2014/05/19

MADAME FALCON - două secole de incursiuni în vocalitate

 

Soprana franceză Marie Cornélie Falcon a rămas în istorie ca un reper orientativ în vocalitate – Soprana Falcon – voce intermediară între soprana dramatică şi mezzosoprană. Este un reper pe care foarte puţini îl cunosc şi îl aplică, foarte mulţi îl consideră eronat iar unii, destui şi, din păcate chiar dintre cei care ar fi obligaţi, nu îl cunosc deloc.

Marie Cornélie Falcon s-a născut la 28 ianuarie 1814 la Paris unde a studiat, s-a afirmat, a devenit celebră şi unde a lăsat această lume la 25 februarie 1897.

A studiat la Conservatorul din Paris timp de cinci ani (1827 – 1832) şi chiar în anul absolvirii a debutat la Opéra de Paris în rolul Alice din opera „Robert le diable” de Giacomo Meyerbeer; acest rol fusese interpretat la premiera absolută din 21 noiembrie 1831 de către soprana Julie Dorus-Gras într-o distribuţie din care mai făceau parte tenorul Adolphe Nourrit (Robert) şi soprana Laure Cinti Damoureau (Isabelle), sunt două nume de mare rezonanţă în istoria vocalităţii; Nourrit pentru virtuozismul vocal extraordinar iar soprana Cinti-Damoureau pentru anumite contribuţii pedagogice foarte valoroase publicând chiar o metodă didactică în care a elaborat chiar vocalize pentru diferite situaţii şi necesităţi evolutive în formarea vocilor.

 

Dar revenind la Madame Falcon, cei care au ascultat-o şi au scris la vremea respectivă despre această soprană spun că avea calităţi vocale relevante şi un temperament foarte puternic graţie cărora, în primii cinci ani ai carierei (1832 – 1837) s-a afirmat repurtând succese importante în roluri de soprană dramatică. Pentru vocea ei au fost scrise două roluri pe care le-a interpretat la Paris în premieră absolută: Rachel din opera „La Juive” de Halévy (Paris, 23 februarie 1835 cu tenorul Adolphe Nourrit şi mezzosoprana Julie Dorus-Gras) şi Valentine din opera „Les Huguenots” de Meyerbeer (Paris, 1836). Tot din cele ce s-au scris la acea vreme, aflăm că Marie Cornélie Falcon, după această iniţială perioadă de succes în carieră, în urma unor excesive sonorităţi dramatice şi de abordări ale registrului acut, suferă o criză vocală care o duce la afonie; suferă drama sufletească a unui prematur declin artistic care o determină să întrerupă cariera. Revine după un anumit timp apărând doar în recitaluri şi concerte dar fără să ilustreze o revenire vocală. Răreşte apariţiile sale în aceste recitaluri din ce în ce mai mult alegând cu prudenţă lucrările foarte accesibile formei în care se afla condiţia sa vocală pe care, în ciuda limitelor, a ştiut să o etaleze cu elegantă strategie estetică până foarte târziu. Ultima sa apariţie în public a fost la vârsta de 77 de ani, cu prilejul unei slujbe religioase pentru comemorarea compozitorului Giacomo Meyerbeer a cărui operă „Robert le diable” marcase debutul carierei sale artistice şi care scrisese pentru vocea ei rolul Valentine din opera sa „Les Huguénots”.

Deşi cariera artistică i-a fost foarte scurtă iar recitalurile de după fără mari succese, numele sopranei Marie Cornélie Falcon continuă să dăinuie chiar dacă numai în consideraţia pasionaţilor de vocalitate cu o cultură mai aprofundată profesională sau doar amatorială. Personalitatea artistică şi vocea acestei soprane s-au impus conferind definiţia unui anumit gen de vocalitate care a luat numele ei: Soprana Falcon, Soprana de tip Falcon, Vocalitatea Falcon ori Vocea Falcon.

 

Foarte mult timp, Soprana Falcon a fost considerată o un tip de soprană dramatică apartenentă şcolii stilistice franceze în opera lirică a celei de a doua jumătăţi a secolului al XVIII-lea. Întru cât acest tip de vocalitate a preluat numele respectivei soprane, sunt necesare comentariile definiţiei cu precizările elementare asupra personalităţii sopranei legate de respectivul tip de voce; în acest sens, am completat datele acumulate din bibliografie cu datele originale teoretice și practice ale experienței acumulate în activitatea mea profesională dedicată vocilor.

Acest registru natural de soprană manifesta o anumită bogăţie şi extensie mai ales centro-gravă unde dovedea consistenţă sonoră şi timbrală menţinută foarte stabil chiar şi atunci când trebuia să emită anumite sunetele înalte din zona registrului acut. Acest modus canendi cu expresivităţi spectaculare centro-grave ale unei voci cu ţesătură de soprană, s-a impus la nivel stilistic fiind cultivat şi de Richard Wagner care a elaborat pentru multe personaje ale sale un profil vocal al unei aşa numite soprane centrale cu abilităţi virtuozistice ale Vocalităţii Falcon dar, totuşi, cu obligativitatea accesibilităţii tehnice la notele acute.

Şcolile de canto din diversele culturi naţionale au adoptat Tipul Vocal Falcon pe care l-au definit, în linii generale, ca pe o soprană dramatică de timbralitate intermediară intre soprană şi mezzosoprană, ţesătură centrală şi un ambitus care se întinde de la sol (din octava mică, considerat sol2 în alte notaţii) până la si2 (în alte notaţii si4). În privinţa ţesăturii, de-alungul timpului, s-au formulat opinii variate, unele în contradicţie. 

Pentru prima dată am aflat de existenţa unei voci de Soprană de tip Falcon de la Maestrul Jean Bănescu (1910 – 1988), bas, solist al Operei Române şi profesor al Conservatorului din Bucureşti, primul meu profesor de canto, autor al unor culegeri de tehnică vocală şi de vocalize pentru toate vocile de solişti şi de corişti. În sala Operei Române din Bucureşti, am primit unele informaţii despre Soprana Falcon şi de la Maestrul Mihail Arnăutu (1912 – 1995), bariton, solist la Operei Române din Bucureşti, distins pedagog cu o cultură vastă şi profundă, pe care l-am admirat foarte mult în ultimele stagiunii ale carierei sale.

Mai târziu, alături de Iubita mea Soţie, mezzosoprana Elena Cernei, personalitate artistică de prestigiu internaţional şi cu o activitate ştiinţifică interdisciplinară impresionantă dedicată mecanismelor vocii vorbite şi cântate, aveam să aflu enorm de multe lucruri despre ... „Enigma Vocii Umane” ... acumulând o minunată experienţă graţie căreia mi-am putut afirma devenirea profesională şi socială într-ale Verbului Vocal. Elena Cernei mi-a vorbit despre marele său profesor de la Conservator, Maestrul Constantin Stroescu (1886 – 1977), tenor liric cu o prestigioasă carieră internaţională şi o vastă cultură stilistică. 

 https://poenmuzicologie.blogspot.com/2016/06/constantin-stroescu-seniorul.html

Maestrul Stroescu era un profund şi rafinat cunoscător al vocalităţii la toate categoriile şi epocile stlistice, abil psiholog al liniei vocale şi valoros pedagog. În cadrul peregrinărilor perfecţionismului său atât în ţară cât şi în străinătate cunoscuse foarte mulţi artişti şi profesori români şi străini de a căror îndrumare s-a bucurat enorm; câteva din aceste mari nume: Elena Teodorini, Hariclea Darclée, Félia Ltivinne, Jean De Rezske. De la Maestrul Constantin Stroescu, aflase Elena Cernei despre această categorie vocală a Sopranei Falcon; toate aceste date mi-au fost transmise iar eu, aprofundându-le prin sistemul doctrinar medical de specialitate, am devenit un pasionat cecetător al acestor aspecte vocale naturale, tehnice şi estetice.

Vocea, cel mai frumos dar natural al oamenilor; este rezultanta fenomenologică a tipului constituţional endocrin deoarece la nivelul coardelor vocale se metabolizează absolut toţi hormonii din organism fiecare implicându-se în caracteristica sonoră şi timbrală a tuturor parametrilor vocali. Fiecare voce reprezintă o individualitate iar coordonatele posibile şi probabile sunt de o imensitate numerică determinând o vastă tipologie de voci în cadrul căreia situaţiile intemediare sunt extrem multe; Soprana Falcon este una dintre acestea situată între mezzosoprană şi soprană. Experienţa profesională acumulată mi-a prilejuit o abordare analitică mult mai vastă de cât zona estetică iniţială considerată tipului de Soprană Falcon. Muzicologia specializată a atribuit vocii de Soprană Falcon roluri precum Rachel din „La Juive” de Halévy şi Valentine din „Les Huguenots” de Meyerbeer (roluri scrise de compozitori chiar pentru vocea sopranei Marie Cornélie Falcon) cărora se mai adugă Venus din „Tannhäuser”, Kundry din „Parsifal” de Wagner, Tigrana din „Edgar” de Puccini, Santuzza din „Cavalleria rusticana” și multe altele.

În urma unor analize muzicologice şi estetice minuţioase corelate cu numeroasele aspecte virtuozistice ale variatelor tipologii vocale, am elaborat o listă foarte lungă de astel de roluri din care selectez: Semiramide din opera „Semiramide”, Desdemona din „Otello” de Rossini, Leonora din „La Favorita” de Donizetti, Norma şi Adalgisa din „Norma” de Bellini, Abigaille din „Nabucco”, Lady Macbeth din „Macbeth” de Verdi, rolul titular din „La Gioconda” de Ponchielli, Charlotte din „Werther” de Massenet, rolul titular din „Fedora” de Giordano, rolul titular din „Sapho” de Gounod; Elisabeth din „Tannhäuser”, Isolde din „Tristan und Isolde”, Sieglinde din „Die Walküre” de Wagner; de asemenea rolul titular din „Adriana Lecouvreur” de Cilea ar putea fi admirabil interpretat de o autentică soprană Falcon dramatică de agilitate care ar acoperi atât dramatismul cantabil cât şi pe cel al recitării din actul al treilea; lista este cu mult mai lungă; vocalitatea acestor roluri poate fi abordată atât de mezzosoprane cu mare extensie de ambitus cât şi de soprane dramatice de agilitate cu ample disponibilităţi în zona centro-gravă, dar configuraţia lor estetică este cea a profilul vocalităţi Sopranei de tip Falcon.

Istoria universală a teatrului liric a lansat numeroase vocalităţi de Soprană Falcon a căror atentă analiză mi-au prilejuit o serie de concluzii foarte importante dintre care selectez pe cele fundamentale. Soprana de tip Falcon poate reprezenta o condiţie vocală manifestată încă de la început ca atare sau evolutiv; unele voci încep studiul şi afirmarea artistică în carieră în categoria de mezzosoprană şi, pe parcurs, abordează roluri de soprană eventual alternând cele două categorii vocale într-o anumită zonă a repertoriului (Grace Bumbry, Shirley Verrett, Jessye Norman); alte voci încep să studieze şi să se afirme în categoria de soprană pentru ca, pe parcursul carierei, să abordeze roluri de mezzosoprană (Pia Tassinari, Gabriella Besanzoni, Regina Resnik). 

Dacă există soprane şi mezzosoprane care, pot aborda, în funcţie de posibilităţi, anumite roluri de Soprană Falcon, există roluri de soprană şi de mezzosoprană inaccesibile Sopranei Falcon. În cadrul sistemului doctrinar de Estetică Vocală pe care l-am elaborat, am realizat o amplă clasificare a tipologiilor rolurilor bazată pe criteriul accesibilităţii recirpoce dintre mezzosoprană, soprana Falcon şi soprană. Interesant este cum profilul vocalităţii sopranei Marie Cornélie Falcon a devenit un reper analitic clarificator în vocalitate pentru epoca de după perioada sa istorică dar şi pentru epocile precedente; multe opere ale compozitorilor din perioada istorică precedentă au roluri care s-au pretat la o reevaluare a apartenenţei lor la diferitele categorii vocale iar tipul de soprană Falcon a rezolvat foarte multe dileme. Statutul intermediar care poate fi asumat de funcţionaliatea unei voci în anumite condiţii bio – psiho – somatice, mi-a oferit o zonă de minuţioasă cercetare în cadrul căreia reperul Sopranei Falcon este de foarte mare importanţă; chiar dacă nu apare în terminologiile definitorii ale categoriilor vocale în cadrul cărora se aplică temenii de soprană, mezzosoprană şi contraltă, chiar şi vocile de tip Falcon, pot fi mai apropiate uneia sau alteia dintre cele trei categorii. 

Oricum, nici-o artistă din nici-o perioadă istorică a ultimelor două secole nu s-a prezentat ca „soprană Falcon” şi nici nu a fost folosită această categorie în prezentarea profesională în partituri ori în reprezentaţii publice. Termenul a devenit mai mult un reper de circuit închis al lumii profesioniştilor din artă şi pedagogie până pe la jumătatea anilor '80. Astăzi, foarte puţini artişti şi profesori cunosc acest reper şi cu atât mai puţini îl aplică în examinarea unei voci la început de studiu. 

Eu personal, acord acetui reper orientativ o foarte mare importanţă deoarece formularea unui profil complet analitic îmi oferă o imagine foarte clară asupra specificului unei voci interemdiare şi a sensului fenomenologic evolutiv manifestat de aceasta. Acelaşi lucru este valabil pentru categoria Baritenor, de foarte mult timp abandonată, dar care poate fi utilă în planul unei sănătoase gândiri didactice în evaluarea strategiei formative ale unui glas bărbătesc stuat între vocea de tenor şi de bariton.

https://poenmuzicologie.blogspot.com/2014/10/baritenorul-o-istorie-de-peste-trei.html 

Pe vremea lui Rossini, scriitura vocală întemeiată pe tradiţia Barocului, aborda cele trei categorii de soprană, mezzosoprană şi contraltă la acelaşi ambitus de trei octave cu obligativitatea virtuozistică a tuturor formelor stlistice ornamentale şi de agilitate; diferenţierea dintre ele se făcea doar prin parametrul timbrului; soprana avea timbrul cel mai deschis, contralta cel mai închis iar mezzosoprana la zona de mijloc de unde şi etimologia terrmenului mezzo-soprană (jumătate soprană). Romantismul verdian, prin evoluţia agregatului armonic orchestral şi definirea caracterială şi temperamentală a personajelor, a determinat o diferenţiere care s-a extins treptat ca principiu şi celorlalte şcoli naţionale stilistice ale genului operistic. Tranziţia estetică a acestei evoluţii stilistice s-a produs treptat şi, de-a lungul ei, unii compozitori au creat o serie de situaţii vocale tranzitorii desemnate respectivelor roluri pe care spiritul analitic al muzicologiei le-a considerat apartenente tipului vocal de Soprană Falcon.

Inspiraţia şi creativitatea componisică manifestă o dinamică de absolută spontaneitate a orginalităţii potrivit căreia nu există nici-o modalitate de a limita spaţiul expresiv pe teritorii concrete ale categoriilor vocale; pe de altă parte, categoriile vocale comportă o multitudine de probabilităţi existenţiale ale condiţiilor fonatoare aplicate estetic şi stilistic. Tocmai această diversitate face ca opera lirică, studiul vocii, impostarea tehnică şi însuşirea stilistică a rolurlor să constiuie o fascinantă muncă a progresului performanţei prin dezvoltare şi explorare. Şi toată această căutare continuă a fost declanşată de evenimentul artistic al existenţei Sopranei Falcon în a adoua jumătate a secolului al IX-lea la Paris. Practic prin suferinţa personală, această Doamnă Falcon a determinat reperul unei zone foarte complexe de cercetare vocală tehnică şi estetică.

Prin evaluarea semiologică a anumitor parametri şi integrarea lor în analiza comportamentului vocal manifestat în interpretarea respectivei zone repertoriale, consider că Vocalitatea Falcon comportă o amplă clasificare tipologică bazată pe unele criterii şi repere generale ale clasificării tuturor vocilor. Soprana Falcon poate fi de trei categorii estetice: Falcon dramatică, Falcon lirico-spinto şi Falcon lirică; fiecare dintre acestea poate fi: de linie sau/şi de agilitate cu disponibilitate în virtuozismul coloraturii; de nuanţă timbrală închisă, deschisă sau medie; de amplasament tonal al ţesăturii mai aproape de mezzosoprană, mai aproape de soprană sau la jumătatea distanţei dintre ele; unele profiluri vocale rămân la o anumită condiţie pe tot cursul vieţii în timp ce altele evoluează spre ţesături mai înalte ori mai joase în funcţie de foarte mulţi parametri biologici. În total, respectivele combinaţii de mine calculate vor totaliza 54 entităţi tipologice.

Secolul al XIX-lea prin amploarea muzicală orchestrală a romantismului simfonic şi în operă, prin amplificarea exigenţelor expresive aplicate vocalităţilor, prin evoluţia structurală şi cantitativă a orchestrelor, prin frecventele oscilaţii ale diapazonului, a determinat o anumită diviziune specializată a vocilor pe filonurile liric şi dramatic, de linie şi de agilitate, de timbralitate în variate nuanţări, mergând până la evoluţia către adevărate afinităţi estetice determinate de specificitatea fizică dar şi psiho – emotivă a vocilor. Vocile aşa zise intemediare cum este soprana Falcon la vocile feminine sau baritenorul la vocile masculine s-au resimţit considerabil şi au dispărut ca individualitate stilistică. Soprana Falcon este totuşi tipul vocal care s-a menţinut în timp mai mult în planul didactic al mentalităţii vocale de cât în terminologia definitorie a categoriilor stilistice. Cu toate acestea, de-a lungul istoriei mai îndepărtate şi mai recente, referirile la acest tip de voce au fost inevitabile datorită evoluţiei artistice ale unor personalităţi care au confirmat cu demnitate artistică acest fenomen vocal şi estetic al Sopranei Falcon. Vă voi oferi doar câteva dintr-o lungă listă de personalităţi care s-au confruntat cu această intensă explorare estetică a propriilor resurse vocale şi artistice, cu selectivitate pentru reprezentanţi ai şcolii române de canto.


Pauline Viardot Garcia (Paris, 1821 – Paris, 1910), rămâne în istorie ca una dintre marile mezzosoprane ale secolului al XIX-lea deşi a abordat şi roluri de soprană precum Zerlina din „Don Giovanni” de Mozart şi, mai suprinzător încă, rolul titular din „Lucia di Lammermoor” de Donizetti. Este artista care a studiat rolul Arsace din „Semiramida” şi rolul Azucena din „Il Trovatore” cu compozitorii celor dopuă opere respectiv Rossini şi Verdi. A interpretat rolul Azucena la premiera pentru Covent Garden din Londra cu „Il Trovatore” avându-l partener în rolul Manrico pe Enrico Tamberick (Toma Cozma de la Andrieşeni de lângă Vaslui, plecat şi stabilit în Italia de foarte tânăr). Fiica lui Manuel Garcia senior, soră cu Maria Malibran şi Manuel Garcia junior, Pauline Viardot Garcia provenea de la acea şcoală virtuozistică a celor trei octave de ambitus obligatorie pentru cele trei categorii vocale feminine – contraltă, mezzosoprană, soprană – individualizate expresiv doar prin timbrul vocal. Un astfel de fenomen vocal cu aptitudini virtuozistice şi disponibilităţi expresive atât de vaste, se poate încadra în tipul de soprană Falcon dramatică de agilitate. Pentru Pauline Viardot Garcia, în 1861, la centenarul de la premiera operei „Orfeu” de Gluck, Berlioz a preparat prima versiune de mezzosoprană a rolului, această artistă fiind prima femeie care l-a interpretat în travesti după un secol de interpretare doar de către cântăreţii castraţi. Gounod i-a dedicat rolul titular din „Sapho” scriind chiar pentru vocea sa aria finală. Saint-Saëns i-a dedicat rolul Dalila din opera sa „Samson et Dalila” pe care l-a interpretat într-o prezentare privată a acestei opere înainte de a fi oferită publicului în premieră. Când Pauline Viardot Garcia se afla la o vârstă foarte înaintată, Constantin Stroescu a cunoscut-o personal, la Paris, în casa sopranei Félia Litvinne; tânărul artist român avea să afle foarte multe lucruri de la ea despre Rossini, Verdi şi alţi autori, la nişte întâlniri la care lua parte şi Saint-Saëns, adunând un tezaur de informaţii stilistice pe care avea să le transmită peste zeci de ani, studenţilor săi de la clasa de canto a conservatorului bucureştean.


Elena Teodorini (1857 – 1926) este caracterizată în „Dicţionarul Operei Lirice” (1986) realizat de Harald Rosenthal şi John Warack drept „ultima mare atristă a secolului al XIX-lea dotată de o autentică voce de mezzosoprană care a cântat cu aceiaşi abilitate şi cu mare succes roluri care, prin ţesătură, ar fi de soprană sau soprană Falcon”. Chiar şi „New Grove Dictionary of Music” o defineşte „preţioasă în roluri de mezzosoprană şi de soprană lirică şi dramatică”. Ne aflăm în faţa unui evident tip de soprană Falcon dramatică de agilitate. Încă de la 14 ani, Elena Teodorini a studiat pianul şi canto la Conservatorul din Milano unde şi-a însuşit acea disciplină a vechii şcoli de canto a obligativităţii virtuozismului celor trei octave cel puţin în vocalizele pregătitoare. Evoluţia romantică a repertoriului secolului al XIX-lea a determinat manifestarea stilistică a anumitor afinităţi estetice ale personalităţii sale vocale motiv pentru care Elena Teodorini interpreta atât Aida cât şi Amneris în opera lui Verdi, Norma şi Adalgisa în opera lui Bellini în a cărei partitură amândouă rolurile sunt destinate vocii de soprană; a interpretat Marguérite din „Faust” de Gounod, rolul titular dar şi rolul Laura din „La Gioconda” de Ponchielli, Valentine în „Les Huguénots” de Meyerbeer (rol scris pentru Marie Cornélie Falcon), roluri care nu pot fi ale unei autentice voci de mezzosoprană deşi a interpretat şi rolul Carmen din opera lui Bizet cu mare succes; Bizet destinase iniţial rolul Carmen unei soprane dar, din cauza dificultăţilor virtuozistice ale unei scriituri vocale hărăzită de geniala sa inspiraţie unei voci de mezzosoprane, rolul a trecut rapid în repertoriul mezzosopranelor; dacă Habanera şi Séguedille pot fi accesibile unei soprane Falcon, parţial Chanson bohème, aria cărţilor şi, în general, actele al treilea şi al patrulea sunt pentru o vocalitate de mezzosoprană cu ample disponibilităţi în registrul de contraltă. Este foarte clar că Elena Teodorini a fost o soprană Falcon dramatică de agilitate.


Félia Litvinne (1860 – 1936), eleva Doamnei Pauline Viardot Garcia dar şi a baritonului Victor Maurel, a fost o voce de soprană Falcon dramatică foarte adecvată repertoriului wagnerian; a interpretat Brünnhilde în prima audiţie a ciclului „Inelul Nibelungilor” pentru Franţa şi Belgia, ca de altfel şi rolul titular din „La Gioconda” de Ponchielli. S-a afirmat într-o carieră internaţională pe toate marile şcene ale lumii culminând cu Teatro alla Scala din Milano şi Metropolitan din New York. A abordat şi unele roluri de mezzosoprană precum Dalila din „Samson et Dalila” de Saint-Saëns pe care l-a intepretat chiar la Scala. Cu toate dificultăţile inevitabile audierii unor înregistrări de peste un secol, ascultând interpretările pe care ni le-a lăsat Félia Litvinne, ne dăm seama de calibrul său puternic de soprană Falcon dramatică. Retrasă din carieră, s-a dedicat unui profesorat de foarte mare valoare, printre elevii săi numărându-se şi baritonul român Petre Ştefănescu-Goangă.


Florica Cristoforeanu (1886 – 1960) a fost un extraordinar fenomen vocal de soprană Falcon dramatică de agilitate care a abordat un repertoriu foarte amplu începând cu roluri de soprană lejeră din operetă, trecând apoi la roluri de operă debutând în repertoriul liric lejer pentru a se afirma apoi în repertoriul liric spinto şi dramatic ajungând să interpreteze cu mare succes rolul titluar din „Carmen” de Bizet, singurul rol de mezzosoprană abordat scenic. În ultima parte a carierei a înregistrat arii şi şcene din „Carmen” de Bizet, „Samson et Dalila” de Saint-Saëns, „Mignon” de Thomas, motiv pentru care, eronat, este menţionată „mezzosoprană” în unele lucrări şi articole muzicologice. O voce care a abordat „Lucia di Lammermoor” şi „Don Pasquale” de Donizetti, „Manon” de Massenet şi „Manon Lescaut” de Puccini, nu poate fi o voce de mezzosoprană. Florica Cristoforeanu rămâne una dintre cele mai valoroase voci de soprană Falcon dramatică de agilitate din istoria universală a teatrului liric, afirmată în creaţia wagneriană, veristă şi creaţia compozitorilor contemporani pe care i-a interpretat în premiere absolute. Registrul de piept în amplă rezonanţă manifestată pe o extinsă zonă a ambitusului său centro-grav este o fascinantă emblemă estetică a personalităţii sale stilistice.

După cel de al doilea război mondial, vocile de tip Falcon amplasate topografic mai aproape de registrul de mezzosoprană au fost cultivate în respectivul repertoriu în timp ce acelea mai apropiate de registrul de soprană au avut afirmări mult mai limitate. M-am referit deja la personalităţi artistice precum Pia Tassinari, Gabriella Besanzoni, Regina Resnik, Grace Bumby, Shirley Verrett, Jessye Norman; aş mai menţiona pe Martha Mödl, Christa Ludwig, Jane Rhodes, Anna Ceterina Antonacci; am o listă cu mult mai lungă şi cu profiluri analitice pentru fiecare dintre ele.


Viorica Cortez, personalitate artistică de prestigiu internaţional, a fost definită „mezzosoprană acută sau soprană scurtă” (Giorgio Gulaerzi) ori „veritabilă Falcon aflată la jumătatea drumului dintre marele mezzo verdian şi timbrul de soprană dramatică” (Sergio Segalini); cei doi exegeţi ai criticii muzicale internaţionale au relevat profilul acestei splendide vocalităţi („Viorica Cortez – Enciclopedia unei cariere” autor Adolf Armbruster, Editura Enciclopedică Bucureşti, 1994 – paginile 331 şi respectiv 475). Viorica Cortez a abordat în cariera sa, pe lângă rolurile de mezzosoprană, roluri de soprană Falcon ca de exemplu rolul titular din „Fedora” de Giordano, rolul Giulietta din „Povestirile lui Hoffmann” de Offenbach, rolul titular din „La Favorita” de Donizetti, rolul Adalgisa din „Norma” de Bellini, aceste ultime două roluri având menţiunea compozitorilor în partitură pentru „soprano”; s-a aflat foarte aproape de o afirmare în rolul Floria Tosca din opera lui Puccini aşa cum a afirmat în unele interviuri; performanţa nu s-a realizat din motive pe care artista le-a definit organizatorice. Viorica Cortez a reuşit foarte bine calibrarea impostaţiei în rolurile de mezzosoprană valorificând plenar şi predilect octava superioară ambitusului acestor roluri cu extraordinară eficienţă, rafinat estetism şi muzicalitate absolută.


Magdalena Cononovici, distinsa soprană româncă, extraordinară voce wagneriană şi verdiană, a cărei carieră a început în România la Operele din Cluj şi Bucureşti urmând după anul 1975 să desfăşoare o prestigioasă carieră internaţională afrmându-se în marile teatre europene, este o extrarodinară soprană Falcon fapt recunoscut chiar de artista însăşi. Coloana centrală vocală masivă intens timbrată manifestă o disponibilitate spectaculară în zona centro-gravă şi expansiuni strălucitoare în zona acută. A abordat cu foarte mare succes Mozart, Verdi, Wagner şi Puccini într-o lungă listă de roluri. Imprimările live şide studio în roluri precum Adalgisa, Abigaille, Isolde, Kundry – pentru a mă referi doar la câteva – atestă profilul majestuos al sopranei Falcon autentice chiar dacă oficial artista este o soprană.

Dintre vocile româneşti mai avem destule exemple de artiste care, situându-se în zona virtuozistică şi estetică a sopranei Falcon s-au afirmat ca mezzosoprane; voi ilustra câteva.


Mihaela Botez (1932 - 1992) care a interpretat repertoriul de mezzosoprană la Opera Română din Bucureşti în perioada 1955 – 1985, era o soprană Falcon dramatică foarte compatibilă cu anumite roluri wagneriene conform opiniei exprimate la Conservatorul din Bucureşti de către Profesorul Constantin Stroescu; din anumite consideraţii care nu-şi au locul în acest articol, s-a dedicat repertoriului de mezzosoprană cultivând chiar importante efecte estetice de contraltă în urma unui studiu foarte atent.


Iulia Buciuceanu (1931 - 2022), solista Operei Române din Bucureşti în perioada 1951 – 1983, a cultivat de la bun început vocea sa în repertoriul de soprană studiind, cu mama sa dar şi cu profesoara Mansi Barberis, personaje precum Floria Tosca, Madame Butterfly, Aida, Santuzza, etc. În urma unei intervenţii chirurgicale de amigadalectomie şi adenoidectomie (asportarea chirurgicală a amigdalelor şi vegetaţiilor adenoidiene) care se impunea imperios, a sesizat că pierduse abilitatea registrului înalt; în aceste condiţii, a încercat o adaptare a vocii pentru repertoriul de mezzosoprană şi a reuşit considerabil dată fiind culoarea închisă a timbrului şi robusteţea coloanei sonore într-o configuraţie foarte largă. Toate aceste detalii au fost publicate în volumul „Iulia Buciuceanu” portrete în dalog cu Grigore Constantinescu, editat şi îngrijt de Fundaţia George Constantin, Bucureşti, 2011 (paginile 48-49). Aceste clarificări peste ani, aduse de confesiunile distinsei artiste Iulia Buciuceanu profesorului muzicolog Grigore Constantinescu, vin să lămurească foarte multe aspecte asupra cărora nu mă voi opri în acest articol.


Mihaela Mărăcineanu (1942 – 1977), smulsă vieţii prematur la curemurul din anul 1977, era o mezzosoprană care avea la bază natura unui tip vocal de soprană Falcon; foarte discretă în registrul grav, eficientă şi somptuoasă în registrul central, intensă în registrul înalt, releva o fascinantă nuanţă timbrală estompată în tonuri a căror uşoară opacitate se integra în tragismul personajelor sale interpretate graţie unei stări interioare de tristă melancolie pe care, după încheierea parabolei sale existenţiale, aş defini-o premonitoare.

Este extraordinar cum o personalitate artistică încercată prin cumplita suferinţă a unei cariere artistice foarte scurte şi a unei vocalităţi foarte grav pusă la încercare aşa cum a fost Marie Cornélie Falcon, a devenit, în timp, un simbol de reflecţie, de cercetare şi de studiu didactic la baza unei complete abordări analitice a tipologiei vocalităţilor feminine de o incredibilă şi fascinantă vastitate pe care o contemplu cu bucurie şi cu emoţii estetice de mare profunzime. Am dorit evocarea a acestei artiste care, fără să vrea, a devenit un reper analitic foarte important în universul vocaltăţii feminine.


REVISTA MUZICALĂ RADIO 19.05.2014 și actualizat la 27.02.2023

2014/04/14

NICOLAE BUICLIU ... filosof mistic al contrapunctului ...

NICOLAE BUICLIU

NICOLAE BUICLIU (Corabia, 6 septembrie 1906 – Bucureşti, 18 aprilie 1974), compozitor şi profesor universitar, este o personalitate a muzicii românești foarte valoroasă și demnă de a fi aprofundat întru perpetuarea memoriei.

Nicolae Buicliu provenea dintr-o familie de armeni din Basarabia ale cărei peegrinări prin lume i-a purtat la Corabia unde s-a născut. După şcoala elementară urmată în oraşul natal, Corabia, a făcut studiile liceale la Caracal obţinând bacalaureatul la Craiova (1925). La Bucureşti a făcut studii universitare simultan la Facultatea de Filosofie din cadrul Universităţii şi la Conservatorul de Muzică (1924 – 1934); absolvența la Filosofie a susținut-o cu o Teză în Estetică foarte apreciată la vremea respectivă.

La Conservator a fost îndrumat, printre mulţi alţii, de profesorii Alfonso Castaldi (armonie şi contrapunct), Dimitrie Cuclin (forme muzicale şi orchestraţie) şi Constantin Brăiloiu (istoria muzicii). Aceste trei mari personalităţi ale pedagogiei muzicale româneşti au avut o influenţă fundamentală asupra discipolului Nicolae Buicliu; armonia şi contrapunctul de o foarte puternică originalitate i-a fost insuflată de Castaldi, utilizarea formelor muzicale şi capacitatea realizării unei orchestraţii foarte complexe i-a fost insuflată de către Cuclin, iar pasiunea pentru melosul popular şi valorificarea structurilor muzicale cu caracter popular i-au fost insuflate de către Brăiloiu, marele cercetător al folcorului muzical recunoscut pe plan mondial. La Ecole „César Franck” din Paris (1937 – 1938) a studiat cu Albert Bertelin şi Guy de Lioncourt.

Toate aceste studii și specializări intense conjugate cu profunzimea atinsă prin abordarea Esteticii în cadrul studiilor de Filosofie a conferit tânărului Nicolae Biucliu o personalitate intelectuală solidă și un profil componistic de foarte mare complexitate manifestat cu talent și inventivitate într-o multitudine de stiluri și forme expresive tratate cu o austeritate aproape criptică dar cu un potențial sugestiv foarte accesibil acelora cu înclinație profundă spre inteligența abstractă; astfel își ascundea el intimitatea de trăire și gândire într-o epocă de foarte mari dificultăți politice și sociale. De aceea devine foarte semnificativ faptul că, la vârsta de 27 de ani este onorat cu Mențiunea a I-a la Premiul George Enescu în anul 1933. Enescu a apreciat atunci pe tânărul compozitor onorându-l cu premiul său tocmai fiindcă a simțit consistența expresivă de mare densitate creatoare a unui compozitor care reunește dmirabil Muzica și Filosofia sub semnul unei Estetici care, cu timpul, consider că l-a definit drept un ... filosof mistic al contrapunctului ... așa cum am și subntiulat acest eseu.

După terminarea studiilor, Nicolae Buicliu şi-a început activitatea mai întâi ca profesor de muzică la Liceul de Băieţi din Călăraşi (1935-1946) şi la Liceul de Muzică din Bucureşti (1946-1949). Din anul 1949 până la sfârşitul vieţii a fost profesor de Contrapunct la Conservatorul de Muzică din Bucureşti. Pe o scurtă perioadă (1952-1954) a fost redactor al revistei Muzica din Bucureşti.

În cadrul carierei sale universitare de aproape un sfert de veac, a îndrumat un număr foarte mare de studenți din diverse specializări muzicale unii devenind personalități importante ale vieții muzicale și artistice din România dar și din străinătate, nume precum: Carmen Petra-Basacopol, Felicia Donceanu, Ada Brumaru, Lella Cincu, Elena Cernei, Dan Iordăchescu, Petre Brâncuși, Petre Codreanu, Smaranda Oțeanu-Bunea, Stelian Olariu, Vasile Spătărelu, Nicolae Brânduș, George Draga, Radu Botez, Petru Stoianov, Florian Lungu, Remus Georgescu, Sabina Păutza, Gheorghe Firca, Anton Șuteu, Nicolae Georgescu, Liviu Glodeanu, Ștefan Zorzor, Alexandru Schumski, Cristea Zalu, etc.

Pentru activitatea sa de compozitor (muzică simfonică, muzică de cameră instrumentală, operă lirică) dar şi de pedagog, Nicolae Buicliu a fost onorat de importante distincţii: Menţiunea I-a la Premiul George Enescu (1933), Premiul de Stat (1951 şi 1952), Maestru Emerit al Artei (1957), Ordinul Meritul Cultural.

A compus foarte multe lucrări din aproape toate genurile stilistice, dintre care selectez pe acelea care s-au impus ca fiind cele mai importante, mai apreciate și cu succes de public și critică:

  • Cvartet de Coarde în sol minor (1933), lucrare dstinsă cu Mențiuea a I-a la Premiul George Enescu (1933), revizut în 1952 și distins cu Premiul de Stat (1952);

  • Simfonia a I-a Rustica în la minor (1940);

  • Simfonia a II-a a Republicii în fa major pentru orchestră și cor (1950);

  • Cvartet pentru Suflători (1951);

  • Uvertura festivă (1951), lucrare distinsă cu Premiul de Stat (1951);

  • Simfonia a III-a (1956);

  • Concertul pentru pian și orchestră în re major (1957);

  • Sonata pentru violoncel și pian (1971);

  • Doamna Chiajna, operă în trei acte (şapte tablouri), pe un libret de Elena Cernei şi Nicolae Buicliu după nuvela cu acelaşi titlu de Alexandru Odobescu, finalizată în 1973.

     


Ultima sa lucrare a fost opera DOAMNA CHIAJNA prezentată în premieră absolută la Opera Română din Bucureşti la 16 octombrie 1973 în regia mezzosopranei Elena Cernei, sub bagheta dirijorului Constantin Petrovici; direcţia corului a fost asigurată de legendarul maestru Stelian Olariu, coregrafia de Vasile Marcu, şcenografia foarte frumoasă și spectaculară aplaudată la scenă deschisă de Roland Laub, costumele admirabile de Elisabeta Benedek; asistenţa de regie a fost asigurată de Vasile Calomfirescu iar cea de coregrafie de Valentina Massini.

Buicliu DOAMNA CHIAJNA - afișul premierei absolute

Alături de Elena Cernei în rolul titular, au evoluat Eugenia Moldoveanu, Cornelia Pop, Constantin Iliescu, Florin Farcaş, Valentin Loghin, Florin Hudeşteanu, Marcel Angelescu, Nicolae Andreescu, Ioan Hvorov, Dan Zancu, Mihai Panghe, Cezar Ionescu, Mariana Călin, Mircea Mihalache, Nicolae Bratu, Mircea Codreanu, Horia Ţigoiu, Dragoş Vişan; şcenele de luptă au fost elaborate şi conduse de către Paul Maiorescu, iar pregătirea muzicală de maeştrii pianişti Letiţia Flavian, Maria Glass, Anca Niculescu, Florin Rădulescu


O menţiune specială se cuvine să fac în memoria mezzosopranei Mihaela Mărăcineanu răpusă de cutremurul de la 4 martie 1977 la doar 35 de ani de viaţă; această artistă se ataşase cu imensă admiraţie de Elena Cernei de a cărei îndrumare s-a bucurat pentru studiul şi pregătirea marilor roluri de mezzosoprană (Carmen, Amneris, Eboli, Azucena, Dalila dar şi Jocasta din „Oedipe” de Enescu); Elena Cernei o alesese şi pentru interpretarea rolului Doamna Chiajna în care intrase la câteva spectacole după premieră.


  ELENA CERNEI în rolul titular din DOAMNA CHIAJNA de Buicliu

Am cunoscut pe compozitorul Nicolae Buicliu cu câteva luni înaintea morţii sale, la premiera operei sale „Doamna Chiajna” în deschiderea stagiunii 1973/1974 a Operei Române din Bucureşti. În cadrul programelor concertelor simfonice de la Filarmonică şi de la Radiodifuziune avusesem ocazia să ascult unele lucrări simfonice şi camerale ale sale care se difuzau şi în programele radiofonice. 

 ELENA CERNEI în rolul titular din DOAMNA CHIAJNA de Buicliu

Pe măsură ce am aprofundat cunoaşterea profesională în muzică, am reuşit să înţeleg personalitatea foarte singulară a acestui compozitor. Creaţia componistică a lui Nicolae Buicliu s-a bazat pe modurile şi ritmurile populare care au prilejuit manifestarea personalităţii sale complexe elaborând teme şi melodii stilizate în caracter popular românesc într-o manieră foarte personală dominată de un anumit spirit auster în filtrarea metaforică a expresivităţilor sonore şi timbrale. În construcţia structurilor muzicale (simfonii, uverturi, concerte) s-a caracterizat prin amploare grandioasă, melodicitate densă intens relevantă şi dominantă, totul ilustrat printr-o frazare bazată pe o respiraţie foarte largă. Buicliu confirmă măiestria scriiturii prin originalitatea mijloacelor de expresivitate şi ocupă un loc important în categoria simfoniştilor români din a doua jumătate a secolului XX.

 

  ELENA CERNEI în rolul titular din DOAMNA CHIAJNA de Buicliu

În opera DOAMNA CHIAJNA, Buicliu introduce subiectul lucrării istorico – literare cu suficiente elemente lirico – dramatice perfect integrate într-o muzică variată şi adecvată genului de operă. Cele două planuri ale conflictului sunt cel social al desfăşurării istorice şi cel emotiv al sentimentului foarte puternic; integrarea unitară a celor două planuri atât sub aspect muzical cât şi al acţiunii şcenice, este determinată de libret. Buicliu realizase personajul central al operei gândindu-se la personalitatea artistică a mezzosopranei Elena Cernei a cărei evoluţie extraordinară o urmărise încă de pe când era studentă la Conservatorul din Bucureşti, la clasa Profesorului Constantin Stroescu şi, apoi, în cariera sa artistică la Filarmonica „George Enescu”, la Opera Română din Bucureşti şi în cariera internaţională. În anul 1970, când a încheiat lucrarea, a oferit partitura Elenei Cernei pentru a o examina; era prima sa operă şi dorea o opinie din partea celei care devenise una dintre marile personalităţi ale teatrului liric pe plan internaţional. 

MIHAELA MĂRĂCINEANU în rolul titular din DOAMNA CHIAJNA de Buicliu

Elena Cernei a remarcat unele aspecte fundamentale pentru genul de operă: calitatea muzicii, frumuseţea melodică, potenţialul de impact favorabil cu publicul; dar mai presus de toate, Elena Cenei pătrunsese în sufletul muzical al lucrării dincolo de caracteristicile unui gust mai mult sau mai puţin conformist faţă de o anumită tradiţie a genului de operă. 

MIHAELA MĂRĂCINEANU în rolul titular din DOAMNA CHIAJNA de Buicliu

Cernei a considerat toată viaţa sufletul muzical ca pe un reper absolut în faţa gustului estetic căruia îi atribuia un caracter relativ; de aceea, fascinată de structura muzicală, a expus Maestrului anumite consideraţii critice faţă de aşa numita organizare teatrală a unui libret de operă care trebuie să confere congruenţă cursivităţii de desfăşurare a unui spectacol de operă; marea artistă, datorită experienţei acumulate în cariera sa, a remarcat existenţa celor două planuri – social istoric şi emotiv sentimental – care, deşi existau, aveau nevoie de o anumită dozare pentru o relaţie mult mai echilibrată iar soluţia consta în accentuarea caracterizării personajelor tocmai pe baza acestor două planuri generale care să se manifeste în fiecare desfăşurare a lor. Maestrul a privit cu mare încântare pe studenta de odinioară devenită o personalitate artistică de mare profunzime analitică şi i-a propus imediat reconstruirea libretului conform opiniilor formulate în analiza ilustrată.

ELENA CERNEI între EUGENIA MOLDOVEANU și MIRCEA MIHALACHE la premiera cu DOAMNA CHIAJNA

Elena Cenei a început să se dedice în timpul liber tuturor cercetărilor istorice, folclorice, literare, iconografice şi multe altele. A studiat partitura, a completat libretul iniţial cu rezultatele elaborărilor sale, a solicitat Maestrului transformarea anumitor structuri muzicale, adăugarea altora noi care erau necesare pentru completarea profilului dramatic al lucrării şi reliefarea personajelor. 

Lucrarea a fost transformată şi compatibilizată cu specificul genului de operă. Elena Cenei devenea co-libretista versiunii definitive a operei. Specificul componistic al lui Buicliu se caracteriza printr-o imensă bogăţie expresivă înfăţişată într-o modalitate al cărui spirit original a pus într-o oarecare dificultate pe regizorii Operei Române din acei ani; nici-unul dintre aceştia nu a dorit să se angajeze la regia acestei opere; dincolo de austeritatea expresivă a spiritului componistic, au mai existat şi alte aspecte pe care nu le voi prezenta în acest articol dar pe care le-am dezbătut amplu într-un capitol al biografiei mezzosopranei Elena Cernei în legătură cu evenimentul acestei premiere. 

Regizorii au declinat colaborarea şi la fel dirijorii cu excepţia marelui dirijor Constantin Petrovici care a fost convins de expunerea prezentării realizate de Elena Cernei în faţa Consiliului Artistic al teatrului. Cernei a declarat direcţiei teatrului că este gata să regizeze ea însăşi această operă fiind absolventă în canto, regie de operă şi muzicologie, deci având şi o atestare a unei formări unversitare dincolo de experienţa sa artistcă; în urma acestui fapt, s-a decis ca premiera să deschidă stagiunea 1973/1974. 

ELENA CERNEI în rolul titular din DOAMNA CHIAJNA de Buicliu

În materialul editorial pregătit pentru biografia Elenei Cernei am povestit în detaliu despre felul în care s-au desfăşurat repetiţiile şi despre premiera de la 16 octombrie 1973. Menționez aici doar faptul că, prin această performanță, Elena Cernei a intrat în istoria primatelor ca fiind prima artistă lirică în tripla ipostază de libretistă, regizoare și interpretă a rolului titular într-o operă în premieră absolută.


  ELENA CERNEI, VALENTIN LOGHIN și MIRCEA MIHALACHE scena încoronării la premiera cu DOAMNA CHIAJNA

Elena Cernei a realizat o rezolvare admirabilă a personajului Doamna Chiajna, figură legendară comparabilă cu marile personaje feminine din istoria universală; analiza elementelor descriptive din nuvela lui Odobescu au fost corelate cu elementele caracteristice spiritului componistic al Maestrului Buicliu. 


Densitatea orchestrală era manifestată în întreaga partitură, deci şi în relaţia cu vocile ceea ce solicita din partea tuturor artiştilor o tehnică vocală foarte echilibrat conjugată cu interpretarea actoricească a respectivelor personaje; toţi artiştii din cele două garnituri ale distribuţiei au avut realizări excepţionale; simfonismul compozitorului se simte încă de la prologul operei; corurile sunt foarte ample; şcena coregrafică este o adevărată capodoperă simfonică; vocalitatea personajului titular se caracterizează printr-o complexitate care se exprimă în trei categorii estetice vocale: soprană Falcon dramatică, mezzosoprană, contraltă; recitativele melodice sunt de mare amploare, de lungă durată şi de robustă configuraţie tonală a unei linii melodice de extraordinară variabilitate; monologurile oferă o atmosferă muzicală foarte austeră solicitând elaborări expresive deosebit de complexe în planul sonor şi timbral al vocalităţii.

 

ELENA CERNEI  în scena finală din DOAMA CHIAJNA la premieră

Scenele de ansamblu sunt grandioase iar în cadrul lor, vocea Doamnei Chiajna tebuie să domine corespunzător caracterului personalităţii sale sociale şi istorice.

ELENA CERNEI și MIRCEA MIHALACHE în scena finală din DOAMNA CHIAJNA la premieră

Elena Cernei a încercat un sentiment de imensă bucurie la premiera acestei opere şi aceasta doar pentru satisfacţia şi împlinirea Maestrului care era foarte grav bolnav, fapt pe care dorise să-l ascundă cu delicateţea lui bine cunoscută. Suferise o intervenţie chirurgicală şi rămăsese internat o anumită perioadă de timp la Spitalul Fundeni unde îi stătea alături devotata soţie Maria – Luiza. În tot acel interval de timp, Elena Cernei venea zilnic să-l viziteze la spital şi să îi expună Maestrului cum înainta în munca sa de libretist; acele pagini compuse la sugestia marii artiste fuseseră realizate în rezerva de la spital unde medicii creaseră condiţiile necesare pentru ca Maestrul să poată lucra în timpul tratamentului.


  După premiera absolută cu DOAMNA CHIAJNA în ovațiile publicului

Nicolae Buicliu avea şi o personalitate spirituală de puternică impostaţie religioasă, fapt foarte puţin cunoscut şi pe care l-a ilustrat unui grup restrâns de prieteni; dincolo de firea sa extrem de rezervată, epoca în care a trăit şi activat nu era deloc propice unor astfel de manifestări deschise ale vieţii spirituale; prin credinţa în Dumnezeu, a trăit cu o anumită frecvenţă stări vizionare şi iluminant clar – văzătoare, ale căror conţinuturi, emoţii, consideraţii şi inspiraţii interpretative, le nota meticulos în nişte caiete rămase în arhiva sa; Buicliu ajunsese să ... „asculte” şi Glasul lui Dumnezeu printre sunetele integrate melodic şi armonic în Muzică. 

După premiera absolută cu DOAMNA CHIAJNA în ovațiile publicului

Profesorul său, Dimitrie Cuclin, personalitate de mare complexitate muzicală, mistică şi spirituală, răspunsese cândva Elenei Cernei dornice să afle opinia Maestrului despre Muzică şi ce este aceasta în esenţă. Răspunsul lui Cuclin a venit prompt: ... Muzica este Glasul cu care Dumnezeu încearcă să vorbească cu oamenii, ... cu cine poate ...


  După premiera absolută cu DOAMNA CHIAJNA în ovațiile publicului, de la stânga la dreapta se disting EUGENIA MOLDOVEANU, dirijorul CONSTANTIN PETROVICI și ELENA CERNEI

Nicolae Buicliu a ascultat Glasul lui Dumnezeu prin Muzică şi a manifestat un devotament de credinţă şi echilibru spiritual, atingând cu sensibilitatea sa, zone de uluitoare profunzime despre care a continuat să vorbească prietenilor apropiaţi. Foarte semnificativ este ritualul etic şi moral pe care Maestrul l-a manifestat faţă de moarte pe care o considera un eveniment al trecerii în Divina Veşnicie a Armoniei Universale. Iar Dumnezeu a ales momentul trecerii sale în Univers chiar în Săptămâna Luminată de după Paștele din acel an, 18 aprilie 1974, sufletul fiindu-i purtat de Undele Luminii Învierii ... după o intensă parabolă existențială trăită ca un ... filosof mistic al contrapunctului ...

REVISTA MUZICALĂ RADIO 14.04.2014

ELENA CERNEI și arta sa în timp

ELENA CERNEI (1 martie 1924, Bairamcea, Cetatea Albă, România astăzi în Ucraina - 27 noiembrie 2000, București)  este o personalitate ca...