Întâia zi de martie reprezintă un punct cardinal al cadenței calendaristice anuale integrată în permanenta pulsație a sufletului meu întru onorarea memoriei unei personalități artistice extraordinare a cărei sublimă artă o face să devină ... învingătoare peste vremuri ... La 1 martie 1924, la Bairamcea, în sudul Basarabiei, la limanul Dunării, s-a născut ELENA CERNEI, cea dintâi mezzosoprană româncă afirmată pe marile scene de operă ale lumii precum Teatro alla Scala din Milano, New York Metropolitan Opera, Opéra de Paris, Wiener Staatsoper și multe altele. Această performanță este un rezultat al dotării naturale excepțional pregătite tehnic și estetic în confruntare cu un determinism social pe care artista a știut să-l armonizeze cu propriul destin sub semnul Credinței în Dumnezeu și căutând mereu Înțelepciunea primită prin educația de acasă și întărită ulterior prin experiențele vieții.
Începutul celui de al doilea război mondial coincide cu perioada liceului pe care îl termină la Cetatea Albă. Vremurile foarte agitate sunt incompatibile cu studiile de Conservator la care visa; în urma unui concurs la care se înscrisese, pleacă la Sinaia unde, în regim de internat, urmează cursurile Școlii Sanitare de surori medicale sub patronajul Reginei Elena; are parte de profesori medici care oferă fetelor posibilitatea unei foarte bune pregătiri teoretice și practice. Această alegere fusese făcută la îndemnul părinților; trebuia să aibe cât mai rapid și eficient o meserie în acele vremuri tulburi. În timp ce urma cursurile la Sinaia, într-o noapte de iarnă, părinții și mare parte din familie de la Bairamcea, decid să treacă Prutul înghețat pentru a fugi de sovieticii care anexau definitiv Basarabia. Dintr-odată, Larissa (cel de al doilea nume al Elenei), primește o scrisoare la Sinaia din care află că nu mai are casă și familia este refugiată ... Nu se pierde cu firea și rezistă cu calmul unei sobrietăți discrete profund interiorizate care avea să o caracterizeze emblematic pe viitoarea divă Elena Cernei. Absolvă Școala Sanitară și se angajează la București, la început, la Spitalul Militar, la sala de operații unde se confruntă cu suferințele răniților de la sfârșitul războiului; sensibilitatea sa de viitoare artistă este pusă la o prea grea încercare și solicită un transfer la o clinică de ORL a spitalului Călărași, aflat într-o zonă a orașului complet demolată și resistematizată edilitar; la acea clinică ORL are prilejul de a cunoaște în profunzime laringele și toate celelalte elemente anatomice integrate funcțional în fonație; cultura medicală profesională i-a fost de mare folos în timpul studenției, în cariera artistică, în cariera pedagogică și în cercetările științifice; profunzimea intelectuală a personalității sale a avut un rol determinant asupra evoluției mele profesionale și sunt onorat să mărturisesc cu bucurie că datorez enorm Iubitei mele Soții care, vreme de două decenii, mi-a insuflat și împărtășit întreaga sa exepriență pe care acum o transmit mai departe. Între timp vremurile se înăspreau și mai mult; fugiseră de sovieticii care anexaseră Basarabia dar care aveau să impună comunismul și în România; în urma Conferinței de la Ialta la care participaseră delegații conduse de Roosvelt, Churchill și Stalin, s-a decis o împărțire teritorială a zonelor de influențe; după o fază tranzitorie, în urma actului de abdicare a Regelui Mihai, România devenea o republică populară. Tânăra Elena Cernei s-a aflat deci într-o familie de refugiați basarabeni, cu o origine socială ... ”nesănătoasă” ... cu o soră deportată în Siberia împreună cu soțul ei luați chiar de la Bairamcea, deportare la care avea să se mai adauge și cea a cumnatului de la sora sa cea mai mare, luat de la Pitești și trimis tot în Siberia. Înțelesese că România fusese ”sacrificată” comunismului într-un context social a cărui durată se prefigura fără limite ... Credința și înțelepciunea au condus-o la unica strategie pentru a rezista vremurilor: munca intensă întru completa valorificare a calităților sale orientate către un mesaj social practic, util, trainic și stabil. Dorea să ajungă artistă în viitor dar trăia clipa prezentului sub semnul datoriei bine împlinite în munca sa de zi cu zi. Își însușise un principiu pe care l-a insuflat mai târziu tuturor celor care doreau să studieze sau să se perfecționeze cu Elena Cernei. Acest principiu era: dacă îți faci munca ta foarte bine, vei fi totdeauna la adăpost în perfect echilibru deoarece vei fi folositor oamenilor și instituțiilor.
Elena Cernei a fost un om extraordinar de muncitor și acest fapt reiese din toate imprimările sale live ori de studio în care se poate constata impostația foarte echilibrată, nuanțarea extrem de precisă, rezonanța de o funcționalitate instrumentală; iar sub aspect scenic, filmele care ne-au rămas atestă o artă fascinantă ale cărei atitudini și nuanțe în mers ori în statică erau perfect corelate contextelor muzicale. Toată această minuțioasă pregătire desăvârșea parametrii tehnici, estetici și stilistici grație cărora frumusețea sa scenică avea o foarte mare încărcătură expresivă cu o semnificație dramaturgică perfect orientată mesajului artistic.
În anul 1948, în urma concursului de admitere, devine studentă a secției de canto a Conservatorului din București, la clasa eminentului profesor Constantin Stroescu, tenor cu carieră internațională, personalitate elevată cu o vastă experiență de viață și de artă; pianista Marcela Ionescu era asistenta Maestrului asigurând corepetiția dar și pregătirea studenților în cadrul așa numitului studiu individual. Elena Cernei a fost toata viața recunoscătoare Doamnei Marcela Ionescu pentru răbdarea și dragostea manifestată în felul în care i-a supravegheat evoluția impostației vocale pe întreg ambitusul. Maestrul Stroescu lucra stilistic cu condiția ca repertoriul să fie perfect însușit sub aspect muzical și al impostației vocale, aspecte de care se ocupa Doamna Marcela Ionescu. Elena Cernei a progresat foarte rapid și, datorită nivelului tehnic și stilistic atins, a devenit solista Filarmonicii din București încă din anul al treilea de studii, în anul 1951, integrându-se în Cvartetul de Aur al Filarmonicii, primul din istoria instituției, alături de soprana Emilia Petrescu, tenorul Aurel Alexandrescu și bas-baritonul Alexandru Voinescu.
Un an după angajarea la Filarmonică, în 1952, este angajată solistă la Opera Română din București. Primii zece ani de carieră i-a desfășurat activând simultan la cele două instituții. Academismul cântului în Cvartet și în repertoriul vocal simfonic sub bagheta unor dirijori eminenți precum George Georgescu, Teodor Rogalski, Constantin Silvestri, Mircea Basarab, Mircea Cristescu, a stimulat o pregătire tehnică, estetică, stilistică și un virtuozism vocal de cea mai perfectă factură instrumentală pe care Elena Cernei le ilustra și în interpretările sale pe scena Operei Române; cântul său reunea academismul cu dăruirea teatrală și, treptat, devenea apreciată, prețuită, admirată și dorită de publicul bucureștean, de publicul din alte orașe ale țării și apoi din străinătate după începerea carierei internaționale.
CVARTETUL DE AUR AL FILARMONICII DIN BUCUREȘTI
Primele turnee în străinătate, în țările comuniste, au fost în anul 1957, deci după cinci ani de activitate, interpretând un repertoriu amplu vocal simfonic și de operă. În 1960, în urma turneului cu Opera Română și unde repurtează un succes personal deosebit cu rolul Azucena din ”Trubadurul” de Verdi, debutează pe scena Teatrului Bolshoi din Moscova unde avea să revină în fiecare stagiune pentru o serie de spectacole fiind foarte prețuită atât de public cât și de artiștii teatrului; treptat a cucerit scenele din întreaga fostă Uniune Sovietică și din țările comuniste iar primul contract în Europa de vest, i se oferă de către agenția marelui impresar Viktor Wladarsky; în toamna anului 1962, Elena Cernei repurtează un triumfal succes pe scena Operei din Paris în ”Aida” de Verdi sub bagheta lui Georges Prêtre, având ca parteneri pe soprana Galina Vishnevskaya, tenorul Dimiter Usunov, baritonul Ernest Blanc și basul Gérard Serkoyan; la finele reprezentației de premieră primește felicitările tuturor oficialităților între care și entuziasmul marelui scriitor italian Eugenio Montale, laureat al Premiului Nobel, corespondent an de zile la Paris pentru ”Corriere della Sera”.
Anul 1962 marchează începutul unei cariere internaționale în teatre de primă importanță. Elena Cernei este foarte lucidă, practică, profundă și realistă. Spre deosebire de alți colegi care aveau pașapoarte cu viză anuală în regim de ieșiri și intrări multiple eliberată de către Ministerul de Externe, Cernei preda pașaportul la fiecare revenire în țară urmând să-l reprimească o zi înaintea viitoarei plecări; în acele vremuri, pe lângă viza de intrare în țara unde un artist avea un contract, trebuia să primească mai întâi viza Ministerului de Externe al României în perfect tandem cu Ministerul de Interne; fără această viză nu era posibil absolut nimic. Pentru tinerii de astăzi, aceste povestiri par de domeniul fanteziei dar ele reprezintă adevăruri ale vieții sociale de acum o jumătate de secol, pe vremea așa numitului ... ”război rece” ...
Se voiaja destul de greu, cu avionul dar și cu trenul uneori iar rezervările de bilete nu erau atât de ușor de făcut așa cum se procedează astăzi. O plecare, mai ales în țările capitaliste, reprezenta un efort fizic și psihic foarte mare sub toate aspectele iar Elena Cernei era totdeauna înarmată cu un calm surâzător; în sinea ei gândea: Dumnezeu știe cu precizie ce trebuie să fac și voi realiza ceea ce El crede că este bine pentru viața mea ... Dar respectivele eforturi trebuiau depuse. Având intervale de timp foarte limitate prevăzute de vizele Ministerului de Externe și obligativitatea normei artistice complete la Opera Română, Elena Cernei a înțeles că, în cadrul carierei internaționale, va trebui să se concentreze doar pe evenimente de primă importanță, pe reprezentații cu caracter deosebit și urmărea contracte doar în marile orașe și în teatrele importante. Atât cu Viktor Wladarsky (impresarul său pentru Europa, Asia și Africa) cât și cu Solomon Hurok (impresarul său pentru America de Nord și de Sud) a concordat totdeauna contracte puține dar în contexte de primă importanță pentru a se încadra perfect în acel interval de timp prevăzut de vizele primite din partea autorităților române. Cernei a înțeles cu luciditatea înțelepciunii sale două lucruri fundamentale: primul, că nu ar fi putut rămâne în străinătate deoarece ar fi periclitat situația fratelui și surorilor sale care ar fi suferit consecințe nedrepte; al doilea lucru, faptul că a obținut primele contracte în mari teatre după vârsta de 38 de ani care, la acea vreme, era o vârstă de apogeu artistic incompatibilă cu dezrădăcinări și aventurări; în plus, fuga familiei din Basarabia abandonând casele și întreaga gospodărie, fusese traumatică și își dorea o anumită stabilitate ceea ce poziția socială și artistică atinsă îi putea asigura.
Autoritățile române din acea vreme nu aveau încredere însă și nu apreciau faptul că Elena Cernei revenea acasă după fiecare contract în străinătate; continua să fie tratată cu neîncredere și suspiciune, fiind supusă la jocul nervilor cu pașaportul predat și reprimit o zi înainte de plecarea următoare. Cernei însă își păstra calmul și echilibrul și ceea ce conta pentru ea era să cânte și să bucure pe oamenii cu arta sa oriunde destinul o trimitea. Astfel, ea era învingătoare în propria sa viață și nu autoritățile care se implicau în toate desfășurările. Din primele contracte de la Scala și de la Metropolitan a cumpărat casa de la Periș unde își organizase un adevărat colț de rai al naturii și unde se retrăgea ori de câte ori avea răgazul necesar ... Prefera să cânte mai puțin în străinătate dar, de comun acord cu Wladarsky și Hurok, urmărea evenimente foarte importante și care să se încadreze în intervalul de timp aprobat de autoritățile de la București.
Anul 1966, în urmă cu o jumătate de secol, i-a adus Elenei Cernei satisfacția unor astfel de evenimente. În urmă cu un an debutase cu mare succes la Metropolitan în reprezentații cu ”Samson et Dalila” de Saint-Saëns și ”Aida” de Verdi, aceasta din urmă într-o serie de reprezentații în care a apărut alături de toți marii artiști ai teatrului și tot în ”Aida” în trei spectacole la Teatro alla Scala din Milano unde nu avea să mai revină iar cauzele acestui fapt le-am aprofundat într-un capitol al monografiei pe care o am în lucru. La Metropolitan, Elena Cernei a mai cântat ”Rigoletto” de Verdi (rolul Maddalena), ”Carmen” de Bizet și ”Adriana Lecouvreur” de Cilea (Principessa de Bouillon), dar ”Aida” de Verdi a cântat-o în fiecare dintre stagiunile în care a apărut. Cernei în rolul Amneris se impusese atât vocal cât și scenic la Met, la Scala, la Paris, la Moscova și așa mai departe în toate țările pe unde a cântat; Carmen și Amneris sunt rolurile pe care le doreau toți directorii teatrelor atunci când se gândeau la Elena Cernei.
În anul 1966, acum o jumătate de secol, Elena Cernei a fost protagonista unor evenimente de maximă importanță. La 30 ianuarie 1966, lua parte la premiera producției cu ”Don Carlo” de Verdi în limba italiană, în regia lui Eugen Gropșeanu și sub bagheta dirijorului italian Tommaso Benintende Neglia. Cernei a realizat o creație extraordinară în rolul Principessei Eboli alături de mari personalități ale teatrului în celelalte roluri: Elena Dima (Elisabetta), Cornel Stavru (Don Carlo), Nicolae Herlea (Rodrigo), Nicolae Florei (Filippo II), Ioan Hvorov (Marele Inchizitor), Ileana Cotrubaș (Tebaldo), Maria Șindilaru (O Voce), Constantin Dumitru (Călugărul), Vasile Moldoveanu (Contele Lerma), Marcel Angelescu (Heraldul). În cursul lunii februarie, Elena Cernei a cântat în mai multe reprezentații ale producției cu prilejul debuturilor unor colegi în diverse roluri precum Ion Piso (Don Carlo) și David Ohanesian (Rodrigo). La 18 februarie, avea să părăsească această lume la vârsta de 72 de ani, dirijorul Egizio Massini, personalitate de mare anvergură în istoria operei bucureștene unde a contribuit la însușirea stilului italian la trei generații de artiști.
Elena Cernei a sărbătorit ziua de 1 martie a anului 1966 la New York fiind invitată de Sir Rudolf Bing, General Manager, să facă parte din galeria marilor artiști distribuiți în seria de spectacole care avea să rămână în istorie sub numele de ... The Last Month at the Met ... După aproape trei sferturi de veac de la inaugurarea sa în anul 1883, vechiul teatru avea să fie demolat și stagiunea 1966/1967 avea să inaugureze noul teatru Metropolitan din complexul Lincoln Center. În cursul stagiunii trecute, 1964/1965, când Cernei se afla acolo pentru spectacolele sale, fusese invitată de Bing la niște probe de acustică în sala care se construia; au cântat câte o arie cu acompaniament de pian pe scenă sopranele Birgit Nilsson, Renata Tebaldi, Leontyne Price, Joan Sutherland, Anna Moffo și Roberta Peters, mezzosopranele Regina Resnik, Irene Dalis, Mignon Dun și ... Elena Cernei, tenorii Richard Tucker, James McKracken, Jon Vickers, Franco Corelli, baritonii Robert Merrill, Cornel MacNeil, Anselmo Colzani, Franck Guarrera, bașii Giorgio Tozzi, Jerome Hines, Bonaldo Giaiotti. Cernei a interpretat ”Mon coeur s'ouvre à ta voix” ... A fost o ședință de lucru pentru inginerii acusticieni și nimeni nu a imprimat și nici nu a filmat ... În vremea aceea mijloacele de imprimare erau mai greu de manevrat în comparație cu sistemele de care dispunem astăzi ...
Cernei mi-a povestit că Vechiul Teatru avea o acustică extraordinară chiar mai bună de cât cel nou unde au fost impuse și alte criterii care au influențat acustica. Era la New York o anumită tristețe la gândul că gloriosul vechi teatru avea să fie demolat. S-au strâns semnături, s-au făcut propuneri ca să rămână muzeu și sală pentru anumite concerte. Soprana Licia Albanese s-a implicat enorm; a închiriat un pian, a angajat un pianist și, îmbrăcată în chimono-ul lui Cio Cio San, interpreta pe trotuar în fața teatrului celbra arie ”Un bel dì vedremo” iar o pereche de tineri strângeau semnături de la trecători pentru ca să nu fie demolat vechiul teatru ... Totul a fost inutil ... Vechiul teatru a fost demolat conform contractelor încheiate iar noul teatru a fost inaugurat în septembrie 1966. Licia Albanese nu a dorit să mai cânte în noul teatru și la fel Zinka Milanov ...
The Last Month at the Met ... a început practic la 1 martie și a durat până la jumătatea lunii aprilie. Astăzi este foarte ușor de contemplat titlurile și distribuțiile pe site-ului web al Metropolitanului foarte bine realizat dar eu, când am fost pentru prima dată la New York, în 1989, am cercetat arhivele urmărind realizările artiștilor români așa cum am făcut și în alte teatre din Italia și din lume. La această ultimă lună la Vechiul Met, au luat parte doi artiști români: Elena Cernei (”Aida” de Verdi două reprezentații și ”Rigoletto” de Verdi ultima reprezentație) și Nicolae Herlea (patru reprezentații cu ”Il Barbiere di Siviglia” de Rossini). Cernei mi-a povestit despre reprezentațiile lui Herlea ... iar Herlea despre reprezentațiile lui Cernei ... momente înălțătoare de reciprocă stimă și prețuire a două personalități artistice care erau și au rămas două coloane fundamentale ale teatrului liric românesc în lume ...
Foarte onorant pentru Elena Cernei a fost faptul că, în această ultimă lună la Vechiul Met, au fost programate două reprezentații extraordinare cu ”Aida” de Verdi și Rudolf Bing a dorit ca în ambele reprezentații, rolul Amneris să fie interpretat de Elena Cernei în urma succeselor de public și de presă repurtate în stagiunea precedentă. Prima reprezentație din cele două a fost duminică 13 martie 1966 sub bagheta lui Zubin Mehta; alături de Elena Cernei (Amneris), au cântat Leontyne Price (Aida), Franco Corelli (Radames), Sherrill Milnes (Amonasro), Jerome Hines (Ramfis), Raymond Michalski (Regele). Franco Corelli rămâne în istorie un emblematic interpret al rolului Radames așa cum Leontyne Price rămâne cea mai reprezentativă soprană în rolul Aida. Cei doi artiști au interpretat foarte multe spectacole cu ”Aida” de Verdi dar împreună s-au întâlnit în această operă doar de ... șase ori: 2 și 6 august 1958 la Arena din Verona sub bagheta lui Tullio Serafin împreună cu Fedora Barbieri (Amneris) și Gian Giacomo Guelfi (Amonasro); în 1967 la Boston pe 21 aprilie și la Cleveland pe 28, sub bagheta lui Thomas Schippers alături de Nell Rankin (Amneris) și Cornell MacNeil (Amonasro); încă două spectacole pe scena Vechiului Met: primul la 4 ianuarie 1963 sub bagheta lui Nello Santi alături de Rita Gorr (Amneris), Mario Sereni (Amonasro), Jerome Hines (Ramfis) și al doilea la ... 13 martie 1966 ... The Last Month at the Met ... împreună cu Elena Cernei ... Soția lui Franco, soprana Loretta di Lelio, a înregistrat cu un casetofon mic ascuns în poșetă această reprezentație fiind într-o lojă laterală aproape de orchestră. Chiar dacă înregistrarea este de o calitate tehnică inferioară, ea a fost prelucrată și difuzată de Casa Discografică GOP din Crema, Italia și de o casă discografică americană. Pentru cunoscători, este foarte ușor de gustat și apreciat interpretările lui Price, Cernei, Corelli, Milnes, Hines iar aplauzele care încep uneori înainte ca muzica să se încheie atestă entuziasmul publicului ... Marii artiști sunt asemenea planetelor care se aliniază foarte rar. Legendarul General Manager Rudolf Bing a dorit pentru ... The Last Month at the Met ... alinierea acestor planete ... artiști pe care atât el cât și întregul staff, criticii și publicul îi considerau ideali în respectivele roluri ... Leontyne Price, Elena Cernei, Franco Corelli ... Pentru cea de a doua reprezentație de ”Aida” din 14 aprilie 1966 (antepenultima reprezentație la Vechiul Met urmată de ”Tannhäuser” de Wagner și ”La Bohème” de Puccini), bagheta a fusese încrdințată marelui dirijor Silvio Varviso; alături de Elena Cernei în Amneris, apăreau Sandor Konya (Radames), Frank Guarrera (Amonasro), Justino Diaz (Ramfis); în Aida fusese distribuită ... Birgit Nilsson ... care, interpretase o serie de spectacole de ”Tannhäuser” de Wagner iar pentru Gala Finală din 16 aprilie, trebuia să interpreteze scena finală din ”Götterdämmerung” de Wagner sub bagheta lui Joseph Rosenstock; pentru a se menaja, cu mare regret, a renunțat la această reprezentație de ”Aida” și atunci, cu entuziastă bucurie, Leontyne Price a acceptat să o înlocuiască.
Bing dorise ca ultima reprezentație cu ”Rigoletto” de Verdi din 9 aprilie să o interpreteze Nicolae Herlea în rolul titular iar marele dirijor Francesco Molinari-Pradelli care dirija la Met titluri în care Cernei nu apărea, și-a exprimat dorința ca, în această reprezentație, Elena Cernei să interpreteze rolul Maddalena pentru a avea și el bucuria de a o dirija și să fie cei doi artiști români împreună în acest ultim ”Rigoletto”; vremea foarte schimbătoare de la New York în acea lună, i-a pricinuit o răceală lui Nicolae Herlea care a trebuit să renunțe la acest spectacol cu mare regret; Cernei a rămas în distribuție alături de Anselmo Colzani (Rigoletto), Jeanette Scovotti (Gilda), Justino Diaz (Sparafucile); în rolul Ducelui de Mantua a fost distribuit tenorul Barry Morell, convalescent după o răceală și el motiv pentru care, în urma oboselii, a fost înlocuit pentru actele II și III de către tenorul John Alexander, foarte fericit că avea să-i cânte el lui Cernei în ultimul act ... Bella figlia dell'amore ...
Elena Cernei, a fost prezentă în sală la multe din acele reprezentații magnifice admirând pe marii artiști și bucurându-se de onoarea de a participa la încheierea glorioasă a istoriei Vechiului Met. În stagiunea următoare, 1966/1967, prima stagiune la Noul Metropolitan, Elena Cernei avea să fie interpreta lui Amneris într-o serie de reprezentații în perioada decembrie 1966 - ianuarie 1967. Deci numele mezzosopranei Elena Cernei rămâne în Istoria Metropolitanului între artiștii care au încheiat Gloria Vechiului Met și între artiștii care au inaugurat Noul Metropolitan în prima sa stagiune. În această primă stagiune a Noului Metropolitan, a debutat și interpretat două reprezentații cu ”La Traviata” de Verdi, soprana Virginia Zeani care se prezenta în conferințe de presă și interviuri ca o soprană italiană născută în România. Practic din partea României, la această stagiune inaugurală a Noului Metropolitan este considerată mezzosoprana Elena Cernei. După această perioadă la New York ... The Last Month at the Met ... Elena Cernei revenea acasă unde în lunile mai, iunie și iulie avea să apară într-o serie de spectacole de repertoriu - ”Trubadurul”, ”Aida”, ”Don Carlo” de Verdi, ”Cavalerul rozelor” de Strauss dar și ”Oedipe” de Enescu în pregătire pentru turneul Operei Române la Atena în luna august, la Arena Herodes Atikus. După o scurtă vacanță, o nouă viză îi permitea Elenei Cernei în luna octombrie 1966 debutul la Mexico City în două producții cu ”Carmen” de Bizet (Pedro Lavirgen, Norman Treigle, Gilda Cruz Romo sub bagheta lui Carlo Felice Cillario) și ”Aida” (Elena Suliotis, Pedro Lavirgen, Gian Giacomo Guelfi, sub bagheta lui Nicola Rescigno); aceste două producții transmise în directă radiofonică au devenit peste ani două ediții discografice de succes.
Retrăiesc în timp ce scriu, istorisirile Elenei Cernei despre evenimentele de acum o jumătate de secol, despre filosofia ei de viață echilibrată, sobră, rațională, căutând cu tact și bun simț să se strecoare printre vicisitudinile epocii dar să se și bucure de anumite satisfacții artistice și sociale urmărind calitatea fără a fi interesată de cantitate. Imprimările audio și video rămase atestă astăzi profilul marii artiste Elena Cernei într-o carieră internațională nemilos de limitată dar, la vremea aceea, orientată către evenimente cu totul speciale pe care le-a onorat cu arta sa sublimă și ale căror succese au bucurat-o din plin. Cernei nu a fost nici-odată lacomă de glorie sau de repertoriu; alegerea repertoriului în majoritatea cazurilor a făcut-o în funcţie de compatibilitatea cu forma condiţiei fizice vocale a momentului, cu plăcerea şi bucuria de a exprima un anumit mesaj; nu a urmărit cantitatea nici în numărul rolurilor, nici în numărul apariţiilor în anumite teatre; a urmărit tot ceea ce venea lejer. Pe primul plan al eticii sale a fost respectul față de oamenii de toate categoriile și armonia relațiilor fără nici-o ranchiună ori resentimente. A preţuit enorm valorile absolute româneşti şi străine cu respectul şi admiraţia cuvenită; a respectat omul în totalitatea ipostazelor sale sociale răspunzând cu amabilitate şi cu calmul acelui surâs suveran, deasupra tuturor animozităţilor sau provocărilor pe care avea abilitatea de a le preîntâmpina dezarmant şi, totodată, enervant pentru cei ce le intenţionau; a compătimit pe cei neputincioşi pe care a încercat să-i ajute ori de câte ori acest lucru ar fi fost posibil; a detestat mediocritatea; considera că mediocritatea este cea mai periculoasă stare a unei evoluţii umane incomplete deoarece este suficient de capabilă ca să poată alimenta ambiţii şi destul de handicapată ca să declanşeze tensiuni pline de invidii şi chiar periculoase conflicte; i-a ţinut la distanţă pe mediocri care, de altfel, nici nu prea îndrăzneau să se apropie de personalitatea ei; mai ales acele mediocrităţi de lux ale parvenitismului internaţional de dubioasă oportunitate favorizată de contrastul dintre comunismul abil infiltrant şi capitalismul indiferent dintr-o anumită perioadă istorică tulbure, plină de dificultăţi. A încheiat cariera atunci când a considerat și a continuat să revină ori de câte ori atmosfera a fost favorabilă unor evenimente valoroase. S-a dedicat mai multor domenii aferente vocii vorbite și cântate și a păstrat o admirabilă prospețime sufletească și mentală.
Contemplându-i personalitatea cu dragoste și dor, pe măsură ce trec anii, îmi dau seama câtă dreptate avea atunci când spunea că, prin Credință și Înțelepciune, a devenit ... învingătoare peste vremuri ...
STEPHAN POEN MUZICOLOGIE BLOG 01.03.2024
REVISTA MUZICALĂ RADIO 01.03.2016
