DAVID OHANESIAN … personalitate de granit a teatrului liric românesc ...

 

DAVID OHANESIAN (6 ianuarie 1927, București - 30 septembrie 2007, București) este una dintre cele mai puternice personalități artistice ale Operei Române din București, personalitate de granit a teatrului liric românesc sub toate aspectele umane și artistice. 

Continui să port în sufletul meu cultul memoriei acestui mare artist și prieten de care mă simt legat în etern și al cărui nume rămâne unul dintre marile repere ale Teatrului Liric pe care l-a slujit cu un rar devotament sub semnul unei forțe fizice și ale unei intensități emotive ale căror proporții s-au impus în timp făcându-l să devină … monumentul de granit al școlii române de canto … Această … senzație granitică … am trăit-o de la primul impact pe care l-am avut cu vocea sa la radio, apoi în sala Operei Române din București, la cabină când l-am cunoscut personal și … am continuat să o simt și când am devenit foarte buni prieteni încă de pe vremea când eram student la Medicină. Chiar și intimitatea afectivă a prieteniei a tu per tu, ființa sa era tot … granitică… Era în acest om o caldă și robustă masivitate care pornea din lăuntrul ființei sale și care s-a menținut până în ultimele clipe ale vieții sale.

L-am cunoscut foarte bine și am fost legat de o Prietenie care continuă în … Etern … Păstrez în suflet enorm de multe amintiri, colocvii, dialoguri, întâlniri, povestiri … Patima Muzicii volumul editat în 1986 care conține dialogurile purtate de marele artist cu Iosif Sava relevă o parte din personalitatea și firea Omului și Artistului David Ohanesian, acea parte care putea fi exprimată în acei ani ai regimului comunist; dar și pentru acea epocă, unele afirmații făcute de Ohanesian erau foarte îndrăznețe băgându-l pe Iosif Sava în teamă … La momentul potrivit, voi completa acest volum cu mult mai multe date și fapte așa cum Ohanesian mi-a spus în ultimele luni ale parabolei sale existențiale …

DAVID OHANESIAN s-a născut la 6 ianuarie 1927, la București, într-o familie de armeni gospodari care locuiau în cartierul Giulești. Tatăl lui sosise în România în anul 1915 din Turcia supraviețuind pogromului în care au murit un milion și jumătate de oameni; își văzuse părintele ucis în fața sa; mama sa, pe nume de familie Izmiriliu, era o armeancă deja ”românizată” provenind dintr-o familie ai cărui strămoși sosiseră în România pe vremea domnitorului Alexandru Cel Bun: mama să se născuse la Grozești, lângă Târgu Ocna, foarte aproape de Tescanii lui Enescu; părinții viitorului artist s-au căsătorit în anul 1921; tatăl avea o prăvălie de cafea în cartier. Viața în familie era echilibrată, marcată de severitatea extarordinară a tatălui a cărui fire se înrobustise de tânăr în tragediile trăite; această severitate a marcat foarte mult educația sa și a surorii sale, Areti, cu câțiva ani mai mare. După studiile primare și medii la Școala nr. 41, ”Prunea”, din cartierul Chibrit, a urmat Liceul Comercial Petru Rareș în același cartier pregătindu-se să devină contabil. După examenul de bacalaureat susținut în anul 1945, tânărul David Ohanesian este angajat contabil lucrând la C.F.R., la Societatea de Wagon Lits la început și apoi în alte societăți comerciale. Așa cum el însuși avea să mărturisească mai târziu, experiența de contabil i-a asigurat sentimentul organizării, al disciplinei și al rigorii la baza simțului de rigoare și responsabilitate, trăsături pe care le-a aplicat intens ca artist în pregătriea rolurilor și desfășurarea vieții sale sociale. Devenind independent economic, tânărul Ohanesian a început să frecventeze societatea, în mod deosebit Opera, urmărind cu o plăcere crescândă spectacolele și artiștii acelor vremuri. Bucuria de a asculta muzica stimulată de mic în familie avea să devină acum o adevărată pasiune pentru opera lirică mai ales că, încă din anii de liceu, fusese remarcat datorită forței neobișnuite a glasului său manifestate chiar și în vocea vorbită. Încă de când se angajase contabil, începuse să participe la activitatea artistică a Coralei C.F.R. conduse de Constantin Rădulescu, cel care avea să devină peste câțiva cel mai valoros și prestigios dirijor al Teatrului de Operetă din București vreme de un sfert de veac (1956 – 1981). În anul 1949 s-a angajat în Corul Radiodifuziunii unde, printre colegi, a întâlnit tineri ce aveau să devină mari nume artistice precum: Elena Basarab, Zenaida Pally, Cornelia Gavrilescu, Ioana Nicola, Emilia Petrescu, Alexandru Bădulescu, Mircea Buciu și mulți alții. David Ohanesian își amintea mereu cu emoție de acei ani și spunea că activitatea în cor fusese o școală de știință, muzicalitate, gust, stil. În acei ani corul lucra cu dirijorii Dumitru D. Botez, Gheorghe Danga, Constantin Bobescu, Theodor Rogalski și … Constantin Silvestri sub a cărei baghetă a avut loc primul concert la care a luat parte cu Simfonia a IX-a de Beethoven.

 

La vârsta de 21 de ani, David Ohanesian, s-a înscris la Conservatorului ”Astra” aflat pe Cheiul Dâmboviței de atunci și al cărui director era Profesorul Nicolae Oancea; a fost repartizat la clasa profesorului Aurel Costescu-Duca, bariton dramatic, artist cu o foarte importantă carieră națională bucurându-se și de mari succese în unele țări europene; cântase și în Italia rolul titular din ”Rigoletto” și Amonasro din ”Aida” de Verdi dar mai ales Scarpia din ”Tosca” de Puccini despre care am mai auzit vorbindu-se când am sosit în Italia, acum trei decenii; soția sa era Doamna Victoria Costescu-Duca, o distinsă artistă cu o voce de soprană lirică spinto cu agilități și a cărei cultură muzicală și stilistică îi permitea să abordeze un repertoriu foarte amplu de operă și concert din școlile română, italiană, franceză și germană. Aurel Costescu-Duca era, la rândul lui, discipolul marelui bariton și profesor Dimitrie Popovici-Bayreuth de la care preluase cu severitate o solidă tradiție tehnică și stilistică transmisă apoi elevilor săi. La clasa Maestrului Costescu-Duca, David Ohanesian a întâlnit alți doi baritoni … Nicolae Herlea … și … Octav Enigărescu; acești trei tineri aveau să devină mai târziu tripleta de discipoli Costescu-Duca ducând mai departe prin cariera și faima lor școala Maestrului prin care erau legați în continuitate de Popovici-Bayreuth. După un prim an în care a lucrat cu Maestrul doar vocalize, tânărul Ohanesian a început să abordeze mici piese de început; între timp, reforma învățământului românesc din anul 1948 a impus, prin desființarea conservatoarelor private, transferarea la Conservatorul bucureștean care provenea din vechea Academie Regală de Muzică; fusese repartizat la clasa profesoarei Elena Saghin dar lucra în mod deosebit cu Benone Weiss iar totul era sub controlul Maestrului Costescu-Duca la care Ohanesian mergea regulat acasă pentru lecții în mod deosebit de tehnică vocală.

 

GARBIS ZOBIAN (Otello), DAVID OHANESIAN (Jago) - Verdi OTELLO, Opera Română din București

În toamna anului 1949, încurajat de profesorul Benone Weiss, tânărul Ohanesian se prezintă la o audiție pentru angajare de soliști la Opera Română din Cluj al cărei director era marele dirijor Constantin Bugeanu; impresia la audiție este excelentă și tânărul bariton David Ohanesian este angajat solist și înscris în anul al III-lea al Conservatorului clujean la clasa marelui tenor Dinu Bădescu care va contribui foarte mult la formarea și cizelarea viitorului mare artist care avea deja o tehnică vocală frumos conslidată prin studiile cu baritonul Aurel Costescu-Duca. Debutul absolut al baritonului David Ohanesian la Opera din Cluj a fost la 4 decembrie 1950 cu rolul Tonio din ”Paiațe” de Leoncavallo; muzical se pregătise cu dirijorul Eugen Lazăr iar pentru interpretare beneficiase de îndrumările regizorului Panait Victor Cottescu; parteneri în seara debutului i-au fost: Lia Hubic (Nedda), Augustin Almășan (Canio), Octav Enigărescu (Silvio), Alexandru Racolța (Beppe). Este foarte interesant faptul că David Ohanesian și-a făcut debutul absolut cu un rol atât de greu și de complex; greu deoarece chiar de la începutul reprezentației trebuie să interpreteze Prologul care are o țesătură înaltă și culminează cu un la1 bemol după care se încheie apoteotic cu un sol1 de mare forță; complex deoarece personajul solicită o teatralitate foarte încărcată de trăiri, gesturi și nuanțe chiar dacă se poate spune că linia vocală nu este lungă (Prologul, duetul cu Nedda și o serie de intervenții cu recitative melodice sau doar replici atât în primul cât și în cel de al doilea act). Am cunoscut foarte mulți baritoni care au așteptat experiența a cinci, zece sau chiar cincisprezece ani de activitate artistică până la abordarea acestui rol. Examinând panoramic toate datele istorice și artistice pe care le-am acumulat în peste patru decenii de cercetarea documentelor și arhivelor, dacă nu voi descoperi ulterior noi date despre alți artiști, până acum îl consider pe David Ohanesian singurul bariton care a realizat debutul absolut cu acest rol. Deci Ohanesian debutase în acest rol în 1950 și îmi amintesc că, după peste trei decenii, când a interpretat ultima dată acest rol pe scena Operei Române din București, sâmbătă 4 iunie 1983, glasul era puternic, timbrul consistent și cu foarte multe nuanțe expresive, iar acel la1 bemol era ca o lamă de oțel, elastic vibrantă și puternică; actoria era extraordinară și, în ciuda aspectului uman ingrat al personajului, își impunea … personalitatea artistică de granit … 

 

DAVID OHANESIAN în rolul titular din RIGOLETTO de Verdi

David Ohanesian a avut o carieră artistică națională și internațională care a durat aproape patru decenii; de la 1 noiembrie 1950 a fost solistul Operei Române din Cluj până la 1 martie 1958 când a devenit solistul Operei Române din București pensionându-se la 24 ianuarie 1977 dar continuând să cânte fiind invitatul tuturor teatrelor lirice și filarmonicilor din România până în anul 1988, deci încă unsprezece ani după pensionare. A dorit și a reușit ca să se dedice interpretării rolului vieții sale care a fost Oedipe din capodopera enersciană timp de trei decenii (1958 – 1988). 

DAVID OHANESIAN (Amonasro) și LUCIA STĂNESCU (Aida) împreună cu marele dirijor JEAN BOBESCU la finalul unei reprezentații cu AIDA de Verdi la Opera Română din Cluj

În repertoriul său a abordat pe scena lirică – autori, opere și roluri – din repertoriul universal: Beethoven FIDELIO (Don Pizarro); Rossini IL BARBIERE DI SIVIGLIA (Figaro); Donizetti LUCIA DI LAMMERMOR (Enrico Ashton); Von Weber DER FREISCHÜTZ (Kaspar); Verdi: LA TRAVIATA (Germont), IL TROVATORE (Di Luna), RIGOLETTO (Rigoletto și Monterone), I VESPRI SICILIANI (Montforte), UN BALLO IN MASCHERA (Renato), DON CARLO (Rodrigo), LA FORZA DEL DESTINO (Don Carlo di Varga), AIDA (Amonasro), OTELLO (Jago); Wagner LOHENGRIN (Telramund), TANNHÄUSER (Wolfram); Gounod FAUST (Mefisto și Valentin); Moniuszko HALKA (Iașiu); Saint-Saëns SAMSON ET DALILA (Le Grand Prêtre); Bizet CARMEN (Escamillo); Borodin KNIAZ IGOR (Igor și Galițki); Mussorgsky BORIS GODUNOV (Boris), TÂRGUL DE LA SOROCINSK (Cerevic); Ceaikovski MAZEPPA (Mazeppa), EVGHENIJ ONEGHIN (Evghenij Oneghin); Janacek AMINTIRI DIN CASA MORȚILOR (Comisarul pieții); Puccini LA BOHEME (Marcello), TOSCA (Scarpia); Leoncavallo PAGLIACCI (Tonio și Silvio); Mascagni CAVALLERIA RUSTICANA (Alfio); Giordano ANDREA CHENIER (Carlo Gérard); Rachmaninov ALEKO (Aleko); Tigranian ANUȘ (Mosi); Prokofiev LOGODNĂ LA MÂNĂSTIRE (Starețul), Yulij Meitus TÂNĂRA GARDĂ (Stahovici); Britten BILLY BUDD (Un marinar); și din repertoriul românesc: Enescu OEDIPE (Oedipe); Paul Constantinescu PANĂ LESNEA RUSALIM (Pană Lesnea); Gheorghe Dumitrescu ION VODĂ (Ion Vodă), RĂSCOALA (Dragoș); Cornel Trăilescu BĂLCESCU (Cancelarul), Doru Popovici PROMETEU (Prometeu), toate în premieră absolută; într-un bilanț total sunt 28 de compozitori (5 români), 41 de opere (6 românești), 45 de roluri (6 în opere românești). 

DAVID OHANESIAN (Amonasro), ZENAIDA PALLY (Amneris), NIKOLA NIKOLOV (Radames), ELENA DIMA (Aida)

Marele artist a interpretat de asemenea foarte multe lucrări de muzică vocal simfonică, oratoriu, muzică de cameră, lieduri din toate școlile naționale europene, romanțe românești și cântece populare. Avea harul de a doza expresivitatea potrivită pentru fiecare dintre genurile și stilurile abordate.

 

DAVID OHANESIAN (Escamillo), ELENA CERNEI (Carmen) - Bizet CARMEN, 1970, Atena, Herodes Attikus

La Opera Română din Cluj a cântat sub bagheta unor mari dirijori precum Anton Ronai, Leontin Anca, Anatol Chisadji, Eugen Lazăr, Constantin Bugeanu, și a avut parteneri artiști de mare valoare și prestigiu precum Ana Rozsa Vasiliu, Stella Simonetti, Lia Hubic, Elena Vătafu Carabagiu, Lucia Stănescu, Livia Liseanu, Angela Moldovan (devenită ulterior marea artistă de muzică populară), Ecaterina Vâlcovici, Magdalena Cononovici, Alexandru Racolța, Augustin Almășan, Dinu Bădescu, Teodor Carabiberi, Constantin Ujeicu, Ioan Hvorov, Titus Pauliuc, Gogu Simionescu și mulți alții; la Cluj a colaborat cu marii regizori Panait Victor Cottescu și Anghel Ionescu-Arbore. 

Pe scena Operei Române din București a colaborat cu toți artiștii teatrului și, în perfectul spirit de recunoaștere cultivat de Ohanesian de-a lungul vieții sale, se cuvine să menţionez aceste nume: 

soprane lirice şi de coloratură: Iolanda Mărculescu, Magda Ianculescu, Lella Cincu, Teodora Lucaciu, Victoria Bezetti, Elena Simionescu, Silvia Voinea, Marina Mirea, Cornelia Angelescu, Eugenia Moldoveanu, Elena Grigorescu; 

soprane spinto-dramatice: Valentina Crețoiu, Ana Tălmăceanu-Dinescu, Ioana Nicola, Arta Florescu, Elisabeta Neculce-Carțiș, Elena Dima-Toroiman, Maria Şindilaru, Maria Voloşescu, Maria Crișan, Mariana Stoica, Magdalena Cononovici, Maria Slătinaru-Nistor, Marina Krilovici, Lucia Becar; 

mezzosoprane: Elena Cernei, Zenaida Pally, Maria Săndulescu, Iulia Buciuceanu, Mihaela Botez, Dorothea Palade, Viorica Cortez, Mihaela Mărăcineanu, Iulia Marpozan, Rodica Mitrică, Veronica Gârbu, Adina Iurașcu; 

tenori: Mihail Ştirbei, Dinu Bădescu, Garbis Zobian, Ionel Tudoran, Gheorghe Iliescu, Cornel Stavru, George Corbeni, Valentin Teodorian, Constantin Iliescu, Corneliu Fânăţeanu, Ion Stoian, Octavian Naghiu, Ion Buzea, Ion Piso, Vasile Moldoveanu, Ludovic Spiess, Florin Diaconescu, Anatol Covali, Constantin Ene, Gabriel Năstase, Ionel Voineag; 

başi: Nicolae Secăreanu, Nicolae Teofănescu, Mircea Buciu, Viorel Ban, Ioan Hvorov, Nicolae Rafael, Jean Bănescu, Nicolae Florei, Constantin Gabor, Valentin Loghin, Constantin Dumitru, Dan Zancu; 

dirijori: Egizio Massini, Constantin Silvestri, Alfred Alessandrescu, Jean Bobescu, Constantin Bugeanu, Mihai Brediceanu, Mircea Popa, Anatol Kisadji, Paul Popescu, Cornel Trăilescu, Constantin Petrovici; 

regizori: Jean Rânzescu, George Teodorescu, Eugen Gropșeanu, Hero Lupescu. 

În lunga serie de reprezentații cu ”Oedipe” de Enescu dar și în ”La Bohème” de Puccini, ”Pagliacci” de Leoncavallo ori în ”Kniaz Igor” de Borodin, s-a întâlnit cu colegi baritoni din generația veteranilor, din generația sa ori mai tineri, nume precum Alexandru Enăceanu, Dinu Cățuleanu, Mihail Arnăutu, Ladislau Konya, Octav Enigărescu, Nicolae Herlea, Dan Iordăchescu, Vasile Martinoiu, Eduard Tumagian (Tumageanian), Nicolae Constantinescu, Lucian Marinescu, Emil Iurașcu.

DAVID OHANESIAN - Enescu OEDIPE - în rolul titular

David Ohanesian s-a afirmat și în străinătate atât în turneele întreprinse cu Opera Română din București cât și în turneele sale individuale. A cântat pe scene importante dintr-un un număr foarte mare de țări europene și asiatice; a avut contract permanent timp de zece ani la Opera din Hamburg sub direcția managerială și artistică a lui Rolf Lieberman; s-a afirmat cu mari succese la Opéra de Paris și Wiener Staatsoper. 

 

Pe scenele lumii a colaborat cu unele dintre cele mai mari personalități artistice ale timpului său: 

dirijori: Hans Swarowsky, Karl Böhm, Leopold Ludwig, Rafael Kubelik, Horst Stein, Pierre Dervaux, Giuseppe Morelli, Charles Mackeras, Giuseppe Patané, Nello Santi, Berislav Klobucar, Heinz Wallberg, Zubin Mehta, Riccardo Muti, Jesus Cobos Lopez; 

soprane: Wilma Lipp, Astrid Varnay, Birgit Nilsson, Leonie Rysanek, Virginia Zeani, Leontyne Price, Gwyneth Jones, Jeannette Pilou, Claire Watson, Martina Arroyo, Liliana Molnar-Talajic, Arlene Saunders, Teresa Kubiak, Lidia Marimpietri, Montserrat Caballé, Raina Kabaivanska, Mirella Freni, Sona Ghazarian, Edith Mathis, Lucia Popp, Hanna Schwarz, Katia Ricciarelli; 

mezzosoprane: Mignon Dunn, Fiorenza Cossotto, Tatiana Troyanos, Margarita Lilowa, Ruth Hesse, Maria Luisa Nave; 

tenori: Jon Vickers, Giuseppe Zampieri, Dimiter Uzunov, Nicolai Gedda, Gianni Raimondi, James McCracken, Carlo Bergonzi, Placido Domingo, Luciano Pavarotti, Peter Schreier, Adolf Dallapozza, Nikola Nikolov, Richard Cassilly, Pedro Lavirgen, Gianfranco Cecchele, Giuseppe Pastorello, Vladislav Piavko; 

baritoni: Tom Krause, Franz Grundheber, Zoltan Kelemen, Herman Prey; 

bași: Erich Kunz, Walter Kreppel, Bonaldo Giaiotti, Karl Ridderbusch, Hans Sotin, Nicolai Ghiaurov, Jacques Mars, Donald McIntyre, Ivo Vinco.

Pentru meritele sale artistice a fost distins cu titlul de Artist Emerit și Laureat al Premiului de Stat, Ordinul Național Steaua României în Gradul de Comandor, Doctor Honoris Causa al Academiei de Muzică Gheorghe Dima din Cluj, al Universității Babeș Bolyai din Cluj, al Universității Ovidius din Constanța, Premiul Maestro acordat de Uniunea Criticilor Muzicali și Forumul Muzical Român.

 

  DAVID OHANESIAN - Enescu OEDIPE - în rolul titular

Vocalitatea lui David Ohanesian se caracteriza printr-o sonoritate foarte puternică în conformația unei coloane sonore extrem de largă dar cu o foarte funcțională posibilitate de a o concentra treptat conferind sunetelor acute o incisivitate metalică strălucitoare. Timbrul deosebit de dens era modulat în numeroase nuanțe de la tonuri foarte închise la culoare, aproape negre, până la tonuri mai luminoase dar care erau mereu caracterizate de o robustețe metalică. Frazarea sa era efectiv monumentală dominând orchestra și ansamblul corului mai ales în acele momente în care vocalitatea baritonală este supremă cum ar fi în finalul actului întâi din ”Tosca” de Puccini. Grație măiestriei consolidate prin îndelungata experiență de studiu și de artă, baritonul dramatic prin execelență David Ohanesian era în stare de impresionante virtuozități ale sonorităților în pianissimo incredibil de delicat nuanțate chiar dacă pianissimo-ul său era un sunet metalic, consistent, dar foarte concentrat și subtil integrat estetic în contextul stilistic al frazării. În acest sens îmi amintesc cu uimire ultimul său spectacol cu ”La Traviata” de Verdi; rolul Giorgio Germont îl interpreta foarte rar în ultimii 20 de ani ai carierei sale deoarece era distribuit frecvent în rolurile sale dramatice; în acel ultim spectacol cu ”La Traviata” (duminică 10 august 1975, la matineu) am fost uimit să ascult niște sunete filate chiar dacă erau niște fire … metalice … dar totuși niște … fire … admirabil nuanțate.

 

DAVID OHANESIAN (Oedipe), ELENA CERNEI (Jocaste) - Film realizat de TVR

Rolul vieții sale a fost Oedipe-ul enescian căruia i s-a consacrat în totalitate și fără încetare timp de trei decenii; când am devenit prieteni, avea deja peste douăzeci de ani de experiență în interpretarea acestui rol și continua să exploreze în profilul său muzical, vocal, estetic, stilistic, dramatic, teatral și uman. A dovedit de-a lungul anilor o maturizare grandioasă a interpretării lui Oedipe cu care s-a identificat la modul absolut. Eram totdeauna impresionat atunci când mergeam la cabină, după spectacol, să-l îmbrățișez și să-l felicit; avea o expresie fascinantă a totalei dăruiri în urma căreia putea fi epuizat dar nici-odată … obosit … Minuțiozitatea studiului l-a caracterizat în aprofundarea tuturor rolurilor culminând cu Oedipe. De multe ori l-am auzit spunând: desfid pe acela care crede că se mai poate corecta ceva greșit învățat! Această frază pe care am auzit-o în discursurile sale încă de pe vremea anilor de liceu, devenise un avertisment teribil pentru studiile mele de orice fel inclusiv cele muzicale.

Omul David Ohanesian în intimitatea casei sale avea aceiași … personalitate de granit … dar îmbinând masiva robustețe cu delicatețea și căldura ospitalieră rămânând … robust și puternic … atunci când te îmbrățișa … atât la sosire cât și la plecare … Și totuși în intimitatea familiei și a prietenilor, acest Om granitic era alintat … Puiu … Era un om extraordinar de gospodar care avea îndemânarea să se ocupe de absolut toate treburile casei și grădinii; lucra cu o bucurie enormă și îi plăcea să împărtășească și cu prietenii această bucurie a lui. Se cuvine să aduc aici un omagiu Iubitei sale Soții, Dorița, așa cum era și continuă să fie alintată de prieteni. Dorița este este exemplul viu de soție ideală alături de un mare artist; l-a vegheat, l-a asistat, l-a însoțit, l-a urmărit mereu cu emoție, cu discreție, cu un rar devotament și cu o absolută dăruire de sine. Aveau o casă deschisă în care primeau musafiri numeroși cu mare plăcere iar Dorița prepara niște prânzuri în care reunea admirabil bucătăria armenească și românească inclusiv tradițiile de peste Prut ea fiind basarabeancă.

DAVID OHANESIAN, ELENA CERNEI, Dr. STEPHAN POEN, OCTAVIAN NAGHIU
 București, 21 mai 1999 - Universitatea Națională de Muzică - Ceremonia DHC ELENA CERNEI

După ce am plecat în lume, am ținut legătura în scris și la telefon; la 6 ianuarie, de ziua lui de naștere, telefonam de fiecare dată împreună cu Iubita mea Soție, marea artistă Elena Cernei care îi fusese parteneră în opt opere cel mai frecvent întâlnindu-se pe scenă în Carmen, Aida, Il Trovatore, Don Carlo, dar mai ales în Oedipe. Ne întâmpina la telefon cu glasul lui robust întrebându-ne: când veniți în sfârșit la București să ne mai vedem și noi? … 

Nu voi uita ziua de sâmbătă 15 mai 1999 când a venit la aeroport să o întâmpine pe Elena Cernei la revenirea în țară după aproape 15 ani de absență... Avea în mână un superb trandafir din grădina casei iar când ea a apărut, i-a oferit floarea spunându-i: … Oedipe oferă Jocastei trandafirul lui Oktavian pentru Sophie … Marți 18 mai, după o emisiune de televiziune filmată la care Elena Cernei fusese invitată de Cornel Todea, mergeam din nou la prânz acasă la Puiu și Dorița după mulți ani; eram împreună cu soprana Silvia Voinea iar acolo se mai aflau tenorul Ion Piso cu soția și alte rude. Sunăm … și Puiu apare în grădină cântându-i lui Cernei strofa pe care i-o cânta mereu atunci când îi deschidea poarta casei sau o întâlnea în societate … Pe unde treci divină floare / întuneci razele de soare / și lumea-ntreagă te privește / ca pe-o minune călătoare … ; este o strofă din romanța Pe unde treci … de Alexandru Leon (1889 - 1932), compozitor de romanțe din prima parte a secolului trecut, și un … unchi … al tatălui meu … 

În ultimii cincisprezece ani ai vieții sale ne-am întâlnit de fiecare dată ori de câte ori veneam în țară și petreceam clipe minunate învăluite în amintiri și în atmosfera unor prânzuri legendare artistic preparate de Dorița cea scumpă și harnică … Puiu oferea, mai ales iarna, o țuică fiartă după o rețetă armenească în care punea foi de dafin, piper, scorțișoară dar și puțină miere … într-o combinație de el dozată … pefect îmbinată cu niște plăcinte cu brânză sărată … înainte de începerea prânzului … la o masă cu 10 – 15 – 20 de persoane; la un cap al mesei stătea Puiu iar eu mereu la dreapta lui și la celălalt capăt Preotul Zareh Baronian care binecuvânta bucatele, pe cine le-a făcut și pe cei ce le vor gusta iar Puiu intona un … granitic Amin! De fiecare dată îl bucuram cu niște imprimări live ale lui de prin lume și pe care el nu le avea sau le avea fragmentar pe niște audiocasete discret înregistrate de Dorița cu un aparat mic în poșetă; eu însă procuram de la colecționarii cu care sunt prieten înregistrări integrale de foarte bună calitate iar el se bucura enorm și le și punea la aparat pe fundalul întâlnirilor noastre. 

Părintele ZAREH BARONIAN, STELIAN OLARIU și DAVID OHANESIAN

Ultima dată am fost la el acasă … duminică 26 august 2007 … împreună prieteni apropiați, soprana Silvia Voinea, Viorica și Tiberiu Prof. Univ. Postelnicu care erau prieteni cu Puiu și Dorița de multe decenii … Îi adusesem niște CD-uri cu două spectacole ale sale de la Hamburg ”Lohengrin” de Wagner cu Placido Domingo și ”Tosca” de Puccini cu Marina Krilovici și Domingo … S-a bucurat enorm! Era marcat de suferințele cardio-vasculare din ultima vreme și aveam senzația că era ultima noastră întrevedere … Înainte de despărțire, am rămas în urma celorlalți prieteni stând cu el îmbrățișat câteva … foarte lungi minute … După exact … cinci săptămâni … aveam să primesc vestea plecării sale de pe această lume … 

 

În patrimoniul culturii române, DAVID OHANESIAN rămâne pentru totdeauna o … personalitate de granit a teatrului liric românesc …

REVISTA MUZICALĂ RADIO, 29.09.2017

DIN NOU DESPRE GLORIA MUZICII

MARIANA NICOLESCO și STEPHAN POEN

 

Festivalul şi Concursul Internaţional de Canto HARICLEA DARCLÉE

Conferinţa Dr. STEPHAN POEN - 29 iulie 2017, orele 19, Brăila

DIN NOU DESPRE GLORIA MUZICII

A devenit o adevărată tradiție în cadrul conferințelor noastre să ilustrăm și să omagiem Gloria Muzicii prin valorile absolute ale Artei. Onorăm astfel concepția generoasă a inspiratoarei acestor extraordinare manifestări, marea soprană Mariana Nicolesco, considerând arta sacră a cântului drept un element fundamental al culturii și al vieții. Aniversările și comemorările marilor personalități și ale evenimentelor artistice excepționale răspund acestui nobil ideal.

NICOLAE HERLEA

Marele bariton Nicolae Herlea, ar fi împlinit anul acesta 90 de ani. Președinte al Juriului Concursului Internațional de Canto Hariclea Darclée la multe ediții, Nicolae Herlea a trăit la Brăila cele mai mari satisfacții în ultima parte a vieții sale. De neuitat pentru el și pentru noi au rămas momentele în care am sărbătorit aici cei 75, 80 și 85 de ani ai săi. Mi-au rămas în suflet clipele magnifice pe care le-am petrecut în scenă cu prilejul celor două conferințe pe care i le-am dedicat. Nu pot uita expresia feței sale ținându-se de mână cu Mariana Nicolesco în timpul prezentării înregistrărior cu interpretările sale extraordinare. Îmi amintesc cu profundă emoție acel fior care, prezent la auzul vocii sale, învăluia publicul și incandescenta atmosferă a aplauzelor interminabile însoțite de aclamații. Sunt momente rămase posterității în filmele pe care le revedem totdeauna cu bucurie și adâncă emoție. Iar marele artist și prieten continuă să fie mereu prezent în sufletele noastre la trei ani și jumătate de când a lăsat această lume.

Dintre nenumăratele sale interpretări am ales două scene pe care Nicolae Herlea le iubea foarte mult. Prima este aria Nemico della patria din opera Andrea Chénier de Giordano, operă pe care a interpretat-o rar dar cu mari satisfacții; mai întâi în formă de concert în Sala Radio din București în 24 iunie 1971, sub bagheta dirijorului Carol Litvin, alături de distinşi parteneri precum Cornel Stavru și Maria Slătinaru, unele roluri episodice fiind interpretate de artiști importanți precum Zenaida Pally, Nicolae Secăreanu, Corneliu Fânățeanu, Eduard Tumagian și alții. Se cânta în limba italiană și era o premieră românească de mare importanță. Mărturie, filmul realizat de televiziunea națoinală și înregistrarea din Fonoteca de Aur a Radiodifuziunii. Nicolae Herlea a încântat cu frumusețea expresivă a timbrului său modulat în numeroase nuanțe puse în valoare de acel vibrato strălucitor intrat de mult în legendă. Aria Nemico della patria a reprezentat unul dintre momentele de mare succes ale serii. În luna aprilie a anului 1972, în cadrul celei de a VII-a ediții a Festivalului de Operă de la Madrid, el avea să cânte din nou această operă, tot în formă de concert, având ca partener în rolul titular pe tenorul Placido Domingo. Dar atât înainte de aceste două interpretări cât și după, în recitalurile și concertele sale, Nicolae Herlea alegea această arie identificându-se cu idealurile pe care era chemat să le le însuflețească. L-am urmărit de multe ori interpretând această arie. Profunzimea interpretării sale, forța expresivă a accentelor și nuanța deosebită a frazării muzicale m-au făcut să discut cu el de multe ori și să descopăr cu fascinație relația sufletească pe care o stabilise în timp cu personajul. Ultima dată când l-am ascultat în această arie a fost 6 mai 1984 la Sala Radio, în primul concert din seria ”Vă place Opera?”, iar filmul color se păstrează în Arhiva Televiziunii Române.

Personajul Carlo Gérard din Andrea Chénier se caracterizează prin acea violenţă revoluţionară plină de ură şi ranchiune, trăsături care nu au nimic comun cu bunătatea şi blândeţea Maestrului nostru. Aria Nemico della patria este însă un imn al dragostei de viaţă şi al omeniei pe care personajul o intonează într-un anume moment al acţiunii, când pricepe cu o anumită maturitate viaţa socială.

Nicolae Herlea se remarcă prin ceea ce aş putea defini prin termenul de cantilena verista. Impresionantă este nuanţarea în fraza e mentre uccido io piango, unde se simte un plâns maestos, demn, reflexiv, al celui care începe să înţeleagă cum trebuie să domine evenimentele sociale. La fel de impresionantă este nuanţarea energică a frazei Com’era irradiato di gloria il mio cammino menită să ridice tensiunea momentului. Urmează una dintre cele mai seducătoare apoteoze melodice ale repertoriului de bariton: La coscienza nei cuor ridestar nelle genti!. Sonoritate, timbru şi vibrato se sublimează în beatitudinea extatică a unui moment de maximă carismă melodramatică, încununate în final de o glorioasă acută a cărei forţă exaltă în public cascada unui entuziasm la care am participat şi eu de multe ori la Bucureşti.

NICOLAE HERLEA - Puccini TOSCA (Scarpia)

Baronul Scarpia din Tosca de Puccini este ultimul rol al lui Nicolae Herlea, pe care l-a interpretat la 22 noiembrie 1975 în Japonia, la Yokohama, sub bagheta dirijorului Alberto Ventura alături de soprana Montserrat Caballé şi de tenorul Giuseppe Di Stefano. După nici o lună de zile, la 17 decembrie 1975, aveam să-l admir pe Nicolae Herlea în acest rol la Opera Română din Bucureşti alături de soprana bulgară Julia Wiener, iar din acel moment am fost prezent la aprape toate reprezentațiile în care cânta Herlea. Publicul l-a admirat apoi în reprezentaţiile extraordinare prilejuite de prezenţa unor mari artişti care veneau la Bucureşti în acele vremuri: Grace Bumbry, Raina Kabaivanska, Ghena Dimitrova, pentru a cita doar câteva nume de prestigiu.

Nicolae Herlea a făcut parte şi din distribuţia integralei discografice a acestei opere, realizată de Casa de Discuri Electrecord la Bucureşti, cu soprana Virginia Zeani şi tenorul Corneliu Fânăţeanu.

Personajul creat de el e nobil, elegant, maestos, rafinat, autoritar, pasionat, decis; toate aceste trăsături reies din nenumăratele nuanţe sonore şi timbrale prin care ilustrează detaliile expresive ale fiecărei fraze, ale fiecărui motiv şi chiar al cuvintelor singulare. Cantilena veristă, accentele dramatice, sublinierile lirice, recitativele melodice, expansiunile temperamentale, interiorizările meditative sunt momente care m-au urmărit pretutindeni.

Acest ultim rol al carierei marelui bariton Nicolae Herlea intra în palmaresul său exact la un sfert de veac de la începutul carierei sale la Opera Română din București, în anul 1950 și în anul în care Teatrul Liric Mondial anievrsa trei sferturi de veac de la premiera absolută a operei ”Tosca” de Puccini de la 14 ianuarie 1900 la Teatro Costanzi din Roma, având în rolul titulart pe legendara soprană Hariclea Darclée care fusese și ideatoarea compunerii ariei Vissi d'arte care a declanșat succesul din seara premierei. După două decenii, în anul 1995, Nicolae Herlea avea să devină Președintele Juriului Concursului Internațional de Canto Hariclea Darclée.

Aș dori să închei acest omagiu in memoriam adus artei lui Nicolae Herlea oferindu-vă scena Tre sbirri din finalul primului act al operei Tosca de Puccini, al cărei rol titular a fost creat pentru vocea sopranei Hariclea Darclée. Ea l-a interpretat la premiera absolută de la Teatro Costanzi din Roma la 14 ianuarie 1900.

GASPARE SPONTINI

Gaspare Spontini (Maiolati, 14 noiembrie 1774 – Maiolati, 24 ianuarie 1851), e compozitorul din perioada de tranziție de la Clasicism, prin Belcanto, către Romantism care împreună cu Luigi Cherubini, este cel mai important exponent al teatrului muzical italian în perioada dintre Clasicismul lui Domenico Cimarosa și Giovanni Paisiello și Belcanto-ul lui Rossini, Donizetti și Bellini. Îndrumat de familie către o posibilă carieră ecleziastică, Spontini descoperă pasiunea sa pentru muzică și aptitudinile pentru compoziție. După primele învățături muzicale luate la Jesi, este admis la Conservatorio della Pietà dei Turchini din Napoli unde talentul său pentru compoziție se manifestă cu rapiditate și pregnanță dar conformându-se stilului operistic napoletan fără o originalitate semnificativă. În această perioadă a vieții sale, Spontini compune 11 opere, azi uitate. În 1893 ajunge la Paris, unde are o mare revelație: Reforma lui Gluck aplicată teatrului muzical. Din această reformă am ilustrat anumite principii fundamentale la conferința din 2014 când am aniversat tricentenarul nașterii lui Gluck și Jommelli. Din toate aspectele Reformei Gluck mă limitez aici la evocarea principiului sobrietății în elaborarea și construcția liniilor melodice vocale și a agregatelor armonice orchestrale. Această sobrietate era orientată spre eliberarea de abundența ornamentelor și agilităților stilului Baroc ce fuseseră amplificate în perioada Castraților. Acest principiu al sobrietății a adus în creația lui Spontini o anumită grandoare exprimată în contexte tonale și melodice de mare dificultate interpretativă. Din acest motiv operele sale de anvergură s-au executat și se execută foarte rar, astăzi aproape deloc. Putem afirma că Reforma Gluck a stimulat în Spontini adevăratul potențial creator al spiritului său componistic. În această perioadă pariziană trăită vreme de 17 ani, Spontini compune 8 opere dintre care cele mai importante sunt Milton, Fernando Cortez, Olimpia și, în mod deosebit, La Vestale din 1807, compusă deci acum 210 ani, aceasta fiind considerată de exegeți o tragédie lyrique néoclassique. În anul 1820 Spontini este invitat la Berlin de Friedrich Wilhelm al III-lea de Prusia care cunoștea faima și prestigiul personalității sale. La Berlin primește funcții de prestigiu în viața muzicală, devenind Primo Maestro di Cappella la Staatskapelle și, totodată, General Musik Direktor la actuala Staatsoper Unter den Linden. În această etapă berlineză desfășoară o activitate complexă de conducere artistică şi compune mai mult muzică instrumentală și corală, precum și piese pentru voci (arii, duete și terțete) și doar trei opere - dintre care ultima a continuat să fie reprezentată de-a lungul timpului, și anume Agnese di Hohenstaufen. Aceasta, împreună cu La Vestale, sunt singurele opere reprezentate până în zilele noastre din totalul de 22 câte a compus Spontini. După moartea lui Friedrich Wilhelm al III-lea, compozitorul părăsește Germania. Urmează un deceniu de peregrinări prin Anglia, Franța și Germania, și apoi revine în Italia în 1850, trăind încă un an.

Tragédie lyrique în trei acte, pe un libret de Victor-Joseph-Etienne de Jouy, La Vestale este considerată capodopera lui Spontini datorită inspirației dramatice foarte puternice și a elaborării instrumentale rafinate. Pe lângă aceste aspecte, opera s-a remarcat și s-a impus de-a lungul timpului prin aceea că muzica este perfect corelată psihologiei personajelor.

Giulia, menită să devină Vestală, este îndrăgostită de tânărul general roman Licino, care o iubește și vrea să o ia în căsătorie. Întâlnirea nepermisă dintre cei doi tineri este descoperită și, din cauza faptului că focul sacru se stinge dintr-o dată, tânăra este condamnată la moarte prin zidirea de vie. În momentul însă în care se fac pregătirile pentru executarea pedepsei, un fulger reaprinde focul sacru. Acest fapt este considerat un semn divin, Giulia este eliberată și celor doi tineri li se îngăduie să se căsătorească.

Premiera absolută a acestei opere a avut loc la 15 decembrie 1807 la Académie Impériale de Musique din Paris. În 1811, la Teatrul San Carlo din Napoli, are loc prima reprezentație în limba italiană. Iar la Teatro alla Scala opera a fost reprezentată pentru prima dată, tot în versiune italiană, abia la 7 decembrie 1954, în regia lui Luchino Visconti și sub bagheta lui Antonino Votto. Cele cinci reprezentații au avut drept protagoniști pe Maria Callas și Franco Corelli; din distribuție mai făceau parte artiști precum Ebe Stignani, Nicola Rossi-Lemeni, Nicola Zaccaria, Enzo Sordello. De atunci opera n-a mai fost reprezentată la Scala. Singura interpretare în recital a dificilei arii Tu che invoco a fost înregistrată în istoria Scalei abia la 13 martie 1993 în Recitalul sopranei … Mariana Nicolesco … acompaniată la pian de Robert Kettelson. La Metropolitan Opera din New York, opera La Vestale s-a cântat pentru prima dată la 12 decembrie 1925 sub bagheta lui Tullio Serafin, cu Rosa Ponselle în rolul titular alături de Giacomo Lauri Volpi, în timp ce la Wiener Staatsoper, în 1881, au avut loc doar două reprezentații cu Bertha Ehnn și Leonhard Labatt în rolurile celor doi protagoniști; iar de atunci niciodată n-a mai fost reluată în aceste două mari teatre lirice.

Marea scenă a Giuliei din actul al doilea, în așteptarea întâlnirii cu iubitul său, Licino, este constituită din trei secțiuni: aria Tu che invoco, un larghetto espressivo în Mi b major în măsura de 6/8, urmată de recitativul presto în Mib major Su questo sacro altare che oltraggio, o mio dolor; tempo-ul presto pentru un recitativ este de o dificultate extraordinară, amplificată de faptul că, pe parcursul acestui recitativ, compozitorul intervine cu noi și grele exigențe precum presto, prestissimo, agitato, într-o agogică alternantă; cea de a treia secțiune a scenei este tot o arie, Sospendete qualche istante la vendetta o crudi numi, un presto assai, sempre agitato, în Mi b Major, tonalitate constant menținută, dar în măsura de 4/4.

Din numeroasele repere analitice relevate de magistrala interpretare a sopranei Mariana Nicolesco voi ilustra doar câteva. În prima arie a scenei, Tu che invoco, marea noastră artistă abordează o linie melodică într-o largă configurație, admirabil exprimată printr-un piano majestuos, elegant, rafinat modulat, nuanțând cu timbralități incisive unele expansiuni ale acestei linii în zona central-înaltă și înaltă precum în motivele Or che vedi il mio tormento, le mie smanie, i miei contrasti și în motivele succesive într-un crescendo pe zona înaltă a ambitusului. Regăsim în această concepție interpretativă interiorizarea tensionată a personajului în așteptarea iubitului, și asta conștientizând riscurile față de autoritatea religioasă căreia îi este supusă; admirabilă rezolvare într-o agogică absolut specială a cadenței finale cu lungi pauze expresive și inflexiuni sonore și timbrale impresionante. Recitativul Su questo sacro altare este unul dintre cele mai dificile din întreaga creație operistică datorită tempo-ului extrem de rapid cu numeroase variațiuni tot rapide, amplasate tonal în zona central-înaltă a ambitusului. Mariana Nicolesco dovedește o bravură cutremurătoare în realizarea acestui recitativ aplicând diferențieri sonore și timbrale în fidelă corespondență cu alternanța dintre motivele declamate cantabil și motivele cu o cantabilitate declamată, rezolvând exigența dicțiunii printr-o articulație foarte energică, eficient integrată tehnic în impostația vocii sale. Dacă prima arie – Tu che invoco – poate fi asemuită unei cavatine din stilistica epocilor ulterioare, cea de a doua arie - Sospendete qualche istante – cu care se încheie scena este o adevărată cabaletta; într-o agogică dominată de presto assai, sempre agitato linia vocală se raportează la o orchestrație foarte amplă, ce se impune printr-o consistență sonoră și timbrală marcată de accente energice, prin care Mariana Nicolesco conferă interpretării sale un final apoteotic.

ALFREDO CATALANI

Muzica lui Alfredo Catalani (Lucca, 19 iunie 1854 – Milano, 7 august 1893) se înscrie într-o zonă stilistică de tranziție dintre Romantism și Verism. Maniera sa de a compune ne face să-l considerăm uneori drept un postromantic în continuarea lui Amilcare Ponchielli și Arrigo Boito, iar alteori un preverist, făcând parte din așa numita Giovane Scuola (Tânăra Școală) în cadrul căreia era toutuși cel mai în vârstă, alături de viitorii veriști Giacomo Puccini, Pietro Mascagni, Ruggero Leoncavallo, Umberto Giordano, Francesco Cilea și Alberto Franchetti. Unii critici foarte severi ai timpului său, între care și Verdi, i-au reproșat maniera excesiv de wagneriană în a compune și faptul că operele sale nu sunt marcate de italianità, fiind considerate prea … germanice. În schimb Gustav Mahler, după ce dirijase La Wally la Hamburg, a afirmat că era cea mai bună operă italiană pe care o dirijase până atunci. Deși a urmat studiile de compoziție cu Fortunato Magi, unchiul lui Puccini, la Lucca, apoi la Paris cu François-Emmanuel-Joseph Bazin și la Conservatorul din Milano cu Antonio Bazzini, Catalani și-a cristalizat o personalitate artistică și un stil în compoziție într-adevăr destul de diferit de tradiția italiană a ultimelor decenii. După debutul cu La Falce (1875, Milano), a compus și i s-au reprezentat opere precum Elda (1880, Torino), Dejanice (1883, Milano, Teatro alla Scala), Edmea (1886, Milano, Teatro alla Scala), Lorelay (1890, Torino) și La Wally, ultima sa lucrare (1892, Milano, Teatro alla Scala). În scurta sa viață, de numai 39 de ani, Catalani a compus șase opere într-un arc de timp de 18 ani (1875 - 1892), ultimele două devenind cele mai cunoscute, iar ultima efectiv cea mai celebră operă a sa. Acest arc de timp începe în ultima perioadă a Romantismului în operă și se termină la începutul istoric al Verismului.

Catalani a suferit de tuberculoză, boală care i-a scurtat viața. Începuse deja să lucreze la paritura operei La Wally când a avut revelația marii artiste Hariclea Darclée, pentru a cărei voce gândise rolul titular. Marea artistă, la rândul ei, era fascinată de profunda sensibilitate și de extraordinara creativitate a spiritului său componistic și această reciprocă revelație a declanșat o legătură afectivă cu perspectiva unei căsătorii. Din păcate, un an mai târziu de la premiera operei La Wally, compozitorul a murit.

Premiera absolută a operei La Wally a avut loc acum 125 de ani la Teatro alla Scala din Milano, în 20 ianuarie 1892. Sub bagheta marelui dirijor Edoardo Mascheroni, ilustra noastră artistă Hariclea Darclée interpretând rolul titular alături de tenorul Emanuele Suagnez (Giuseppe Hagenbach), baritonul Arturo Pessina (Vincenzo Gellner), basul Ettore Brancaleoni (Stromminger), mezzosoprana Virginia Guerrini (Afra), soprana Adelina Stehele (Walter în travesti). Celebra arie Ebben ne andrò lontana, grație căreia această operă își menține popularitatea, intervine în actul I, în momentul în care tatăl lui Wally îi spune fiicei sale că, dacă nu îl va asculta căsătorindu-se cu Vincenzo Gellner, contra voinței sale este liberă să plece de la casa părintească. Fata preferă să plece decât să-și sacrifice viața și dragostea.

În acel moment soprana cântă celebra arie … Ebben ne andrò lontana come va l'eco della pia campana … Ei bine voi pleca departe precum ecoul clopotului sacru … Este un splendid andante sostenuto molto, con sentimento în ¾, într-un Mi Major admirabil aplicat agregatului armonic orchestral de o bogată măreție, pe care plutește o linie melodică vocală carismatică. Amosfera tonală, armonică și melodică analoge acelui robust lirism wagnerian se conjugă splendid cu vocalitatea italiană, ceea ce conferă ariei un farmec deosebit. O licență a lui Catalani constă în modularea tonală de la Mi Major la Do Major în partea a doua a ariei pe fundalul unui lirism robust și, în același timp, foarte delicat, chiar dacă într-un context dureros; în panorma stilistică a operei lirice, o astfel de utilizare a lui Do Major este unică și acest fapt amplifică dificultatea interpretativă a ariei.

Soprana Mariana Nicolesco edifică interpretarea sa pe bazele acelui Belcanto de mare tradiție admirabil preluat de la marea sa maestră, soprana Jolanda Magnoni, la Conservatorul Santa Cecilia de la Roma. Toate subtilitățile tonale modulante ale compozitorului sunt realizate admirabil grație unei gândiri muzicale și muzicologice absolute, formată în urma îndelungatelor studii de vioară. Se simte în Mariana Nicolesco artistul muzician și muzicolog: muzicianul care stăpânește glasul la nivel instrumental, și muzicologul care interpretează cu supremă aderență la toate indicațiile partiturii. Iar partitura acestei arii este plină de indicații: crescendo, descrescendo, legato, staccato.

Din multitudinea reperelor analitice pe care ni le oferă Mariana Nicolesco, mă limitez în a ilustra doar câteva. În primul motiv al ariei – Ebben ne andrò lontana – dominanta centrală a tonalității de bază, si1, este emisă de … zece ori … și de fiecare dată potrivit unei specifice indicații de durată, accent, crescendo, decrescendo. Marea artistă realizează admirabil această diferențiere, reunind totuși aceste zece emisii ale lui sib1 sub semnul numitorului comun de omogenitate belcantistică dar, în același timp, conferind sonorității vigoarea adecvată. Iar timbralității o nuanță expresivă perfect acordată stării emotive a personajului. În là, fra la neve bianca, atacul pe mi2 natural cu vocala ”a” se face printr-o configurație de amplă cupolă a unui sunet perfect emis într-un pianissimo a cărui rezonanță valorifică plenar expresia timbrală; este un fior unic ce poate fi trăit în panorama universală a acestor interpretări oferite de înregistrările live și în studio. În reluarea primei mișcări a ariei, la motivul come l'eco della pia campana, se regăsește același sublim mi2, de data aceasta emis cu vocala ”e” și în salt de octavă superioară, dar la fel de grandios configurat în ampla sa cupolă ca la reperul analizat mai înainte. Este vorba de o stabilitate absolută a emisiei vocale în slujba unui Belcanto aureolat de luciditatea tehnică în perfectă relație cu spontaneitatea emotivă a trăirilor expresive. În finalul ariei, la motivul sola e lontana, în crescendo-ul unui forte, Mariana Nicolesco emite cu uluitoare măiestrie saltul de cvintă superioară finalizat prin si2 natural (dominanta tonalității de bază) impostat cu incidență metalică dar flexibilă, conferind timbrului acel sens sfâșietor, de durere, al personajului.

HARICLEA DARCLEE - Puccini TOSCA (Floria Tosca)

La premiera absolută de la Scala, Hariclea Darclée a entuziasmat publicul care a cerut bis și apoi tris, ceea ce soprana noastră a consimțit cu generozitate spre fericirea și satisfacția lui Catalani. În sală se afla și tânărul dirijor Arturo Toscanini, care asista la un eveniment despre care avea să povestească toată viața. Interpretarea sopranei Hariclea Darclée l-a impresionat atât de mult încât a decis ca, în cazul în care i se va naște o fetiță, să o boteze cu numele protagonistei acestei opere; prima lui fiică, născută la 16 ianuarie 1900 ????, a fost botezată, într-adevăr, Wally … devenind mai târziu, prin căsătorie, Contesa de Castelbarco, pe care am avut ocazia s-o cunosc personal la Roma cu un an înainte să lase această lume.

Arturo Toscanini a continuat toată viața să cinstească memoria lui Alfredo Catalani și să dirijeze acele câteva opere ale sale cele mai iubite de public, între care și La Wally. La Teatro alla Scala din Milano, opera La Wally a fost reprezentată ultima în producția inaugurală a stagiunii 1953/1954, regizată de Tatiana Pavlova și dirijată de Carlo Maria Giulini, din distribuție făcând parte Renata Tebaldi (Wally), Mario Del Monaco (Giuseppe Hagenbach), Giangiacomo Guelfi (Gellner), Giorgio Tozzi (Stromminger), Renata Scotto (Walter în travesti). După patru decenii, la 11 martie 1993, Mariana Nicolesco interpretează triumfal în Recitalul său la Teatrul alla Scala, aria Ebben ne andrò lontana acompaniată la pian de pianistul Robert Kettelson.

GIUSEPPE VERDI

Giuseppe Verdi (Le Roncole, 10 octombrie 1813 – Milano, 27 ianuarie 1901), unul dintre cei mai mari compozitori de operă din toate timpurile, întemeietor al Romantismului italian, a manifestat un puternic spirit inovator și a revoluționat vocalitatea grație geniului său componistic, asimilând curentele stilistice precedente – Baroc, Clasicism și Belcanto și valorificând cu o grandioasă simplitate liniile melodice și armoniile de extracție folclorică. A rămas celebră fraza sa: Tornate alla tradizione e sarà un progresso! (Întoarceți-vă la tradiție și va fi un progres!). Trăiesc în Italia de trei decenii încheiate și trebuie să vă spun că această frază a lui Giuseppe Verdi, atât de importantă și încărcată de semnificații majore, nu am citit-o acolo nicăieri și nu am auzit-o evocată de nici-una dintre personalitățile artistice sau muzicologice pe care le-am întâlnit. Aveam să iau cunoștiință de această frază extraordinară, aici, la Brăila, la ediția precedentă a Festivalului și Concursului Internațional de Canto Hariclea Darclée, în seara finală, la Gala Laureaților, când Radu Varia, criticul de artă de prestigiu mondial, în cuvântul său reprezentând pe Academicianul Mugur Isăresecu, Guvernatorul Băncii Naționale a României, înainte de decernarea Marelui Premiu, a evocat personalitatea lui Verdi citându-i fraza referitoare la … întoarcerea la tradiție … Prin aceasta, Radu Varia releva faptul că în cadrul manifestărilor Festivalului și Concursului Internațional de Canto Hariclea Darclée, dragostea și respectul față de tradiție catalizează evoluția către acel progres benefic societății la care se referea Verdi.

Marile valori ale tradiției, pe care le cinstea şi Verdi, stau la loc de cinste în toate manifestările Evenimentelor Darclée.

El a compus 28 de opere, iar Macbeth este ce de a 10-a; cele 9 opere precedente marchează etapa așanumitului Primo Verdi – Verdi la începuturi, ancorat în tradiția Clasicismului și, în mod deosebit, în Belcanto-ul lui Rossini, Donizetti și Bellini. Recitativele sunt de anvergură, cavatinele au o linie cu numeroase ornamente iar cabalettele sunt explozive, alternând multiple metroritmii dramatice și de agilitate. Aceste elemente tehnice sunt abundente în primele nouă opere ale sale. Cu Macbeth, însă, este inaugurată o serie de alte 7 opere în care aceste elemente componistice de tradiție capătă un profil cu mult mai original, definind din ce în ce mai pregnant și mai frumos stilul specific verdian. Astfel, după această serie inaugurată de Macbeth, personalitatea creatoare a lui Verdi va erupe magnific, el realizând celebra Trilogia dell'Amore – Trilogia Dragostei prin Rigoletto, Il Trovatore, La Traviata. După această Trilogie, urmează așa numita etapă a maturității verdiene, cu o serie de 9 opere glorios încheiată de o altă tripletă care va marca definitiv ulterioara evoluție a operei lirice: Aida, Otello, Falstaff.

Compusă pe un libret de Francesco Maria Piave bazat pe drama lui Shakespeare cu același titlu, Macbeth a inaugurat la vremea sa un nou profil de vocalitate punând la încercare școala de canto a acelor vremuri; iar în acest sens a rămas o operă cu vocalități singulare, îmbinând lirismul cu dramatismul, linia cu agilități la nivelul unor dificultăți virtuozistice deosebite. Din acest motiv, după premiera absolută de la 14 martie 1847, acum 170 de ani, la Teatrul La Pergola din Florența, asupra acestei opere s-a așternut o tăcere deplină până la 7 decembrie 1952 când a fost reprezentată la Teatro alla Scala din Milano cu Maria Callas în rolul Lady Macbeth. De atunci, opera se află permanent în repertoriile teatrelor. A fost așadar necesar mai bine de un secol de experiență virtuozistică vocală pentru ca personajele acestei opere și, în special, Lady Macbeth, să poată fi abordate de artiștii lirici.

În prima scenă din actul I, o vedem pe Lady Macbeth citind scrisoarea de la soțul său - după care recitativele, cavatina și cabaletta ne oferă o perfectă caracterizare a personalității acesteia, văzută în prisma intrigilor declanșate de influența pe care o exercitată asupra soțului său pentru ascensiunea la tronul regal. În această scenă de o rară complexitate muzicală și dramatică se află toate elementele de virtuozitate și ornament la un grad suprem de dificultate ca de altfel întreaga partitură a personajului. Marea soprană Mariana Nicolesco, grație vocalității sale în dublă coordonată de soprană dramatică de agilitate și soprană de agilitate dramatică, a realizat în această scenă o interpretare de unică fascinație.

MARIANA NICOLESCO

Recitativul declamat Nel dì della vittoria io le incontrai … este dozat într-o fantastică impostație în registrul de piept în care sonoritatea vocală este învăluită într-o magnifică rezonanță prin care se pun în valoare numeroasele nuanțe timbrale ale unei declamații impresionante. Fiecare frază a recitativului declamat este foarte bine individualizată sub aspect expresiv – sonor, timbral și al inflexiunilor de rezonanță – iar pauzele dintre respectivele fraze amplifică încărcătura emoțională a momentului teatral conferind accentelor o măreție în deplină concordanță cu introducerea orchestrală precedentă.

În recitativul cantabil foarte dramatic și foarte dificil – Ambizioso spirito tu sei Macbetto … alla grandezza aneli … ma sarai tu malvagio? … - asistăm la o îmbinare dintre conținutul dramatic al frazei literare și puternica forță muzicală a liniei vocale care, în contextul unor modulații tonale foarte interesante ce pornesc din Do major, trec prin Mi major și sunt apoi soluționate în Sol major, solicită în cadența finală a recitativului o coloratură a cărei expansiune tonală atinge zona acută, culminând cu Do3. Este acel recitativ verdian unic prin grandoarea muzicală și expresivitatea dramatică. Agilitatea Marianei Nicolesco țâșnește vulcanic în acut din acea piramidă vocală trainică, perfect echilibrată, între dramatism și lirism, între linie și agilitate.

Cavatina Vieni! T'affretta! Accendere ti vo' quel freddo core! este un andantino grandioso în Re bemol major de 6/8, cu o metroritmie dominată de cadența unor permanente accentuări în care binarul și ternarul alternează cu agitația emotivă a tensiunii dramatice a personajului. În acest context general căruia i se mai adaugă o multitudine interesantă de elemente ce țin de modulațiile tonale, ornamentele, variația duratei intervalelor și multiplele configurații ale liniei vocale, Mariana Nicolesco ne oferă o admirabilă elaborare a sonorităților și inflexiunilor timbrale datorită naturii sale vocale de unică bogăție și a unui spirit teatral care asumă în vocalitate apogeul unei sublime științe a cântului. Trebuie să subliniez cel puțin două detalii ale acestei extrarodinare interpretări în această cavatină: desăvârșirea tehnică e registrului de piept în zona subcentrală cu imediatul salt în zona acută a lui sib 2, în perfect echilibru al impostației, și metroritmia sincopată în zona acută sib2 – la2 extrem de greu și de rar realizată – dar în care Mariana Nicolesco atinge perfecțiunea dorită de geniul verdian.

Urmează cabaletta Or tutti sorgete, ministri infernali … care este un … allegro maestoso … a poco, a poco crescendo … în 4/4 și în Mi Major, tonalitate foarte dificilă pentru un allegro de cabaletta frecvent utilizat de Verdi în general, dar cu virtuozități de mare dificultate tehnică, în mod deosebit pentru această scenă. Și în această cabaletta regăsim elementele și metroritmiile precedentei cavatine adaptate însă tempo-ului specific. În plus, dată fiind tonalitatea în Mi Major, țesătura este ceva mai înaltă iar apoteotica expansiune finală se realizează printr-un si2 natural a cărei anvergură tehnică și estetică reprezintă o piatră de încercare. Mariana Nicolesco realizează interpretarea acestei cabalette cu un puls vocal antrenant și palpitant urmărind acel progresiv crescendo a poco a poco dorit de Verdi. Din intepretarea unică a Marianei Nicolesco, așezată sub semnul acelui Belcanto sublim, în care e Regină, înțelegem personajul Lady Macbeth atât prin caracterul unei eroine de mare duritate cât și prin temperamentul seducător al unei femei monumentale.

MARIANA NICOLESCO și STEPHAN POEN

Din nou despre Gloria Muzicii înseamnă astfel și în acest an pentru noi un parcurs inițiatic și emotiv prin care am intrat în tradiția marilor interpretări înscrise cu litere de aur în Istoria Teatrului Liric Universal.

REVISTA MUZICALĂ RADIO, 28.08.2017