În urmă cu o jumătate de veac, miercuri 8 mai 1968, în istoria Operetei din România avea loc un eveniment care marca începutul unei noi perioade evolutive atât pentru artiști cât și pentru public. La Teatrul de Stat de Operetă din București, astăzi Teatrul Național de Operetă și Musical Ion Dacian, avea loc premiera capodoperei MY FAIR LADY de Frederik Loewe pe un libret de Alan Jay Lerner după piesa PYGMALION de Bernard Shaw.
Versiunea românească a libretului fusese realizată de Nicușor Constantinescu și Vasile Timuș.
În regia lui Ion Dacian, se reuniseră Liviu Cavassi (dirijor), Constantin Rădulescu și Florin Sămărăscu (maeștri de cor), Arh.Ștefan Norris (decoruri), Elena Agapie – Stancu (costume).
Pentru coregrafie și mișcare scenică fusese invitat coregraful Michel Boyle (Anglia). În distribuția premierei au evoluat în memorabile creații interpretative personalități artistice excepționale ale epocii: Ion Dacian (Henry Higgins), Cleopatra Melidoneanu (Eliza Doolittle), George Groner (Colonelul Pickering), Nae Roman (Adolf Doolittle), Constantin Drăghici (Freddy Eynsford-Hill), Tamara Buciuceanu (Mrs. Pearce), Denise Vrancea (Doamna Higgins), Mia Chirilescu (Doamna Eynsford-Hill), Dușan Bugarin (Harry), Nelu Marinescu (Jamie), Gabriel Gheorghiu (Karpatini), Dia Panaitescu (Regina), Ion Dinu (Prințul moștenitor), Petre Petrov (Cârciumarul), Eugen Savopol (Omul din Selsey), Mihail Popescu (Omul din Hoxton), Petre Teodoru (Bixtander), Ștefan Teodoriu (Un locatar irascibil), Ștefan Glodariu (Lord Boxington), Corina Bărbulescu (Doamna Hopkins). În alte roluri apăreau Mioara Adam, Cornelia Teodoru, Elena Paraschivescu, Aurel Grămescu, Paul Obogeanu, Cristian Fridlovski, Decebal Celea, Ion Slasomeanu; erau artiști ai corului, cântăreți cu voci bine cultivate și talent artistic care apăreau în rolurile secundare, apariții caracterizate de momente interesante în care portretele lor completau foarte bine dramaturgia acțiunii. Solistele balerine Elena Teodorescu, Maria Mitrache, Cristina Dan, Lanseta Pop, Inge Statnic, Anca Alexandrescu, Luiza Stedili, Stela Crișan și soliștii balerini Victor Vlase, Valeriu Tarna, Ion Sasu, Constantin Plitos, Florin Scarlat, Mircea Balea, se aflau în fruntea unui imens ansamblu de balet care împreună cu corul confereau grandoare scenelor de ansamblu. Pregătirea muzicală fusese asigurată de doi muzicieni impecabili precum Theodor Sibiceanu și Marin Voicu secondați de excelenții corepetitori Alexandru Răznovanu și Constantin Simionescu. La coorodonarea integrării ansambluli de balet colaborau asistenții de coregrafie Malu Iosif și Andreea Constantinescu. Miriam Rozsa era asistentă de costume. Pregătirea întregului mecanism de integrare scenică a soliștilor, coriștilor și balerinilor pe parcursul numeroaselor scene era asigurată de un serviciu de regizorat al cărui șef era Gheorghe Coman colaborând cu regizorii tehnici Gheorghe Pufulete, Aurel Stroe, Mircea Munteanu și Victor Marinescu, iar șeful producției era Virgiliu Ștefănescu. Programul de sală pe care îl păstrez în arhiva mea, continuă cu aproape treizeci de nume ale șefilor de compartimente de la numerosaele sectoare tehnice ale teatrului. Am dorit să omagiez aceste nume în totalitatea evocărilor programului de sală deoarece sunt oameni de valoare care, prin contribuția muncii lor pasionate, au dat viață unei perioade extrem de bogate a Teatrului de Operetă din România. I-am cunoscut personal pe toți iar cu unii am devenit bun prieten în timp. A le menționa numele în această evocare este, pentru mine, o … Datorie de Onoare … peste timp. Ion Dacian care era și directorul teatrului, se îngrijea minuțios de toate detaliile activității dorind ca fiecare colaborator să aibe bucuria de a-și vedea numele pe programele de sală.
Stagiunea 1967/1968 se deschisese cu o nouă montare a operetei ANNA LUGOJANA de Filaret Barbu în regia lui Ion Cojar, sub conducerea muzicală a lui Gherase Dendrino, având ca interpreți pe Adriana Codreanu, Nicolae Țăranu, Anton Negoițescu, Vali Niculescu, Toni Buiacici, Maria Wauwrina, Ștefan Glodariu. La 10 decembrie 1967, avea loc o altă premieră de mare succes cu CONTESA MARITZA de Kalman în regia lui Nicușor Constantinescu, sub conducerea muzicală a lui Constantin Rădulescu, având ca interpreți în rolurile principale pe Ion Dacian, Valeria Rădulescu, Marica Munteanu, Bimbo Mărculescu, Lidia Popescu, Tamara Buciuceanu, Denise Vrancea, George Groner, Tiberiu Simionescu. Iar după cinci luni, premiera cu MY FAIR LADY de Loewe. Se lucra intens și simultan deoarece pregătirile pentru fiecare premieră se desfășurau pe o perioadă de 6 până la 8 și chiar 10 luni. În fiecare stagiune aveau loc câte trei sau chiar patru premiere. În repertoriul stagiunii se aflau 20 – 25 de titluri dintre care 10 – 12 foarte frecvent programate astfel că în fiecare săptămână (luni era zi de … relache) erau programate opt spectacole (duminica erau trei spectacole, la ora 10,30, la 15 și seara). O dată pe săptămână se făceau deplasări la Giurgiu, Oltenița, Ploiești, Buzău, Târgoviște, Pitești, unde se mergea cu autocare și camioane pentru decoruri, oferind publicului câte două reprezentații ale unei operete cu două garnituri de artiști. Opereta avea un public numeros care urmărea viața teatrului și venea să vadă toate distribuțiile rolurilor.
În acest context artistic al teatrului a avut loc marele eveniment al premierei cu MY FAIR LADY. Era primul musical care se reprezenta pe o scenă în România la doisprezece ani de la premiera sa absolută dela 15 martie 1956 la Mark Helinger Theatre din New York și la patru ani de la filmul realizat în 1964 de către producătorul Jack Warner în care, sub regia lui George Cukor, evoluau în rolurile principale Rex Harrison (Henry Higgins) și Audrey Hepburn (Eliza Doolittle a cărei parte cântată era asigurată de Marni Nixon).
Musical-ul este un gen de reprezentație teatrală bazat pe cânt, proză și dans care a luat naștere în America la jumătatea secolului al XIX-lea; exgeții iau ca reper pentru localizarea istorică a nașterii acestui gen data de 12 septembrie 1866 când a avut loc premiera absolută a lucrării Cocoșatul negru la New York; acesta ar fi primul gen de comedie cu muzică originală aplicată unui libret original și dans. Spre sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, genul de musical continua să evolueze dar fără o dezvoltare anume care să-i permită un salt calitativ și impunerea în cadrul categoriilor teatrale muzicale acceptate; aceste considerații pe care le-am cules bibliografic au fost formulate ulterior când musical-ul a luat amploare ca gen. Putem spune că musical-ul s-a cristalizat și a căpătat o anumită anvergură abia în perioada 1940 – 1960 considerată epoca de a aur a sa datorită unor premiere devenite evenimente artistice de mare consistență pentru afirmarea plenară a genului de musical; dintre aceste evenimente aș cita OKLAHOMA de Rodgers și Hammerstein (31 martie 1943), KISS ME KATE de Porter (1948), MY FAIR LADY de Loewe (15 martie 1956, în versiune cinematografică în 1964), WEST SIDE STORY de Bernstein (26 septembrie 1957, în versiune cinematografică în 1961). Istoria a confirmat că MY FAIR LADY a reprezentat momentul cel mai glorios al genului de musical al cărui succes a fost masiv amplificat de filmul ulterior prin care a fost răspândit în toată lumea stimulând dorința realizatorilor de a fi reprezentat și în teatrele de operetă care își începeau o nouă epocă prin integrarea repertorială a genului de musical.
Compozitorul Frederik Loewe (Berlin, 10 iunie 1901 – Palms Springs, 14 februarie 1988) s-a născut la Berlin, petrecând însă copilăria la Viena, unde părinții săi erau artiști deoperetă; tatăl său făcuse parte din distribuțiile a două premiere absolute de operetă: VĂDUVA VESELĂ de Lehar (30 decembrie 1905) și SOLDATUL DE CIOCOLATĂ de Oscar Straus pe un libret din piesa omonimă de … George Bernard Shaw … dramaturgul a cărei alte piese, PYGMALION, avea să devină peste o jumătate de secol, capodopera … MY FAIR LADY … a viitorului compozitor Frederik Loewe. Crescut și educat în mediul artistic al operetei, copilul Frederik a început să dovedească serioase aptitudini muzicale iar primele studii de pian i-au stimulat înclinații către compoziție. După copilăria petrecută la Viena, familia s-a mutat la Berlin unde Loewe este elevul lui Ferruccio Busoni, pianist, compozitor și profesor italian naturalizat în Germania și care a activat mulți ani ca profesor la Berlin. Primele afirmări artistice, îl lansează pe Loewe ca pianist apărând chiar de la vârsta de 13 ani ca solist al Orchestrei Simfonice din Berlin; începe să fie atras din ce în ce mai mult de compoziție iar la 15 ani obține un anumit renume și în acest sens publicând cântece, romanțe, valsuri. După diverse peregrinări ale familiei, va reveni la Berlin ca să studieze compoziția la Hochschule für Musik cu renumitul compozitor și profesor Emil Nikolaus von Reznicek. În anul 1924, Frederik Loewe pleacă în America din dorința unei afirmări pentru care avea să sufere înfrângeri și eșecuri vreme de peste … trei decenii … Compune o serie de musical-uri care însă nu au succes nici de public și nici de presă. Ajunsese la un pas de o foarte puternică depresiune. Se împrietenise cu Alan Jay Lerner (New York, 31 august 1918 – New York, 14 iunie 1986) textier și scenarist american, distins în cariera sa de trei ori cu Premiul Oscar, de trei ori cu Premiul Tony Award și de două ori cu premiul Golden Globe). Cei doi prieteni erau foarte îngrijorați de faptul că așteptau … marele succes … cam de prea mult timp. Într-o noapte târzie, Lerner telefonează lui Loewe care, trezit brusc din somn, nu se arată prea interesat de faptul că prietenul lui fusese în seara aceea la o piesă de teatru și chiar îl cam repede. Dar Lerner îl întrerupe, îi spune să se îmbrace, să facă o cafea, pentru că în câteva minute va sosi la el acasă și închide telefonul. După câteva minute, Lerner sună la ușa lui Loewe care deschide și avea deja cafeaua gata fiind curios ce va auzi de la bunul lui prieten.
Acesta îi spune că a fost la teatru și că văzuse PYGMALION de George Bernard Shaw (Dublin, 26 iulie 1856 – Ayot St Lawrence, 2 noiembrie 1950). Lerner scoate niște foi unde, în timpul spectacolului, notase idei pentru elaborarea unui libret destinat unui musical pe care să-l compună prietenul său. Loewe rămâne pe gânduri, ia cafeaua, se așează la pian și, pe măsură ce prietenul lui își desfășoară expunerea, el, pornind de la starea emotivă a unor acorduri, ajunge să … ”deseneze” … melodic portretele personajelor și relațiile dintre ele. Lerner îi spune că dorește fidelitate față de piesa lui Shaw și că muzica va completa figurile personajelor și relațiile dintre ele, inevitabil esențializate în desfășurarea unui spectacol cu proză, cânt, dans, lirism, comedie și … lovituri de teatru; cei doi însă au convenit să păstreze echilibrul unității dramaturgice și profilul caracterial și relațional al personajelor așa cum dorise George Bernard Shaw în această piesă a cărei premieră absolută avusese loc în anul 1912 și, după care, s-a realizat o transpunere cinematografică în anul 1938 de către producătorul Gabriel Pascal pe un scenariu elaborat de însuși autorul piesei și cu o muzică scrisă de compozitorul Arthur Honegger.
Lerner îl convinsese pe Loewe să păstreze echilibrul unitar al dramaturgiei lui Shaw care era un continuator al lui Henrik Ibsen (1828 – 1896). Autor dramatic foarte prolific, George Bernard Shaw avea să primească în 1925 Premiul Nobel pentru Literatură cu următoarea motivație: pentru lucrările sale pline de idealism și umanitate a căror satiră stimulantă este adesea impregnată cu o poeticitate de o deosebită frumusețe. Lerner cu libretul și Loewe cu muzica au mers exact pe aceste repere ale teatrului lui Shaw plenar manifestate în respectiva piesă: idealism, umanitate, satiră, poeticitate și … frumusețe! În trei săptămâni partitura a fost terminată! Loewe a compus o muzică de un farmec aparte, pornind de la o bază a operetei clasice în a cărei atmosferă crescuse la Viena, și pe care edificase cu o genială fantezie creatoare un modernism melodic și armonic în deplină concordanță cu teatralitatea genului de musical. Era pentru prima dată când un musical nu avea la bază un libret original, inventat pentru muzică, ci pornea de la un text consacrat așa cum era piesa lui Shaw. Un an mai târziu de la acest mare succes care avea să fie musical-ul lui Loewe și Lerner, marele compozitor și dirijor Leonard Bernstein avea să compună capodopera sa WEST SIDE STORY care era o inspirație modernizată a lui ROMEO ȘI JULIETA de Shakespeare.
Premiera absolută de la 15 martie 1956, pe scenă la Mark Helinger Theatre (un fost complex de teatru și cinema din Broadway) din New York a avut un succes răsunător făcând din MY FAIR LADY primul mare musical din istorie; compozitorul său intra în galeria marilor autori ai genului precum Cole Porter, George Gershwin, Irving Berlin, Jrome Kern, Richard Rodgers, Lorenz Hart, Oscar Hammerstein.
Ion Dacian (Sascîz, 11 octombrie 1911 – București, 8 decembrie 1981) era o personalitate extraordinară așa cum l-am aprofundat și comemorat în studiul istoric, muzicologic și artistic pe care i l-am dedicat în paginile acestei reviste.
https://poenmuzicologie.blogspot.com/2014/11/ion-dacian-cavaler-al-timpului-dominand.html
Format la Facultatea de Drept din Cluj (1929 – 1933) obţinând şi un Doctorat în Drept (1935) cu tema „Valoarea socială a presei” dar şi la Conservatorul de Muzică tot din Cluj (1930 – 1934), Ion Dacian consacrase Binomul Drept – Muzică în slujba Artei Lirice atât în Operă dar mai ales în Operetă. Vorbea şi cânta în zece limbi. Avea o cultură complexă şi profundă în foarte multe domenii de artă, literatură, filosofie şi chiar știință. Violonist, pianist, poet chiar (autor de texte, librete și traducător de librete străine), artist liric care proclamase cu rafinament o foarte singulară voce de … baritenor … în care se regăseau acutele energice tenorale dar și profunzimea gravă baritonală admirabil impostată în declamația teatrală atât pe scenă cât și în viață. Gândirea sa perfect organizată îl proiectase de foarte tânăr în regie realizând montări extraordinare; și aceiași gândire desăvârșită făcuse din el un mare manager fiind director al Teatrului de Operetă din București din anul 1963 până în anul 1971. Exact la jumătatea arcului de timp a directoratului său, avea să-și lege numele de o realizare epocală în istoria operetei române prin premiera musical-ului MY FAIR LADY.
Maestrul care voiaja și avea posibilitatea să se informeze despre mersul operetei și al musical-ului în lume, aflase despre succesul de la New York din 1956; pentru România însă era prea devreme pentru un astfel de eveniment care nu ar fi fost acceptat într-o societate puternic impregnată de stalinismul sovietic persistent chiar și după moartea lui Stalin. Piesa lui George Bernard Shaw se jucase în România în perioada interbelică dar și după 1947. Pentru acest musical, Ion Dacian avea să mai aștepte ceva timp pentru ca în timpul anului 1966 să înceapă niște demersuri către autoritățile culturale ale vremii. De-a lungul anilor, pe măsură ce Maestrul mi-a oferit o generoasă prietenie ce se consolida cu fiecare an din ce în ce mai mult, am avut acces la confidențele sale legate de strategia prin care reușise să convingă autoritățile comuniste să aprobe și să acorde fondurile necesare pentru montarea acestui musical invitând de la Londra pe coregraful Michel Boyle pentru coregrafie și mișcare scenică dar și pentru superviziunea calibrării atmosferei autentic londoneze din desfășurare. Practic Maestrul, în întâlnirile sale cu autoritățile, a pledat în favoarea faptului că Bernard Shaw fusese un simpatizant ideologic de stânga și chiar făcuse un voiaj în anii 1935 – 1936 în URSS unde îl cunoscuse pe Stalin. În acest fel, în pledoaria Maestrului, accentul a căzut pe relativitatea originii sociale și pe faptul că o … florăreasă … foarte bine instruită poate trece drept o … Lady … chiar și în fața Reginei Angliei! … Când îmi povestea aceste lucruri, Maestrul avea un zâmbet care aureola umorul fin, încărcat de subtilitatea rafinamentului cu care știa să jongleze ideatic și … ideologic … în orice compartiment de artă și cultură în societate. De mic copil am fost fascinat de personalitatea lui și pot spune că am crescut contemplându-l și aprofundându-l din ce în ce mai mult, fiindu-i aproape din ce în ce mai mult, la telefon, personal, frecvent și ...chiar și cu două ore înaintea marii sale plecării de pe această lume … Ion Dacian era un Maestru al pledoariei artistic declamate cu accentuarea expresivă a sublinierilor importante într-un discurs. Nuanțase și faptul că pe programele de sală va figura mențiunea că acest musical este după lui Bernard Shaw și după filmul lui Gabriel Pascal din anul 1938 supervizionat în scenariu și desfășurări de autorul piesei. Realizarea acestei mari producții a mai fost favorizată și de faptul că în anul 1965 începuse o anumită destindere dar care, din păcate, avea să dureze doar cinci ani; însă în acești cinci ani, Ion Dacian a desfășurat din plin niște programe extraordinare cu premiere importante și turnee artistice în Europa pe durate de câte trei luni fiecare. Deci, într-o bună zi, la teatru, a anunțat colectivul că va începe pregătirea pentru acest eveniment. Maestrul studiase partitura îndelung așa cum obișnuia să facă de fiecare dată pentru o nouă premieră. Unul din principiile sale aplicate mai ales atunci când era și regizorul producției era acela de a se gândi întimpul studiului partiturii cui sunt potrivite respectivele roluri. Pentru această capodoperă rolurile erau … douăzeci … dintre care de o anumită anvergură … zece … iar în cadrul acestora, cuplul dominant era Profesorul Henry Higgins alias Pygmalion și … creatura sa Eliza Doolittle alias Galathea ...
Maestrul aprofundase în detaliu toate momentele muzicale și teatrale ale personajului său (Higgins), ale celorlalte personaje, dar mai ales al … Elizei … virtualizând în universul mentalității sale creatoare o figură artistică precisă în persoana sopranei … Cleopatra Melidoneanu … personalitate artistică de mare valoare și prestigiu care se impusese în primele sale șase stagiuni de la debutul absolut în rolul Wanda de la premiera operetei ROSE MARIE de Friml la 2 martie 1962. Am dedicat acestei mari artiste un amplu studiu biografic, muzicologic, estetic și afectiv în paginile revistei.
https://poenmuzicologie.blogspot.com/2016/10/cleopatra-melidoneanu-vise-ale-lumii.html
Nimic nu este întâmplător! Debutul în operetă al sopranei Cleopatra Melidoneanu a fost într-o operetă prezentată la 2 septembrie 1924, pe Broadway, cu mare succes. ROSE MARIE avea să fie acea operetă care să marcheze o tranziție de la opereta clasică la musical și, datorită filmului realizat în 1936, devenise și un prilej de meditație și inspirație pentru compozitorii noului gen de spectacol. Iar după șase ani de splendide experiențe artistice și magnifice succese la public, Cleopatra Melidoneanu avea să dea viață unui personaj extrem de iubit de public precum Eliza Doolittle alături de un magnific Pygmalion întruchipat de Ion Dacian. Maestrul era deja un afirmat … Pygmalion … grație regiilor sale anterioare prin care a șlefuit talentul și personalitatea artiștilor teatrului, personalități care, deveneau, treptat, vedete apreciate de public. Pe lângă spectacolele în care cântau împreună, Cleopatra Melidoneanu colabora cu regizorul Ion Dacian pentru a patra oară după PAGANINI de Lehar (1962), PRINȚESA CIRCULUI de Kalman (1964) și SÂNGE VIENEZ de Strauss (1967).
Rolul Eliza punea niște probleme de mare complexitate teatrală desfășurându-se de la comedie până la dramatism și trecând printr-o multitudine de stări psihologice care marcau transformarea personajului său rapid de la ...florăreasa rebelă … la acea … Lady fermecătoare … care încântase întreaga asistență de la palat inclusiv pe Regină și prințul moștenitor; partitura era de asemenea foarte diferită de cea a personajelor abordate până atunci. Am analizat în studiul publicat faptul că primadonna Cleopatra Melidoneanu avea o superbă voce de soprană Falcon ceea ce o avantaja mult în țesătura vocală a acestui rol unde trebuia să concilieze cântul cu proza într-o dinamică mult mai alertă de cât în opereta clasică.
Ion Dacian a fost un Pygmalion vizionar încă de la studiul partiturii. De ce spun asta? Pentru rolul Eliza Doolittle, s-au ivit unele divergențe: coregraful Michel Boyle întrevedea două artiste din teatru iar Ion Dacian era foarte sceptic; mulți din teatru se mirau chiar întrucât manifestau o înclinație asupra opiniilor britanicului considerat un mai profund cunoscător al atmosferei și tipologiei umane londoneze. Maestrul Ion Dacian s-a dovedit a fi, la propriu și la figurat, un genial … Pygmalion … și, prin autoritatea sa întărită de expunerea rațională și argumentată a unor criterii artistice imbatabile ilustrate cu legendarul surâs al calmului său suveran, a rostit sentința opțiunii sale pentru rol: Cleopatra Melidoneanu.
Mulți au fost mirați deoarece rolul solicită multă mișcare și
comedie iar acestea erau aspecte considerate a fi caracteristice unei
subrete în timp ce Melidoneanu era o primadonna de profund lirism și
cu un farmec perfect corespunzător ipostazelor poetice de intensă
emotivitate. Cu toate acestea, lumea știa că geniul lui Dacian
trebuie să vadă adevărul și cu toții au început să mediteze și
să observe desfășurările pentru a descoperi fațetele acestui …
adevăr … pe care, inițial, l-a sesizat doar Maestrul … Primul
care s-a convins a fost marele actor Nae
Roman
care intepreta rolul lui Adolph Doolittle, tatăl Elizei și …
luându-și rolul de tată în serios … o încuraja pe Mimi
– Eliza
din tot sufletul. Pe parcursul repetițiilor, treptat, toți artiștii
teatrului și întreg ansamblul coral și coregrafic, și însăși
Cleopatra Melidoneanu, și-au dat seama că alegerea Maestrului
Dacian a fost extraordinară. Nae Roman avea un extraordinar simț al rolurilor și al actorilor și de aceea era în perfectă sintonie cu Ion Dacian în toate producțiile în care au colaborat. Publicul, criticii și artiștii au confirmat că Nae Roman a realizat personajul Adolf Doolittle mai spectacular și mai convingător de cât Stanley Holloway din celelebrul film al lui George Cukor.
Premiera a reprezentat un succes triumfal. Ion Dacian a realizat o creație magistrală în rolul lui Higgins iar Cleopatra Melidoneanu, în cea de a șaptea stagiune a carierei sale, cu experiența celor nouă roluri interpretate intens și cu succes până atunci, a realizat o capodoperă artistică, vocală, teatrală, nuanțând cu umor scenele de comedie, subliniind cu poezia lirismului său momentele intens dramatice, alternând cantabilitatea cu o teatralitate splendidă și creând un personaj al cărui farmec a consacrat-o definitiv la cotele maxime ale potențialului său artistic. Cleopatra Melidoneanu, la acel moment al carierei, se lansa ca o vedetă carismatică a genului de operetă dar și de musical iar publicul o răsplătea cu dragoste și admirație.
Ion Dacian a elaborat interpretarea până la cele mai minuțioase detalii începând cu inflexiunile sonore și timbrale ale glasului său legendar și până la mișcarea scenică detaliată la nivel de precizie a privirilor și clipire a ochilor.
Eram fascinat de personalitatea acestui profesor de fonetică în stare să distingă originea oamenilor după vocea lor și capabil să educe o florăreasă până la a o face să se comporte ca o autentică Lady și să rămână la acea condiție dobândită.
Personalitatea lui Ion Dacian în acest rol a avut un impact foarte puternic asupra mea care, manifestam de mic copil o înclinație către vocile oamenilor și o totală lipsă de memorie vizuală, stare care mă predispunea în drumul meu către cercetarea vocală și pentru care Maestrul Ion Dacian m-a încurajat enorm și îmi oferea cu genrozitate întreaga sa experiență atunci când îi puneam întrebări; se instaurase un dialog care a început încă de pe vremea când eram elev (la 8 mai 1968 terminam clasa a cincea) și care … continuă și astăzi … grație retrărilor prilejuite de … memoria mea afectivă dar și … efectivă …
Am asistat la unele repetiții și am fost în sală la zeci și zeci de reprezentații urmărind cu totală concentrare cuplul Ion Dacian – Cleopatra Melidoneanu dar și pe ceilalți artiști care realizau niște personaje extraordinare. Însă fascinația mea era stimulată de relația dintre Maestru și Eliza și de momentele care marcau evolutiv atât transformarea fetei cât și încărcătura afectivă a relației Profesor – Discipolă. La 5 mai 1968 a avut loc o avanpremieră cu public reprezentat de artiștii și echipele tehnice ale teatrului cu familiile lor și prietenii, iar miercuri 8 mai 1968, odată cu premiera pentru public și critică, demara această capodoperă teatrală și muzicală care avea să țină afișul timp de … trei decenii și jumătate …
De-a lungul timpului, în rolul Profesorului Henry Higgins s-au afirmat Nicolae Ionescu-Dodo, Elizeu Simulescu, Emil Pinghiriac iar în rolul Eliza admirabila subretă Constanța Câmpeanu care oferea alte unghiuri teatrale și vocale pentru personaj.
În rolul Freddy s-au mai afirmat Eugen Fânățeanu, Eugen Savopol, Alexandru Ioniță, Dumitru Trandafir; rolul Colonelului Pickering, după retragerea lui George Groner, a fost abordat de Tiberiu Simionescu care preluase și funcția de regizor al spectacolului după retragerea Maestrului Ion Dacian. În rolul Mrs. Pearce realizat la premieră de Tamara Buciuceanu, s-au mai afirmat cu mare succes Lya Turowski și Mia Chirilescu. Doamna Higgins, mama profesorului, era un rol de mare prestanță admirabil realizat de Denise Vrancea care, după trei stagiuni se pensionase pe motive medicale; rolul rămăsese descoperit fapt care punea în pericol continuitatea programării acestei capodopere. La începutul stagiunii 1971/1972, era imposibil de oferit cuiva acest rol; primadonnele teatrului aflate la vârste diferite, unele mai tinere, altele … mai puțin ... mai ales acestea din urmă nu vroiau să abordeze un rol de proză unde nu aveau de cântat deși aveau de … jucat … și încă frumos și chiar spectacular. Dar cum să abordeze ele un rol în care trebuiau să fie … mama lui Higgins … Ion Dacian? Salvarea a avenit prin entuziasmul și umorul sopranei Adriana Codreanu care, la cei 36 de ani ai săi, a spus: Voi lua eu acest rol! Și toată lumea s-a mirat inclusiv Maestrul. Dar deja în timpul foarte scurt al repetițiilor, s-au convins că Adriana intuise foarte bine și avea un succes enorm fiind aplaudată chiar de la intrarea în scenă într-o rochie elegantă, cu pălărie somptuoasă și cu o actorie majestuoasă plină de umor perfect calibrat pe calapodul englezesc …
Ultima reprezentație în care au apărut împreună Ion Dacian și Cleopatra Melidoneanu în acest spectacol a fost … duminică 6 ianuarie 1974 … Artista intra într-un concediu prenatal urmând ca în aprilie să dea naștere fiului său Coradin … iar Maestrul, după încă patru reprezentații alături de Constanța Câmpeanu, avea să se retragă din carieră intempestiv după opt luni din motive de sănătate … Deci acest cuplu mitic care împărțiseră un triumfal succes timp de aproape șase ani cu acest spectacol, aveau să nu se mai întâlnească nici-odată pe scenă … La spectacolele care au urmat, în scenele unde se foloseau înregistrări pe care Higgins (intepretat de ceilalți artiști) le reasculta nostalgic în scena finală, vocea rămăsese cea a Maestrului fapt care îmi producea o emoție foarte puternică.
Am continuat să mai merg la spectacolele cu această piesă ca să o revăd din când în când pe … Mimi … adorabila Cleopatra Melidoneanu, să o îmbrățișez și să ne amintim de spectacolele realizate cu Maestrul. După plecarea mea din România, acest spectacol a continuat să rămână în repertoriu și să fie jucat mereu cu săli pline; programele următoarelor stagiuni mă informau … de la distanță … că în rolul Higgins se afirmaseră la o frumoasă maturitate artistică Eugen Savopol și George Pănescu dar și actorul Silviu Stănculescu iar în rolul Eliza sopranele Rodica Truică și Mioara Manea Arvunescu alături de noile generații de artiști ai teatrului. Dirijorului Liviu Cavassi de la premieră, i-au urmat Mircea Ionescu, Mircea Luculescu și Lucian Vlădescu. Aveam să aflu de la prieteni că, în anul 1988, după două decenii de continuu succes în această piesă, marea artistă Cleopatra Melidoneanu, dorea să încheie cariera cu două spectacole emblematice pentru profilul său artistic: VĂDUVA VESELĂ de Lehar și … MY FAIR LADY de Loewe …
Astfel MY FAIR LADY a devenit una dintre marile producții ale teatrului, prilej de afirmare și satisfacție pentru foarte mulți artiști vreme de … treizeci și cinci de ani … începând cu premiera de la … 8 mai 1968 … și până la ultima reprezentație … vineri 28 martie 2003 … Trei decenii și jumătate de istorie a teatrului românesc de operetă și musical marcate de această capodoperă muzicală și teatrală. Iar numele lui Ion Dacian pe afiș ca regizor a continuat să se mențină încă … șapte ani ...după încheierea carierei sale … și alți … douăzeci și doi de ani … după plecarea sa de pe această lume … Ion Dacian îmi explica faptul că o capodoperă genială precum piesa lui Bernard Shaw și musical-ul lui Frederik Loewe depășesc toate barierele istorice și politice deoarece în ele este omagiat harul voinței omenești în idealul devenirii care se desăvârșește atunci când efortul muncii atinge măsura completă a potențialului de care se dispune. În aceste zile am retrăit atmosfera de acum o jumătate de secol când capodopera MY FAIR LADY începea glorioasa ei parabolă existențială în panorama vieții artistice de-alungul a trei decenii și jumătate legându-și în etern numele de cuplul carismatic dominant al său reprezentat de Ion Dacian și Cleopatra Melidoneanu.
REVISTA MUZICALĂ RADIO, 08.05.2018
