HARICLEA DARCLÉE - 155 de ani de la naștere

 

Se împlinesc 155 de ani de la nașterea sopranei Hariclea Darclée (Brăila, 10 iunie 1860 – Bucureşti, 12 ianuarie 1939), legendară personalitate a teatrului liric mondial la răscrucea dintre secolele al XIX-lea și al XX-lea, carismatică primadonna care a revoluționat stilistica vocală contribuind la consacrarea verismului în opera lirică. Anul trecut, când comemoram trei sferturi de veac de la plecarea sa de pe această lume, i-am dedicat un articol a cărui lectură este accesibilă la acest link https://poenmuzicologie.blogspot.com/search/label/Darclee%20istoria și unde am ilustrat profilul său artistic, analiza estetică a vocalității și bilanțul statistic al carierei sale care atestă contribuția sa enormă la evoluția teatrului liric. Hariclea Darclée reprezintă un reper activ al pasiunii mele pentru voci și opera lirică; aprofundarea personalității sale și a repertoriului său vast au devenit pentru mine un fascinant exercițiu mental și sufletesc care îmi înrobustește și îmbogățește continuu gândirea și trăirea în vocalitate. Iar cele 155 de secunde ale celor două lieduri românești interpretate de Darclée, unicele înregistrări de care dispunem deocamdată până la miracolul regăsirii celorlalte imprimări de operă realizate, reprezintă un prilej de contemplare a unui fenomen vocal extraordinar manifestat chiar și la o vârstă înaintată, după încheierea oficială a carierei artistice.

https://www.youtube.com/watch?v=h4hJ6-wXuwE

https://www.youtube.com/watch?v=yPWODz4Ie6s 

Pe lângă cei 155 de ani de la nașterea acestei mari artiste, se împlinesc acum 125 de ani de la debutul său în Italia, la Teatrul alla Scala din Milano, debut glorios care avea să marcheze o nouă etapă evolutivă atât în cariera sa cât și în istoria universală a operei lirice. Este vorba de un glorios deceniu de afirmare a verismului, culminând cu premiera absolută a operei ”Tosca” de Puccini la Teatrul Costanzi (Teatrul de Operă) din Roma în urmă cu 115 ani, la 14 ianuarie 1900, chiar la răscrucea dintre cele două secole încărcate de evenimente artistice.

Puccini TOSCA

După debutul la Opera din Paris în anul 1888 (”Faust” și ”Roméo et Juliette” de Gounod), după o serie de succese triumfale în Franța (1890 premiera cu ”Ivan Susanin” de Glinka la Nisa) și în câteva turnee prin Europa ajungând și în Rusia, Hariclea Darclée se hotărăște să meargă la Milano înțelegând că Scala și teatrele din Italia reprezintă definitiva consacrare pentru un artist liric. Iar în vremea aceea și pentru încă un secol Scala avea să fie Templul Liricii Mondiale. Doar pentru încă un secol ... o afirm cu tristețe, trăind în această minunată țară, dar fără să renunț la optimismul meu dedicat viitorului ... 

  Gomes CONDOR - Odalea

Darclée sosește așadar la Milano unde se instalează într-o pensiune confortabilă; se dedică studiului zilnic asistată de corepetitori foarte buni, printre care se afla și tânărul compozitor Ruggero Leoncavallo cunoscut de ea la Paris; prepară audiția pentru Scala unde avea să fie ascultată de o comisie prezidată de marele dirijor Leopoldo Mugnone. Impresia produsă de vocea ei este extraordinară și chiar la 26 decembrie 1890, în serata inaugurală a stagiunii, debutează la Scala în spectacolul cu ”Le Cid” de Massenet, interpretând rolul Chimène alături de mari artiști ai timpului precum Adelina Stehle, Franco Cardinali, Mario Ancona, Armand Castelmary, Francesco Navarrini. Dirijor este chiar celebrul Leopoldo Mugnone (Napoli, 1858 - Capodichino, Napoli, 1941), personalitate extraordinară a teatrului liric mondial, cu o carieră al cărei apogeu corespunde perioadei dintre anii 1885 și 1925; patru decenii în care el a dirijat în cele mai mari teatre și pe cei mai mari artiști ai vremii într-un repertoriu extins la toate școlile; de numele lui sunt legate foarte multe evenimente în premieră absolută atât în Italia cât și în alte teatre din Europa, America de Nord și de Sud. Pasionat de muzică și de voci, Mugnone era un om extraordinar de cultivat dar și de antrenat în a asculta și simți atât vocile cât și orchestra; era un napoletan expansiv, spiritual, care din fragedă copilărie trăise printre artiștii Teatrului San Carlo din Napoli unde tatăl său, Antonio Mugnone, era prim contrabasist al orchestrei. Și-a afirmat de foarte tânăr talentul dirijoral și a început cariera ajungând foarte rapid să fie o personalitate de frunte a teatrelor italiene, stimat de Giuseppe Verdi cu care devenise foarte bun prieten și apoi de întreaga pleiadă de compozitori care au urmat precum Mascagni, Boito, Puccini, Leoncavallo, Cilea și mulți alții. Dirijorul Giuseppe Morelli și renumitul director artistic și muzicolog Francesco Siciliani care l-au cunoscut personal, mi-au povestit că Mugnone avea un instinct uluitor în ce privește vocile, ca și cum le-ar fi filtrat și decantat pentru a le putea oferi o perfectă încadrare în relația cu orchestra; Morelli mai ales îmi explica extaziat că Mugnone simțea pulsul vocal în desfășurarea spectacolului și era în stare prin expresivitatea sugestivă a modului de a dirija, să imprime orchestrei calibrul sonor și timbral adecvat stării momentane a artistului.

Wagner TANNHÄUSER - Elisabeth

Am insistat asupra personalității lui Mugnone pentru a da măsura valorică a impresiei extraordinare pe care a produs-o în fața lui soprana noastră, așa cum se întâmplase și la Paris la audiția oferită compozitorului Charles Gounod. Mugnone a înțeles imediat fenomenul vocal și estetic Hariclea Darclée și avea să urmeze o lungă și fructuoasă colaborare în următoarele trei decenii. Primul rol al lui Darclée la Scala este deci într-o operă franceză; deși se cânta în limba italiană, gustul rafinat format la Paris și care guverna talentul lui Darclée conferea cu siguranță elasticitatea expresivă unei frazări italienești care a entuziasmat publicul atât la premieră cât și în cele douăsprezece reprezentații care au urmat. Scala o angajase pentru întreaga stagiune; următoarea producție a fost ”Condor” de Carlos Gomes în premieră absolută la 21 februarie 1891, cu seria de zece reprezentații; sub bagheta lui Mugnone, alături de Darclée - în rolul Odalea - evoluau Adelina Stehle, Giovanni Battista Negri, Francesco Navarrini; succesul a fost extraordinar, compozitorul brazilian emoționat până la lacrimi iar Mugnone savura cu satisfacție performanțele splendidei Hariclea Darclée.

  Mascagni IRIS

În urmă cu câteva luni doar, la Teatro Costanzi din Roma, Leopoldo Mugnone fusese dirijorul unui eveniment epocal care avea să marcheze nașterea verismului: premiera absolută a operei ”Cavalleria rusticana” a compozitorului Pietro Mascagni (Livorno, 1963 - Roma, 1945); anul acesta se vor împlini, așadar, 70 de ani de la moartea acestui mare compozitor și dirijor care a avut o intensă colaborare cu Darclée cu prilejul unor premiere ale operelor sale ”L'amico Fritz" (1891 la Florența, Teatrul La Pergola; 1910, București), ”I Rantzau” (1892 la Florența și Roma) și ”Iris” (1898 Roma, 1899 Scala din Milano, 1908 București).

Puccini TOSCA

Vocalitatea rolului Santuzza, ca și a rolului Chimène, este a unei soprane Falcon dramatice de agilitate, cu o țesătură centrală dar cu expansiuni în zona acută și în impact cu o orchestrație grandioasă; spiritul melodic genial impune exigențe estetice deosebite ale unei absolute proporționalități dintre variabilele calibre sonore corelate multitudinii de nuanțe timbrale. Sub bagheta lui Mugnone, la premiera absolută de la Roma, au evoluat Gemma Bellincioni și Roberto Stagno, mari artiști ai timpului, parteneri pe șcenă dar și în viață. Noutatea muzicală, libertatea teatrală de expresie în interpretare, accentele dramatice impresionante, au contribuit la un succes epocal grație căruia, în același an, această capodoperă a lui Mascagni s-a impus în toată Italia, în Europa și a ajuns rapid în America. După premiera de la Roma, au urmat premiere la Teatro Regio din Parma cu Ernestina Bendazzi Garulli (Santuzza) și Alfonso Garulli (Turiddu) sub bagheta lui Gialdino Gialdini (10 ianuarie 1891), laTeatrul San Carlo din Napoli (14 ianuarie 1891) cu Emma Calvé (Santuzza) și Fernando De Lucia (Turiddu), la Teatrul la Fenice din Venezia (24 ianuarie 1891) cu Elisa Frandin (Santuzza) și Ottavio Nuvelli (Turiddu) sub bagheta lui Armando Seppilli. Respectivele soprane abordau rolul Santuzzei prin experiența lor în repertoriul de Belcanto și Romantic; singura Gemma Bellincioni avea o anumită consistență teatrală compatibilă cu verismul, dar cu accente care destabilizau emisia - fapt remarcat de însuși Verdi cu prilejul unei reprezentații cu ”La Traviata” la Scala și în urma căreia nu s-a exprimat favorabil pentru ea în Desdemona din viitoarea premieră cu ”Otello” (5 februarie 1887) optând pentru soprana Romilda Pantaleoni, o celebritate a timpului său, alături de Francesco Tamagno și Victor Maurel, alți doi viitori parteneri ai lui Darclée și chiar în această operă verdiană.

Puccini TOSCA

Romilda Pantaleoni (Udine, 1847 - Milano, 1917) era o soprană dramatică de agilitate formată la tradiționala solidă școală din secolul al XIX-lea a lui Francesco Lamperti; cronicarii au scris despre vocea Romildei Pantaleoni că era viguroasă, dar, în același timp ductilă, deci un calibru dramatic cu disponibilități de agilitate grație complexității metodologice bine organizate a studiului. O astfel de voce putea interpreta repertoriul baroc, clasic, belcanto și romantic. După premiera cu ”Otello”, Verdi a exprimat însă unele dubii referitoare la o anumită emfază a artistei prin care rezolvase rolul Desdemona, rol oarecum tranzitoriu între romantismul verdian și verismul ulterior. Romilda Pantaleoni a interpretat la Scala în premieră absolută și ”Edgar” de Puccini (21 aprilie 1889) alături de tenorul Grigore Gabrielescu, iar doi ani mai târziu, același Mugnone o solicita pentru prima producție cu ”Cavalleria rusticana” de Mascagni. Contrar uzanțelor epocii care impuneau distribuirea unui singur artist în rolul protagonist la premiere absolute și locale, Mugnone, tocmai datorită aspectelor pe care le-am ilustrat, a dorit să mai distribuie o soprană în rolul Santuzza, iar această soprană era ... Hariclea Darclée ... vedeta absolută a stagiunii, noutatea artistică senzațională, vocea care uimea Scala și entuziasma presa. După o primă serie de reprezentații în care au evoluat Romilda Pantaleoni (Santuzza), Fernando Valero (Turiddu), Scipione Terzi (Alfio), cu aceiași distribuție, în 24 și 25 martie și în 2 aprilie 1891, Darclée realizează o magistrală creație vocală și interpretativă oferind publicului un personaj care a impresionat până la lacrimi marcând efectiv succesul noii prodcuții. Peste ani, Mugnone relata impresiile sale tinerilor ... Giuseppe Morelli și Francesco Siciliani ... care, peste alți ani, deveniți și ei niște patriarhi ai muzicii în Italia, aveau să-mi relateze și mie făcându-mi cinstea de a fi depozitarul acestor emoții sublime de artă. În același an, 1891, cu o companie proprie, Darclée avea să ofere și la București premiera cu această opera pe scena Teatrului Național.

Astfel marea noastră artistă avea să încheie cu un triumfal succes prima sa stagiune la Scala cu trei roluri - Chimène (romantism francez), Odalea (romantismul târziu brazilian naturalizat italian) și Santuzza (evenimentul inaugural al verismului ținând cont că Puccini se ”stabilește” stilistic în verism abia în 1893 cu ”Manon Lescaut”), semnând contracte pentru stagiunea următoare în care avea să participe la premiera pentru Scala cu ”Tannhäuser” de Wagner (29 decembrie 1891 - rolul Elisabetta, în limba italiană), premiera absolută cu ”La Wally” de Catalani (20 ianuarie 1892 - rolul titular), o nouă producție cu ”Les Huguenots” - ”Gli Ugonotti” de Meyerbeer (12 martie 1892 - rolul Valentina, în limba italiană) și în concertul comemorativ pentru centenarul nașterii lui Rossini în care a interpretat aria Inflamatus din ”Stabat Mater” sub bagheta marelui dirijor Edoardo Mascheroni, ca și celebra Rugăciune din opera ”Mosé in Egitto” sub bagheta lui Verdi împreună cu Virginia Guerrini, Michele Mariacher, Paolo Wulman. În timp, Hariclea Darclée avea să apară într-o serie de o sută de serate triumfale la Scala, ultima fiind cu doi ani înainte de încheierea carierei, la 30 martie 1916, când, sub bagheta lui Pietro Mascagni, avea să interpreteze pentru ultima dată rolul Santuzza având parteneri pe Costantino Folco Bottaro (Turiddu), Giuseppe Danise (Alfio), iar în rolul Lola, la începutul carierei, pe viitoare glorie a liricii mondiale ... Toti Dal Monte ... 

 

Din cronicile vremii, din memoriile compozitorilor și ale dirijorilor, am înțeles că deja în romantismul târziu iar apoi, decisiv, în verism vocalitatea italiană a fost pusă într-o mare dificultate datorită particularităților liniei melodice a rolurilor, a expansiunilor care marcau accentuările dramatice, a complexității scriiturii muzicale în contextul unui modernism care oferea un caracter melodic și armonic cu totul special relevat de o orchestrație foarte amplă. Sub aspect tehnic au apărut niște dificultăți noi care au pus la grea încercare personalități afirmate precum sopranele Romilda Pantaleoni, Gemma Bellincioni și celelalte pe care le-am trecut în revistă în legătură cu premierele operei ”Cavalleria rusticana” în teatrele italiene imediat după premiera absolută de la Roma. Prima soprană care s-a impus fără nici-o dificultate și cu mare succes în acest nou stil care avea să inaugureze și o nouă școală, a fost Hariclea Darclée; statisticile prezentate în articolul meu de anul trecut confirmă din plin acest lucru.

Studiile îndelungate cu maeștrii săi dar și studiul individual, susținut cu răbdare, și orientate către o permanentă conștientizare a propriei voci, au condus-o la o perfecțiune tehnică în cadrul căreia dramatismul robust se împletea cu lirismul unduitor, creind tensiuni emotive din contrastele realizate între nuanțele cromatice ale timbrului și calibrările coloanei sale sonore foarte elastice. Am contemplat fenomenul Darclée și am înțeles complexitatea vocalității sale în dublă coordonată de soprană dramatică de agilitate și soprană de agilitate dramatică; sunt două condiții estetice vocale care foarte rar se întâlnesc în aceeași vocalitate; în a doua jumătate a secolului al XX-lea, unicele exemple fiind Maria Callas și Mariana Nicolesco iar afirmația mea se bazează pe raționamentele aplicate aprofundărilor interdisciplinare. Prin studiile pe care le-am realizat științific și le-am cuantificat estetic pe baza fidelității filologice față de partituri, am înțeles raritatea acestor vocalități în istoria teatrului liric universal; este o condiție în care se întrunesc densitatea timbrului, incidența sonorității și maleabilitatea coloanei în a fi modulată în specificul geometric al piramidei cu progresivă concentrare pe măsură ce emisia se înalță spre acut. Am fost foarte mult ajutat în înțelegerea acestui profil vocal atât la Darclée cât și la alte soprane, precum și datorită colocviilor pe care le-am avut cu celebra soprană Gina Cigna (Paris, 6 martie 1900 - Milano, 26 iunie 2001) care, după ce studiase cu Emma Calvé, la recomandarea lui Arturo Toscanini, s-a perfecționat decisiv cu Hariclea Darclée de la care a înțeles adevărata măiestrie virtuozistică. Gina Cigna mi-a explicat foarte multe aspecte legate de tehnica vocală, evaluarea unei voci și strategia de studiu așa cum le înțelesese de la marea noastră artistă. Gina Cigna, după încheierea carierei, s-a dedicat cu mare succes pedagogiei vocale iar de experiențele sale acumulate datorită lui Darclée s-au bucurat ulterior și trei mari artiste românce: Elena Cernei, Magdalena Cononovici și Maria Slătinaru-Nistor.

În așteptarea miracolului regăsirii înregistrărilor de operă realizate de Hariclea Darclée, dacă dorim să ne facem o idee despre cum ar fi răsunat glasul ei în repertoriul de operă abordat, această emoție ne-ar putea fi oferită de înregistrările minunatei soprane Stella Roman (Cluj, 1904 - New York, 1992) care a studiat la Milano cu Darclée și, chiar la recomandarea sa, a debutat în Italia în ”Andrea Chénier” de Umberto Giordano sub bagheta compozitorului, la Teatrul Comunal din Bologna. După o spectaculoasă carieră în Italia și în Europa, ea s-a impus la Metropolitan din New York devenind o adevărată regină iubită și admirată în întreaga Americă. Stella Roman, avea s-o întâlnească în America pe marea soprană Mariana Nicolesco, în care a recunoscut valorile virtuozistice și comorile stilistice ale tradiției autentice ale cântului așa cum le asimilase de la Hariclea Darclée, și de care s-a legat printr-o mare prietenie. Aceste învățăminte prețioase erau în deplină concordanță cu studiile pe care Mariana Nicolesco le-a făcut la Conservatorul Santa Cecilia din Roma cu marea artistă și profesoară Jolanda Magnoni (1910 - 2001) la rândul ei discipol al marii mezzosoprane Edwige Ghibaudo (1870 - 1965), exponent al formidabilei școli de canto a secolului al XIX-lea.

Mariana Nicolesco și Dr. Stephan Poen după una din numeroasele conferințe în cadrul manifestărilor Darclée de la Brăila

Nimic nu este întâmplător ... E un leitmotiv care se manifestă des în contemplările și meditațiile mele ... Marea artistă Mariana Nicolesco a ctitorit Festivalul şi Concursul Internaţional de Canto Hariclea Darclée, menite să onoreze memoria Haricleei Darclée, ca şi Cursurile de Măiestrie Artistică pe care le oferă gratuit. Ediţia jubiliară, 2015 care va avea loc între 28 iulie și 9 august, va marca 20 de ani de la crearea evenimentelor dedicate legendarei soprane şi la care, din 1995 până în prezent, inclusiv artiștii participanți în acest an, s-au înscris peste 2.500 de tinere talente din 50 de ţări. Manifestările Darclée sunt așezate sub Înaltul Patronaj al Președintelui României și, la inițiativa Directorului General Irina Bokova, acestea au dobândit și Înaltul Patronaj UNESCO în semn de recunoaștere a contribuției la patrimoniul mondial al culturii.

Hariclea Darclée, la 155 de ani de la naștere și la 125 de ani de la inaugurarea verismului la care a contribuit încă de la prima sa stagiune la Scala din Milano, continuă să ne umple inimile de acea bucurie lăuntrică sub semnul demnității culturale, spirituale și umane.

REVISTA MUZICALĂ RADIO 2015.06.10

DAN IORDĂCHESCU ... Im wunderschönen Monat Mai ...

 

Mesajul artistic al marilor creatori întru comuniunea sunetului și a cuvântului este eternizat de carisma marilor interpreți a căror gândire interpretativă recrează actul miraculos al marilor desăvârșiri expresive din Inspirația Divină manifestată prin virtuțile sensibilității omenești. Am ajuns la aceste profunzimi ale gândirii estetice în Universul Verbului Vocal datorită marilor artiști de care m-am apropiat sufletește încă de la o vârstă fragedă și care au influențat și determinat drumul meu în viață în numele Dragostei față de Vocea Umană în totalitatea formelor sale de manifestare stilistică. Între acești mari artiști se află la loc de cinste baritonul DAN IORDĂCHESCU (2 iunie 1930, Vânju Mare - 30 august 2015, București), personalitate artistică de frunte a șoclii de canto române, afirmat într-o prestigioasă carieră națională și internațională în cele mai mari teatre lirice ale lumii culminând cu Teatro alla Scala din Milano, Wiener Staatsoper, Bolshoi Teatr din Moscova și multe altele din Europa, America de Nord și de Sud și Asia.

Interpretările sale au avut un impact foarte puternic asupra mea încă de la primele audieri în programele radiofonice urmărite de mic copil. Apoi, l-am admirat în sala Operei Române din București iar, la un moment dat, după un spectacol cu ”Traviata” de Verdi am simțit chiar dorința de a merge la cabină să-l cunosc, să-l văd și să-l simt mai aproape. Reiau considerația făcută în articolul omagial intitulat DAN IORDĂCHESCU - Jubileul vocal al eclectismului stilistic DAN IORDĂCHESCU - jubileul vocal al eclectismului stilistic pe care i l-am dedicat anul trecut tot cu prilejul zilei sale de naștere. În acea seară am inaugurat o relaţie umană şi artistică într-o evoluţie progresivă sub semnul unei cercetări estetice şi stilistice continue şi care, peste ani, s-a sublimat într-o Prietenie fraternă care mă onorează, mă stimulează şi mă bucură într-o absolută rezonanţă sufletească a Verbului Vocal.

Invit la recitirea articolului meu de anul trecut în care am aprofundat sub aspect istoric, virtuozistic, stilistic, statistic și social artistic, traseul devenirii marelui artist Dan Iordăchescu. Am aprofundat atunci relația sa deosebită cu Maestrul CONSTANTIN STROESCU - Seniorul Stilisticii Vocale Românești genialul său profesor vocal și părinte artistic, grație căruia, peste ani, se poate asocia numelui lui DAN IORDĂCHESCU sintagma ... Jubileul vocal al eclectismului stilistic ...

În cadrul studiilor mele îndelungate în Universul Verbului Vocal și, datorită cărora, am ajuns să întemeiez pe baze doctrinare profunde, în premieră absolută domeniul de Estetică Vocală, meditația și contemplarea profilului artistic al baritonului Dan Iordăchescu au avut un rol foarte important. În sala Operei Române din București, la spectacolele sale, eram captivat de multitudinea nuanțelor sonore și timbrale cărora începeam să le disting un dublu mecanism: realizarea tehnică orientată spre echilibrul emisiei în deplină și fidelă aderență filologică la partitură și starea emotivă a rafinatelor inflexiuni pluridimensionale vocale de la cele mai intense la cele mai delicate. Marele artist se impunea printr-o anumită grijă față de expresivitatea vocală sugerând magistral acea smerenie față de autor, personaj, parteneri și, nu în ultimul rând, față de publicul care îl aplauda într-un adevărat delir al entuziasmului. Personalitatea baritonului Dan Iordăchescu declanșase un devărat fenomen artistic și social din care începusem să fac parte și eu și încă de la o vârstă destul de fragedă. Devenise un ritual mersul la cabină pentru felicitările de rigoare și îmbrățișările entuziaste. Mă puteam considera, treptat, printre prietenii săi și ... cu toate acestea ... misterul personalității sale continua să stimuleze eforturile unei atente concentrări întru ... descoperirea sa totală ...

Primii pași decisivi pe care i-am făcut pe drumul care avea să mă poarte spre revelațiile totalei descifrări, au fost prilejuiți de primele sale recitaluri de Lied și Muzică Vocală de Cameră la care am asistat. Aceste recitaluri au fost ca un fel de poartă de acces în intimitatea mecanismelor interne de la baza capodoperelor sale interpretative din repertoriul de operă. În recital, aveam să simt mult mai intim și mai profund trăirea omului Dan Iordăchescu ilustrată de suflul cosmic al unei vocalități care trăia conștient euforia universalizării. Nu este o exagerare ceea ce afirm; mă refer la faptul că împlinirea expresivă sonoră și timbrală a multitudinilor nuanțelor în detaliu calibrate pe fiecare stare emotivă a poeticității metaforice determina expansiunea spirituală a fiecărui ... vers într-un adevărat ... univers ... Evident că nu am atins subtilitatea acestor percepții încă de la primul recital la care am asistat dar pot spune că din seara primului recital, pentru mine a început fașcinanta explorare a relației sunet - cuvânt de-a lungul unei intense și complexe gestații de cunoaștere interdisciplinară reunind poezia, muzica, tehnica vocală, tehnica literară. Arta magnifică a lui Dan Iordăchescu mă conducea către culmile nebănuite ale unei gândiri abstracte în care Liberul Arbitru se armonizează cu Rigoarea Absolută într-un echilibru stabil ce conferă autentica Demnitate a Intelectului încununat în Estetism grație Intonației Sufletești a Cuvântului devenit Verb Vocal. În recital, marele artist dovedea o autonomie eliberată de convențiile complexe ale spectacolului de operă, proclamând esența fundamentală a ființei sale încălzită de aura unui potențial mental de uluitoare forță.

În toamna anului 1975, pe șcena Ateneului Român, asist la un recital al lui Dan Iordăchescu prefațat de Maestrul Constantin Stroescu, eminentul profesor de Conservator, tenor cu o prestigioasă carieră internațională desfășurată în mari teatre europene și americane. Stroescu, la 89 de ani împliniți, impecabil, drept, simpatic, cu luciditatea unei memorii prodigioase, introduce serata vorbind despre discipolul său, Dan, care asumase de mult o condiție filială față de dumnealui. Cuvintele Maestrului sunt iluminatoare pentru aprofundarea Discipolului. La finele prezentării sale, Maestrul Stroescu interpretează două poeme vocale de Enescu pe versuri de Fernand Gregh (1873 - 1960), poet francez pe care îl cunoscue personal în vremea experiențelor sale artistice pariziene foarte numeroase. Cu toții suntem uimiți de forța vocală a Maestrului care intrase de câteva luni în al nouăzecelea an de viață. A urmat o îndelungă și emoționantă îmbrățișare dintre Maestru și Discipol care a continuat serata cu recitalul pe care îl pregătise. 

În acea seară aveam să realizez o directă confruntare estetică dintre Maestru și Discipol sub semnul unei perfecte continuități a dialecticii dintre soliditatea tehnică și desăvârșirea stilistică. Acea seară a fost un moment fundamental în drumul cunoașterii pe care pornisem cu câțiva ani în urmă.

Momentul suprem al acestei aprofundări aveam să-l trăiesc câțiva ani mai târziu, când, tot pe șcena Ateneului, marele artist Dan Iordăchescu, interpreta, împreună cu fantasticul pianist Valentin Gheorghiu, ”Dichterliebe” de Robert Schumann (1810 - 1856) pe versurile lui Heinrich Heine (1797 - 1856) ... Era chiar în luna mai iar liedul inaugural al ciclului era ... Im wunderchönen Monat Mai ... (În minunata lună mai) ... Cele șaisprezece lieduri se succedau într-o înlănțuire melodică impresionant nuanțată de Dan Iordăchescu care efectiv ardea asemenea unei torțe vii. Stimulat de interpretarea sa, am procurat partitura și mi-am însușit întregul ciclu la pian aprofundând alternativ interpretarea sa grație discului LP Electrecord cu acest ciclu. Simțeam că în acea lună mai intrasem definitiv în intimitatea universului estetic al lui Dan Iordăchescu; fiecare nuanță sonoră configurată în multiple dimensiuni ale coloanei sonore și impostată într-o amplă varietate de consistențe timbrale de la cele mai întunecate până la cele mai luminoase erau puse în valoare printr-o uimitoare măiestrie a fenomenului de rezonanță de un impresionant kopfstimme care conferea majestuoasă unduire frazării în discursul vocal. De atunci am ascultat în recitaluri și în imprimări un foarte mare număr din totalul de 1.500 de lucrări pentru voce și pian de la baroc până la autorii contemporani pe care Dan Iordăchescu le-a abordat în interpretările sale. Dar luna mai a fiecărui an rămăsese o lună în care majoritatea timpului meu liber era dedicat aprofundărilor cu partitura a tălmăcirilor geniale oferite de harul marelui nostru artist într-un exercițiu spiritual care culmina cu bucuria serbării zilei sale de naștere - 2 iunie - după ritualul ... Im wunderchönen Monat Mai ... Au urmat lui Schumann mulți alți compozitori precum Schubert, Brahms, Wolf, Mahler, Chopin, Beethoven sau exponenți școlii franceze ori engleze, ruse sau spaniole ori ale altor școli și curente ... Un loc aparte în profilul artistic al lui Dan Iordăchescu îl are cântecul și romanța românească în care se simte cum rostirea sa are greutatea celui ce reunește valența vocalistului cu harul actorului. Fiecare cuvânt al fiecărei fraze trăiește printr-o subliniere expresivă distinctă. 

 

Foarte interesant este că, pe măsură ce gustam estetismul în lied al lui Dan Iordăchescu, revenirea în sala operei îmi prilejuia o îmbogățită receptivitate a noi detalii expresive și o mai profundă înțelegere a personajelor pe care le interpreta. Am înțeles că rolul de operă are o multitudine de condiții stilistice iar realizarea completă a multora este condiționată de o experiență profundă în repertoriul de lied așa cum dramaturgia liedului poate manifesta în anumite momente forța expresivă a unui personaj de operă.

În Operă ca și în Lied, Arta lui Dan Iordăchescu ne oferă revelația unui flux psiho-emotiv care stimulează o adevărată geneză stilistică a unui estetism interpretativ impresionant în care caracterul și temperamentul artistic se alternează și se completează simbiotic. Liedul și Opera au foarte multe zone comune într-o multitudine de sensuri expresive care se succed într-un balans încântător la fel cum ... primăvara se îngână cu vara ... în jurul lui ... 2 iunie ... în care an de an Dan Iordăchescu era omagiat și sărbătorit ... 

Peste ani, am avut o emoționantă satisfacție atunci când am publicat un studiu estetic intitulat ”Dialog spiritual sub semnul comuniunii dintre sunet și cuvânt” pentru booklet-ul CD-ului EDC 724 al Casei de Discuri Electrecord, în care au fost digitalizate înregistrările ciclului ”Dichterliebe” de Schumann acompaniat de Valentin Gheorghiu împreună cu alte lieduri ale aceluiași compozitor și unele lieduri de George Enescu pe versuri de Carmen Silva.

Iar la finele ritualului meu estetic ... Im wunderchönen Monat Mai ... în fiecare an, gândurile mele cele mai sincere și frumoase se reunesc într-o caldă îmbrățișare către spiritul marelui Artist, Prieten și Om care este și va rămâne în istoria universală a artei lirice ... Dan Iordăchescu!

REVISTA MUZICALĂ RADIO 02.06.2015

Prof. SORIN BOTTEZ - Supremă Lecție a Sufletului spre Triumful Spiritului

 

Profesorul SORIN BOTTEZ (1930 - 2009) a fost o personalitate de cultură și om politic român afirmat după anul 1989, colaborator îndelungat și valoros al Societății Române de Radiodifuziune.

S-a născut la 2 iunie 1930, la Timișoara, într-o familie de intelectuali a căror educație i-a imprimat un foarte elegant portament al conduitei conservat intact în ciuda tuturor vicisitudinilor cu care s-a confruntat în destinul vieții sale. În anul 1949, pe când încă nu împlinise vârsta de 19 ani, fiind elev al liceului Mihai Viteazul din București, tânărul Sorin-Mircea Bottez este arestat sub acuzația că face parte din organizația anticomunistă ”Avram Iancu” și condamnat la 20 de ani de muncă silnică din care a executat doar 15 în urma grațierii de la 11 noiembrie 1963. În timpul perioadei de detenție a suferit torturi și regim foarte dur datorită faptului că își menținuse o atitudine fermă, intransigentă, fără compromisuri și colaborări cu autoritățile comuniste. La momentul eliberării, Sorin Bottez avea ca bilanț existențial, aproape jumătate din viața sa petrecută în închisorile comuniste; iar dacă reflectăm asupra faptului că, la momentul arestării, abia depășise vârsta adolescenței, practic a petrecut în suferința detenției acel deceniu și jumătate fundamental în devenirea personalității adulte; cu toate acestea, forța de caracter, voința și dârzenia l-au ajutat ca să mențină nealterat profilul etic și spiritual conferit de educația din familie. Astfel, încă tânărul Sorin Bottez, înrobustit de suferință și maturizat prin înțelepciune, se înscrie la Facultatea de Limbi Germanice a Universității din București pe care o absolvă strălucit după cinci ani devenind un foarte bun profesor de limbă engleză de liceu și apoi asistent universitar în cadrul facultății pe care o absolvise. Faptul că a devenit un profesor de liceu și apoi un asistent universitar în condiția sa de persoană neagreată de regim, atestă valoarea profesională a personalității sale care, prin munca depusă și cultura acumulată, a reușit să înfrunte în favoarea sa conjuncturile sociale ale epocii.

L-am cunoscut în sala Operei Române din București pe vremea când eram la liceu. Am fost frapat de personalitatea acestui om cu o figură foarte distinsă, trăsături frumoase și fine, de o eleganță impecabilă atent diferențiată în funcție de gradul caracterului festiv al reprezentațiilor, mergând de la o amplă gamă de costume cu cravate rafinat asortate și până la smoking-ul ocaziilor deosebite. Era permanent însoțit de soția sa, Prof. Univ. Dr. Monica Bottez, o doamnă tânără, frumoasă, zâmbitoare, discretă, elevată și plăcut interlocutoare, în deplină concordanță cu soțul său, care și astăzi, peste ani și vremuri, păstrează același profil încântător. Remarcam cum unii oameni, în timp ce el își făcea apariția în sala de spectacol împreună cu soția, vorbeau pe șoptite, discret și, astfel, aveam să aflu și eu despre cumplitul destin pe care Profesorul Bottez îl înfruntase ieșind până la urmă învingător cu prețul dureros al unor teribile confruntări. Era un subiect care nu putea fi abordat deschis în acea epocă a totalitarismului comunist, mereu ”vigilent” prin ampla rețea de ”turnători” care se aflau pretutindeni inclusiv în sala operei. Veneau foarte des la spectacole, uneori la toate reprezentațiile săptămânii, ceea ce făcea să ne întâlnim frecvent, să începem să ne salutăm, să avem locuri vecine pentru că aveam aceeași preferință în materie de ... confort acustic în sală ... parter, în primele rânduri și chiar în primul de multe ori, stânga sau dreapta pentru a putea urmări și dirijorul în anumite momente. În pauze comentam împreună în detaliu toate aspectele legate de vocile din seara respectivă.

Profesorul Sorin Bottez era renumit în București pentru uriașa sa colecție discografică despre care vorbeau și artiștii și chiar realizatorii Radiodifuziunii. Treptat am descoprit mulți prieteni comuni, unii chiar dintre marii artiști români de operă întâlnindu-ne la cabinele lor după spectacole. Se cuvine să mă opresc puțin asupra faptului că Profesorul Bottez evoca de multe ori, în legătură cu anumite roluri, vocile românești pe care le ascultase încă din fragedă copilărie în perioada interbelică dar și vocile străine din trecut ori din prezent pe care le asculta pe disc. Povestea despre spectacolele vizionate de copil pe șcena vechiului Teatru Liric din Piața Walter Mărăcineanu; vorbea cu mare entuziasm despre Dora Massini, Victoria Costescu-Duca, Valentina Crețoiu, Maria Moreanu, Lucia Bercescu-Țurcanu, Jean Athanassiu, Emil Marinescu, Romulus Vrăbiescu, Șerban Tassian, Petre Ștefănescu-Goangă și mulți alții. Îmi amintesc cu câtă emoție povestea despre legendara Hariclea Darclée pe care, avusese ocazia să o cunoască personal. Când ascultam aceste relatări, eu eram un elev de liceu care citea intens monografiile dedicate marilor artiști români. Eram fașcinat de personalitatea sopranei Hariclea Darclée și mi se părea fantastic faptul că Sorin Bottez, deși copil, a avut șansa să o vadă, să o atingă cu mânuța lui, să o privească în ochi și să-i asculte glasul vorbit. Profesorul Bottez este primul om pe care îl cunoscusem dintre cei care o văzuseră personal în viață pe Hariclea Darclée; după aceea am avut ocazia să mai cunosc și alte personalități din România și din întreaga lume care vorbiseră cu marea artistă. Obișnuiesc mereu să spun că ... nimic nu este întâmplător în această viață ... Peste ani și ani, după diverse peregrinări, reîntâlnirea și reînnodarea prieteniei mele cu Sorin Bottez s-a realizat și în memoria lui Darclée. După ce trăise cu lacrimi în ochi emoția primului concert în România al sopranei Mariana Nicolesco pe șcena Ateneului Român în anul 1991, nelipsind apoi de la nici-un alt concert sau apariție a marii artiste, Sorin Bottez împreună cu soția sa, Monica, au fost printre invitații de onoare încă de la prima ediție a Festivalului și Concursului Internațional de Canto Hariclea Darclée ctitorit de Mariana Nicolesco. A asistat cu încântare la toate evenimentele iar în Cartea de Onoare se păstrează autografate cuvintele sale emoționante care omagiază Concursul și Festivalul realizat prin dragostea, talentul, știinta, pasiunea și forța artistică a Doamnei Mariana Nicolesco, acest uriaș rezervor de energie creatoare, pusă in slujba artei și a publicului iubitor de artă. Din nimic, Doamna Mariana Nicolesco a creat un fenomen care, nu ma sfiesc a spune, este cea mai prestigioasă ctitorie artistică a Romaniei de după revolutia din decembrie 1989. După câțiva ani, aveam și eu parte de imensa bucurie și înălțătoarea satisfacție prilejuită de invitarea ca membru al juriului și de conferințele anuale, integrându-mă cu tot sufletul la Brăila în acest sublim cadru de artă și umanism și regăsindu-mă cu Sorin Bottez în spiritul de prețuire și prietenie față de Mariana Nicolesco în memoria Haricleei Darclée.

Reluând firul povestirii mele după această evocare, încă din vremea studenției mele, între mine și Sorin Bottez s-a instaurat o frumoasă prietenie care s-a păstrat și peste ani după ce plecasem din România căutând împlinirea destinului meu prin lumea largă. Între timp se născuseră cei doi copii: Valentin care a studiat Istoria și Alina care, după absolvirea Facultății de Filologie secția de limba engleză urmând practic tradiția familiei, a urmat secția de Canto a Universității Naționale de Muzică din București la clasa sopranei Maria Slătinau-Nistor, devenind o artistă poliedrică afirmată într-un amplu repertoriu atât pe șcena de operă cât și pe podiumul de concert în recitaluri de elaborare tematică erudită și a cărei consistențe formative s-a manifestat cu succes și în domeniul pedagogic.

 

În contextul prieteniei noastre, aveam prilejul să îl observ de aproape și să remarc modul său de a gândi și de a simți în dialoguri, maniera formulării opiniilor, expresia pronunțării afinităților și analiza gustului estetic în materie de muzică, voci și spectacol de operă. Era una dintre foarte puținele personalități care, cel puțin la nivel interlocutorial, nu releva nici-o urmă a unei detenții atât de îndelungate și de suferinde. Admiram această forță de caracter datorită căreia menținuse intacte educația, cultura, spiritualitatea și abilitatea studiului; la 35 de ani devenea student universitar iar la 40 de ani era un proaspăt absolvent care începea o carieră pedagogică în învățământul liceal și ulterior universitar. Îmi dădeam foarte bine seama de valoarea etică, morală și socială a unui astfel de profil uman care supera admirabil vremurile relativizând vârsta. Personalitatea sa se impunea și era căutat, dorit, iar, la un moment dat, chiar solicitat să scrie și să vorbească public în prezentări discografice organizate de Opera Română din București, în emisiuni de radio și de televiziune devenind, în ciuda acelui inevitabil status de ”persona nongrata” în fața regimului, o personalitate foarte agreată și apreciată de public și de realizatorii de radio și televiziune. Corelarea interdisciplinară a culturii sale cu experiențele melomanului foarte pasionat și bine organizat în asimilarea valorilor muzicale și vocale, i-a consimțit Profesorului Sorin Bottez dezvoltarea unui spirit analitic foarte puternic la baza unui opinionism critic pe care îl exercita cu eleganță și cu foarte multă sensibilitate; oferea la radio și la televiziune, unde a fost în repetate rânduri oaspetele muzicologului Iosif Sava în cadrul ciclului de serate muzicale, comentarii interesante echidistant plasate între precizia istorică stilistică și pulsul emotiv al estetismului personal. Îmi amintesc una dintre frazele sale memorabile la o serată, duminică 11 aprilie 1982 când, la un moment dat, Iosif Sava îi solicită opinia asupra unui aspect foarte complex legat de afinitățile și preferințele publicului larg uneori cam ... ciudate; Profesorul Sorin Bottez răspunde senioral cu un autoritar surâs plin de cea mai expresivă sugestibilitate: mai multă lume gustă halvița de cât ciocolata elvețiană! ... Mi-a plăcut această frază pe care am și tradus-o în mai multe limbi pe care le folosesc și o plasez ori de câte ori am bunul prilej evocând personalitatea celui la care am auzit-o pentru prima dată. În acea seară, Sorin Bottez preciza că, în urmă cu trei zile, 8 aprilie, fusese ziua de naștere a lui Franco Corelli, tenorul absolut al gusturilor sale rafinate ... Îl urmăream cu multă plăcere iar cu prilejul numeroaselor noastre întâlniri în sala Operei dar și la concertele Filarmonicii ori ale Radiodifuziunii, continuam respectivele teme în dialogurile noastre.

După ce am absolvit Facultatea de Medicină și am încheiat stagiului profesional, am plecat din țară; continuam să păstrez în suflet grupul de prieteni melomani în cadrul cărora Profesorul Sorin Bottez era o personalitate deosebită. În timpul evenimentelor Revoluției din Decembrie 1989, m-am gândit foarte mult la Profesorul Sorin Bottez și la întreaga sa generație de martiri supraviețuitori ai regimului comunist, oameni care au suferit și care, după ani de răbdare și de efort de voință, aveau să vadă cu ochii o nouă întorsătură a Istoriei în care aproape că nu se mai spera. Mă aflam deja de doi ani la Roma și citeam presa românească din care, printre multe alte aspecte, aflam că Profesorul Sorin Bottez, încă de la 22 decembrie 1989, s-a implicat puternic în reînfințarea Partidului Național Liberal deținând funcța de vicepreședinte și șef al Departamentului de Relații Externe până în septembrie 1992. La alegerile din 20 mai 1990 a fost ales deputat de București din partea Partidului Național Liberal. A deținut funcția de vicepreședinte al Grupului parlamentar pentru relații de prietenie cu Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord. A făcut de asemenea parte din Comitetul Director al Grupului Român al Uniunii Interparlamentare din Adunarea Deputaților. Între anii 1992 și 1994 a activat ca ambasador în Republica Africa de Sud. În 1991 reînființează, alături de Aurel Savin, Asociația Creștină a Tinerilor YMCA (Young Men's Christian Association - fundație înființată la Londra în anul 1844 la inițiativa lui George Williams) România, al cărui membru a fost în perioada de dinainte de anul 1947. În perioada 1997-1998 a fost ministru al informațiilor publice în guvernul Ciorbea. După Congresul PNL din 18 august 2000 a demisionat din PNL participând la constituirea PNL-Tradițional (care s-a alăturat CDR-2000). În ianuarie 2002 a fost ales președinte al PNL-Tradițional. Peste un an și câteva luni PNL-T a fost absorbit de PNL (Câmpeanu). În noul partid Profesorul Sorin Bottez a deținut funcția de prim-vicepreședinte. În septembrie 2003 a demisionat din PNL (Câmpeanu), nefiind de acord cu fuziunea PNL-PNL(Câmpeanu). În aceeași lună s-a înscris în Acțiunea Populară, formațiune în care a deținut funcția de vicepreședinte și lider al grupului liberal. În anul 2007 este ales Președinte al ACT YMCA România, funcție pe care o ocupă pînă la sfârșitul vieții. În 2008, Acțiunea Populară și PNL au fuzionat. și astfel a revenit în partidul în care și-a început cariera politică. Rămâne în istorie un membru fondator de onoare al PNL.

Și după anul 1990, Profesorul Sorin Bottez a continuat colaborarea cu Radiodifuziunea și Televiziunea în cadrul unor emisiuni dedicate muzicii de operă, onorând invitațiile ori de câte ori se afla la București într-un interval de timp liber.

S-a dedicat energic unor restituiri ale istoriei și mai ales ale unor capitole legate de marii artiști români persecutați de regimul dictaturii comuniste și ale căror personalități fuseseră ocultate timp de aproape o jumătate de secol. Ultimul supraviețuitor al acestora era minunata soprană Valentina Crețoiu care se retrăsese încă de la sfârșitul forțat al carierei sale, la Breaza unde trăia cu demnitate, primea foarte puțină lume și menținuse legăturile cu câțiva prieteni apropiați; unul dintre aceștia era Sorin Bottez și soția sa, Monica, iar peste ani li se alăturau Mariana Nicolesco și Radu Varia, fiind invitați împreună la Breaza. Valentina Crețoiu avea să iasă din tăcerea izolării sale pentru o singură dată, în anul 2001, la telefon, onorând la Ateneul Român un memorabil eveniment: ”Mariana Nicolesco și prietenii săi. Mari Glorii ale Artei și Glorii în devenire”. Pentru prima dată de la încheierea carierei, publicul avea să o audă pe Valentina Crețoiu vorbind cu emoție și exprimându-și admirația față de Gloriile Artei din care făcea parte, încederea față de Gloriile în devenire și recunoștiința față de Mariana Nicolesco și Sorin Bottez.

 

După plecarea mea din țară, aveam să ne reîntâlnim pentru prima oară în ziua de vineri 16 septembrie 1994, la Accademia di Romania din Roma, unde Profesorul Bottez împreună cu soția, se opriseră pentru câteva zile în drum spre București după încheierea misiunii diplomatice în Africa de Sud. A fost o impresionantă reîntâlnire în care ne-am amintit de multe lucruri inclusiv de ... halvița și ciocolata elvețiană ... și am evocat evenimente de care ne-am bucurat împreună. I-am oferit atunci un dublu CD cu ”Aida” de Verdi live de la Metropolitan din 13 martie 1966, în care, sub bagheta lui Zubin Mehta, evoluau Leontyne Price și Elena Cernei alături de ... Franco Corelli ... tenorul său favorit ... Încă nu avusese prilejul să achiziționeze această înregistrare în uriașa sa fonotecă iar emoția a fost amplificată de dedicația autografată din partea legendarei Amneris ... Elena Cernei ...

Am purtat o intensă corespondență. În 1999, aveam să revin la București împreună cu soția mea, marea artistă Elena Cernei, după foarte mulți ani; printre numeroșii prieteni cu care ne-am întâlnit a fost și Profesorul Bottez împreună cu doamna și, cu acel prilej, aveam să-i revăd și pe Alina și Valentin. De atunci, cu fiecare revenire, ne reîntâlneam și ne bucuram de muzică și de tot ce ne reunea în planul afinităților culturale și spirituale.

Sâmbătă 25 iulie 2009, la cină, ne revedeam în casa plină de ospitalitate și de entuziasm într-ale muzicii ale dragilor noștri prieteni comuni Viorica și Tiberiu Prof. Univ. Postelnicu; era prezent și marele tenor Cornel Stavru cu soția, Ildiko Agent, văduva Prof. Univ. Radu Agent, o altă imensă personalitate de cultură a societății românești; într-o atmosferă veselă și cu euforica bucurie prilejuită de vizionarea unor filme de operă, am petrecut până noaptea târziu fără să bănuiesc că după șase zile, vineri 31 iulie 2009, cu totul neașteptat, Sorin Bottez avea să lase această lume. Duminică 2 august, familia și prietenii îl conduceau pe ultimul drum la Cimitirul Ghencea Civil, ceremonie la care nu am putut fi prezent deoarece mă aflam în studioul Canalului Radio România Muzical unde, împreună cu redactorul Irina Hasnaș, comentam transmisiunea directă de la Bayreuther Festspiele cu ”Parsifal” de Wagner. În prima pauză, pe fundalul unei versiuni a preludiului la această opera sub bagheta lui Hans Knappertsbusch, rosteam cu emoție un portret uman, intelectual, social și spiritual al Profesorului Sorin Bottez ... 

 

Sorin Bottez rămâne pentru mine, în timp, reperul puternic al unei teribile lecții de viață întemeiată pe o extraordinară forță sufletească orientată cu dârzenie spre triumful spiritual al unei vieți perfect recuperate în ciuda vicisitudinilor trăite la modul cel mai puternic. Din povestirile lui dar și ale altora care au înfruntat acele vremuri, am reflectat asupra eforturilor fizice, emotive și morale determinate de torturile și umilirile îndurate cu o demnitate a cărei unică forță provenea de la vigoarea sufletească și lumina spirituală. ... 15 ani ... 180 de luni ... 720 de duminici care încheiau tot atâtea săptămâni petrecute în cea mai mare suferință pe care o poate îndura un tânăr educat și obișnuit cu bucuria confortabilă a culturii și spiritualității, cu mângâierea elegantă a bunătății afective ... Cuantificarea acestor aspecte îmi procură o dureroasă meditație prin care, inevitabil, ajung la contemplarea a tot ce poate fi mai urât și mai nedrept în desfășurarea socială a unei istorii adânc marcată de degradarea etică și anularea spirituală ... Așa cum el însuși a mărturisit de multe ori, Muzica a fost una din forțele fundamentale ale sufletului său în lupta cu toate greutățile dureros îndurate ... Muzica l-a susținut în admirabila recuperare a identității sale familiale, intelectuale și sociale ... Muzica l-a însuflețit în traversarea vremurilor și în implicarea sa la răscrucea marilor schimbări care aveau să vină exact la patru decenii de la arestarea sa și la un sfert de veac de la revenirea în libertate ... În conștiința mea, amintirea Profesorului Sorin Bottez rămâne o Supremă Lecție a Sufletului spre triumful Spiritului!

REVISTA MUZICALĂ RADIO, 02.06.2015

GARBIS ZOBIAN ... tenorul dramatic autentic ...

 

Bizet CARMEN - Don José

În urmă cu peste un secol, în Turcia, în timpul tragicelor evenimente ale genocidului armean, se năștea cel care avea să devină peste ani, GARBIS ZOBIAN (24 mai 1915, Kastemuni, Turcia - 20 septembrie 2002, New York, USA), un fenomen vocal și teatral singular în categoria vocală a tenorului dramatic, personalitate de mare anvergură a Operei Române din București între anii 1950 și 1965.

 

Leoncavallo PAGLIACCI - Canio

În acel an, guvernul turc decisese deportarea și eliminarea armenilor; chiar în acea primăvară, au fost omorâți peste două milioane de armeni într-un masacru comemorat în fiecare an la 24 aprilie; această dată este chiar la o lună înaintea nașterii lui Garbis Zobian la Kastemuni, într-o familie de armeni, fiind primul născut al unei familii foarte încercate. Toată perioada în care fusese purtat în pântec de către maica sa, s-a caracterizat printr-o tensiune socială puternic impregnată de panică, teroare, desnădejde și de obsesia supraviețuirii. Poate și din cauza acestei tensiuni, sensibilitatea viitorului artistic a manifestat o deosebită receptivitate față de repere emotive legate de durere și suferință exprimate grație unui potențial temperamental eruptiv și ale unui caracter teatral năvalnic. Tatăl, Aram, era un angrosist de textile în timp ce mama sa, Araxi, era casnică, femeie foarte cultă, cu școală prestigioasă urmată la Constantinopol. La vremea deportării bărbaților armeni, tatăl său a reușit să se ascundă datorită unor conjuncturi favorabile în care a întâlnit oameni de bună creedință. La câteva săptămâni de la nașterea sa, datorită necesități de ascundere a soțului, mama sa l-a crescut singură până la vârsta de trei ani când, în urma armistițiului, tatăl a putut să revină în familie la Kastemuni după care, la scurt timp, s-au mutat la Istambul. Când Garbis avea șase ani, tatăl său a întreprins un lung voiaj pentru comerțul cu covoare persiene în America unde se afla stabilită una din surorile sale. Cu banii câștigați, Aram Zobian, a achiziționat materiale textile pe care le-a adus cu vaporul la Galați unde se afla o altă soră a sa împreună cu familia. Astfel când Garbis avea deja opt ani, tatăl lui i-a chemat pe el și pe mama sa spre a se stabili împreună în România, pe malul Dunării la Galați unde înjghebase o importantă activitate de import - export de textile. 

 

Ceaikovski DAMA DE PICĂ - Gherman

Toate aceste aspecte de viață sunt descrise de însuși Garbis Zobian într-un mod impresionant în monografia Garbis Zobian un glas pentru eternitate - Interviu, comentarii și redactare: Anca Florea (Editura Ararat, București, 1998). Din povestirile artistului aflăm că anii de școală i-au fost încercați atât datorită peregrinărilor dese ale familiei (Galați - Piatra Neamț - Galați - Chișinău - Galați) cât și a implicării sale din ce în ce mai mult în activitatea comercială din cauza faptului că tatăl său avea o sănătate foarte șubredă. A absolvit liceul la Piatra Neamț în anul 1934 după care s-a integrat total activității comerciale de familie.

Verdi AIDA - Radames

Primul impact cu Muzica i-a fost prilejuit de discurile de operă, înmod special cele ale legendarului tenor Enrico Caruso foarte răspândite în lumea întreagă datorită tehnologiei patefonului. Fascinat de această muzică și mai ales de fenomenul vocal, tânărul Garbis a început să încerce capacitățile propriei sale voci în care începuse să aibe din ce în ce mai multă încredere încurajat de faptul că era în stare să reproducă foarte ușor sunetele pe care le asculta pe discuri. La Brăila, unde era un conservator de muzică, a fost ascultat de un profesor italian care i-a confirmat calitățile vocale dar i-a precizat și faptul că era necesar un studiu care l-ar fi obligat să vină de două ori pe săptămână la lecții lucru care îi era imposibil. Pe moment renunțase la ideea studiului vocii. Între timp, se bucura de vocile pe care le asculta pe discuri, la radio și continua să muncească în cadrul activității comerciale de familie. Auzise la radio știrea că se organiza Corul Radiodifuziunii și că reputatul dirijor și compozitor Theodor Rogalski coordona audițiile și selecțiile vocilor. Tânărul Garbis ar fi dorit să afle și opinia acestui mare muzician despre vocea sa. Între timp, se angajase la o firmă comercială care își muta sediul la București ceea ce era în concordanță cu aspirațiile sale. S-a prezentat la un conservator particular la care preda canto profesorul italian Alberto della Pergola; era un evreu italian de rit sefard care ajunsese la București fugind din Italia lui Mussolini unde legile rasiale declanșaseră o puternică persecuție a tuturor străinilor; din aceleași motive și marea noastră artistă Hariclea Darclée se decisese să părăsească reședința sa din Milano după aproape o jumătate de veac. Italianul, și el tot tenor, s-a declarat entuziast de glasul lui Garbis Zobian și a început să-i predea o serie de lecții introductive cu exerciții și vocalize. Dificultățile financiare au determinat revenirea sa la Galați și deci întreruperea studiului început cu Alberto della Pergola. La Galați, tânărul Garbis a continuat în regim de autodidact să se antreneze cu vocalize așa cum înțelesese în urma lecțiilor primite la București și să învețe chiar unele arii. Între timp continua să muncească și să se dezvolte dar era preocupat de stagnarea sa artistică deoarece timpul trecea vertiginos.

Verdi AIDA - moment din scena Triumfalului din actul al doilea - DORA MASSINI, ELENA CERNEI, VALENTIN LOGHIN, GARBIS ZOBIAN 

În primăvara anului 1943, când avea deja 28 de ani, ceea ce era foarte mult pentru un tânăr care încă nu consolidase impostația vocală, este ascultat la Galați de către Egizio Massini sosit să dirijeze un turneu cu ”Carmen” de Bizet asigurat de două garnituri celebre: Maria Snejina - Viorel Chicideanu, Maria Moreanu - Emil Marinescu. Cum însuși artistulmărturisește în memoriile sale, cântase ... ”pe legea mea” ... lui Massini arii din ”Paiațe”, ”Tosca” și ”Aida”. În monografia realizată de Anca Florea sunt chiar evocările lui Jean Rânzescu care fusese prezent la această audiție. Concluzia unanimă a fost că tânărul are o voce foarte importantă dar că are nevoie de un studiu foarte riguros și sistematic ceea ce s-ar fi putut realiza la București unde, din fericire, pentru el, familia avea să se mute un an mai tâziu. Deci, în 1944, la vârsta de 29 de ani, în București, datorită viitoarei mari soprane Virginia Zeani cunoscută într-un mod foarte drăguț și amplu descris în carte, Garbis Zobian ajunge să ia lecții cu Lydia Lipkowska, soprană de origine română și rusă, cu o carieră internațională de foarte mare prestigiu în toate marile teatre ale lumii și care, în urma anexării Basarabiei la URSS, se refugiase la București de unde avea să plece la scurt timp la Beirut unde și-a petrecut restul vieții; de aceea lecțiile cu această mare artistă au fost puține dar de mare importanță pentru evoluția viitorului artist care, în 1946, la 31 de ani, avea să debuteze pe șcena Ateneului din București în cadrul unui concert al elevilor Lydiei Lipkowska la care a participat și soprana Virginia Zeani. După acest debut, a rămas din nou fără profesor și a fost îndrumat de prieteni să se adreseze unui alt profesor italian stabilit la București; era Quarto Santarelli, tenor lirico-spinto, cu solide cunoștiințe, cu o voce frumoasă, dar cu un noroc artistic marcat de vremurile tulburi ale celui de al doilea război mondial cu toate consecințele sale și pe care soarta l-a purtat la București unde a influențat formarea și lansarea multo tineri artiști. Astfel Garbis Zobian ajunge să participe la un concert de arii din opere la Sala Dalles la începutul anului 1948, an care inaugura o foarte grea perioadă istorică pentru țara noastră.

Bizet CARMEN - ZENAIDA PALLY și GARBIS ZOBIAN

În lunile următoare, Garbis Zobian este solicitat pentru niște audiții la Timișoara unde marea artistă Aca de Barbu organiza înființarea Operei din acest oraș și avea nevoie de tenori. Garbis Zobian prepară rolul Canio din ”Paiațe” de Leoncavallo, reușește să fie convingător la audiție, este distribuit în producția spectacolului și, cu toate inevitabilele imperfecțiuni artistice ale unui debutant, repurtează un succes răsunător datorită glasului său foarte important care se așezase foarte bine și pe care îl oferea generos interpretând cu un patos care se făcea remarcat din ce în ce mai mult. 

Verdi OTELLO

În urma acestui debut s-a pus problema angajării sale și sub aspectul formalităților birocratice care reclamau documente oficiale de care tânărul nu dispunea totuși la vârsta de 33 de ani. În urma intervenției sopranei Aca de Barbu, tânărul Garbis este acceptat la o audiție de evaluare artistică de către soții Victoria și Aurel Costescu-Duca, profesori ai Conservatorului ”Astra”, instituție privată dar recunoscută de către stat. Susținând un program de arii din opere de o anumită dificultate în fața unei comisii din care făceau parte soții Costescu-Duca și tenorul Nicu Apostolescu, tânărul Garbis Zobian a primit o diplomă care atesta pregătirea sa artistică și compatibilitatea cu angajarea ca solist în teatrul liric și grație căreia a putut să se înscrie la o audiție organizată de Opera Română din București pentru ocuparea unor posturi de solist chiar în vara anului 1949. Pe lângă Garbis Zobian, la această audiție se prezentau tineri precum Magda Ianculescu, Valentin Teodorian, Viorel Ban, deveniți în câțiva ani personalități de mare valoare ale teatrului bucureștean. Comisia era formată din Egizio Massini, Alfred Alessandrescu, Jean Bobescu, Dora Massini, Maria Snejina, Petre Ștefănescu-Goangă. 

 Verdi OTELLO - ARTA FLORESCU și GARBIS ZOBIAN

În urma acestei audiții, la 34 de ani, Garbis Zobian devine solist al Operei Române din București unde cântă primul său spectacol - tot cu rolul Canio din ”Paiațe” de Leoncavallo - la 3 ianuarie 1950 alături de Petre Ștefănescu-Goangă (Tonio), Tea Rămurescu (Nedda), Valentin Teodorian (Beppe) și Alexandru Vârgolici (Silvio), sub bagheta lui Jean Bobescu și în regia lui Jean Rânzescu. Vocea impunătoare, caracterul teatral robust și temperamentul artistic extrem de puternic cu o sensibilitate care îl conducea la un adevărat paroxism emoțional. Este impresionant cum artistul evocă în memoriile sale emoțiile de la finele reprezentației manifestate de către maestrul Santarelli și de către tatăl său, Aram, care la foarte scurt timp avea să lase această lume.

Verdi OTELLO - GARBIS ZOBIAN și DAVID OHANESIAN

Garbis Zobian a început cariera artistică la modul efectiv și regulat la vârsta de 34 spre 35 de ani. Copilăria agitată, adolescența încercată, prima tinerețe din plin suferită, vicisitudinile războiului, fluctuațiile economice puternice ale unei perioade istorice extrem de instabile, au adus în destinul său artistic numeroase ostilități cărora li s-au adăugat cele politice, ideologice, culturale și administrative cu care s-a luptat din greu în tensiunea unui tragism existențial care făcea parte din însăși constituția lui umană și artistică. Munca fizică dar și administrativă i-au fortificat fizicul, respirația și caracterul în care a integrat cu înțelepciune răbdarea, tactica și prudența; prin aceste virtuți a compensat faptul de a fi fost privat de șansa de a fi studiat muzica mult mai profund și eventual un instrument care să-i dezvolte muzicalitatea ori de a fi beneficiat de răgazul lecturilor pregătitoare cărora a trebuit să se dedice abia ulterior în toiul preparării și studiului rolurilor sale. Acesta ar fi un anumit unghi de observație asupra personalității artistului Garbis Zobian. Dar spiritul meu analitic îi aplică o incidență oarecum diferită. Conformația artistică a lui Garbis Zobian era aceea a unui actor-cântăreț în al cărui centru de greutate se afla sensibilitatea extraordinară prin care filtra personajele; interpretările sale manifestau o teatralitate la cea mai înaltă cotă cu niște impulsuri și nuanțări sonore și timbrale care urmăreau în exclusivitate sentimentul personajelor și nuanțele afective ale comportamentului lor mergând către un punct culminant căruia îi dezvolta o tensiune dramatică de o forță devastatoare a unei stări de transă mergând până la șocul emotiv. Reperul artistic fundamental al concepției sale interpretative era starea de afect a personajului filtrată prin releele propriei sale emotivități ajungând direct la sufletul său. Deși Garbis Zobian asimila perfect linia muzicală a rolului, în momentul identificării cu personajul, starea de transă era atât de puternică în cât manifesta o adevărată detașare de partitură dăruind publicului actoria totală. Am deplina convingere că atunci când Dumnezeu nu a așezat în drumul vieții sale un anumit tip de cultură muzicală, literară și filosofică, a dorit tocmai această vocalitate a cantabilității declamate în stare pură și în autonomia unei anumite independențe a fizicității sale vocale expresive. Putem citi chiar în analizele sale asupra rolurilor interpretate faptul că el se concentra pe forța psihologică a personajului detașat de partitură imediat după asimilarea ei urmărind detaliile comportamentale sugerate tot de muzică - linie vocală și acompaniament orchestral.

 

Verdi OTELLO - ANA TĂLMĂCEANU-DINESCU și GARBIS ZOBIAN

Atât în mărturiile care au fost integrate în monografia realizată de Anca Florea cât și în alte ocazii, vom întâlni opiniile unor artiști care puneau în discuție mai mult sau mai puțin flagrant anumite aspecte pe care le considerau ... carențe ale lui Garbis Zobian ... carențe sub aspect muzical mai ales al intonației ori aspecte discutabile asupra anumitor inflexiuni sonore și timbrale. Cu maturitatea și experiența mea de astăzi și confruntând ceea ce îmi punela dispoziție ... memoria ... cu care Bunul Dumnezeu m-a înzestrat, pot oferi o aprofundare care să pună într-o lumină favorabilă ceea ce anumite personalități au exprimat într-un context critic mai mult sau mai puțin contestatar. Iar acestor considerații analitice personale, științifice și estetice, mai pot adăuga amintirile și evocările Iubitei mele Soții, marea mezzosoprană Elena Cernei, care i-a fost parteneră în patru opere. Deși foarte exigentă și extrem de bine preparată, Elena Cernei nu numai că nu i-a contestat nimic lui Garbis Zobian așa cum au făcut alți colegi, dar chiar și acelor aspecte care ar fi putut fi contestabile le-a putut explica grație simțului său analitic. Mă voi referi la un aspect: s-a vorbit că, deși Garbis Zobian sesiza atunci când alți artiști aveau intonație vulnerabilă, el nu-și dădea seama atunci când fenomenul se petrecea cu propria lui voce. Elena Cernei, stând alături de el pe șcenă și urmărindu-l foarte atent în repetiții și spectacole, a înțeles că, în anumite momente, sonoritatea glasuluilui Zobian era atât de puternică în cât, paradoxal, nu mai auzea bine orchestra și nici nu-și distingea anumite tonuri ale propriei sale voci. L-a și întrebat de câteva ori iar el i-a confirmat. Elena Cernei era de părere că unui artist ca Garbis Zobian îi era necesar un anumit regim cu totul special în programul repetițiilor cu pianul, apoi cu orchestra și în asamblarea interpretativă a vocalității cu restul contextelor șcenografice; sub aspect regizoral, figura sa masivă și vocea sa grandioasă aveau nevoie de o anumită valorificare iar în acest sens, Jean Rânzescu s-a dedicat foatre mult acestui tenor lucrând cu el în detaliu fiecare șcenă atât pentru aparițiile sale în țară cât și pentru turneele internaționale atâtea câte a realizat. În monografia realizată de Anca Florea, marea artistă și colegă Elena Cernei a oferit o serie de analize tehnice și estetice ale interpretărilor lui Garbis Zobian alăturând astfel generos celorlalți colegi de generație care fuseseră solicitați să contribuie cu mărturiile lor.

Puccini TOSCA - Maroi Cavaradossi

Garbis Zobian reprezintă fenomenul singular al unei vocalități de tenor dramatic integrate total într-un profil actoricesc absolut. Sonoritatea sa era fenomenală și se desfășura într-o coloană extrem de largă dar cu niște posibilități suprinzătoare de concentrare; atât în fortissimo cât și în pianissimo, timbrul său vocal reușea să fie când extrem de închis la culoare, când strălucitor până la incandescență, în funcție de barometrul psiho-emotiv al discernămâtului său teatral permanent activat în fiecare moment al evoluției șcenice. Apreciez țesătura sa dublă - de tenor și bariton - și tocmai în aceste condiții fonatoare reușea să aibe o consistență sonoră puternic timbrată chiar și pe sunetele joase și grave. Dinamica coardelor vocale perfect corelată cu cea respiratorie favorizată de dezvoltarea musculară în urma intensei activităpți fizice practicate de la o vârstă foarte tânără, îi consimțea să atingă lejer și spontan sonorități fortissime pe care alți tenori nu le-ar fi putu atinge nici prin eforturi supreme. Nuanțele în pianissimo erau aproape rezultatul unei proprii înăbușiri a sunetului determina de atitudinea teatrală prin care exprima propriile convingeri umane în slujba personajului și spre entuziasmul publicului. Un astfel de calibru vocal era adecvat în mod deosebit partiturilor foarte dramatice iar punerea lor în șcenă în condițiile unui teatru care dispunea de un tenor precum Garbis Zobian, se lovea de anumite dificultăți și anume: era nevoie de încă un tenor dramatic dacă nu chiar doi sau cel puțin un tenor liric spinto cu disponibilități în registrul expresiv dramatic, pentru a nu fi unicul interpret al rolului. Partenerele sale ca și partenerii săi trebuiau să fie la un calibru vocal adecvat fie că erau voci dramatice fie că erau voci lirice dar dotate cu adecvata incisivitate sonoră pentru a putea dialoga cu el în șcenă. Din aceste motive, repertoriul interpretat de Garbis Zobian la Opera Română din București vreme de un deceniu și jumătate, a fost limitat la opt opere: ”Paiațe” de Leoncavallo (Canio), ”Cavalleria rusticana” de Mascagni (Turiddu), ”Tosca” de Puccini (Mario), ”Dama de pică” de Ceaikovsky (Gherman), ”Carmen” de Bizet (Don José), ”Aida” (Radames), ”Otello” (rolul titular) și ”Trubadurul” (Manrico) de Verdi. Acestor opt roluri i s-a adăugat rolul lui Samson din ”Samson et Dalila” de Saint-Saëns interpretat la Cluj cu prilejul revenirii din stagiunea 1972/1973 când a cântat ultimele spectacole ale carierei sale. În total un repertoriu activ de nouă opere integrale căruia i s-au mai adăugat multe arii din opere pe care nu a avut ocazia să le interpreteze integral. Din aceste nouă roluri, doar trei - Radames, Manrico e Mario Cavaradossi - nu sunt absolut dramatice în timp ce Don José este un rol de tenor liric spinto oarecum paradoxal și tocmai de aceea foarte fascinant; are fraze de linie dar și momente cu salturi ample, posedă un lirism foatre robust și necesită o accentuare extrem de dramatică mai ales în actul al treilea și al patrulea; în acest context estetic, vocalitatea ideală pentru acest rol arfi aceea a unui tenor dramatic cu disponibilități de nuanțare lirică sonoră și timbrală iar Garbis Zobian corespundea întru totul. Opera Română din București dispunea la vremea aceea de parteneri pe măsura tenorului dramatic Garbis Zobian. Erau personalități artistice preparate la cel mai înalt nivel care realizau cu marele artist cupluri intrate în legendă și pe care le voi evoca spre cuvenita cinstire de perpetuă memorie: sopranele Dora Massini, Ana Tălmăceanu Dinescu, Ioana Nicola, Arta Florescu, Maria Voloșescu, Elena Dima Toroiman, Teodora Lucaciu, Magda Ianculescu, Maria Crișan; mezzosopranele Zenaida Pally, Elena Cernei, Mihaela Botez, Iulia Buciuceanu; baritonii Petre Ștefănescu-Goangă, Șerban Tassian, Mihail Arnăutu, Alexandru Enăceanu, Dinu Cățuleanu, Ladislau Konya, Nicolae Herlea, David Ohanesian, Octav Enigărescu, Dan Iordăchescu, Vasile Martinoiu. Jean Rânzescu și Hero Lupescu erau regizorii respectivelor producții dirijate de baghete admirabile precum Egizio Massini, Jean Bobescu, Constantin Bugeanu, Mihai Brediceanu, Cornel Trăilescu, Constantin Petrovici. Se cuvine să menționez pe marii artiști Dinu Bădescu, Ionel Tudoran și Cornel Stavru, tenori de prestigiu, care se alternau spectacular cu Garbis Zobian în respectivele roluri oferind lecturi interpretative diferite dar totde mare valoare artistică.

Ceaikovski DAMA DE PICĂ - ZOE DRAGOTESCU (Liza) și GARBIS ZOBIAN (Gherman)

Cariera internațională a lui Garbis Zobian a fost dureros de afectată mai ales prin faptul că nu i s-a oferit nici-odată ocazia de a onora proiecte artistice care i se propuneau de către teatrele vest europene în urma difuzării comerciale ale discurilor realizate cu celebra casă discografică Supraphon din Praga; turneele sale în străinătate s-au limitat la țările blocului comunist ale căror teatre erau de prestigiu și cu tradiție; lipsa aparițiilor sale și în țările capitaliste (în primul deceniu și jumătate al regimului comunist, 1947-1962, foarte greu și foarte rar ajungeau artiștii români în acele țări) a făcut ca personalitatea acestui mare atrist să nu fie pe deplin afirmată șicunoscută în lume. Motivele subiective ale statutului său de armean fără cetățenia română ce nu i se acordase în urma solicitărilor făcute și ale originii sale sociale de care ținea cont foarte mult regimul politic al acelor ani se împleteau cu anumite condiții obiective ale unei personalități artistice care începuse efectiv cariera la 35 de ani și se afirmase plenar la 45 de ani, vârstă considerată foarte matură în acele vremuri când artiștii lirici se pensionau - bărbații la 50-52 de ani și femeile la 45-47 de ani; unii mai rămâneau în activitate dacă erau mai greu de înlocuit așa cum ar fi putut să mai rămână și Garbis Zobian. Din motive confesate în memoriile sale, la vârsta de 50 de ani a solicitat pensionarea iar, în anul 1968, la 53 de ani a cerut expatrierea plecând mai întâi în Liban la o comunitate armenească după care s-a stabilit la New York până la sfârșitul vieții sale în anul 2002, la vârsta de 87 de ani.

Ceaikovski DAMA DE PICĂ - într-o pauză, regizorul VIKTOR CIUKOV împreună cu unii soliști la inaugurarea noului local al Operei din București - NICOLAE HERLEA, GARBIS ZOBIAN, ALEXANDRU ENĂCEANU, IOANA NICOLA și ELENA CERNEI

În stagiunea 1972/1973 a revenit în România și a cântat atât la Opera Română din București cât și în alte teatre din țară; această revenire a făcut o mare senzație pentru cei ce îl cunoșteau și îl admirau și pentru cei care abia atunci îl ascultau și urmăreau pentru prima dată. Ultimele sale spectacole din carieră au fost la Opera Română din București: 26 iunie 1973 ”Aida” de Verdi (Elena Dima Toroiman, Elena Cernei, Octav Enigărescu, Nicolae Florei - dirijor Anatol Kisadji) și 29 iunie 1973 ”Carmen” de Bizet (Elena Cernei, Maria Șindilaru, Dan Iordăchescu - dirijor Paul Popescu).

Ceaikovski DAMA DE PICĂ - Gherman

Ultima sa revenire în țară a fost în anul 1984 și trebuie să evoc seara de luni 9 aprilie în care la Opera Română se organizase o gală intitulată ”Gloriile Operei” prezentată de Arta Florescu care realizase portrete și bilanțuri de carieră unor mari personalități ale teatrului: Victoria Costescu-Duca, Dora Massini, Emil Marinescu, Maria Moreanu, Emilia Guțianu, neavând înregistrări, au fost onorate de tineri interpreți în arii din repertoriul lor; Mihail Arnăutu, Ioana Nicola, Cornelia Gavrilescu au fost aplaudați în înregistrări iar Elena Cernei, Elena Dima Toroiman, Magda Ianculescu, Valentin Teodorian, Iulia Buciuceanu, au încântat publicul cu propriile interpretări sub bagheta lui Cornel Trăilescu la pupitrul orchestrei. Când la finalul Galei merg la cabina Elenei Cernei, o găsesc foarte indispusă spunându-mi cu tristețe că marele tenor Garbis Zobian a fost în sală ca simplu spectator în loc să fie pe scenă unde erau fotoliile cu Gloriile Operei. După câteva minute, ușa cabinei se deschide și apare falnic Garbis pentru a o îmbrățișa pe partenera sa neuitată din ”Dama de pică”, ”Aida”, ”Trubadurul” și ”Carmen” ... Am stat de vorbă în acea seară despre multe lucruri. După ce l-am condus la Nord Hotel de la Gara de Nord unde locuia, am continuat serata împreună cu Soția mea foarte tristă atât de faptul că Garbis nu a fost pe scenă cât și pentru că direcția teatrului nu a ținut cont de rugămintea ei de a solicita Televiziunea pentru a filma Gala cu acele prezențe excelente dintre care, unii, nu mai aveau prea mulți ani de trăit ... Noroc că o lună mai târziu, cu prilejul primului concert ”Vă place Opera” de la Radiodifuziune, duminică 6 mai 1984, redactorul de televiziune Luminița Constantinescu a luat o inițiativă care merită recunoștiință și a invitat pe acești artiști ca oaspeți de onoare; i-a filmat în aplauzele publicului și în interviuri și astfel Filmoteca de Aur a Televiziunii Române posedă aceste mărturii foarte valoroase. Dar Garbis Zobian se întorsese deja la New York ... 

Verdi OTELLO

În panorama istorică a vocalităților de tenor dramatic, personalitatea artistică a lui Garbis Zobian ocupă un loc singular datorită unor calități ieșite din comun atestate astăzi de mărturiile discografice de studio și live care ne-au rămas și în care se distinge crezul artistic mărturisit în memoriile sale: Natura m-a înzestrat cu un dar deosebit - glasul - iar Providența m-a ajutat să-l dăruiesc cu generozitate tuturor celor care, ascultându-l au găsit în aceasta o plăcere și o bucurie.

REVISTA MUZICALĂ RADIO 2015.05.24