BUCURIA PERPETUĂRII TRADIȚIEI

 

Festivalul şi Concursul Internaţional de Canto HARICLEA DARCLÉE

Cursuri de Măiestrie Artistică Master Class MARIANA NICOLESCO

Conferinţa Dr. STEPHAN POEN - 3 august 2018, orele 18, Brăila

Bucuria perpetuării tradiţiei

CELEBRAREA CENTENARULUI MARII UNIRI.

650 DE ANI DE ATESTARE DOCUMENTARĂ A BRĂILEI.

150 DE ANI DE LA TRECEREA ÎN ETERNITATE A LUI

GIOACHINO ROSSINI.

La 1 Decembrie 1918 visul de veacuri al poporului român de a trăi clipa Unirii se împlinea la Alba Iulia, în inima Transilvaniei obidite de secole, şi în care eram consideraţi supuşi, fiind lipsiţi de toate drepturile fundamentale.

Centenarul Marii Uniri este prin urmare momentul solemn al aducerii aminte al acelui eveniment crucial în istoria românilor, a acelei zile de glorie a unui neam greu încercat de istorie, ce se regăsea, în sfârşit, în Patria reunită: Basarabia şi Bucovina, Moldova, Muntenia şi Ardealul în întregimea lui, cu Banatul, Crişana şi Maramureşul.

Gândul ne duce în aceste momente la pleiada de înalte conştiinţe româneşti care visau la Libertate prin cultură, la eroii şi martirii cărora le datorăm acest act istoric fondat pe idealul de unitate al moşilor şi strămoşilor, uniţi prin limbă şi credinţă.

Şi e în firea lucrurilor ceea ce aflăm despre însuşi George Enescu care, la numai 5 ani, vroia să fie compozitor şi la numai 15 ani îşi revela, în inima Parisului, vocaţia de patriot român.

În celebrul său interviu cu Bernard Gavoty, renumitul critic al ziarului Le Figaro, George Enescu declara: “Nu ştiam nimic, nu ascultasem mai nimic, nu aveam lângă mine vreo persoană care să mă influenţeze şi totuşi, copil, am avut această idee fixă, de a fi numai compozitor”.

Iar la 15 ani, după cum spuneam, fibra sa patriotică se revela, student fiind în capitala Franţei, când - aşa cum amintea Doamna Mariana Nicolesco mai înainte - prelua imnul revoluţionar de la 1848 Deşteaptă-te române, îl trata ca un mare simfonist, “punând amprenta unui suflu specific propriei sale muzici”, după cum subliniază şi academicianul Corneliu Ţăranu.

Aspiraţia dintotdeauna a românilor spre libertate şi idealul de a-şi vedea Patria reîntregită, pe care le regăsim în Deşteaptă-te române - devenit Imnul de Stat al ţării - îşi aflaseră împlinirea dintâi în 24 ianuarie 1859, odată cu unirea Moldovei cu Muntenia, pentru a fi desăvârşite la Alba Iulia în 1 Decembrie 1918. A urmat filmul dedicat Marii Uniri.

Minunate sunt textele dedicate acestui mare eveniment publicate în caietul-program al ediţiei actuale a Cursurilor de Măiestrie Artistică, Master Classes, şi sunt onorat ca în această seară să aduc la rândul meu omagiu simbolurilor glorioase ale acestui neam şi ale acestei ţări, eroi în felul lor, mari artişti, muzicieni, scriitori, oameni de ştiinţă care au ridicat standardul naţiunii române pe culmile universalităţii. Unii dintre ei sunt brăileni.

Iar Brăila însăşi trăieşte acum momentul celebrării a 650 de ani de existenţă documentară, oraş binecuvântat de Dunăre, ocrotit şi expus din această cauză intereselor ruseşti şi turceşti până la Pacea de la Adrianopole din 1829, când revine la Ţara Românească, după care urmează o înflorire “europeană” am putea spune fără precedent, ce se întinde pe un secol de prosperitate şi de înflorire.

Istoria Brăilei nu e doar istoria sa modernă, vestigii arheologice ne trimit la epoca neolitică, cu 5000 de ani înainte de Christos, la epoca bronzului, la aşezările getice din secolele IV şi III înainte de Christos. Iar în perioada medievală comerţul cu saşii şi românii Braşovului, întărit de Privilegiul acordat de Vlaicu Vodă la 1368 stă mărturie vitalităţii oraşului despre care un cunoscut cronicar bizantin avea să scrie la 1463: “Brăila e oraşul dacilor în care fac un comerţ mai mare decât în toate oraşele ţării”. Ca să nu mai spunem că aici era bursa grâului pentru întreaga Europă.

Ocupată de turci, raia turcească timp de 289 de ani, Brăila revine la Ţara Românească prin tratatul de la Adrianopole, deja menţionat, şi începe vertiginos să se impună prin organizarea urbană şi prin arhitectură, prin administraţie şi comerţ, prin amploarea pe care o capătă portul de la Dunăre. O statistică oficială arată că în 1911 comerţul brăilean reprezenta 22% din comerţul românesc.

Dar faima Brăilei creştea şi prin buna convieţuire a etnicilor români, greci, evrei, italieni, saşi, armeni şi de alte neamuri şi confesiuni, dovadă monumentele religioase care există şi azi.

Expunerea de faţă nu este desigur menită să acopere o istorie atât de bogată, ci doar să puncteze unele repere semnificative şi să readucă în atenţia tuturor câteva figuri strălucite ale culturii, ale artei, ale ştiinţei născute în acest oraş căruia de aproape un sfert de secol îi aducem omagiu prin manifestările Darclée.

Despre marea artistă Hariclea Darclée ştim cu toţii că a fost prima soprană a lumii, căreia nu mai puţin de 13 compozitori i-au dedicat opere care au fost tot atâtea succese când le-a cântat ea, dintre care unele au dispărut apoi din repertoriu, trei însă intrând în marele patrimoniu al muzicii de operă, începând cu Tosca de Puccini al cărei destin glorios e legat de numele său din două motive. Mai întâi pentru că Darclée i-a cerut compozitorului să scrie faimoasa arie Vissi d’arte, vissi d’amore, am trăit pentru artă, am trăit pentru iubire, care justifică personajul şi actele eroinei. Şi apoi pentru că interpretarea ei, la premiera absolută a operei la Teatro Costanzi de la Roma, în 14 ianuarie 1900, a dus la triumful creaţiei pucciniene, perpetuat până azi.

Darclée a debutat în 1888 la Opera din Paris în Faust de Gounod, iar în anul următor a interpretat rolul Juliettei din Roméo et Juliette de acelaşi compozitor, cel care i-a dat cea dintâi şansă de afirmare, pentru a fi apoi, timp de treizeci de ani prima soprană a teatrului liric mondial. În urmă cu un secol, în seara zilei de 18 iulie 1918, Hariclea Darclée avea să se retragă, alegând, nu întâmplător, pentru ultima sa apariţie în faţa publicului, la Teatro Lirico din Milano, interpretarea actului al doilea al operei Roméo et Juliette dorind prin aceasta să omagieze în felul său centenarul naşterii lui Gounod, aşa cum noi sărbătorim acum bicentenarul naşterii marelui compozitor.

Destin fabulos, aşa cum reiese şi din admirabilul volum al lui Carandino intitulat Darclée. Viaţa de glorie şi de pasiune a unei mari artiste, reeditat şi prefaţat de Doamna Mariana Nicolesco.

Iar acum vom asculta cu emoţie ca şi la atâtea alte ediţii ale Festivalului şi Concursului Internaţional de Canto Hariclea Darclée şi Master Classes, vocea Haricleei Darclée în unicele înregistrări care ne-au rămas, şi anume: Cântecul Fluieraşului de George Stephănescu şi Vai mândruţo dragi ne-avem de Tiberiu Brediceanu.

În domeniul literaturii: la Brăila s-a născut un copil care avea să devină ucenic pe lângă un cârciumar, apoi pe lângă un brutar şi apoi pe lângă un negustor ambulant, fiind la un moment dat şi cărbunar la Serviciul Maritim Român. El avea însă o pasiune: cititul. Şi încă una: scrisul. Astfel, Panait Istrati, devenit scriitor, avea să cunoască celebritatea cu povestirea Kyra Kyralina, prefaţată de Romain Rolland, precum şi cu Ciulinii Bărăganului sau Povestirile lui Adrian Zografi.

Apropiat de cercurile de stânga pariziene, Panait Istrati este invitat în Uniunea Sovietică şi - spre deosebire de oportunismul unui Jean-Paul Sartre - avea să denunţe ororile comunismului, aşa cum le-a văzut cu ochii lui.

Figură majoră a intelectualităţii de origine brăileană e controversatul Nae Ionescu, filozof, logician, pedagog şi jurnalist de vârf care a marcat o întreagă şi strălucită generaţie de scriitori şi gânditori dintre cele două războaie mondiale: Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Emil Cioran, Petre Ţuţea, Constantin Noica, printre alţii.

Iar Mihail Sebastian, brăilean ca şi el, de origine evreiască, îi devine în mod surprinzător discipol fidel, înainte de a-i fi un opozant dezamăgit din cauza antisemitismului acestuia. Mihail Sebastian a rămas în conştiinţa noastră literară datorită pieselor sale de teatru Ultima oră, Jocul de-a vacanţa şi mai ales Steaua fără nume, care a făcut obiectul filmului lui René Clair, cu Marina Vlady în rolul eroinei.

Tot din aceeaşi generaţie fac parte brăilenii Petre Andrei, sociolog, filosof şi om politic, precum şi o somitate în domeniul istoriei literaturii şi în acelaşi timp editorul operei lui Eminescu, Dumitru Panaitescu Perpessicius.

Asta pentru a nu mai vorbi de ilustrul matematician, doctor în filozofie, profesor de logică, Anton Dumitriu.

Nici în domeniul ştiinţei Brăila nu a rămas mai prejos, numele medicului specialist în gerontologie Ana Aslan fiind cunoscut în lumea întreagă.

Legenda spune că între cei pe care i-a tratat cu leacul tinereţii fără de bătrâneţe, Gerovital, s-ar număra personalităţi de la Tito la Charles de Gaulle şi Hrusciov, de la Marlene Dietrich la Charlie Chaplin şi Salvador Dali.

Cine ştie câte dintre legende sunt ori nu adevărate. Una dintre ele însă nu corespunde realităţii. O poate mărturisi o personalitate care e aici, în sală, împreună cu noi, istoricul de artă Radu Varia, marele prieten al genialului artist spaniol. El este cel care în 1971, preşedinte ales al Bienalei de Artă de la Paris, a întâlnit-o la o mare recepţie pe Ana Aslan, pe care într-o bună zi a invitat-o la Dali, într-un context extraordinar, dar de Gerovital nici vorbă ca Salvador Dali să se fi atins vreodată.

În fine, tot în ordinea ştiinţifică, brăilean a fost şi profesorul Edmond Nicolau, unul dintre promotorii ciberneticii în România.

Dar numeroase alte personalităţi ale Brăilei merită să fie aici menţionate. Mă voi rezuma la câteva nume din domeniul muzicii, şi cu cine altcineva am putea începe decât cu George Cavadia, născut la 1858, în Macedonia, într-o familie înstărită de macedo-români, venit în fragedă vârstă la Brăila, artist liric, compozitor, om de acţiune ca nimeni altul în domeniul artei şi al culturii, dar şi filantrop fără egal.

El a finanţat constituirea Societăţii Muzicale Lyra, a Corului şi Orchestrei Simfonice a acesteia, a edificiului destinat Societăţii, a sprijinit material întemeierea Şcolii de Muzică devenită apoi Conservator, şi s-a ilustrat cântând admirabil lieduri şi romanţe.

Personaj de tip renascentist, compozitor, el a cristalizat potenţialul artistic şi muzical al Brăilei şi a generat prin aceasta înflorirea exponenţială a culturii de pe malul Dunării brăilene.

Iar lui George Cavadia i-a fost dat să intre în istorie ca primul îndrumător în arta cântului al Haricleei Darclée, căreia-i oferea şansa de-a debuta la 1881 pe scena istorică pe care ne aflăm în acest moment.

Cu timpul aveau să se afirme numeroase talente brăilene.

Născut în familia unui bogat armator, pe nume Ianache Rally, proprietar al teatrului în care ne aflăm, Petre Ştefănescu-Goangă e sfătuit de nimeni altul decât George Enescu să studieze la Paris, unde urmează cursurile Facultăţii de Drept şi în paralel ia lecţii de muzică, actorie, artă scenică, regie şi... lied.

Debutează cu succes în Franţa şi în Belgia, la Liège, iar la vârsta de 30 de ani se întoarce în ţară devenind un bariton iubit şi aclamat atât în repertoriul italian cât şi în operele wagneriene, asta pe scena operei din Cluj mai întâi şi apoi la Bucureşti, unde avea să fie şi profesor la Conservator.

Casa în care s-a născut, la doi paşi de aici, azi Casa de Cultură Petre Ştefănescu-Goangă, restaurată de Primăria Municipiului Brăila cu fonduri europene, a fost inaugurată în 2013 în prezenţa autorităţilor locale şi a participanţilor la manifestările Darclée, cu toţii aplaudând cu entuziasm înregistrările cu vocea renumitului artist.

Un alt nume care a intrat în istoria teatrului liric din ţara noastră este brăileanul George Niculescu-Basu, personalitate extraordinară în rolurile dramatice ca şi în rolurile comice, afirmat cu mare succes şi pe scenele Italiei, unde şi-a desăvârşit tehnica de canto, lucru ce i-a permis să apară cu demnitate pe scenă până la vârsta de 78 de ani.

O altă performanţă neobişnuită ne-o oferă Nicu Apostolescu. După ani buni de succese prestigioase ca bariton, el a abordat cu aceeaşi uşurinţă şi repertoriul de tenor, excelând în rolurile wagneriene.

Cât despre baritonul dramatic Alexandru Enăceanu, afirmat la Opera de Stat din Viena, cu performanţe memorabile, excelent actor, el a făcut parte din distribuţia primei reprezentaţii în România a operei Oedip de George Enescu, în 1958, în timp ce un alt bariton brăilean, Aurel Eliade, pianist şi compozitor, a rămas în istorie mai ales pentru liedurile şi romanţele sale, care se cântă şi azi.

Nu numai brăilenii s-au distins în muzica românească, ci şi brăilencele, printre care un loc aparte îl ocupă Dorina Popovici, pianistă şi compozitoare de vastă cultură care, după o prestigioasă carieră concertistică în care a apărut şi sub bagheta lui George Enescu, a devenit o corepetitoare extraordinară la Opera Română din Bucureşti, contribuind între altele la pregătirea şi succesul primei reprezentaţii cu Oedip de George Enescu, din 1958, de care am mai vorbit.

Iată, apoi, o personalitate remarcabilă care a copilărit şi studiat la Brăila înainte de-a deveni o interpretă excepţională în primul rând în repertoriul vocal-simfonic, în lied dar şi în universul operistic. Mă refer, desigur, la Elisabeta Neculce-Carţiş, iubită de toţi, artişti şi public, prezentă alături de noi de la prima ediţie până în ultima parte a vieţii ca membră a Juriului Concursului Darclée.

Şi, să nu uităm că inaugurarea Operei Române din Bucureşti, la 8 decembrie 1921, l-a avut în rolul titular din Lohengrin de Richard Wagner, sub bagheta lui George Enescu, pe tenorul brăilean Romulus Vrăbiescu.

Iar un alt brăilean, Traian Mihăilescu, dirijor, compozitor, violonist şi profesor, elev al lui Ionel Perlea, Mihail Jora, Theodor Rogalski, Alfred Alessandrescu şi Dimitrie Cuclin, avea să-şi reveleze vocaţia de promotor al culturii - în spiritul lui Cavadia - ca întemeietor al Operei din Timişoara.

Iar numele exotic de Gitana d’Olmar, sub care se ascunde brăileanca Olimpia Mărculescu Georgiade, ne aminteşte de o artistă care s-a afirmat în teatrele de la Paris, Marsilia, Nisa şi Lyon.

În fine, din ultimele generaţii de artişti brăileni trebuie semnalată personalitatea lui Dan Dediu, rector o vreme al Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti, compozitor de muzică instrumentală, de lieduri şi operă, ori tenorul Ionel Voineag, solist la Opera din Iaşi şi apoi la cea din Bucureşti, profesor la aceeaşi Universitate.

George Grigoriu, pe de altă parte, este unul dintre cei mai importanţi şi mai prolifici compozitori de muzică uşoară din ultimele decenii şi autorul primului musical românesc, Se mărită fetele. Fratele său, Cezar, compozitor şi dirijor, i-a fost cel mai apropiat colaborator.

Brăilean e şi Nicu Alifantis, greco-macedonean, actor, poet, cunoscut interpret şi compozitor de muzică folk.

Cultura s-a exprimat şi a înflorit aici în variate domenii ale muzicii, Jean Moscopol fiind un artist din perioada interbelică, de toţi cunoscut ca interpret de romanţe şi de tangouri în special, cântând la banjo şi la mandolină cu un succes pe care l-a avut apoi şi în America.

Un artist brăilean al cărui nume, spre deosebire de cel al lui Jean Moscopol, e uitat în ziua de azi, deşi toată lumea ştie pe dinafară senzaţionala lui interpretare a melodiei Zaraza, înregistrată de el în 1931 la Berlin este tenorul Cristian Vasile.

Dar istoria muzicală a Brăilei şi a brăilenilor, născuţi ori trăitori aici, e veche. Venit pe lume în Vâlcea la 1810 Petrea “Creţul” Şolcan aducea cu el şi făcea cunoscut cu brio repertoriul vocal-lăutăresc, care se constituia astfel într-o comoară ce nu trebuia să dispară cu timpul.

Şi nu e de mirare că el e străbunicul lui Răducan Creţu, născut la Brăila în 1931, într-o familie de “ţigani de mătase”, nobili altfel spus, aşa cum avea să ne mărturisească el însuşi. Ei bine, Răducan Creţu nu e nimeni altul decât fabulosul Johnny Răducanu, maestru al pianului şi al contrabasului în muzica de jazz, în care e un pionier şi un clasic în ţara noastră. Şi nu putem uita bucuria lui când, invitat de Doamna Mariana Nicolesco, strălucea pe podiumul de pe Esplanada Dunării în faţa a mii şi mii de concetăţeni fermecaţi.

Şi cum am putea uita să menţionăm numele şi destinul ieşit din comun al lui Iannis Xenakis, născut şi el la Brăila, din părinţi greci, erou al rezistenţei elene, rănit în război, arhitect apoi, angajat în Atelierul lui Le Corbusier, şi mai ales muzician mondial cunoscut pentru studiul matematicii în raport cu muzica, utilizând calculatoarele în realizarea compoziţiilor sale. A urmat filmul documentar despre istoria Brăilei, atestată în documente de acum 650 de ani, film realizat de Profesorul Universitar Doctor Ionel Cândea, Membru Corespondent al Academiei Române, Directorul Muzeului Brăilei “Carol I”.

Dacă muzica lui Giuseppe Verdi, să spunem, ne-ar duce cu gândul la cel mai bun vin roşu din lume, ei bine muzica lui Gioachino Rossini ar sugera cea mai bună, cea mai inspiratoare şi exaltantă şampanie.

Metafora aceasta l-ar încânta, mai mult ca sigur, pe genialul compozitor născut la Pesaro în 1792 şi trecut la cele veşnice la Passy, lângă Paris, în 1868. Nu întâmplător, pentru că el era şi un mare gastronom, care a dat numele faimosului tournedos Rossini şi a scris reţete de bucătărie cum nu se poate mai îmbietoare.

Geniul său s-a ilustrat în toată originalitatea şi splendoarea sa în operă, în muzica sacră şi în muzica de cameră, aşezându-l printre cei mai mari compozitori din secolul 19.

Talentul său componistic i-a permis ca în mai puţin de 20 de ani să scrie cu o uşurinţă inimaginabilă capodopere după capodopere: 42 de opere (incluzând aici şi versiunile franceze ale unora dintre ele), într-o mare diversitate de stiluri, ca opera buffa, opera seria sau grand opéra, 17 cantate, 8 coruri şi imnuri, 17 lucrări de muzică sacră, 29 de lucrări vocale şi 20 de piese de muzică instrumentală. Asta, pentru ca apoi, în mod surprinzător, timp de trei decenii să nu mai compună nimic, înainte de-a crea acea serie de bijuterii muzicale intitulată Pêchés de vieillesse.

Elev la Liceo Musicale din Bologna, fascinat de Haydn şi de Mozart, compune în 1806 prima sa operă: Demetrio e Polibio. Câţiva ani mai târziu scrisese deja nu mai puţin de 10 opere, printre care La cambiale di matrimonio, Ciro in Babilonia, La scala di seta, La pietra del paragone, L’occasione fa il ladro, Il signor Bruschino şi, în fine, în 1813, L’italiana in Algeri, dar mai ales Tancredi, operă inspirată de Voltaire, care triumfă la Veneţia şi constituie o piatră de hotar în cariera lui Rossini, cu splendida arie Di tanti palpiti, un adevărat şlagăr iubit şi cântat de toţi italienii.

Rossini renunţă acum la lungile recitative caracteristice operei seria în favoarea unei declamări lirice strălucitoare. Nu va fi singura lui contribuţie care avea să revoluţioneze teatrul liric: vocea fiind una, tehnica de canto una, modul de a cânta va fi acelaşi în repertoriul comic şi în cel tragic. Şi apoi, ceea ce face că de la primul acord intuim că este vorba de geniul rossinian: virtuozitatea extraordinară impusă interpretului, fondată pe marea tradiţie a barocului italian.

Cantabilitatea ariilor rossiniene a ridicat standardele vocalităţii şi de expresivitate la altitudini necunoscute până atunci. Aceasta presupunând o tehnică precisă şi rafinată. Geniale sunt cadenţele rossiniene ce unesc tempo şi ritm în slujba atmosferei ce favorizează splendoarea vocală prin formule de canto fiorito.

După ce compune Il turco in Italia şi Sigismondo, iată-l pe Rossini la Napoli în 1815, unde o întâlneşte pe extraordinara mezzosoprană Isabella Colbran, viitoarea lui soţie, protagonista operei sale primită cu entuziasm şi infinite ovaţii, Elisabetta, Regina d’Inghilterra.

Premiera celei mai celebre dintre operele lui Rossini, pe un libret inspirat de Beaumarchais (Le Barbier de Seville) are loc la Teatro Argentina de la Roma în 1816. Opera, compusă în numai 12 zile, după cum aflăm de la însuşi Rossini, având la prima reprezentaţie titlul Almaviva a fost un insucces colosal, organizat de admiratorii rivalului său Giovanni Paisiello, care scrisese o operă pe aceeaşi temă. Asta, pentru ca la cea de a doua reprezentaţie să se producă o uriaşă răsturnare de situaţie, opera lui Rossini căpătând din acel moment titlul Il Barbiere di Siviglia şi cunoscând succesul universal.

Între 1815 şi 1823 Rossini a compus 20 de opere, printre care: Otello, pe aceeaşi temă shakespeariană abordată de Giuseppe Verdi, tratată însă de fiecare dintre ei în registrul propriei genialităţi. Au urmat, între altele, Adelaide di Borgogna, La Gazza ladra, La Cenerentola, Mosè in Egitto, Ricciardo e Zoraide, Bianca e Falliero, La Donna del lago, Ermione, Matilde di Shabran, Zelmira, Semiramide.

Devenit în 1824 director la Théâtre Italien din Paris, celebritatea lui este la apogeu. Compune Il viaggio a Rheims, Le Conte Ory şi, cu Guillaume Tell, pune bazele a ceea ce avea să se numească grand opéra.

Iar în ordinea muzicii sacre, în care Rossini a excelat de asemenea, înălţătoare sunt paginile sale din Petite Messe Solennelle şi Stabat Mater.

Dar numele lui Gioachino Rossini a intrat pentru totdeauna în istoria muzicii universale legat de termenul belcanto, stil ce încununează bravura virtuozistică, expresivitatea şi frumuseţea vocilor. Stil, de altfel, la care au aderat imediat alţi mari compozitori ca Vincenzo Bellini sau Gaetano Donizetti.

Acestea fiind spuse, aş vrea să subliniez faptul că este o circumstanţă absolut extraordinară şi o şansă minunată aceea de-a o avea în scenă în aceste momente pe una dintre marile interprete ale muzicii lui Gioachino Rossini, Doamna Mariana Nicolesco. Încă studentă la Conservatorul Santa Cecilia de la Roma, ea triumfa la cel mai important Concurs de Canto al epocii, Concursul Voci Rossiniane, organizat de Radioteleviziunea Italiană RAI la Milano, - sub bagheta marelui dirijor de tradiţie toscaniniană Armando La Rosa Parodi - interpretând fantastic ariile Tanti affetti din opera La Donna del Lago, Giusto ciel din L’Assedio di Corinto, Bel Raggio lusinghier din Semiramide şi Ah, pietade in tal momento din Ciro in Babilonia, ceea ce avea să-i deschidă larg porţile marilor teatre ale lumii.

Şi destinul a vrut ca ultimele creaţii rossiniene, cântecele din ciclul Péchés de vieillesse - Atelier Nadar să fie interpretate în premieră mondială modernă la Festivalul Rossini de la Pesaro tot de marea noastră artistă, Mariana Nicolesco.

Vom asculta în această seară, aria Ah, pietade in tal momento din opera Ciro in Babilonia, compusă de Rossini în 1812 pe o temă biblică, şi care nu se mai cântase din 1820. Arie pe care, după un secol şi jumătate, a revelat-o în glorie la Concursul Internaţional de Canto Voci Rossiniane, în 1972, tânăra soprană Mariana Nicolesco.

Recitativul dramatic al acestei splendide arii este construit cu fraze melodice în care admirabila vocalitate a sopranei Mariana Nicolesco uimeşte prin forţa unui sunet de mare amploare şi de o incomparabilă frumuseţe timbrală. Frazele eroinei sunt alternate cu intervenţii energice ale orchestrei care, împreună cu grandoarea vocală a sopranei, crează o tensiune de mare efect.

După introducerea orchestrală cu participarea solistică a primei viori, în dialog cu soprana, Mariana Nicolesco abordează cavatina Ah, pietade in tal momento, a cărei linie vocală abundă în ornamente de tipul appoggiaturi, gruppetti, rulade vocale pe valori mici de note, într-un tempo foarte lent, cu frazare de largă respiraţie şi cu magnifice accentuări timbrale, excepţionala sa măiestrie tehnică permiţându-i să menţină un echilibru perfect între sonoritatea amplă, suplă, şi limpezimea timbrală, într-o multitudine de nuanţe expresive, şi asta într-un context virtuozistic de maximă dificultate tehnică.

Cabaletta O Dio dei viventi - susţinută de agilităţi culminând cu expansiuni în registrul acut, admirabil realizate de Mariana Nicolesco - evidenţiază formidabila personalitate a sopranei, în dublă coordonată: dramatică de agilitate şi de agilitate dramatică.

În finalul cabalettei, după un andante de reflexivă cantilenă, urmează un allegro în care Rossini a concentrat toate ornamentele posibile la cel mai înalt grad de dificultate, cărora marea artistă Mariana Nicolesco le conferă un apoteotic final.

MARIANA NICOLESCO - Rossini CIRO IN BABILONIA

În închierea serii, publicul a ascultat în magistrala interpretare a sopranei Mariana Nicolesco, aria Ah, pietade in tal momento și cavatina O Dio dei viventi din opera Ciro in Babilonia de Rossini.

REVISTA MUZICALĂ RADIO, 03.09.2018

MEDITAȚII WAGNERIENE III. Opera filosofică existențială, Die Meistersinger von Nürnberg – Bayreuth 2018.

 

Geniul wagnerian ne oferă un Mesaj de extraordinară forță grație unei rare și profunde relații stabilite între Muzică și Cuvânt admirabil modulată de către raportul permanent echilibrat dintre sunetul orchestral și cel vocal. Starea emotivă profund ancorată în atmosfera muzicală stimulează acea gândire determinantă pentru activarea unui proces meditativ a cărui permanență poate deveni un exercițiu mental și spiritual cotidian de mare însemnătate pentru stabilitatea discernământului și a conștiinței noastre. Așa s-au născut aceste Meditații wagneriene pe care am dorit să le împart cu publicul, mai întâi în cadrul lungilor pauze ale transmisiunilor radiofonice directe de la Bayreuther Festspiele dar și de la Scala din Milano ori Metropolitan Opera din New York, iar de aproape cinci ani și în paginile rubricii mele de Restitutio din Revista Muzicală Radio inițiată și condusă cu un înalt profesionalism de către Sorina Goia, distins muzicolog, prestigios redactor, admirabil producător radiofonic de care sunt legat printr-o splendidă colaborare de aproape un sfert de secol.

Una dintre ideile fundamentale a acestor Meditații wagneriene și pe care le-am accentuat în cadrul precdentelor meditați, este faptul că, în opera wagneriană, sunt abordate în totalitatea dimensiunilor lor cele Patru Taine Divine. Aceste Patru Taine merg perfect la modul complet doar împreună; cea mai mică ezitare a uneia dintre ele va afecta întregul lor sistem. Cele Patru Taine sunt Lumina, Iubirea, Încrederea, Speranța, iar ordinea aceasta nu este întâmplătoare. Lumina susține Iubirea care alimentează Încrederea de la baza Speranței iar pasajul de la una la alta se realizează prin Puritate și Caritate care vor menține unitatea lor absolută. Aceste Patru Taine Divine sunt și filtrele gândirii în urma impactului cu mesajul wagnerian. Totalitatea dimensiunilor lor ne oferă prilejul unei complete explorări ale sufletului omenesc în toate ipostazele și circumstanțele sale existențiale.

Primele Meditații wagneriene publicate în Revista noastră marcau inaugurarea ediției 2015 de la Bayreuther Festspiele cu ”Tristan und Isolde” pe care aveam să o comentez cu admirabila Luminița Arvunescu, Doctor în Muzică, Redactor de prestigiu la Radio România Muzical, minunată prietenă și destoinică parteneră de drum în itinerarii muzicale și artistice de mare însemnătate, așa cum afirmam atunci și cum continui să întăresc în fiecare an odată cu noile experiențe ale colaborărilor noastre.

MEDITAȚII WAGNERIENE I.

Exprimam atunci bucuria aprofundării celor trei coordonate, Wagner - Fizicitate – Spiritualitate, antrenate într-o relație foarte puternică și implicate într-o nouă formă de percepere a realității înconjurătoare; corpul fizic este relaționat corpului informațional direct influențat de fenomenologia muzicală. Iar drama existențială a celor doi protagoniști devenea un rezultat al unei tensiuni contrastante dintre real și virtual, voluntar și involuntar, curaj și teamă.

În 2016, a doua serie de Meditații wagneriene mi-a fost stimulată de o nouă producție cu ”Parsifal”, un ... Mister Scenic Solemn ... ultima capodoperă a creației geniului wagnerian al cărei parcurs în transmisie directă de la Bayreuth l-am făcut tot împreună cu Luminița Arvunescu. Afirmam cu acel prilej că magistrala retorică expresivă muzicală și vocală wagneriană asumă în această capodoperă o grandioasă solemnitate în slujba Misterului Sacru.

MEDITAȚII WAGNERIENE II.

Legătura cuvânt - sunet în universul wagnerian la baza rezolvării integrării celor Patru Taine Divine, devine o temă de gândire și de trăire a vocilor în teatrul cântat. Wagner a fost un avangardist al dramei muzicale. Spiritul său are multiple valențe în perfectă concordanță cu foarte multe exigențe fundamentale ale societății viitorului. Am oferit link-urile primelor două serii de Meditații wagneriene celor ce doresc să le aprofundez sau să le reia înaintea abordării lecturii seriei a treia. Wagner a reușit admirabil universalizarea Relației Sunet - Cuvânt grație fenomenului de Stare Tonală; integrarea contextuală, melodică și armonică, a punctelor de intonație s-a suprapus perfect pe stările afective ale fonemelor de la baza noționistică a cuvintelor; de aici o anumită libertate lexicală mergând chiar până la elaborări originale ulteriori acceptate lingvsitic cel puțin în context metaforic literar. Reușita deplină a mai fost determinată și de faptul că Wagner era deopotrivă autorul libretelor și compozitorul muzicii; în acest context raportul cuvânt-sunet era foarte solid iar dinamica sa perfectă determina unitatea creatoare a capodoperelor sale. Muzica și Cuvântul perfect integrate în totalitatea structurală a operelor determina configurarea simbolistă a ideilor ceea ce oferă condiții imediate de metaforizare socială a personajelor wagneriene și a relațiilor dintre ele. Lectura perceptivă a mesajului wagnerian depinde de o evaluare semiotică a tuturor simbolurilor integrate în procedeele de exprimare. Dincolo de dimensiunea analitică a unei culturii aprofundate profesional sau doar pasionate de meloman, lectura perceptivă a mesajului wagnerian este condiționată de contemplarea meditativă a muzicii în deplinătatea cunoașterii libretului și a izvoarelor sale la un anumit nivel de cultură generală interdisciplinară literară, filosofică, muzicală, vocală, estetică.

Anul acesta, tot alături de Luminița Arvunescu, revin în studiourile radiofonice după doi ani, iar cea de a treia serie de Meditații wagneriene este legată de capodopera ”Die Meistersinger von Nürnberg” (Maeștrii Cântăreți din Nürnberg) compusă de Richard Wagner pe un libret propriu. Wagner a lucrat la această operă între anii 1862 și 1867 și în paralel cu alte opere ale sale; simultaneitatea creativității sale este o caracteristică datorată și faptului că întregul univers wagnerian ideatic, ideologic, muzical, literar, filosofic și chiar sociologic, are un caracter perfect unitar iar mesajele operelor sale converg într-o esență fundamentală chiar dacă provin din direcții foarte diferite. Premiera acestei opere a avut loc în urmă cu un secol și jumătate, la 21 iunie 1868, la Bayerische Staatsoper din München, sub bagheta lui Hans von Bülow, în prezența compozitorului și a regelui Ludwig al II-lea al Bavariei.

Deși exegeții, de-a lungul timpului, au încadrat această operă în genul de comedie muzicală sau operă comică, unica din acest gen în creația wagneriană, eu o consider ... operă filosofică existențială ... chiar dacă există unele scene și momente amuzante iar finalul apoteotic este fericit. Acțiunea operei, plasată la jumătatea secolului al XVI-lea la Nürnberg, oraș imperial și puternic centru renascentist european, are la baza corporația Maeștrilor Cântăreți (Meistersinger) care a existat în realitate și era constituită din artizani de toate categoriile prezente în mare număr printre personajele operei: cizmar (Hans Sachs – bariton), giuvaergiu (Veit Pogner – bas), blănar (Kunz Vogelgesang – tenor), instalator hidraulic (Konrad Nachtigal – bariton), brutar (Fritz Kothner – bariton), turnător (Balthasar Zorn – tenor), droghist (Ulrich Eisslinger – tenor), croitor (Augustin Moser – tenor), săpunar (Hermann Ortel – bas), producător de ciorapi (Hans Schwarz – bas), cazangiu (Hans Foltz – bas); pe lângă aceste personaje, în acțiunea operei mai apar Sixtus Beckmesser (bariton dar care poate fi interpretat și de o anumită voce de tenor secund având o vocalitate de baritenor), funcționar scrib al primăriei, Walther von Stolzing (tenor liric spint), Cavaler de Franken (o regiune din Bavaria), tânăr îndrăgostit de Eva (soprană), fiica lui Veit Pogner giuvaergiul, David (tenor liric), ucenic cizmar al lui Sachs, Magdalena (mezzosoprană), doica Evei, un Paznic de Noapte (bas) și foarte mulți burgheji, femei, artizani din diferite bresle, impunând desfășurării o foarte amplă participare corală.

 

Acești Meistersinger, poeți și muzicieni amatori dar foarte pasionați, erau organizați în adevărate corporații și ajunseseră să elaboreze și să dezvolte anumite reguli de creație și interpretare îmbinând poezia cu muzica și organizând întreceri cu premii prilejuite de sărbătorile mari ale calendarului religios. Condiția literară și muzicală de Meistersinger avea orgine în medievalul Minnesang (minne = dragoste, sang = cântec), preluând anumite reguli ale lor. Regulile lor de creație și interpretare, perpetuate în timp de la o generație la alta au fost studiate minuțios de către Wagner care a realizat o fascinantă reconstrucție a atmosferei renascentiste a orașului Nürnberg și a relațiilor dintre Maeștrii Cântăreți ceea ce conferă un farmec aparte acestei grandioase lucrări. Figura centrală a operei este Hans Sachs (Nürnberg, 5 noiembrie 1494 – Nürnberg, 19 ianuarie 1576), personaj istoric real, poet, dramaturg și Meistersinger (Maestru Cântăreț), adept fidel al Reformei și Învățămintelor lui Martin Luther (1483 – 1546), teolog german, inițiator al reformei protestante. Chiar dacă Școala Maeștrilor Cântăreți avea să fie treptat uitată și ignorată după un secol, Hans Sachs a intrat în istorie drept una dintre cele mai populare figuri ale literaturii germane de la origini și până astăzi. În cadrul acțiunii operei, Hans Sachs, figură unanim respectată de toți membrii comunității, se implică în relațiile dintre personaje și determină decisiv deznodământul favorabil al acțiunii dar fără să abdice de la principiile fundamentale etice și morale grație cărora reputația sa avea o valoare simbol pentru societatea orașului. Numărul mare al personajelor, intensitatea dramturgică și emotivă a relațiilor dintre acestea, specificități și contradicții care domină dialogurile și atitudinile, constituie detalii a căror aprofundare este foarte bine realizată printr-o evaluare bazată pe o atentă cuantificare semiotică a bogățiiei numerice de simboluri și semnificații. Este acea lectură semiotică perceptivă a mesajului wagnerian pe care am dezbătut-o și continui să o fac în aceste meditații wagneriene. În multitudinea acestor relații și raporturi, se distinge pregnant faptul că Wagner crează o antiteză între bătrânul înțelept Hans Sachs și tânărul cavaler Walther von Stolzing, pe de o parte, și antipaticul conformist Sixtus Beckmesser. Este de fapt vechea înțelepciune solidă a tradiției care favorizează integrarea noului întru îmbogățirea evolutivă a bunăstării sociale și a stabilității bazate pe dragostea curată și adevărată. În același timp, robusta soliditate filosofică a lui Sachs intră într-un sarcastic conflict cu Beckmesser ce reprezintă cateogoria socială aflată în afara mecanismului concret social al producerii valorilor bunăstării sociale; acest personaj ilustrează aroganța prepotentă, îndrăzneala absurdă a unor pretenții nejustificate și cinic orientate spre ignorarea principiilor și pervertirea criteriilor axiologice mergând până la intenția forțatei pângăriri a celui mai curat și nobil sentiment care este dragostea. Grupul Maeștrilor Cântăreți reuniți solidari în jurul lui Sachs se află într-o perfectă concordanță fiind reuniți prin demnitatea muncii lor oferite societății și de prestigiul conștiinței proprii conferită de cultura și pasiunea pentru poezie și muzică prin care se ridică la înălțimea celor mai trainice și nobile valori etice și morale ale vieții; condiția de artizan este perfect armonizată cu cea de maestru cântăreț al poeziei și muzicii integrate în demnitatea solidă a propriei personalități. Această demnitate este condiția și, în final, proba pe care cavalerul Walther trebuie să o treacă pentru a merita cu adevărat dragostea iubitei sale Eva în deplină sintonie de accepțiune atât a familiei cât și a societății. Reiese din această desfășurare cât de importantă este apartenența identitară la comunitatea socială prin confirmarea auetntică a condiției etice, morale, profesionale și spirituale care asigură garanția onorabilității și respectului. La vremea sa, prin această capodoperă, Wagner reactualiza simbolul idal al spiritului de la baza Artei Sacre Germane ca element de coeziune națională în măsură de ase confirma mai puternic de cât însăși autoritatea de stat a societății, astăzi, consider că preceptele literrare și muzicale ale acestei opere simbolizează armonizarea categoriilor sociale prin cultură și bucuria exercitării ei cât mai activ și mai sensibil. Apreciez cât se poate de necesară această filtrare semiotică a simbolului de cultură și artă mai ales în vremurile pe care le trăim și în care cultura, arta, valorile etice și morale sunt foarte amenințate dacă nu, în anumite contexte și situații, chiar anihilate. Un popor fără cultură și spiritualitate riscă să devină o populație foarte vulnerabilă în fața multitudinii de tendințe a căror incidență se orientează și se manifestă pregnant în defavoarea sa. Dezvoltarea științifică și tehnologică a ultimelor decenii a favorizat o evoluție dinamică a societății și a capacității de deplasare a oamenilor în cofnruntare cu noi experiențe și culturi diverse față de cea originală a educației lor. Aceste schimburi valorice au favorizat o anumită stare socială pe care o trăim astăzi și care este definită prin conceptul de ... globalizare ... Acest proces social are foarte multe avantaje și aduce noi aspecte inteesante și chiar necesare în viața noastră. Globalizarea însă nu trebuie să anuleze identitatea tradițională bazată pe spiritualitate, cultură și specificitate economică socială. Mesajul pilduitor pentru contemporaneitate al capodoperei Die Meistersinger von Nürnberg ne ilustrează că procesul de globalizare nu trebuie să aducă o anihilare identitară a tradițiilor ci o armonizare eficientă a acestora în deplina reciprocitate a demnității culturale, economice, spirituale caracteristice fiecărei zone geografice. Conviețuirea nu înseamnă victoria prepotentă a celui mai puternic în aparență asupra celui mai slab care, în realitate, este doar dezorientat. Iar această dezorientare provine de la slăbirea demnității prin anihilarea culturală, economică și spirituală. Revoluționarul Wagner de acum un secol și jumătate continuă să ne ofere universala lui valabilitate cu condiția să îl decodificăm și să îl aplicăm corect folosind logica perfect corelată cu bunul simț în slujba unei rațiuni solide a cărei suprastructură să confirme discernământul social suprem orientat spre bunăstare, demnitate și prestigiu pentru toate categoriile de oameni perfect integrați în mecanismul economic financiar al societății asemenea ... Corporației Maeștrilor Cântăreți. În acest context de idei, am considerat că Die Meistersinger von Nürnberg, considerată comedie muzicală sau operă comică, este de fapt o ... operă filosofică existențială ... 

Sub aspectul procedural al creativității muzicale și vocale, Wagner aplică o manieră originală evolutivă unor elemente operistice tradiționale cum ar fi monologurile, corurile, momentele de ansamblu de tip concertato; la momentul compunerii acestei opere, el stăpânea perfect procedeele muzicale și vocale dramatice și lirice, intimiste și elocvente, solistice și de ansamblu. Lucrând la această operă, Wagner a realizat o ... expansiune melodică a leitmotivelor ... cu o extrarodinară măiestrie grație căreia a reușit să integreze în structura muzicală a lucrării linii melodice foarte lungi și admirabil relaționate și perpetuate în cadrul desfășurării dramaturgice. Farmecul acestor lungi linii melodice este asigurat tocmai prin universalizarea Relației Sunet - Cuvânt grație fenomenului de Stare Tonală și prin integrarea contextuală, melodică și armonică, a punctelor de intonație perfect suprapuse pe stările afective ale fonemelor de la baza noționistică a cuvintelor așa cum am menționat la începutul acestor meditații wagneriene.

Datorită acestor aspecte unice de măiestrie creativă muzicală performanța componistică ne oferă unicitatea recitativului wagnerian în deplină continuitate și alternanță cu monologul de variate dimensiuni prin balansul dintre cantabilitatea recitată și recitația cantabilă. Acest splendid balans este realizat prin atmosfera tonală ca parametru estetic dominant ce determină dozajul la nivel de sonoritate și timbralitate atât în orchestră cât și la voci sub semnul unei uluitoare simbioze muzicale. Modulațiile agogice pe care dirijorul trebuie să le aplice în funcție de aprofundata sa cunoaștere aplicată vocilor și instrumentiștilor cu care colaborează prilejuiesc o prestigioasă desfășurare a celor două principii – dilatatio și diminutio – într-o dialectică absolut unică în Wagner și care stimulează benefic doar pe acei ... vocaliști ... foarte bine pregătiți, în măsură se confirme ca ... mari artiști ... Wagner, în timpul repetițiilor, spunea artiștilor: ”Concentrați-vă pe notele mici iar cele mari vor veni de la sine! Înțelegeți ceea ce spuneți, puneți suflet!”. Această concentrare pe notele mici favorizând execuția celor mari respectiv cu durate lungi, viza tocmai dialectica funcțională a celor două principii – dilatatio și diminutio – pentru asigurarea cursivității muzicale în deplină corelație cu coerența literară a frazărilor cântate. Prin aceasta, Wagner îndemna și stimula dezvoltarea automatismul reflexelor muzicale și metroritmice la baza condițiilor tehnice vocale aplicate specific rolului dar și a celor scenice strict determinate de grandioasa desfășurare muzicală.

În aceste condiții, semiotica regizorală trebuie să considere perfect semiotica muzicală. Orice încercare de modernizare prin care concepția teatrală comportă grave abateri de la specificul muzical și literar al libretului, se va solda dezastruos în detrimentul autenticității mesajului wagnerian. Regizorul unei opere wagneriene este obligat să posede acea cultură informativă și formativă muzicală, estetică și literară pentru a fi în stare să slujească mesajul wagnerian. Iar interpreților wagnerieni, dincolo de condiția tehnică și estetică a vocalității de perfectă orientare stilistică, le este indispensabilă parcurgerea lentă și atentă a unor etape de asimilare, exersare și aplicare a impostației wagneriene pentru respectivele roluri fără de care nu ar putea avea acea rezistență solicitată de grandioasele opere wagneriene. În caz contrar, totul se va solda cu un lamentabil eșec așa cum foarte des se constată astăzi în interpretările wagneriene atât în lumea largă cât și la Bayreuther Festspiele din păcate! Este foarte adevărat că artiștii contemporani sunt foarte influențați în pregătirea lor de mersul social, de ritmul frenetic al vieții care au schimbat atitudinea față de studiu, de didactică, de pasiunea personală iar consecința este reprezentată de un efect minimalist asupra esteticii și a stilului cu penalizarea autenticității mesajului wagnerian devenit vulnerabil prin incompleta măsură a elaborării sale.

La un secol și jumătate de la premiera absolută și la o jumătate de mileniu de la apogeul epocii lui Hans Sachs, ”Die Meistersinger von Nürnberg” (Maeștrii Cântăreți din Nürnberg) ne oferă prilejul unor meditații în ale căror profunzimi putem găsi rezolvări valoroase ale multor aspecte de viață contemporană ceea ce vine să confirme încă o dată universalitatea trainică a Mesajului Wagnerian.

Revista Muzicală Radio, 23.07.2018