DANIELA DIACONESCU … Lirismul Poetic al Operetei ...

 

Daniela Diaconescu s-a născut la 20 iunie 1942, la Ploiești, iar primele studii muzicale și vocale le-a făcut cu tatăl ei, tenorul Costin Ionescu. Între anii 1963 și 1968 a urmat cursurile Conservatorului din București (astăzi UNMB) la Clasa de Canto unde a avut profesori pe sopranele Arta Florescu și Ana Tălmăceanu-Dinescu. În anii 1965, 1966, 1976 și 1968, s-a perfecționat la Weimar cu soprana Lore Fischer în Lied și Oratoriu. De la Arta Florescu și-a însușit majestuoasa eleganță stilistică a expresivității vocale în timp ce Ana Tălmăceanu-Dinescu i-a insuflat dozarea încărcăturii pasionale în interpretare; perfecționarea cu Lore Fischer în Lied și Oratoriu i-a consolidat impostația și i-a desăvârșit discernământul stilistic într-un context vocal a cărui complexitate avea să o aplice intens mai târziu în rolurile de operetă.

Dar simultan, la Conservator, a urmat și cursurile Clasei de Operetă condusă la vremea aceea de marele artist, tenorul Ion Dacian, care era prim solist, regizor și director al Teatrului de Stat de Operetă ce astăzi îi poartă numele. Ion Dacian îmi povestea că a fost atras de talentul, gingășia, expresivitatea, muzicalitatea și efectiv farmecul acestei … ”fetițe” … care, în ciuda vârstei sale foarte tinere, ilustra o personalitate puternică și o desăvârșită eficiență în a-și însuși în detaliu toate învățămintele și indicațiile pe care le primea. Ion Dacian care îndrumase și formase câteva generații de artiști, o definea pe Daniela Diaconescu … ultima mea creație artistică … și, în momentele în care Maestrul rostea aceste cuvinte, ochii săi extraordinar de frumoși și pătrunzători se luminau de strălucirea maiestoasă a unei lacrimi plină de semnificații umane și artistice …

Dacian o remarcase pe Daniela și o întrevăzuse în Operetă încă de la jumătatea perioadei de studii în Conservator. Era director al Teatrului de Operetă și un mare strateg al abilității de a se strecura printre vicisitudinile birocratice ale sistemului de atunci. În anul 1968, o angajse administrativ în cor deși artistic o integrase în compartimentul de subrete al soliștilor alături de Cella Tănăsescu, Constanța Câmpeanu, Valli Niculescu și Marica Munteanu. Prin pensionarea sopranei Cella Tănăsescu în cursul anului 1969, pe locul rămas liber în schemă este angajată cu titlul definitiv de solistă Daniela Diaconescu care dovedise deja calități excepționale în primele roluri în care debutase: Lu Ku Song din ”Secretul lui Marco Polo” de Lopez, Jeannette din ”Rose Marie” de Friml, Pepi și Arsena din respectiv ”Sânge vienez” și ”Voievodul țiganilor” de Strauss, Miss Mabel din ”Prințesa circului” de Kalman. Sunt primele cinci roluri abordate de Daniela în prima stagiune a carierei sale. În aceste cinci roluri, tânăra artistă avea parteneri de prestigiu ai genului: primadonnele Valeria Rădulescu, Adriana Codreanu, Cleopatra Melidoneanu, Lucia Roic, Lilli Dușescu, Ștefi Pârvulescu; tenorii Ion Dacian, Nicolae Țăranu, Anton Negoițescu, Eugen Fânățeanu, Eugen Savopol și Dorin Teodorescu, ultimii doi fiind angajați în teatru în același an; baritonii și bașii Silviu Gurău, Mircea Nemens, Iancu Groza, Nicolae Ionescu-Dodo, Gabriel Gheorghiu; actorii Maria Wauwrina, Tamara Buciuceanu, Nae Roman, George Groner, Emil Popescu, George Hazgan, Ion Dinu, Virgil Bojescu. Dirijorii Constantin Rădulescu, Liviu Cavassi și Mircea Ionescu, alternându-se la pupitrul spectacolelor, supravegheau cu afectuoasă generozitate evoluția și afirmarea tinerei artiste.

 

Puritatea timbrală, sonoritatea amplă dar foarte elastică, nuanțările subtile din zona centro-gravă și flexibilitatea agilităților acute și supra-acute mai ales în rolul Arsena din ”Voievodul țiganilor” de Strauss, impostația vocii vorbite armonios conjugate cu vocea cântată, eleganța mișcării scenice și consistența personalității în rol au determinat primele succese și decretarea simpatiei publicului care o urmărea, o dorea și o răsplătea cu aplauzele sale. Iar Maestrul Ion Dacian, din loja direcției sau chiar din culise, o urmărea și o stimula permanent intervenind cu seniorală delicatețe la calibrarea reutușurilor finale în vocea vorbită și în actoria vocii cântate. Zâmbetul Danielei era în perfectă armonie cu strălucirea timbrală a vocii sale atât în cânt cât și în proză motiv pentru care Maestrul Dacian a supranumit-o … Clopoțel … un supranume care sublinia prospețimea tinereții și vigoarea entuziasmului plin de har.

În stagiunea 1969/1970, la noua producție cu opereta ”Suzana” de Gilbert (premiera joi 9 aprilie 1970) în regia Maestrului Ion Dacian, în rolul Jacqueline este distribuită tânăra subretă Daniela Diaconescu alături de Constanța Câmpeanu și Marica Munteanu; cum celelalte două colege mai experimentate erau solicitate și în alte numeroase spectacole în care erau deja distribuite, Daniela Diaconescu a preluat practic acest rol interpretând marea majoritatea a spectacolelor timp de două stagiuni până în octombrie 1971 când, regimul a decis o epurare a repertoriilor teatrelor și deci, de la Operetă, fuseseră scoase din repertoriu ”Rose Marie” de Friml, ”Văduva veselă” de Lehar și ”Suzana” de Gilbert, aceasta din urmă reluându-se după alte două stagiuni într-o versiune recalibrată și adaptată cu abilitate de Maestrul Ion Dacian și în care Daniela Diaconescu și-a reluat splendidul rol pentru încă cinci stagiuni. Când apărea la începutul actului I și intepreta refrenul ariei lui Jacqueline – O fată cum este dânsa, parole!, mon cher!, parcă-i un înger coborât din cer – serata începea deja cu un succes care era de bun augur pentru toată desfășurarea. În duet cu ea se alternau Nicolae Țăranu, Eugen Fânățeanu și Eugen Savopol iar Daniela, deși foarte tânără, reușea să se adapteze, să se plieze artistic pentru a corespunde personalității celor trei iluștri colegi; în rolul părinților lui Jacqueline, Doamna Maria Wauwrina și Maestrul Nae Roman o alintau cu toată dragostea, iar Tamara Buciuceanu, explozivă și expansivă în rolul Rose, crea un contrast foarte bine dozat de măiestria regizorală a lui Ion Dacian. În rolul titular al Suzanei, un succes epocal realizase Valeria Rădulescu secondată de Valli Niculescu și Lucia Roic. Iar … Daniela – Clopoțel – după doar doi ani de carieră se adaptase și integrase admirabil.

În stagiunea 1970/1971, Daniela Diaconescu este distribuită în rolul Sibyl din ”Soarele Londrei” de Comișel alături de Valli Niculescu și Constanța Câmpeanu, în regia lui Nicușor Constantinescu și sub bagheta dirijorului Constantin Rădulescu; în rolul titular, Ion Dacian avea să realizeze o creație magistrală urmat de Nicolae Țăranu și Cornel Rusu în cuplu cu Adriana Codreanu, Valeria Rădulescu, Lilli Dușescu și Ștefi Pârvulescu alternându-se în rolul Floria de Koefeld; Daniela însă nu a abordat rolul Sibyl iar Maestrul Dacian care era director iar ulterior devenise chiar coordonator artistic de regie după retragerea lui Nicușor Constantinescu pentru montările acestuia, nu a insistat deloc ca ea să debuteze în acest rol de vreme ce ea nu se simțea aptă pentru el. Cu simțul său artistic genial, Dacian a intuit că, la un moment dat, Daniela Diaconescu a depășit condiția artistică a rolului de subretă Sibyl și a îndrumat-o în pregătirea pentru interpretarea rolului Anna Damby din această operetă în care se afirmaseră deja Cleopatra Melidoneanu și Mireille Constantinescu. În ziua de duminică 10 februarie 1974, la spectacolul de matineu cu ”Saorele Londrei” de Comișel, alături de Ion Dacian (rolul titular Edmond Kean), Lilli Dușescu (Floria) și Valli Niculescu (Sibyl), Daniela Diaconescu se demonstrează a fi o revelație în acest rol; era și ultima colaborare cu Maestrul Ion Dacian înainte de încheierea carierei sale peste patru luni.

Revenind la stagiunea 1970/1971, joi 6 mai 1971 are loc evenimentul premierei primului musical românesc: ”Se mărită fetele ” de George Grigoriu sub bagheta lui Liviu Cavassi și în regia lui Nicușor Constantinescu; o garnitură de interpreți desăvârșiți: Cleopatra Melidoneanu, Constanța Câmpeanu, Valli Niculescu, Dorin Teodorescu, Ion Dinu, Virgil Bojescu, Emil Popescu, George Hazgan și Tamara Buciuceanu; la puțin timp de la premieră, în rolurile cuplului de protagoniști repurtează un foarte frumos succes Daniela Diaconescu și Eugen Fânățeanu; solicitată de numeroasele roluri care aveau să vină în viitorul apropiat, Daniela a interpretat de foarte puține ori acest musical și la fel și colegul Eugen Fânățeanu.

 

După primele sale trei stagiuni în care debutase în rolurile unor producții deja existente în repertoriu, din stagiunea 1971/1972, Daniela Diaconescu este foarte solicitată în majoritatea producțiilor pregătite în premieră continuând să-și extindă repertoriul și cu alte roluri. Personalitatea sa artistică și vocalitatea sa cunosc o dezvoltare care îi permite să depășească zona stilistică a subretei abordând, treptat, cu mare succes așanumitele roluri de ”cochetă” și de primadonna chiar. În octombrie 1971 interpretează rolul Crizantema din ”Plutașul de pe Bistrița” de Filaret Barbu alternându-se în rol cu Constanța Câmpeanu; regizor era Nicușor Constantinescu iar dirijor Mircea Ionescu; în fruntea unei duble garnituri se aflau Lucia Roic și Adriana Codreanu (Ileana), Nicolae Țăranu și Dorin Teodorescu (Tudor); marea Maria Wauwrina apărea în actul al treilea într-un rol de câteva replici adresate lui Ștefan Teodoriu în aplauzele unui public fascinat și amuzat la culme; o serie de alte nume de prestigiu apăreau în această producție: Mircea Nemens, N.Ionescu-Dodo, Ștefan Glodariu, George Hazgan, Virgil Bojescu. Daniela – ”Clopoțel” face o creație splendidă alternând verva cu melancolia, cântul cu proza, mișcarea scenică și dansul. Peste câteva luni, în februarie 1972, în regia lui Toni Buiacici și sub bagheta lui Liviu Cavassi, Daniela abordează rolul Pepita din premiera ”Vânt de libertate” de Dunaewski alternându-se cu Constanța Câmpeanu și Valli Niculescu într-o amplă garnitură de mari artiști ai teatrului în frunte Cleopatra Melidoneanu și Ștefi Pârvulescu (Stella), Mircea Nemens, Dorin Teodorescu și Elizeu Simulescu (Mario); în rolul Clementina apărea Adriana Codreanu iar în cel al lui Cezar Gall baritonul Octav Enigărescu de la Opera Română.

În stagiunea 1972/1973 Daniela Diaconescu continuă să interpreteze rolurile sale adăugând două noi premiere. Este vorba de ”Spune inimioară spune” de Elly Roman a cărei premieră a fost vineri 6 octombrie 1972 regizată de George Zaharescu, pe atunci invitat de la Iași, și sub bagheta dirijorilor Mircea Ionescu și Constantin Rădulescu. Daniela Diaconescu interpretează rolul Ecaterina alternativ cu Constanța Câmpeanu într-o distribuție de prestigiu: Cornel Rusu și Eugen Savopol (Ienăchiță Văcărescu), Lucia Roic și Valeria Rădulescu (Doamna Zoe), Ștefi Pârvulescu și Lilli Dușescu (Maria), Valli Niculescu și Mireille Constantinescu (Pitulicea), Silviu Gurău, Tiberiu Simionescu, Gabriel Gheorghiu, Iancu Groza, Toni Buiacici, Virgil Bojescu, George Hazgan, Ștefan Teodoriu, completau în dublă garnitură celelalte numeroase roluri. Daniela face și de această dată o creație memorabilă dominată de expresivitatea unei gingașe delicatețe integrată cu profundă sensibilitate în scenele sale din actul al treilea. La 8 iunie 1973 are loc premiera unei operete de mare succes - ”La Calul Bălan” de Benatzky în regia lui Anghel Ionescu-Arbore de la Opera din Cluj și sub bagheta dirijorilor Constantin Rădulescu, Mircea Ionescu și Mircea Luculescu; Daniela Diaconescu intepretează inițial rolul poștăriței Kathy care încântă în scena inaugurală cu o arie melodioasă și presărată cu virtuozități de coloratură pentru ca la 11 decembrie din același an să debuteze în rolul Otilia după Cleopatra Melidoneanu și Ștefi Pârvulescu într-o nouă garnitură din care făceau parte Adriana Codreanu, Dorin Teodorescu, Eugen Fânățeanu, Nae Roman și mulți alții printre care și debutanta … Mihaela Mijea în rolul Kathy interpretat la premieră de Daniela.

În stagiunea 1973/1974, Daniela Diaconescu repurtează un mare succes interpretând două personaje de mare diversitate muzicală și teatrală între ele dar și față de rolurile din experiența artistică acumulată până acum: Ilinca din ”Mătușa mea Faustina” de Liviu Cavassi și Doru Butoiescu (premiera în octombrie 1973 la deschiderea stagiunii) în alternanță cu Constanța Câmpeanu și Ado Any din ”Oklahoma” de Rodgers (premiera la 29 martie 1974) în alternanță cu Valli Niculescu. În aceste roluri, publicul a apreciat cu entuziasm în Daniela Diaconescu o artistă experimentată cu o rafinată capacitate de individualizare muzicală estetică și dramaturgică a rolurilor sale.

În stagiunea următoare, 1974/1975, Daniela Diaconescu interpretează rolul Manuela la premiera ”Miss Helyett” de Audran fiind unică pe rol iar la finele stagiunii obține un extraordinar succes în rolul Riquette alternându-se cu Valli Niculescu la premiera cu ”Victoria și-al ei husar” de Abraham, regizată de George Zaharescu, sub bagheta lui Liviu Cavassi și având ca parteneri pe Valeria Răduelscu, Dorin Teodorescu, Nicolae Țăranu, George Hazgan, Mihaela Mijea, Ion Dinu.

În următoarele două stagiuni – 1975/1976 și 1976/1977 – Daniela Diaconescu adaugă noi roluri în repertoriul său la premierele operetelor ”Leonard” de Florin Comișel, ”Silvia” de Kalman și ”Eternele iubiri” de George Grigoriu, în care conturează noi și interesante portrete dramaturgice și muzicale desfășurând întreaga gamă a stărilor sufletești integrate în complexitatea unor desfășurări prin care profilul său artistic în permanentă evoluție va crește și va atinge acea cotă carismatică prin care personalitatea să se va integra în Istoria Operetei din România la cel mai înalt nivel. Maestrul Ion Dacian, retras deja din carieră de aproape trei ani, la întâlnirile noastre, mă întreba prntre altele: … Ce mai face Daniela – Clopoțel? … Iar eu îi relatam despre realizările și evoluția ei și Maestrul se bucura din toată inima!

Stagiunea 1977/1978, la împlinirea unui deceniu de activitate artistică, prilejuiește sopranei Daniela Diaconescu un moment artistic la o nouă dimensiune artistică a cărei complexitate vocală și teatrală o confirmă vedetă a teatrului: debutul în rolul Martha din noua montare a operetei ”Lăsați-mă să cânt” de Gherase Dendrino în regia lui Toni Buiacici și sub bagheta lui Constantin Rădulescu, alături de Cornel Rusu, Lucia Țibuleac, Rodica Truică, Marica Munteanu, Valli Niculescu și mulți alți artiști ai teatrului. Martha este un rol cu o vocalitate lirică lejeră dar care solicită o mare consistență sonoră și timbrală în cantilena de linie și accente dramatice în momente intimistice de profundă interiorizare; este vorba de un dramatism care se rezolvă estetic prin modularea dimensiunii timbrale în joncțiune cu o sonoritate rezonată delicat și cu suplețea necesară virtuozismului unor agilități supra-acute. În pregătirea vocală și teatrală a acestui rol, Daniela Diaconescu o are ca îndrumătoare pe marea artistă Lilli Dușescu care timp de două decenii a interpretat rolul în montarea precedentă cu un succes extraordinar. Discutând într-o zi cu Lilli Dușescu, îmi spune foarte emoționată că, după o repetiție, i-a telefonat Daniela și i-a spus că, odată cu felicitările pentru interpretarea sa, veternaii din cor i-au spus că au remarcat o perfectă continuitate între ea și Lilli Dușescu în acest rol. După convorbirea cu Lilli Dușescu, am telefonat Maestrului Dacian ca să-i relatez cele aflate bucurându-l cu o nouă realizare a Danielei supranumită de dânsul și … ultimul copil al său din Operetă! … Succesul este foarte mare și în anul următor se face chiar un turneu în Polonia cu această nouă montare a operetei lui Dendrino (aprilie 1978).

 

În stagiunea 1978/1979, Daniela Diaconescu evoluează în trei mari premiere ale teatrului: ”Violete de Parma” de Elly Roman (premieră absolută) alături de Cornel Rusu, Mihaela Mijea, Dumitru Trandafir, Marica Munteanu, sub bagheta lui Constantin Rădulescu; ”Vânzătorul de păsări” de Zeller în rolul Cristina alături de Dorin Teodorescu și Lucia Țibuleac în frunte unei ample distribuții și reluarea într-o nouă montare a operetei ”Suzana” de Gilbert.

Stagiunile următoare îi aduc Danielei Diaconescu noi succese în noi montări precum ”Voievodul țiganilor” de Strauss (octombrie 1980 în regia lui Hero Lupescu de la Opera Română), ”Prințesa circului” de Kalman (decembrie 1980), ”Mam'zelle Nitouche” de Hervé (mai 1982, la numai cinci luni de la dispariția Maestrului Ion Dacian), ”O noapte la Veneția” de Strauss (mai 1983). Iar printre aceste noutăți ale repertoriului, Daniela Diaconescu realizează o creație minunată în rolul Manja din ”Contesa Maritza” de Kalman unde maturitatea artistică și prospețimea admirabil păstrată sunt valorificate din plin atât vocal cât și teatral.

 

După aproape un sfert de veac de Istorie a Operetei la care am asistat trăind-o din plin de mic copil și un deceniu și jumătate de carieră a sopranei Daniela Diaconescu cu care deja mă împrietenisem, luam drumurile lumii purtând în suflet amintirile tuturor evenimentelor la care am asistat și profilurile vocale, teatrale dar și … sufletești … ale marilor artiști de operetă care m-au bucurat și m-au stimulat în pasiunea mea pentru voci. Prietenii cu care corespondam mă informau despre noile realizări artistice ale Danielei Diaconescu în noi montări ale teatrului cu ”Lysistrata” de Gherase Dendrino, ”Liliacul” de Strauss, ”Paganini” de Lehar, etc., etc., titluri clasice în noi viziuni scenice și regizorale. Îmi dau seama că Daniela Diaconescu traversează noile răspântii ale istoriei cu o solidă personalitate artistică în care temelia clasică susține o suprastructură modernă orientată cu gust noilor curente și concepții de lectură interpretativă ale genului de operetă.

Când am început să revin periodic în țară, am regăsit o Danielă frumoasă, împlinită, mulțumită, înțeleaptă, care se bucură de viață alături de minunatul său soț, Florin Diaconescu, marele tenor liric al Operei Române din București, formând un cuplu plin de farmec așa cum, uneori, se întâmpla și pe scena de teatru sau de concert când cântau împreună. Daniela și Florin continuă splendid duetul lor uman și artistic într-o dimensiune existențială fascinantă gustând cu demnitate bilanțurile carierelor artistice prin care și-au înscris numele în Cartea Culturii Române.

Astăzi, marea artistă Daniela Diaconescu, sărbătorește o aniversare jubiliară iar emblema bilanțului carierei sale atestă locul pe care îl ocupă personalitatea sa artistică în istoria genului pe care l-a slujit cu devotament devenind … Lirismul Poetic al Operetei …

REVISTA MUZICALĂ RADIO, 20.06.2017

ELENA CERNEI ... Cântul Luminii în Armonie cu Căldura Primăverii ...

 

... 1 Martie ... ziua în care a venit pe lume ELENA CERNEI ... Sfânta Evdokia ... onomastica Mamei sale dar și a lui ... Niania ... dădaca scumpă și iubită care, încă de la naștere, a insuflat fetiței o Dragoste infinită așa cum ... peste ani ... infinit avea să-i fie potențialul emotiv al creativității interpretative ilustrat de cea care avea să devină ... prima mezzosoprană româncă afirmată în marile teatre ale lumii ... Despre Elena Cernei se vorbește pretutindeni cu respect, admirație și cu un sens de uimire față de o voce cu totul neobișnuită de contraltă și mezzosoprană dotată cu o figură scenică de o impresionantă frumusețe a cărei dinanimcă expresivă emana un farmec puternic atât pe scenă cât și în viața de toate zilele.

An de an ... 1 Martie ... adaugă încă un an ... personalității sale deja integrată în Armonia Eternității Divine Universale ... și încă un an ... Dragostei mele pline de dor și de toată încărcătura emoțiilor produse de noianul de amintiri și experiențe de viață, de artă, de cercetare științifică, de valori și de nenumărate bucurii ... Am mai povestit că arcul de timp dintre 1 Martie și 21 Mai al cadențelor anuale este plin de semnificații de cea mai mare importanță afectivă și spirituală pentru ființa mea ... 

 

Dacă Întâi Martie marchează, odată cu ghioceii, Primul impuls de Căldură a Primăverii, putem spune că Elena Cernei s-a născut odată cu retrezirea naturii la Lumina soarelui de primăvară. Momentul astral al nașterii se impune fenomenologic în comportamentul viitoarei personalități a ființei nou născute. Iar în comportamentul omului și artistului Elena Cernei luminozitatea viguroasă dar, în același timp, elastică, domina întreaga sa ființă în deplină armonie cu expresia vocală vorbită și cântată. 

La primul impact cu glasul său am fost frapat de claritatea absolută timbrală a cărei transparență releva o multitudine de nuanțe care mi-au plăcut din prima clipă deși mi-au trebuit ulterior ani de căutări adânci ca să le înțeleg și să le pătrund mecanimsul elaborării lor. Dar încă de la primul impact, am atribuit claritatea timbrală a glasului tocmai unui efect de luminozitate pe care mi-l inspira. Și acest efect de luminozitate l-am remarcat mai intens prima dată când am văzut-o. Privirea foarte vie emana o luminozitate foarte puternică iar jocul ochilor și mișcarea expresivă a privirilor puteau fi remarcate chiar și de la balconul al treilea în sală la fel de bine cum se remarcau brațele în mișcarea lor; filmele care s-au păstrat și le-am postat pe Youtube și Facebook atestă acest fenomen expresiv încântător. Lumină în glas și în priviri, dar lumină se simțea emanând din întreaga ființă a ei, mai ales atunci când personajul era așteptat și intra în scenă grandios, aproape triumfal ... Evoc câteva intrări în scenă despre care se vorbește și astăzi: Carmen înainte de Habanera sau în actul al IV-lea alături de Escamillo, Amneris înainte de duetul cu Radames din actul I sau coborârea scărilor la Triumfalul actului al doilea din ”Aida”, Principesa Eboli în actul al II-lea înainte de Cântecul sarazin din ”Don Carlo”, intrarea lui Octavian din actul al II-lea în ”Cavalerul rozelor” când acesta îi oferă trandafirul lui Sophie, intrarea Jocastei în actul al II-lea din ”Oedipe” după salvarea cetății și prima înfățișare cu tânărul învingător al Sfinxului; am evocat doar câteva din aceste apariții extraordinare pe care Elena Cernei le conferea personajelor sale și la ale căror spectacole am asistat cu emoții ce persistă și astăzi în inima mea. 

ELENA CERNEI - Saint-Saens SAMSON ET DALILA

Artiștii care sunt încă în viață și admiratorii de la New York comentează și astăzi apariția extraordinară a Dalilei în actul I, tot coborând niște scări, într-o mișcare elastică și cu o dinamică perfect aderent pe mersul muzicii, pe scena Metropolitanului uimindu-l pe Jon Vickers care i-a spus totdeauna că rămâne cea mai fascinantă și completă Dalilă. Faptul a fost salutat la superlativ de cronicari în presă. Marele agent contemporan de operă, regretatul Bruce Zemsky mi-a scris acum mai mulți ani o scrisoare entuziastă evocându-mi aceste aspecte cu dorința de a mă cunoaște ceea ce s-a și întâmplat după câteva luni la Roma, devenind prieteni. 

Din personalitatea ei emana ... o lumină intensă pe care o pot ... poetiza metaforic ... cu acele raze ale soarelui de martie luptând pentru triumful primăverii asupra iernii dezarmate ... Deci o lumină prevăzută în Destinul artistei la momentul nașterii. Artiști mari s-au născut în toate lunile și zilele anului, în toate zodiile; nu se poate spune că într-o anumită perioadă a anului se nasc mari talente; este însă important ca artistul să cunoască propria sa personalitate prin profilul fizic conferit de evenimentul nașterii sale și va înțelege foarte multe aspecte care, inteligent integrate în mersul vieții sale, îl vor servi admirabil. Așa s-a întâmplat cu Elena Cernei.

Am fost atras de lumina și portamentul acestei personalități și am căutat să o aprofundez, să o descifrez pentru a o înțelege mai bine ajungând să o iubesc din ce în ce mai mult iar acest sentiment continuă expansiunea sa și astăzi când contemplarea și meditația îmi oferă noi unghiuri de aprofundare și de bucurie în același timp. În cele două splendide decenii de viață conjugală, am înțeles că Armonia era fundamentală pentru ea în toate desfășurările vieții. Adesea îmi spunea că Armonia aduce Echilibru și, odată cu acesta, Pacea, Calmul, Profunzimea adâncă a trăirilor. Pot spune că Armonia aducătoare de Echilibru era barometrul prin care Elena Cernei evalua calitatea și cantitatea dinamicii dedicate Mesajului său Uman și Artistic în totalitatea mijloacelor și parametrilor pe care îi cultiva și integra în elaborările sale. Fiecare stare expresivă era echilibrat armonizată cu o alta marcând un contrast a cărei tensiune alimenta emotivitatea momentelor de Artă. Echilibrul dintre sonorități (forte cu piano, piena voce cu mezza voce, rezonanța de piept cu rezonanța de cap), dintre timbralități (închis cu deschis, sumbru cu strălucitor, vibrato cu non vibrato), dintre mișcarea scenică și statica în anumite momente, dintre mișcarea ochilor, a brațelor, a întregului corp, era integrat în elaborarea profilului personajului. la baza acestei elaborări se activa un alt echilibru al motivațiilor compozitorului și libretistului, ale dirijorului cu ale regizorului. Toate acestea erau apoi sedimentate de-a lungul a ore și ore de tăceri reflexive în care Elena Cernei vorbea mental și spiritual cu personajele realizând o sedimentare perfectă a comportamentului lor în firea ei pentru a putea să le interrpeteze pe scenă. În paralel, asigura asimilarea muzicală și literară a rolurilor de-a lungul unor lungi ședințe folosind magistrala Fonație Insonoră prin care antrena organic fizologia fonatoare fără risipă de efort și energie preparându-se ulterioarei faze de impostație a rolului. În final, grație reflexelor perfect elaborate și integrate comportamental, Elena Cernei oferera pe fiecare dintre personajele sale cu o naturalețe uimitoare dar care era stadiul final al unui complex și grandios parcurs de muncă. Era teribil de muncitoare și ... unele pianiste mai puțin rezistente și mai ... la începutul carierei, se fereau să fie repartizate la sala de studiu cu Doamna Cernei. Lucra cu o răbdare și o luciditate analitică permanent orientată detaliilor dar menținând acel surâs luminos ... Iar când dorea să repete mai insistent anumite pasaje, formulele ... ”vă rog” ... ”fiți amabilă” ... ”dacă sunteți drăguță” ... erau din plin folosite în relațiile cu colaboratorii.

Echilibrul personal mereu stabil este coordonata existențială care i-a asigurat acestei Mari Artiste și Încântătoare Doamne o permanentă ... tinerețe ... plină de vigoare și de ... dinamică luminoasă ... chiar până la finalul parabolei sale de viață pământească ... În tot ce făcea în viața sa publică și privată, Elena Cernei era mereu atentă la menținerea acestui echilibru. Iar datorită culturii foarte profunde în științele biologice asimilate la Școala Sanitară înainte de studiile la Conservator, știa să simtă și să intuiască propriul organism cu câteva momente sau cu câteva niveluri înainte de a se instala oboseala ... și ... se oprea la timp pentru odihna salutară.

Dorința de Echilibru îi stimula cultura esenței lipsite de inutilele detalii care pot îngreuna un discurs ori o interpretare. Detaliile trebuiau să manifeste Convergență spre Esență; în caz contrar erau eliminate chiar dacă puteau persista în dinamica elaborărilor mentale. Chiar și machiajul pentru personajele sale era foarte simplu, bazat pe câteva elemente care să favorizeze relația feții și a mimicii cu lumina refelctoarelor prin care să se dozeze un anumit profil al feței perceput la fel din oricare loc al salii de spectacol. Și pentru că auzise colegele veterane din generațiile precedente că substanțele de machiaj pot strica tenul, atunci s-a gândit imediat la Echilibrul Sănătății pielii și și-a elaborat o cremă hidrantă integrând într-o rețetă personală denumită în farmacologie cu termenul de formulă magistrală, câteva substanțe prelucrate într-un anumit mod; dar acel ... ”mod” ... devenea, odată cu trecerea anilor, din ce în ce mai greu de realizat de către noile generații de farmaciști care erau scutiți de asemenea performanțe de laborator de către evoluția industriei produselor farmaceutice ... La Roma, ajunsesem să obțin ... Formula Magistrală Cernei ... la o singură farmacie unde proprietarul și cei doi fii erau melomani și admirau cu tot entuziasmul ... La Signora ... Punctul de pornire era sănătatea pielii iar rezultatul obținut a fost tinerețea acesteia menținând tonusul și vigoarea în perfectă limpezime și strălucire.

Toată lumea admira la Elena Cernei ceea ce în mod obișnuit se spune în societate ... o femeie foarte frumoasă ... Cernei însă considera că mai presus de Frumusețe, i-a fost hărăzită ... Armonia ... Textual îmi spunea: eu sunt armonioasă și caut să păstrez echilibrul acestei armonii! Susținea că toți oamenii sunt frumoși deoarece suntem Fii ai lui Dumnezeu care nu poate avea fii urâți ... Susținea că toate vocile sunt frumoase pentru că vocea este un Dar al lui Dumnezeu care nu poate face daruri urâte ... Și totuși ... reacționam eu ... iar ea ... fără să mai fie nevoie de întrebarea mea specifică ... îmi intuia răspunsul pe care îl așteptam: Nesocotința lipsei de credință și hărnicie înțeleaptă face ca unii oameni să strice Darurile care le-au primit la naștere ... A strica darurile înseamnă a afecta Armonia componentelor prin alterarea Echilibrului! Este ceea ce am înțeles imediat din răspunsul ei!

  Ea avea 1,78 m. la duș ... iar ... cu tocurile pantofilor ... și ... părul aranjat ... devenea de 1,90 m. Astfel era la fel de înaltă ca mine când ieșeam împreună ... Tocul de la pantof era ales printr-un criteriu benefic contracțiilor musculare ale gambelor pentru facilitarea mersului ... Deci o măsură dedicată ... Echilibrului ... A merge ușor devine plăcut ceea ce este folositor pentru viața cotidiană ... Mersul ei era prilej de încântare ... iar pentru ... unii ... prilej de întrebare! Cadența mersului său era determinată de bucuria de a sta perfect dreaptă iar când cineva atinge o înălțime de ... 1,90 m ... așa cum am menționat mai înainte, când stă ... dreaptă ... se simte și se vede de la depărtare! În rest, nu făcea nimic ostentativ artificial! Era Armonia segmentelor corpului său care conferea un anumit tip de mișcare naturală și care putea fi foarte ușor adaptată specificului personajelor spre încântarea unor regizori precum ... Jean Rânzescu, George Teodorescu, Oleg Danovski, Eugen Gropșeanu, Hero Lupescu ... sau ... Franco Zeffirelli, Herbert von Karajan, Jean Louis Barrault, Nathanael Merrill, Raymond Rouleau ...

Tot Echilibrul domina și mentalitatea sa dietetică. În afara perioadelor de cântat, mânca absolut de toate și se bucura de roadele pământului. Când avea timp era în stare să prepare niște feluri de mâncare extraordinare iar în intimitatea casei, la bucătărie, avea aceiași splendidă armonie a mișcărilor și gesturilor moderate, deloc precipitate, cu un calm senin și plin de bucurie. Odată, m-am amuzat la un concert, să aud vocea unui admirator care exclama către cei cu care se afla în acea seară: Ce-o mânca femeia asta de cântă așa grozav și arată atât de bine! Voi răspunde acum pentru ca să știe toată lumea: înainte de un spectacol, Elena Cernei nu mânca și nu bea nimic mai bine de 24 de ore! ... Cu o seară înainte, pe la orele 21, mânca o cină simplă (friptură, salată, fructe). După trei ore de relaxare (televizor, lecturi - telefonul era scos din priză), se culca. A doua zi se trezea în jurul orei 10; făcea o gimnastică mai sumară de cât în zilele când nu avea spectacol; apoi în pat, într-o anumită postură (descrisă în volumul său L'Enigma della Voce Umana apărut în italiană dar și în română) trecea, fără să scoată vre-un sunet, tot rolul folosind Fonația Insonoră activând toate elementele aparatului fonator pe baza proiecției lor de pe scoarța cerebrală după o metodă elaborată în urma unor cercetări și experimente personale publicate la vremea respectivă și prezentate la congrese internaționale; în jurul orei 12 făcea câțiva pași prin casă, se așeza la pian și făcea o singură vocaliză lentă, de terță în tripleta vocalelor I-E-A pornind de la mib1 (subcentral) și atingând nu mai mult de mi2-fa2 (imediat după pasaj), în urcare și în coborâre cu pauze între reprize; fiind în carieră, cântând aproape zilnic, nu avea nevoie de o încălzire îndelungată și intensă înainte e spectacol; avea zile speciale când nu făcea de cât vocalize pe tot ambitusul celor trei octave ale sale pentru reașezarea impostației; era așa numita ”curățenie generală” a vocii după o serie de spectacole frecvente cu roluri diferite; la orele 15 se îmbrăca, își pregătea într-o geantă amplă toate cele necesare pentru spectacol și pornea la teatru; dacă era la București, conducea mașina singură. Ajungea în cabină cu trei ore înainte de începerea spectacolului; se machia singură, i se aducea costumul și odată aranjată ținuta, încerca starea de rezonanță printr-un exercițiu folosind fomula consonantică și vocalică a unui MHO profund și moale încercat în zona centro-joasă a ambitusului. 

 

ELENA CERNEI - Bizet CARMEN - Chanson bohème ... în ritm de castagnete ...

Dacă spectacolul era cu ”Carmen”, atunci mergea pe scenă unde încerca 4-5 perechi de castagnete; remarcase că lemnul lor interacționează cu condițiile de temperatură și umiditate ale spațiului scenic de la ora respectivă; din cele 4-5 perechi, una răsuna cel mai potrivit și cu aceea lucra în acea seară. Zâmbea tutoror gesticulând cu capul în semn de răspuns la saluturi fiindcă evita să vorbească iar dacă totuși trebuia, vorbea cât se poate de puțin, profund, pe grav, elastic, fără să ”apese” și, în cabină, din nou acel ... MHO ... foarte eficient ... Intra în scenă ... ca o panteră ... așa cum îi plăcea să spună. Era ușoară, elastică, creierul vibra ca un vulcan și era uimitor cum stătea cu ochii mari deschiși sub lumina reflectoarelor ... În Carmen se mișca și dansa chiar în timp ce cânta. Pantofii de scenă erau ai ei totdeauna, comandați pentru a ca să se simtă foarte comod. După spectacol, mai rămânea două ore în teatru; venea lume la cabină, veneau colegii, își recompunea ținuta ei lăsând costumele personajului. Viața noastră conjugală a început în ultimii ani ai carierei sale și deci am avut parte să asist la acest splendid ritual. Ajungeam acasă pe la orele 12 noaptea. Se relaxa într-un fotoliu cu niște compresii preparate de ea în jurul ochilor care ”munciseră” sub reflectoare și bea o tizană de plante în tăcere pentru a odihni laringele și a restabili echilibrul mucoaselor sub aspect termodinamic; cântatul comportă o revulsie prin care mucoasele se încălzesc foarte mult. Abia după o oră și ceva, ne așezam la masă și mâncam de toate permițându-și vin și șampanie cu mare bucurie. Iar dacă eram invitați după spectacol la o cină, se stabilea astfel ca, mai întâi acasă, Doamna Cernei să aibe acea oră de relax cu tizana de plante și compresiile la ochii superbi .. Apoi ieșeam și ne bucuram de viață! Dar ... Echilibrul ... era totdeauna pe primul plan! Ea mânca de toate dar în porții calibrate și, de cele mai multe ori, fără bis! ...

Scriu cu mare plăcere aceste rânduri spre a dezvălui noi aspecte ale Fenomenului Uman și Artistic Elena Cernei și, în același timp, retrăiesc momentele de altă dată ... 

Echilibrul pentru Elena Cernei însemna și ... Calmul proverbial ... Uneori trebuia să accentueze anumite replici mai ales dacă interlocutorul nu era de bună credință dar fără ton ridicat sau vehement. Chiar și în intimitate, nu comenta nefavorabil colegii, nici chiar pe aceia care erau efectiv vulnerabili; îi compătimea și avea o mare milă de suferința lor spunându-mi cu o impresionantă nuanță: ... nimeni nu vrea să cânte prost! ... Și este foarte adevărat! Calmul și luciditatea reprezintă una din marile lecții primite de la ea. La începutul vieții noastre împreună, eu nu eram mereu calm și puteam avea intempestivități nervoase mai ales în anumite polemici. Cu o blândețe drăgăstoasă dar totdeauna maestoasă, îmi explica, îmi sugera, îmi argumenta iar eu ... treptat ... deveneam un ”altul” în cât chiar părinții mei i-au spus cu recunoștiință că m-a transformat. Să fie cineva maestos și în același timp drăgăstos este o stare trăită doar alături de ea. Avea acea gravitate interioară a importanței capitale foarte naturală, lipsită de orice ostentație. Unii poate nu au fost în stare să o înțeleagă ... În pierdere au rămas ei! ... Odată, la finele stagiunii, în iunie, la Sala Palatului, se cânta ”Aida” ... Eu eram pe atunci un licean, îndrăgostit de ... Doamna Cernei ... temător să nu fiu depistat de cei din jurul meu ... prezent la spectacolele ei ... mai ales că în acea seară eram deja în vacanță ... În parte am văzut cu ochii mei iar partea din culise mi-a fost povestită de ea mai târziu când începusem viața conjugală. Conducea la vremea aceea un Opel Record 1700 bleumarin pe care îl parcase lângă clădirea Sălii Palatului. Îmi amintesc fiindcă veneam cu timp înainte ca s-o văd sosind, parcând, ieșind din mașină, să mă bucur de acel mers unduitor și să admir ținuta ei ... Tot ce urmează mi-a fost dat să văd fiindcă la acel spectacol intrasem cu zece minute înainte așteptând alți prieteni. Și acum povestea completă cu ce mi s-a relatat și ce am văzut. Cernei îmbrăcată în Amneris, făcând ultimele retușuri la machiaj și costum, exersând acel profund și elastic ... MHO ... și, la un moment dat, vine Didi de la costume și spune: Doamna Cernei, ați parcat mașina și cineva de alături, nu poate scoate mașina lui fiindcă nu este loc. Cernei zâmbitoare răspunde calm și profund: Credeam că este cineva dintre colegi cu mașina aceea. Didi spune că este un domn care vrea să iasă. Vine și portarul și încă doi de la serviciul tehnic; Doamna Cernei vrea să le dea cheia ca să mute ei mașina dar dumnealor nu conduceau și le era teamă să ia cheile și să le ducă respectivei persoane pentru mutarea mașinii. Atunci Cernei îi spune lui Didi: cheamă doi dintre negrișorii care țin trena la triumfal. Didi nu pricepe ce vrea, Cernei zâmbind insistă, Didi cheamă două balerine pregătite deja și ”mânjite” frumos cu negru ca să facă pe negrișorii pitici. Apoi aceiași Didi înlemnește! Doamna Cernei scoate cheile de la mașină din geantă, cere negrișorilor să țină trena și să o urmeze ... Didi exclamă: Vreți să ieșiți dumneavoastră!?!? La care Cernei tot calmă și surâzătoare răspunde: Nu este timp să mă mai dezbrac de costum, n-are cine să meargă în locul meu, domnul acela trebuie să plece, spectacolul începe peste un sfert de oră. Și Amneris urmată de cei doi negrișori foarte amuzați, iese. La ora aceea, vara era încă lumină. Afară erau cei din orchestră să fumeze. Spectatori în drum spre sală asistau uluiți. Unele mașini pe aleia de la Biserica Kretzulescu se opriseră. Cernei - Amneris mergea unduitoare cu cheile în mână și când ajunge la mașină, proprietarul mașinii ”blocate” rămâne uimit: Doamna Cernei, nu aș fi crezut! La care Amneris răspunde calmă: Nici eu! Ia cheile, mută mașina, scoate mașina dumitale, și așeaz-o pe a mea! Era un inginer meloman, care văzuse ”Aida” cu Cernei în Amneris de multe ori dar care pentru seara aceea nu mai găsiese bilete și avea parte de această nostimă și incredibilă compensație ... Cernei - Amneris s-a întors în sală, la cabină, urmată de negrișorii zeloși, eu eram fascinat și uimit ... și peste alte 30 de minute aveam să o văd pe scenă pe Cernei - Amneris splendidă și în maximă formă!

ELENA CERNEI - Verdi AIDA (Amneris)

Am dorit să evoc și aceste aspecte ale personalității Doamnei Elena Cernei, la Întâia Zi de Martie ... care marchează începutul acelei intense perioade a anului pentru sufletul meu în continuă comuniune cu Dragostea mea ... Oricât de grea îmi poate fi singurătatea acestei etape a vieții mele, Iubirea pe care am trăit-o și continui s-o trăiesc este Sublimă și o împărtășesc bucuros cu toți cei ce iubesc Arta și Artiștii în totalitatea personalității lor perpetuând memoria și cinstirea acestei mari artiste care a iubit și onorat Viața prin Mesajul Vocației sale reunind Cântul Luminii în Armonie cu Căldura Primăverii!

REVISTA MUZICALĂ RADIO 01.03.2017 și actualizat 01.03.2023