziunea Română de-a lungul a aproape două decenii pentru a completa profilul artistic și stilistic al acestui mare artist. Toate aceste evenimente artistice care au avut loc pe scena de concert a Radiodifuziunii Române și la care am asistat într-o mare proporție, sunt păstrate în Fonoteca de Aur.

Prima reprezentație a lui Cornel Stavru la care am asistat a fost în ziua de duminică 30 ianuarie 1966 la premiera cu ”Don Carlo” de Verdi el fiind în rolul titular alături de Elena Dima-Toroiman (Elisabetta), Elena Cernei (Eboli), Ileana Cotrubaș (Tebaldo), Maria Șindilaru (O voce), Nicolae Herlea (Rodrigo), Nicolae Florei (Filippo II), Ioan Hvorov (Marele Inchizitor), Constantin Dumitru (Un călugăr), Vasile Moldoveanu (Contele Lerma), Marcel Angelescu (Heraldul); montarea era a distinsului regizor Eugen Gropșeanu iar la pupitrul dirijoral se afla Tommaso Benintende-Neglia, un valoros dirijor italian care era des invitat în România în anii '60; corul pregătit de Maestrul Stelian Olariu era impresionant iar coregrafia lui Gelu Matei se încadra perfect în atmosfera scenografiei și a costumelor lui Roland Laub care lansase un modernism elegant bazat pe niște sugestive repere simbolice ce serveau perfect partitura verdiană; se cânta în limba italiană și era pentru prima dată când premiera unei noi producții se interpreta în limba originală; în funcție de prezența artiștilor oaspeți străini și de toleranța autorităților, opere precum ”Trubadurul”, ”Aida”, ”Bal mascat”, ”Otello” de Verdi ori ”Carmen” de Bizet se interpretau în limba originală dar premierele lor avuseseră loc în limba română. Acea premieră cu ”Don Carlo” a produs o emoție extraordinară melomanului de început care eram au la acea vreme; personajul lui Cornel Stavru m-a impresionat atunci prin penetranța neobișnuit de incisivă a vocii sale clocotitor de vibrate și cu o suprinzătoare alternanță de nuanțe deschise și închise. Toate aceste detalii aveam să le aprodundez ulterior revenind de foarte multe ori de-a lungul anilor să-l admir pe marele nostru artist atât în acest rol cât și în celelalte pe care le-a interpretat la Operă dar și la Radiodifuziune. Îl vizitam la cabină după spectacole și îi împărtășeam bucuria emoțiilor mele stimulate de arta lui magnifică iar când am devenit student la Medicină și cercetător într-ale vocii cu precise intenții de o specializare în Foniatrie, am legat cu marele artist o frumoasă prietenie continuată progresiv în timp la cote emotive și spirituale din ce în ce mai mari.

https://www.youtube.com/watch?v=XWh3nhmBufA 

Omul și artistul Cornel Stavru erau două entități perfect armonizate în personalitatea sa; avea un realism desăvârșit fundamentat pe un perfect autocontrol grație căruia era conștient de toate detaliile evoluției vocii sale într-un spectacol; de foarte multe ori îmi punea întrebări referitoare la anumite pasaje pentru a mă verifica iar eu căutam să corespund testului. Cornel Stavru era artistul care cânta în fiecare seară cel puțin ”foarte bine” și de cele mai multe ori ”extraordinar”; am spus-o de foarte multe ori și chiar în prezența lui iar el încerca o anumită modestie pe care entuziasmul admirației și afecțiunii mele față de el i-o atenua; nu acceptam această modestie a lui; acceptam însă un alt aspect manifestat la toți artiștii și anume: poți cânta o serie de câteva spectacole cu același rol foarte bine chiar dacă prețul efortului energetic pe care îl plătești este diferit de la o seară la alta și asta în funcție de condiția momentului; uneori îl costa mai mult, alte ori mai puțin, dar Cornel Stavru era totdeauna la aceiași cotă vocală și teatrală desăvârșită. Evocam la începutul acestui portret un leitmotiv al meu care se referă la faptul că nimic nu este întâmplător în destinul vieții noastre. Cornel Stavru, paralel cu aprofundarea muzicalității și sensibilității sale în slujba propriei voci, a urmat un parcurs formativ tehnic devenind inginer constructor; a studiat cu mai mulți maeștri și de la fiecare a asimilat ceea ce i s-a părut compatibil cu firea sa și tipul său vocal. Mentalitatea sa riguroasă, inginerească, perfect ordonată, simetric așezată, s-a manifestat plenar în organizarea mentală a vocalității sale care a devenit treptat o vocalitate de o perfectă construcție. Serios, sobru, riguros, ordonat, organizat, disciplinat, gospodar cu propria sa personalitate, Cornel Stavru a devenit în timp o personalitate de o perfectă soliditate, cu un spirit analitic subtil și o perfectă spontaneitate în a focaliza momente vocale și a analiza situații estetice și stilistice atât în arta sa cât și a altora. Colegi de generație s-au încredințat opiniilor și sfaturilor sale iar artiștii din generația tânără, mereu din ce în ce mai mulți, l-au căutat și solicitat pentru rezolvarea problemelor de tehnică vocală și de interpretare artistică. Cornel Stavru, spre finalul de carieră, a fost și director adjunct artistic al Operei Române din București dar și profesor îndrumător atât la București cât și în alte teatre din țară, în mod deosebit la Opera din Brașov.

 

Retras la un moment dat din toate activitățile profesionale, Cornel Stavru a continuat să urmărească fenomenul artistic și social al noilor generații; urmărea programele de Radio și Televiziune și răspundea la toate invitațiile de participare la emisiuni de transmitere în direct ale operelor sau la comemorarea marilor artiști din istoria națională; în cadrul acestor emisiuni, Cornel Stavru oferea generos rezultatele adunate în viața sa artistică grație spiritului său analitic. Am păstrat o corespondență epistolară dar și o legătură permanentă atât telefonic cât și personal cu fiecare revenire a mea în țară când petreceam clipe minunate împreună cu prietenii comuni Mariana Nicolesco, Maria Slătinaru-Nistor, Nicolae Herlea, David Ohanesian, Hero Lupescu, Octavian Naghiu, dintre artiști, sau prieteni ai lui din copilărie precum Tiberiu Postelnicu, Sorin Bottez, ori Costin Popa din generația mai tânără. Port în suflet amintirea unor clipe minunate ale petrecerilor noastre la care era însoțit de Ioana, soție devotată și sensibilă, amabilă și zâmbitoare. Iubita mea soție, marea artistă Elena Cernei, avea o admirație deosebită față de colegul său Cornel Stavru care debutase cu ea atât pe scena Operei din București cât și a Radiodifuziunii Române; împreună au împărțit legendare succese în ”Trubadurul” și ”Don Carlo” de Verdi ori în ”Carmen” de Bizet, de-a lungul anilor, în sute de reprezentații, în țară și în turneele din străinătate. În ultima vreme, din dorința de a se menaja și a-și păstra un echilibru stabil în ciuda stării sănătății din ce în ce mai afectate, Cornel Stavru ducea o viață retrasă, rămânând legat de un cerc restrâns de prieteni din care am avut bucuria și cinstea să fac parte.

Ultimele sale apariții publice au fost la sesiunile de Master Class de la Brăila, unde marea noastră artistă, soprana Mariana Nicolesco i-a conferit Diploma de Onoare și Medalia Hariclea Darclée pentru personalitatea sa artistică afirmată în creația verdiană, wagneriană și veristă. Îmi amintesc cu câtă emoție Cornel a primit această invitație, zilele și nopțile petrecute împreună, dialogurile sale cu Radu Varia căruia îi admira cultura enciclopedică și farmecul interlocutorial, entuziasmul său după conferința mea intitulată ”Mariana Nicolesco și arta cântului” ilustrată cu secvențe video care au produs în inima lui o emoție extraordinară față de arta ei interpretativă. Am stat împreună în loja oficială, l-am auzit comentând în timpul Galei finale despre energia Marianei și despre felul în care ea o insuflă tinerilor. În timpul unei alte sesiuni de Master Class de la Brăila, cu prilejul celebrării bicentenarului Verdi - Wagner, Cornel Stavru a fost din nou prezent, de data aceasta la telefon, după ce publicul îi admirase și îi aplaudase interpretarea într-o arie din opera ”Die Meistersinger von Nürnberg” de Wagner; a rostit atunci cuvinte emoționante într-un minunat dialog cu Mariana Nicolesco. Publicul avea să urmărească aceste momente cu prilejul seriilor de transmisiuni anuale la televiziune ale magnificelor evenimente de la Brăila.

Demn, sobru și discret, mereu surâzător, în ultima vreme mai mult la telefon, iar în ultimele săptămâni doar prin adorata soție Ioana care răspundea din partea lui, Cornel Stavru s-a pregătit, cu dârzenia conferită rolurilor sale în carieră, pentru definitiva plecare în eternitate lăsându-ne noian de amintiri și o vastă moștenire artistică păstrată în Fonoteca de Aur a Radiodifuziunii dar și în Arhiva Televiziunii Române, secvențe de artă și viață prin care rămâne în timp ca un simbol al maestrului cu vocalitatea perfect construită.

REVISTA MUZICALĂ RADIO, 13.10.2015

DAN IORDĂCHESCU ... Mucenicul Călător ...

 

Încerc un sentiment foarte special când mă gândesc la personalitatea lui Dan Iordăchescu, un mare artist, un mare om și un mare prieten al sufletului meu cu care am împărtășit emoții, bucurii, idei, revelații, profunzimi și crâmpeie de eternitate spirituală, într-un crescendo ce s-a desfășurat, cu anumite intermitențe, în arcul de timp a patru decenii. Din acest arc de timp, ultimii doisprezece ani s-au caracterizat printr-o densitate deosebită; în noiembrie 2002 aveam să ne reîntâlnim după o serie de ani în care și el și eu am urmat drumul propriei vieți prin lume dar menținând reciproc reperele fundamentale de viață și artă care ne-au legat din totdeauna. Multe dintre aceste repere le-am evocat în articolele omagiale pe care le-am publicat despre personalitatea.

DAN IORDĂCHESCU - jubileul vocal al eclectismului stilistic

DAN IORDĂCHESCU ... Im wunderschönen Monat Mai ...  

Ne-am reîntâlnit luni 25 noiembrie 2002, la Sala Dalles din București unde amândoi ne aflam la un recital al studenților de la clasele de canto ale Universității Naționale de Muzică. Am discutat îndelung după recital și m-a invitat peste două zile la Palatul Șuțu unde el însuși împreună cu cele două fiice ale sale - Cristina Iordăchescu (mezzosoprană) și Irina Iordăchescu (soprană) - susțineau un recital cu lieduri, arii, duete și terțete din opere. Am acceptat invitația cu mare bucurie deoarece nu mai asistasem la un recital al lui Dan de șaisprezece ani și doream să cunosc și profilul artistic al celor două fiice ale sale care studiaseră canto și începuseră între timp cariera; aflasem că Raluca, fiica cea mijlocie, devenise actriță și că se stabilise prin căsătorie în America. După ce am remarcat cu bucurie că cele două fiice se exprimau în tradiția preluată de la părintele lor, cu muzicalitate și rafinată expresivitate, am retrăit bucuria impactului emotiv cu marea artă a lui Dan Iordăchescu; la 72 de ani împliniți, vigoarea sonorității sale umplea generos spațiul sălii iar multiplele nuanțe timbrale subliniau cu aceiași precisă subtilitate contextul stilistic muzical al pieselor interpretate așa cum îl știam din totdeauna. Dar ceea ce m-a fascinat în mod deosebit a fost un fapt extraordinar: dacă la vârsta de 72 de ani spectrul său timbral era în mod firesc diferit de cel de la vârsta de 55 de ani când îl ascultasem ultima dată sau de la 35 de ani când îl ascultasem prima dată în direct în sală, bogăția expresivă și potențialul comunicării teatrale în frazarea vocală erau la fel de desăvârșite. Era același artist minuțios, atent la detalii, oferind o interpretare în care virtuozismul se conjuga admirabil cu estetismul la cel mai înalt nivel de rafinament. Îl redescopeream pe Dan la o scară superioară și amplificată a interpretării admirând în plus integrarea orientat expresivă a fiecărui detaliu sonor și timbral care ilustra patina inevitabilă a Timpului. Constatam că marele artist accepta Timpul cu sufletul deschis deoarece poseda toate resursele umane pentru a-l domina; spun a-l domina și nu a-l înfrunta; accepta Timpul dar își apăra Prezența care îi atesta Permanența în manifestarea unei Valori Absolute menținute perfect în toți acești ani ... La final l-am îmbrățișat emoționat; el pleca rapid la un post de televiziune; după miezul nopții, revenit acasă, mi-a telefonat și am continuat să discutăm îndelung purtând un dialog permanent, amplu perpetuat în multe conversații telefonice nocturne de la București și Periș vara ca și de la Roma în cursul anului, întâlniri la el acasă care începeau la ora prânzului și se terminau către orele 3 sau 4 dimineața spre regretul lui și al meu. De-a lungul acestor întâlniri am discutat enorm despre viață și oameni, despre artă și artiști, despre muzică și muzicieni, despre tot ce a fost bun sau rău, vesel sau trist, ușor sau greu, frumos sau urât în viața lui, în viața mea și a multor altora pe care i-am cunoscut.

Orice întâlnire cu Dan Iordăchescu avea bogata densitate a mesajului performanțelor sale artistice extraordinare. Ca pe scenă, și în viața privată, Dan Iordăchescu manifesta un dinamism unic în priviri, în îmbrățișare, în felul în care te asculta și reacționa la discursul tău, în felul în care el rostea discursul său în care reușea cu spontaneitate încântătoare să mobilizeze toate reperele memoriei sale exprimate prin cuvinte alese la modul cel mai natural și jovial dar totdeauna maestos grație demnității erudiției sale. Aparenta sa agitație pe care o puteau considera la modul superficial mulți oameni chiar și în timpul carierei, era de fapt o dinamică entropică interiorară permanentă cu sensul unei continue mișcări; este ceea ce în doctrina termodinamică presupune asumarea unor permanente schimbări de condiții ale parametrilor; iar în contextul vitalității sale, ”neastâmpărul” artistic și uman reprezenta de fapt vivacitatea unui spirit foarte dinamic. De foarte multe ori am ascultat glasul lui la telefon ori în conversații rostindu-mi numele ... ”Ștefan” ... și pot spune că de fiecare dată mi-l rostea altfel ... cu altă inflexiune ... cu alte lumini și umbre timbrale ... și înțelegeam astfel imensul potențial al resurselor sale expresive plenar proclamate în cariera sa și care se menținuse intact de-a lungul anilor ... până la acea ... ultima dată ... a ultimei convorbiri telefonice ... sâmbătă 18 iulie 2015... cu ultimele cuvinte pe care mi le-a adresat ... ”Ștefan, să nu mă uiți!” ... un adagio pe care îl rostea din ce în ce mai des în ultimul an ... A doua zi avea să intre în scurta perioadă premergătoare definitivei plecări ... Era foarte lucid și perfect conștient, învăluit într-o tristețe care se accentua din ce în ce mai mult și pe care i-o înțelegeam în totalitate dar pe care, de multe ori, reușeam să o întrerup și să-l fac să râdă copios povestind și analizând cu el anumite fapte și aspecte contemporane și trecute. Dan Iordăchescu credea profund în Dumnezeu; iubea foarte mult viața sub toate aspectele sale și sunt convins că dacă în destinul său ar fi fost o longevitate mai mare, ar fi avut ce să comunice oamenilor din prea plinul spiritului său. Dar existența noastră este un Mister știut doar de Cel Atotputernic iar noi trebuie să avem încredere că Tatăl Ceresc ne oferă ceea ce este mai bun și mai folositor pentru noi chiar dacă nu mereu atingem cu propria noastră înțelegere Esența acestui Adevăr ... Am conversat de multe ori cu el pe această temă ... Iar acum când îl evoc prin aceste rânduri, meditez la faptul că Dan Iordăchescu, care, prin Mesajul Artei sale atinsese de mult Universalitatea, se află în Univers la începutul Eternei Călătorii ...

”Ștefan, să nu mă uiți!” ... Sunt ultimele cuvinte înaintea definitivului salut teren ... Cum se poate uita o asemenea personalitate? Niciodată! Chiar dacă vremurile în care trăim sunt agitate și expuse unei anumite dezordini culturale care afectează implicit informația istorică și actuală, Dan Iordăchescu face parte din categoria acelor personalități absolute care rezistă tuturor vremurilor și agitațiilor sociale și culturale. El era și va rămâne un încântător cosmopolit în cea mai frumoasă și mai apreciativă accepțiune a termenului care a suferit în timp foarte multe devieri contextuale. Între multiplele sensuri și tendințe de utilizare ale acestui concept, există un unghi frumos, laudativ, elegant, elevat și subtil care definește un cosmopolit de tip iluminist ce atinge universalizarea prin complexitatea absolută a formării sale. Într-adevăr, Dan Iordăchescu avea la activul formării sale șase limbi, o cultură vastă și în foarte multe domenii cu precădere din zona umanistă, un profil intelectual muzicologic de cea mai autentică factură puternic manifestat în: teatrul dramatic, poezie, teatrul liric, muzica vocal simfonică, oratoriu, cantată, aria antică, aria de salon, romanța de salon, romanța populară, cântecul, liedul în care proclama într-un vers un univers expresiv prin paroxismul sublim al rafinamentului total. Trăsăturile sale umane reuneau pacifismul, umanismul și universalismul tehnic, virtuozistic, estetic, stilistic; vastitatea teritorială a zonelor stilistice și estetice în care personalitatea sa asuma o poziție dominantă era percepută și gustată deoportivă de artiști și de public. Dan Iordăchescu era totodată un om cu o rară capacitate de a coordona propria gestiune a conduitei sale în relațiile sociale și artistice prin autonomia unei mari stabilități comportamentale. În societate ca și în privat era poliedric; avea un modus vivendi elegant, suplu, interlocutor și ascultător extrem de expresiv, concentrat și tăcut când asculta. Și în aceste circumstanțe ale vieții private, Dan Iordăchescu confirma complexitatea personalității sale caracterial pluridimensională și temperamental efectiv polifonică ... Temperament polifonic ... Este o formulă metaforică pe care o folosesc doar pentru a-l caracteriza pe Dan Iordăchescu ... L-am contemplat și studiat atât personal când îl urmăream în sala Operei sau a Filarmonicii cât și după aceea când îi reconstituiam detaliile artistice și umane cu ajutorul memoriei mele, retrăind scene întregi de artă și viață. În temperamentul său se desfășurau simultan șuvoaie de stări emotive dintre cele mai variate ...

În studiile mele precedente publicate în paginile acestei reviste și dedicate marelui artist, am subliniat în repetate rânduri cu argumentări analitice foarte ample, personalitatea artistică atipică a unei vocalități absolut singulare. Lirismul și dramatismul erau reunite într-o perfectă și rarissimă unitate dialectică. Academismul didactic aplicat profilul vocal Dan Iordăchescu la vremea studenției încadrase inițial vocea sa în categoria de bariton liric. În ulterioara sa evoluție, Dan Iordăchescu a cultivat o progresivă și rafinată dezvoltare a lirismului care, atunci când a atins cota unei condiții foarte robuste, a erupt efectiv într-un dramatism pardoxal și fascinant în același timp. În acest context, a reușit să cultive lirismul și dramatismul deopotrivă cu o rară abilitate virtuozistică. O experiență mai aprofundată în repertoriul teatrului liric universal ne oferă o revelație analitică extrem de importantă: dincolo de apartenența evidentă la genul liric sau dramatic, fiecare rol are părți lirice și părți dramatice; fiecare rol liric are zone dramatice așa cum fiecare rol dramatic are zone lirice. Grație măiestriei artistice a lui Dan Iordăchescu și apoi a numeroaselor colocvii avute cu el, am înțeles că există un pianissimo liric și un pianissimo dramatic și, de asemenea, un fortissimo liric și un fortissimo dramatic în cadrul unei vaste clasificări tipologice a momentelor estetice din desfășurarea dinamică a unei linii vocale în repertoriul universal. Iar dacă acestor contexte le mai atribuim și specificitățile expresive timbrale de la nuanțele cele mai deschise la cele mai închise, atunci vastitatea tipologică se amplifică enorm.

Dan Iordăchescu a interpretat rolurile lirice cu absolută măiestrie și s-a impus în rolurile dramatice cu o pregnantă putere de convingere. În vastul său repertoriu de la baroc la contemporani, a repurtat mari succese într-o galerie impresionantă de roluri verdiene începând cu ”La Traviata”, continuând cu ”Il Trovatore”, ”Un ballo in maschera”, ”Don Carlo”, ”La forza del destino” și culminând cu o tripletă de roluri foarte dramatice precum Nabucco (la Radio France din Paris, în concert alături de Elena Suliotis), Amonasro din ”Aida” (la Florența, la Maggio Musicale Fiorentino alături de Virginia Zeani, ori la Wiener Staatsoper alături de Teresa Kubiak, Placido Domingo dar și Ludovic Spiess sub bagheta lui Riccardo Muti) și Jago din ”Otello”(solicitat de Mario Del Monaco pentru o producție la Wiesbaden ori la Lisabona alături de James McCracken). În urmă cu zece ani, într-o emisiune radiofonică realizată împreună cu distinsul redactor Mihaela Soare, am dezbătut un aspect foarte interesant pe care l-am aflat de la Dan Iordăchescu în discuțiile noastre și pe care l-a povestit și în primul său volum de memorii. Faptul pe care l-am dezbătut în acea emisiune a relevat un aspect extraordinar pe care doresc să-l reactualizez în această evocare. Dan Iordăchescu se afla la Opera din Budapesta pentru rolul titular din ”Don Giovanni” de Mozart; spectacolele acestei producții se alternau cu cele ale producției de ”Otello” de Verdi al cărui protagonist era legendarul Mario Del Monaco. După o reprezentație cu ”Don Giovanni”, la cabina lui Dan Iordăchescu se prezintă Mario Del Monaco care îl îmbrățișează și îl felicită pentru magistrala creație răsplătită de public cu un nesfârșit uragan de aplauze. Del Monaco îl întreabă pe Iordăchescu dacă agenda sa de lucru i-ar consimți disponibilitatea ca peste o lună circa să cânte și într-o producție de ”Otello” de Verdi la Wiesbaden; baritonul român controlează programul său, constată că ar fi posibilitatea unui efort ca să participe și la acele reprezentații; nu spune însă lui Del Monaco că nu a studiat rolul și că doar îl cunoaște în contextul culturii sale generale de repertoriu abordând până la acea dată doar celebrul monolog al personajului Jago (”Credo”) în recitaluri și concerte. Muzicalitatea perfectă, experiența scenică și inteligența artistică îi consimt lui Dan Iordăchescu asimilarea completă, muzicală și teatrală, a rolului sub îndrumarea marelui regizor Jean Rânzescu în trei săptămâni, interpretarea personajului într-o reprezentație la București imediat, pentru ca la finele respectivei luni să fie complet preparat și antrenat pentru producția de la Wiesbaden. Dar dincolo de acest fapt extraordinar, am aprofundat un alt aspect la modul următor. Del Monaco se afirmase deja în istorie ca un absolut interpret al rolului Otello din capodopera verdiană; avea un simț extraordinar al muzicii lui Verdi, al personajului său și al celorlalte personaje în mod deosebit Desdemona și Jago. Este extraordinar de semnificativ faptul că Del Monaco a întrevăzut pe Jago verdian în personalitatea lui Iordăchescu în timpul interpretării lui Don Giovanni mozartian. Și nici nu și-a închipuit că acel bariton fantastic care interpreta magistral pe Don Giovanni nu ar avea în repertoriu Jago din capodopera verdiană ”Otello”. Acest fapt atestă forța lirismului și a dramatismului perfect armonizate în arta lui Dan Iordăchescu. Am analizat aceste aspecte corelate cu episodul Del Monaco la Budapesta de foarte multe ori în colocviile mele cu Dan Iordăchescu, uneori chiar la pian cu partitura deschisă. Într-una din serile noastre de dialog în profunzimile Verbului Vocal, Dan îmi spune aceste cuvinte: ”La viața mea, ți-am semnat dedicații numeroase pe partituri și fotografii în care am exprimat tot ce simt eu pentru tine în Prietenia noastră! Acum am eu o astfel de rugăminte: pe această partitură de Otello, doresc să-mi scrii tu ceva din străfundul spiritului analitic referitor la interpretarea mea în rolul Jago!”. Am rămas blocat de emoție și ... după ce l-am privit în ochi, încărcat de cele ce discutasem și de audierea împreună a emisiunii radiofonice realizate de mine cu Mihaela Soare, am așternut pe una din paginile albe de la începutul partiturii, câteva gânduri analitice dar și omagiale pline de toată tensiunea afectivă a emoției momentului. Partitura este în biblioteca Maestrului ...

Îmi amintesc de un concert vocal simfonic în care interpreta acompaniat de orchestră Lieder eines fahrenden Gesellen (Cântecele ucenicului călător) de Gustav Mahler. Erau patru cântece dar atât de diferite între ele iar eu fusesem impresionat în mod deosebit de accentuarea sa expresivă în cel de al doilea cântec; țesătura tonală foarte dificilă, ambitusul total fiind cuprins între LA și sol1 practic două octave asemenea unei arii de operă dar care trebuia interpretată adecvat stilului muzicii lui Mahler; linia vocală solicita repetitiv - interogativ și exclamativ - cuvintele Schöne Welt (Frumoasă Lume); Dan Iordăchescu emana o bucurie explozivă într-o multitudine de unghiuri ale inflexiunilor timbrale cu o expresivitate mereu alta în funcție de contextul tonal și specificitatea sunetelor în cadrul ambitusului său.

https://www.youtube.com/watch?v=NJEBE7B8oi8

Se simțea cât de mult iubea lumea, cât de mult îi plăcea să fie un permanent ... Ucenic ... fiindcă muncea enorm și un permanent ... Călător ... pentru că rămâne în istorie artistul român cu cea mai vastă arie geografică a turneelor desfășurate efectiv în aproape toate continentele și colțurile lumii ... Un încântător ... Ucenic Călător ... pe care, pe măsură ce îl cunoșteam și îl adânceam mai bine sufletește, îmi dădeam seama că era de fapt un ... Mucenic Călător ... care a suferit enorm de mult în viața sa ... Este o afirmație pe care poate multă lume nu ar putea s-o creadă și nici s-o înțeleagă ... Eu însă am înțeles de mult ... ambitusul personalității sale umane ... de la ucenicie la ... mucenicie ... Din fragedă tinerețe și până în ultima perioadă de timp, Dan Iordăchescu a avut parte de o suferință cumplită; foarte puțină lume își imaginează că această personalitate care strălucea pe scenă și în societate într-un mod fantastic de exuberantă veselie și voluptate, avea parte în lăuntrul ființei sale de o suferință atroce. În interpretările sale, publicul întrezărea și chiar simțea lacrima din voce ca pe o rară emblemă pe care o ilustra într-o multitudine de expresivități și care, uneori, izbucnea și pe fața lui chiar pe scenă în anumite momente. Dar mi-a fost dat să văd lacrima și pe fața lui umană, dincolo de scenă, lacrimă de bucurie, de fericire, de triumf artistic, de melancolie, de nostalgie, de mâhnire, de singurătate, de durere, de ... disperare ... în anumite momente în care aprofundam ideile biblice fundamentale integrate în raționamente foarte solide și apoi ascultam ca pentru o exorcizare interpretarea sa în ”Ave Maria” de Schubert; vocea lui Dan Iordăchescu în această minunată rugăciune îmi produce aceiași senzație pe care o trăiesc săptămânal în Catedrala San Pietro atunci când mă reculeg în fața capodoperei ”Pietà” a lui Michelangelo ... Am repetat această afirmație de câteva ori în programele mele radiofonice dedicate lui și am dorit să o reactualizez și în aceste rânduri ...

https://www.youtube.com/watch?v=ob42s5yVLHY

Am analizat, aprofundat, contemplat și gustat interpretările lui Dan Iordăchescu în emisiuni de Radio, Televiziune, în conferințe, în cursurile predate, în master-uri și am savurat puternica și plăcuta uimire a melomanilor și studioșilor din multe țări în fața artei sublime a acestui mare artist. Repertoriul său a fost vast și invit cititorii la reparcurgerea articolelor mele semnalate dar și la lectura enciclopediilor unde numele baritonului nostru figurează la loc de cinste. Dan Iordăchescu a interpretat și opere contemporane, capodopere ale secolului al XX-lea dintre care unele complet necunoscute publicului român. Mă voi referi acum la personajul titular din opera ”Don Chisciotte” de Vito Frazzi interpretat de artistul român în premieră la Roma în formă de concert în cadrul a două reprezentații din 23 și 24 iulie 1971; sub bagheta marelui dirijor Bruno Bartoletti la pupitrul Orchestrei Simfonice RAI din Roma și a Corului pregătit de admirabilul dirijor Gianni Lazzari, evoluau, în interpretarea unor valoroși artiști ai momentului, treizeci de personaje gravitând în jurul personajului central și titular al operei în care Dan Iordăchescu a realizat o creație rămasă în Fonoteca de Aur a Radiodifuziunii Italiene. În cadrul parcursului întreprins pentru Doctoratul în Muzicologie pe care l-am susținut la Universitatea Națională de Muzică din București sub îndrumarea eminentului Profesor Dr. Șerban Dimitrie Soreanu, unul din referatele cu tema ”Aspecte ale vocalității în opera neoromantică a secolului al XX-lea” din luna aprilie 2008, a fost dedicat acestei opere analizată pe baza înregistrării integrale din Fonoteca Radiodifuziunii Italiene și pe care am prezentat-o ulterior în premieră pentru România și în cadrul unei emisiuni realizate la Radio România Muzical împreună cu distinsul redactor Iolanda Drâmbei. Premiera absolută avusese loc la Teatro Comunale din Florența în urmă cu două decenii; de atunci peste această operă se așternuse tăcerea deoarece nici-un bariton al epocii nu se încumetase să abordeze dificilul rol care este foarte lung și necesită un ambitus foarte mare. Compozitorul, la vârsta venerabilă de peste 80 de ani, dorea ca și la Roma să fie reprezentată opera dar era dificil de găsit baritonul care să fie vocalist complet la modul absolut, muzician, muzicolog, estet, stilist și actor; Maestrul Francesco Siciliani, fost student al lui Frazzi la Florența la clasa de compoziție a conservatorului florentin, fost director artistic la Scala și Președinte al Orchestrei Simfonice RAI, îl cunoștea pe Dan Iordăchescu de la producțiile la care luase parte la Scala din Milano, la Roma, Florența, Torino, Veneția; Siciliani era convins că doar Iordăchescu va putea aborda rolul fapt confirmat de uriașul succes repurtat de baritonul român. În amplul referat al parcursului meu doctoral în Muzică, am realizat o completă analiză muzicologică, tehnică vocală, estetică și stilistică a interpretării lui Dan Iordăchescu în monologul final din scena morții personajului său. La sesiunea de prezentare a acestui referat, Dan Iordăchescu a fost invitat de onoare însoțit de fiica sa, soprana Irina Iordăchescu. A fost prezent și la susținerea publică a Tezei mele de Doctorat în Muzicologie, câteva luni mai târziu, în noiembrie 2008.

https://www.youtube.com/watch?v=RJDqQj7q-kM

În acest monolog Dan Iordăchescu ilustrează majestuos luciditatea și transa într-un echilibru perfect. Luciditatea stimulează configurația coloanei sonore modulând propria conformație într-o imensitate numerică de variante estetice conferind sonorității un genial dozaj al proporționalității dintre amploare și lărgimea sunetului în cadrul căruia parametrul vibrato are un rol determinant asupra efectului final expresiv. Transa îl poartă către nuanțele cromatice ale unor culori incredibil de numeroase și de proaspete datorită unui rar și abil procedeu estetic al spontaneizării prin care calibra expresia în perfectă corelație cu momentul muzical al discursului dramaturgic din frazare. Acest balans extraordinar dintre luciditate și transă conferea personajului său aura teribilă de ... agonie și extaz ... 

Luciditatea și transa, agonia și extazul, pe care dragul meu Prieten le-a cardinalizat admirabil în viața și cariera, sa îmi apăreau într-o configurație expresivă foarte interesantă în această perioadă finală a existenței sale când am avut ultimele dialoguri la telefon. Dacă luciditatea se lupta dureros cu agonia, în schimb transa îl purta către acel extaz al definitivei plecări către Eternul Prezent a Mucenicului Călător pornit în Universul Armoniei dintre Lumina și Căldura generos emanate în parabola sa umană și artistică.

”Să nu mă uiți, Ștefan”! a fost ultima dorință exprimată în convorbirile noastre cele din urmă ... ”Nu te voi uita, dragă Dan”! ... este una din palpitațiile sufletești ale Eternei Misiuni pentru care mă simt chemat în existența mea! ...

REVISTA MUZICALĂ RADIO 12.09.2015