BIRUIT-AM DESTINUL, BIRUIT-AM PE ZEI! ... 1. Enescu, Oedipe și ... Destinul Uman ...

 

GEORGE ENESCU

GEORGE ENESCU (19 august 1881, Liveni-Vârnav, Botoșani, România - 4 mai 1955, Paris, Franța), compozitor, violonist, pianist, dirijor, pedagog român. Enescu, dincolo de faptul că este cea mai importantă personalitate creatoare și artistică a muzicii românești, la nivel internațional a reușit, prin unanimele aprecieri ale compozitorilor contemporani și ale exegeților, să ocupe o poziție foarte singulară și care se menține. Enescu continuă să constituie obiect de studiu și cercetare deși foarte puțin interpretat dincolo de granițele României. În universul creației sale, capodopera OEDIPE ocupă lcoul central așa cum el însuși a spus-o în repetate ocazii. Se pare că în OEDIPE ar exista codificarea propriului său destin iar muzica pe care a compus-o ar fi rezultatul unor meditații și reflecții care sunt conținute în tensiunea emotivă și dramatică a muzicii.

https://poenmuzicologie.blogspot.com/search/label/enescu_oedipe_01 

Figura lui Oedipe profund ancorată în Destinul Uman reprezintă o stare emotivă și spirituală dominantă pentru sufletul enescian; compozitorul însuși definea ”Oedipe” drept capodopera vieții sale iar faptul de a fi lucrat atât de mult la ea până la definitivarea partiturii este o consecință a stării sale sufletești în permanentă confruntare cu propriul destin. Multitudinea de emoții și senzații, vasta diversitate a ideilor generate de potențialul său mental neobișnuit, au avut rol determinant în gestația acestei capodopere. Enescu a trăit-o puternic și a lucrat-o minuțios căutând totdeauna o trainică legătură între senzație și emoție corelate cu ideea și perfect caracterizate muzical. De aceea această partitură este atât de densă și de deosebită față de toate celelalte opere scrise, cel puțin, în secolul al XX-lea deși caracterul singular al lucrării se impune în întreaga istorie a muzicii universale.

... Enescu ... Oedipe ... Destinul Uman ... sunt repere extraordinar de puternice de Artă și Viață care au atins o culme a expresivității adresată unei anumite receptivități bine pregătită pentru un asemenea puternic impact estetic și emotiv.

Continui acest drum explorator punând în acțiune un spirit selectiv aplicat vastei bibliografii și corelând diverse repere a căror asociere și aprofundare completează cu răspunsuri logice noilor întrebări care se pun asupra lui Enescu și al lui Oedipe în confruntare cu propriul lor destin. Reiau un paragraf din studiul publicat anul trecut pe care îl folosesc ca punct de pornire în noul parcurs.

Un copil dăruit de Cer la 19 august chiar în anul 1881 când lua naștere și Regatul României, cu cinci luni mai înainte, la 13 martie ... Iar peste 45 de ani - de cinci ori câte nouă - la aceiași dată, 13 martie 1936, avea să fie prezentată opera ”Oedipe” în premieră absolută la Opera din Paris ... Sunt repere numerologice care cuantifică misterios ... Destinul ... Acest copil ceresc avea să devină rapid un copil regesc iubit și admirat de Regina Elisabeta (Carmen Sylva) care a urmărit cu interes atât evoluția formării sale cât și cariera sa de artist. Enescu avea să omagieze influența benefică a Casei Regale chiar în prima sa lucrare, ”Poema Română”, finalizată cu Imnul Regal și avea să compună un ciclu de lieduri pe versurile scrise în limba germană de Carmen Sylva. Enescu a rămas pentru vecie devotat monarhiei preferând exilul definitiv la Paris ... A fost și aceasta o expresie a Destinului cu care s-a confruntat blând, pașnic, senioral, servind Arta și Umanitatea cu o simplitate grandioasă chiar dacă tensiunea interiorară față de nenumăratele nemulțumiri aducătoare de suferințe i-a dăunat grav sănătății marcând finalul parabolei sale existențiale în această lume ... 

https://www.youtube.com/watch?v=KgihD1hoMuY 

Enescu a fost marcat profund de noțiunea de Destin implicată în viața sa prin faptul că fusese al optulea copil la părinți și primul care supraviețuise - tonica superioară a unei octave progeniturale. El însuși deci se născuse și supraviețuise în urma eforturilor supraomenești prin care, părinții săi, Costache Enescu și Maria Cosmovici, se suprapun cuplului regal Lajos și Jocasta, părinții naturali ai lui Oedipe ... Personajul Oedipe și complexitatea trăirilor sale în luptă cu propriul destin a devenit pentru Enescu reflexie cotidiană finalizată componistic prin grandioasa operă ... 

https://www.youtube.com/watch?v=UBblHy6CyvE

Despre George Enescu s-a scris enorm de mult. Vasta bibliografie - articole, recenzii, însemnări, cărți - poate fi compartimentizată istoric în trei perioade: înainte de 1946 (am luat ca reper anul plecării definitive din țară a lui Enescu dar și marele punct de inflexiune al istoriei reprezentat de acest an după care România avea să devină o țară comunistă vreme de peste patru decenii), perioada 1947-1989 și perioada de după 1990. În prima perioadă (de până în 1946) s-a scris mai mult sub aspect istoric ori de cronică gazetărească. În perioada 1947 - 1989, dincolo de acele interpretări istorice și sociale tributare politicii comuniste și care erau foarte ușor depistate și tratate în mod tacit cu acele rezerve formulate de logica și bunul simț ale oamenilor culți, înțelepți dar prudenți față de consecințele regimului, s-a scris foarte mult sub aspect analitic, muzicologic și componistic despre întreaga operă enesciană și despre capodopera ”Oedipe”. Există o bibliografie foarte importantă care oferă, atât profesioniștilor cât și melomanilor, posibilitatea de a înțelege profilul creator al lui Enescu pe baza analizei minuțioase a structurilor muzicale. Iar această bibliografie analitică rămâne și astăzi fundamentală pentru înțelegerea și aprofundarea profesională a creației enesciene. După 1990, s-a continuat fie cu reeditarea anumitor titluri dar cu completări istorice și analitice care nu puteau fi publicate în perioada precedentă, fie cu noi texte, noi interpretări și chiar cu documente din arhivele cândva inaccesibile; autori recenți (atât pentru Enescu cât și pentru Silvestri) au publicat volume cu foarte multe documente provenind de la CNSAS a căror simplă reproducere și relatare oferă observatorului atent posibilitatea de a înțelege foarte ușor și foarte complet; și cu toate acestea, un comentariu concluziv care să pună punctul pe ”i” la modul concret și energic, nu pot spune că am întâlnit. Și m-am întrebat: de vreme ce conținutul documentelor este foarte clar, cum de se evită încă ... inevitabila concluzie ? ... După anul 2000, opinionismul general s-a amplificat foarte mult prin avalanșa de forum-uri, blogg-uri, site-uri unde temele pot fi amplu comentate; dar această bine venită cucerire a tehnologiei moderne în slujba democrației și a dezvoltării opinionismului social, a fost și este foarte frecvent utilizată într-un mod superficial, fără o cultură nici măcar generală sau elementară, cu agresivitate și, câte odată, chiar cu vulgaritate; este suficientă elaborarea unui site ori a unui blogg și se devine imediat ”opinionist” și chiar ... ”jurnalist”, ”critic”, ”muzicolog” ... Societatea este invadată de o avalanșă de ... falși profeți... care, sunt cu atât mai falși cu cât își ascund identitățile sub așa numitele ... ”nick names” ... Într-un astfel de context atât de heterogen ca să nu-l numesc chiar tulbure, s-a ajuns să se facă din Enescu și Oedipe ca și din Silvestri și alte personalități, un prilej de ... cinică ”politizare” care de stânga, care de dreapta ... în detrimentul Adevărului și cu consecințe foarte grave asupra culturii și informației noilor generații ... 

https://www.youtube.com/watch?v=unW1rz3yqmQ 

Continui să reflectez: a învins Oedip Destinul ? Dar Enescu ? Capodopera enesciană prin eroul său titular ne pune în fața unor întrebări: cine este triumfătorul ? minciuna învingătoare sau adevărul învins ? Întrebările sunt generate de faptul că istoria a confirmat uneori triumful învinșilor iar alteori pe cel al învingătorilor. A învinge într-o dispută nu înseamnă că se deține Adevărul ... Dar ... ce este Adevărul ? Iată întrebarea lui Pilat din Pont în timpul judecării pentru condamnarea lui Isus. Este suficient să acceptăm că Adevărul poate fi absolut sau relativ, complet sau parțial și să reflectăm în adâncul lucrurilor fără a ajunge la esența lor fundamentală. Ce a gândit Sfinx-ul înainte să moară ? Putem știi ? Putem doar elabora un mecanism intuitiv bazat pe logica integrării semiotice în analiza tuturor semnificațiilor și simbolurilor oferite de detaliile libretului. Configurația motivelor muzicale la acele momente va rămâne o stare abstractă a gândirii pasibilă de tentativele concretizărilor arbitrare. Din cele ce am scris anul trecut, reiau acum doar unele aspecte sub alte unghiuri. La confruntarea cu Sfinxul, Oedipe nu deține el însuși Adevărul asupra identității și existenței sale! Și atunci, orice situație care este mai departe sau mai aproape dar nu în plin Adevăr, este pasibilă de o relativizare prin care, normal, se depărtează de absolut! Oedipe fuge de Destin prin plecarea de la Corinth și, prin aceasta, se vulnerabilizează în fața Sfinxului care cunoaște Realitatea dar nu întrevede ... Adevărul ... Dacă vom considera Realitatea ca o stare existențială momentană și Adevărul ca pe un drum cu aspecte neprevăzute determinate de etapele maturizării existențiale, atunci putem accepta că Sfinxul este răpus de unicul reper absolut al acestui context relativ: Voința Umană impusă de Enescu în opera sa.

https://www.youtube.com/watch?v=caWyGMSlqxE 

Pentru a înțelege mai bine sensurile intenției lui Enescu în privința confruntării dintre Oedipe și Sfinx, va trebui să facem apel la izvoarele bibliografice din cele mai vechi timpuri. Sfinxul este o figură mitologică prezentată cu un corp de leu și un cap omenesc; cele mai vechi reprezentări antice ale Sfinxului provin de la anul 9.500 înainte de Cristos. În diferitele limbi este exprimat la masculin și la feminin; structural, această entitate reunește ambele genuri iar acest fapt are semnificații foarte adânci. Dar cei ce nu reușesc să exploreze profunzimile, rămân într-o ambiguă superficialitate cu devieri ideatice și pervertiri mergând până la o aberantă formă de ilustrare scenică a sexualității și a tuturor derivatelor sale comportamentale; și nu mă refer doar la unele moduri de abordare regizorală ale Oedipe-ului enescian ci, în general, la ceea ce se întâmplă de câteva decenii în teatrul liric mondial. Mi-a fost dat să constat un opinionism deviat datorită lipsei de cultură și potrivit căruia, autoritățile române în cultură din vremea comunismului ar fi refuzat să facă legătura între Oedipe și Freud în contextul sexualității și al așa numitului complex al lui Oedipe. Această afirmație este o enormitate a ignoranței tendențioase; ”complexul lui Oedipe” a fost elaborat în cadrul teoriei psihoanalitice a lui Freud și care l-a inspirat și pe Jung; în contextul studiului sexologic comportamental este o denumire conferită prin simplul dar și superficialul fapt al legăturii matrimoniale involuntare dintre Oedipe și Jocasta, mama sa; dar faptele și evenimentele acestei drame antice nu au nici-o legătură cu specificul caracteristic contextului psiho-sexual care a primit conotația științifică și didactică de ”complex oedipian”. Ba mai mult, Freud s-a dedicat analizei unor personaje precum Moise, Leonardo Da Vinci, Daniel Paul Schreber, Gustav Mahler, dar nu l-a analizat deloc pe Oedipe ceea ce dovedește că denumirea respectivului complex este datorată unui criteriu superficial bazat pe respectiva situație incestuoasă complet în afara perimetrului psiho-patologic la care ne referim. În ziua de azi, datorită unei aberante exacerbări de comportament și mentalitate, sexul și sexualitatea au ajuns să fie instrumentalizate în viața reală și pe scena lirică ori de teatru într-un mod absurd fără nici-o legătură cu sensul și mesajul respectivelor lucrări. Sexul și atracția sexuală pot determina comportamentul și acțiunea într-o piesă de teatru sau într-o operă dar autorii au pus accentul pe transformarea caracterială și temperamentală a personajelor fără necesitatea de a prezenta explicit atitudini și comportamente care nu contribuie cu nimic la asimilarea valorilor artistice ale mesajului, dimpotrivă!

 https://www.youtube.com/watch?v=X3-vLBSRVPQ

Sfinxul punea întrebări oamenilor; pentru unii, aceste întrebări erau ... ”șarade” ... iar pentru alții ... ”enigme” ... Ne-au rămas două dintre aceste enigme care s-au perpetuat în scrieri de-a lungul vremurilor. Una dintre acestea este următoarea: cine, deși are o singură voce, se transformă în cvadruped, triped și biped ? Iar răspunsul se referă la omul care, de mic copil, umblă în patru labe sau de-abușilea cum se mai spune, la maturitate stă pe cele două picioare ale sale, iar la bătrânețe adaugă bastonul pentru a se sprijini. Ce-a de a doua enigmă este: sunt două surori; prima dă naștere celei de a doua care o zămislește pe prima. Iar răspunsul este ziua și noaptea. După Oedipe Rege (429 înainte de Cristos) și Oedipe la Colonos (406 înainte de Cristos) de Sofocle, personajul Oedipe a mai fost abordat teatral de-a lungul istoriei de Eschil, Euripide, Seneca, John Dryden și Nathaniel Lee, Francisco Martinez de la Rosa; în 1718, Voltaire, în piesa sa Oedipe a încercat raționalizarea personajelor lui Sofocle; Jean Cocteau a abordat personajul în Oedip-roi (1928) și La Machine infernale (1934); Cocteau a lansat o formulă originală: Sfinxul îi dezvăluie lui Oedipe răspunsul la întrebare cu condiția ca să-l iubească ceea ce tânărul erou nu consimte după ce acceptă totuși oferta.

Oedipe în opera lirică a fost abordat de mulți compozitori de-a lungul istoriei: Eduard Lassen (1874), Charles Villiers Stanford (1887), Max von Schillings (1900), Ildebrando Pizzetti (1901), Flor Alpaerts (1906), Ruggero Leoncavallo (1920), Igor Stravinski (1927), George Enescu (1936), Harry Partch (1951), Helmut Eder (1958), Carl Orff (1959), Arghyris Kounadis (1961), Roy Travis (1968), Wolfgang Rihm (1987), Mark-Anthony Turnage (1990), Qu Xiao-Song (1993), Theodore Antoniou (1998). Dintre acestea, cele mai cunoscute sunt operele lui Stravinski și Enescu și, într-o oarecare măsură în Italia, lucrarea lui Leoncavallo.

Din felul în care Enescu a tratat muzical și dramatic această operă, reiese impactul profund și puternic al sufletului enescian cu conceptele de Om și Destin. Încă de mic copil sufletul său fusese încercat de ideea de destin prin faptul că supraviețuise primilor șapte copii ai părinților săi; întreaga copilărie îi fusese aproape oprimată prin izolarea impusă și grijile permanente pentru a se preveni orice îmbolnăvire care i-ar fi putut fi fatală. Dar Dumnezeu semnase deja traiectoria vieții acestui băiețel căruia îi binecuvântase o dotare extraordinară la nivelul tuturor valențelor creative, expresive și analitic didactice în muzică. Din fragedă copilărie, prin comportamentul său al cărui profil a evoluat, s-a cristalizat și s-a maturizat, Enescu a înțeles că Omul și Destinul sunt precum talerele unei balanțe al cărui ax vertical de echilibru îl reprezintă ... Voința ... Între numeroasele calități și virtuți ale personalității lui Enescu, dominanta era ... Voința ... Grație acestei dominante a învins propriul său destin care îi fusese adesea potrivnic prin vicisitudini sociale și sănătatea foarte precară în ultima parte a vieții sale. Multe aspecte am înțeles din ceea ce mi-a sugerat atmosfera muzicii sale și în mod deosebit ”Oedipe” dar și din cele ce mi-a istorisit Yehudi Menuhin cu care am discutat îndelung despre veneratul său Maestru.

https://www.youtube.com/watch?v=OYZeb1OBt4c 

Între aspectele care m-au fascinat în personalitatea lui Enescu așa cum am înțeles-o și continui să o înțeleg, Voința este trăsătura caracterială dominantă și prin care se poate realiza o armonizare a Omului cu propriul său Destin cu condiția ca această Voință să acționeze în numele Adevărului. Deci în Ecuația Fundamentală a Personalității Umane ar intra intra acești patru parametri fundamentali: Omul, Adevărul, Voința și Destinul. Uneori Voința poate fi în măsură să susțină Adevărul în timp ce, alteori, Adevărul trist și dificil de asimilat poate influența dinamica de la baza Voinței; raportul dintre Adevăr și Voință va regla relația Omului cu propriul Destin care, chiar dacă nu poate fi schimbat, el poate fi totuși recalibrat, adaptat, asimilat sau, în cea mai fericită situație, evitat în sensul că ceea ce este prevăzut în el să nu producă o înfrângere sufletească indiferent de proporțiile efectului său traumatic. Voința ne poate ajuta să construim confortul și fericirea vieții noastre indiferent de spectrul specific al destinului. Dar aceste considerații ar putea continua într-un alt context analitic și apreciez că pentru această aprofundare a sufletului enescian exprimat prin muzica sa și mai ales prin ”Oedipe”, sunt suficiente aspectele ilustrate.

https://www.youtube.com/watch?v=1cS9c7A6KlI 

Încă de la primul impact cu această operă, am fost foarte impresionat de scena Oedipe - Sfinxul iar deznodământul final m-a lăsat într-o permanentă stare de reflecție a unei teme permanent deschise pentru foarte multă vreme în conștiința mea: Oedipe este acceptat învingător al Destinului și chiar Sfinxul moare în urma acestei victorii și ... totuși ... evenimentele s-au desfășurat în mod contrar acestei victorii ... În urma primului impact cu opera, am înțeles un singur lucru care mi-a oferit și un prim reper la începutul unui lung drum inițiatic clarificator: Voința! Eroul afirmă cu tărie că voința sa nu s-a aflat nicicând în toate evenimentele în care a fost atras de acest Destin tragic. Deci, o primă aprofundare asupra Destinului lui Oedipe m-a condus spre conceptul de Voință și, implicit, spre cel de Adevăr. Tânărului erou i-au fost ascunse adevărurile fundamentale ale vieții sale; în absența adevărului, voința sa a intrat în direct conflict cu relativitatea arbitrajului Destinului. Pentru mine era foarte clar: dacă Oedipe ar fi cunoscut Adevărul, el ar fi evitat toate celelalte desfășurări nefaste ale vieții sale. Dar Adevărul îi era străin. În acest context, în tânărul erou s-a instaurat ... Frica ... Teama de a comite cele prevestite l-a determinat să fugă ... La bătrânețe el accentuează asupra Voinței sale dar această Voință nu s-a manifestat plenar la tinerețe când ar fi fost de ajuns să nu vrea să facă nimic din ce s-a prevestit și deci să rămână lângă cei pe care îi considera părinți naturali și care îl crescuseră. Teama declanșează fuga pentru a evada din acel spațiu vital pasibil de grave și tragice prevestiri ... Treptat, de-a lungul anilor, am integrat în această complexă relație următorii parametri: Voința, Curajul, Adevărul. La început Oedipe deține doar Voința care este deviată de către Teama ce determină Fuga ... Apoi își însușește Curajul dar în contextul Fatalității ... Este Curajul cu care îl înfruntă pe Lajos fără să știe că este chiar tatăl său natural; cu mult Curaj abordează Sfinxul și apoi toate celelalte situații care se ivesc până la sfârșit. Adevărul este al treilea parametru pe care Oedipe îl va deține abia la deznodâmânt ... Adevărul Clarificator ... În contextul tragediei antice a lui Sofocle de la baza capodoperei lui Enescu, aceste repere integrate într-un raționament logic ne conduc la o anumită limpezire care ne va situa într-un anumit stadiu etic, moral și spiritual. Dar acest stadiu rămâne incomplet, ancorat și deci tributar mitologiei antice integrată teatral de către Sofocle și de către ceilalți autori care au abordat personajul Oedipe în teatru și ulterior în muzica de operă.

DAVID OHANESIAN - Enescu OEDIPE rolul titular

Prin genialitatea gândirii sale teatrale și muzicale, George Enescu, în secolul al douăzecelea, ne aduce noi aspecte și ne stimulează noi trăiri sufletești și spirituale legate de Destinul Uman și de raportul conștiinței noastre cu acesta. Prima abordare a lui Oedipe a făcut-o Homer care a trăit aproximativ în jurul anului 900 înainte de Cristos; de atunci mitul lui Oedipe a fascinat pe foarte mulți gânditori și autori; putem spune că Enescu închide o parabolă de aproape trei milenii oferind prin opera sa o rezolvare la care putem avea acces printr-o anumită configurație mentală a reperelor implicate și printr-o filtrare semiotică a lor în conexiune cu alte domenii doctrinare ale gândirii și, în cadrul cărora, Înțelepciunea Biblică exercită o influență determinantă.

Înainte însă de a aprofunda rezolvarea enesciană a acestei scene în secolul al douăzecelea, vă propun examinarea figurii Sfinxului pe baza izvoarelor bibliografice cele mai autorizate, în continuarea acelor anticipații făcute cu câteva paragrafe mai înainte. Sfinxul este o figură mitologică monstruoasă, zoomorfă adică în formă de animal având un cap omenesc și un corp de leu. În cultura antică grecească, Sfinxul este un demon distrugător aducător de soartă rea; Homer îl descrie ca fiind fiul lui Orthrus (câine monstruos cu două capete) sau, după alții, a lui Typhon (monstru cu o sută de capete și șerpi pe trup) și Echidna (ființă monstruoasă, jumătate femeie și jumătate șarpe); în celelalte abordări din tragediile antice, Sfinxul apare ca un monstru care devorează pe oamenii incapabili să dezlege enigmele sale.

 

ELENA CERNEI (Jocasta), DAVID OHANESIAN (Oedipe) - Enescu OEDIPE

În opera sa, Enescu, ne prezintă într-un mod original atât identitatea Sfinxului cât și scena sa cu Oedipe. Sfinxul enescian este fiica Destinului care îl așteaptă pe Oedipe în culcușul fără glas al visului etern (... aux demeurs sans voix de mon rêve éternel ... ) considerându-l cea mai frumoasă dintre victimele sale. La întrebarea Sfinxului, răspunsul lui Oedipe vine imediat și energic: Omul! Omul e mai tare de cât Ursita! Sfinxul râde îndurerat zvârcolindu-se de moarte și îl lasă pe Oedipe într-o dilemă: Râde de victoria sa? ... Care victorie de vreme ce el a murit imediat ce a auzit răspunsul său la întrebare? ... Și într-adevăr, Omul este mai tare prin Voința sa iar Oedipe era sigur pe ceea ce vroia și ceea ce nu vroia să facă ... Dar ocultarea Adevărului face ca tot ce se va întâmpla să constituie aparenta victorie a Sfinxului mort. Această dilemă m-a făcut să reflectez foarte mult pornind de la aprofundarea semoitică și simbologică a fiecărui cuvânt și până la analiza muzicală a fiecărui motiv și a integrării anumitor leitmotive de-a lungul desfășurării lucrării. Deci Voința și Curajul pot deveni relative în absența Adevărului. Concepția lui Enescu aparține secolului al douăzecelea deci după aproape două milenii de ... cugetări biblice și experiențe spirituale ale sufletului uman ...Grație acestor cugetări omenirea a asimilat valoroase precepte evenghelice precum: Adevărul vă va face liberi! Adevărul este axul central al vieții noastre în funcție de care se dozează Voința și Curajul de care putem da dovadă. Gloria lui Dumnezeu este Omul viu! Viața omului este în mâna Creatorului a cărui Glorie reprezintă. Foarte semnificative pentru acest moment de cugetare sunt anumite cuvinte din Epistola către Efeseni a Sfântului Apostol Pavel (17,18): Ca Dumnezeul Domnului nostru Iisus Hristos, Tatăl slavei, să vă dea vouă duhul înţelepciunii şi al descoperirii, spre deplina Lui cunoaştere, Şi să vă lumineze ochii inimii, ca să pricepeţi care este nădejdea la care v-a chemat, care este bogăţia slavei moştenirii Lui, în cei sfinţi. Deci duhul înțelepciunii ne poate lumina ochii asupra nădejdi la care suntem chemați de Tatăl Ceresc. În tot acest context, noțiunea de Destin decade prin spiritualitatea noastră și orice formă predictivă a tendințelor umane devine derizorie și inutilă. Adevărul care ne asigură Libertatea și Duhul Înțelepciunii conectat Chemării noastre ne conferă cel mai sănătos mod prin care să aplicăm Voința și Curajul în viața noastră. Este concluzia spirituală la care am ajuns contemplând atât Destinul lui Oedipe cât și al lui Enescu. Enescu ne iluminează asupra naturii false, înșelătoare a conceptului de Destin prin simbolul progeniturii sale monstruoase care este Sfinxul expresie a degenerării și a degradării materiei vii. În acest context, Omul este mai tare și mai sănătos de cât aberanta monstruozitate a materiei vii degenerate indiferent de manipulările sociale care pot să interfereze viața sa. Dacă va deține Adevărul și Curajul, Voința umană va acționa totdeauna într-o anumită independență față de toate vicisitudinile vieții care vor exercita doar o relativă și aparentă influență. Aceasta este marea lecție pe care sufletul meu a primit-o de la Enescu prin capodopera sa. Aprofundând această lecție, la momentul la care am ajuns cu meditațiile și reflexiile, înțeleg că ... Destinul nu se combate, nu se alungă, nu se evită ... Destinul se contruiește cu Credință prin ... Voință, Adevăr și Curaj ... Voința aplicată Adevărului cu Curaj ... 

DAVID OHANESIAN (Oedipe), ELENA CERNEI (Jocasta) - Enescu OEDIPE

Enescu a fost un luptător asemenea lui Oedipe dar, spre deosebire de acesta, a deținut Adevărul și prin asta Voința și Curajul său nu au falimentat în ciuda tuturor aparențelor induse de suferințele sale fizice, sociale, morale și spirituale. Enescu a fost un luptător victorios în ciuda aparentei sale înfrângeri în fața vieții. În ultimi ani am aprofundat mult ultima parte a vieții compozitorului reflectând asupra unor aspecte pe care cercetătorul Ladislau Csendes ni le-a oferit în lucrarea sa George Enescu, un exil supravegheat, Editura Casa Radio (2011), lucrare realizată pe baza unor documente de la CNSAS din care, la mai bine de o jumătate de secol de la moartea lui Enescu, reies adevăruri impresionante. Iar acestor adevăruri mai adaug și unele aspecte pe care le-am discutat în urmă cu foarte mulți ani la Roma chiar cu Yehudi Menuhin, fiul său spiritual. Enescu a suferit mult în ultimii săi ani la Paris; pe lângă starea de sănătate din ce în ce mai agravată, ne dăm seama că acele organisme și instituții internaționale care au dorit plecarea lui din România în 1946, treptat, i-au acordat din ce în ce mai puțină atenție atât pe plan social și artistic cât și uman; majoritatea românilor stabiliți la Paris și care doreau să fie permanent în anturajul Maestrului s-au dovedit a fi necinstiți, vicleni, interesați, rău voitori și falși sfătuitori periclitându-i până când și clauzele contractelor editoriale pentru partiturile lucrărilor sale cu grave consecințe ulterioare, în timp, asupra difuzării și executării lucrărilor Maestrului; aflăm din cartea lui Ladislau Csendes că însuși Enescu i-a alungat pe acei falși prieteni de origine română din preajma sa; aflăm din aceste documente cum, sub motivul unor drepturi de autor în urma execuțiilor publice ale lucrărilor sale, autoritățile române trimiteau importante sume de bani foarte necesare întreținerii Maestrului mai ales în ultimii ani de boală și suferință. Aceste aspecte ne fac să întrevedem un fapt controversat: Maestrul ar fi trăit mult mai bine în România în ultima perioadă a vieții sale?; dar, în același timp, știm că era un devotat al Casei Regale încă din frageda tinerețe și un înverșunat opozant al comunismului abia instaurat în România; chiar dacă regimul de la București i-ar fi acordat un regim special, lui Enescu nu i-ar fi tihnit nici-un fel de avantaj prin simpla conștientizare a faptului că același regim exercita asupra multor altor categorii de oameni o oprimare și o persecuție ce ducea până la moarte în foarte multe cazuri. În acest context, Enescu a ales drumul suferinței, al greutăților, al tristeții dar a acționat prin propria sa Voință în numele Adevărului pe care l-a cunoscut în totalitate și deci Curajul său s-a manifestat plenar. Dincolo de toate vicisitudinile vieții și a greutăților pricinuite de suferința fizică a bolii, Enescu a gustat libertatea sa spirituală și creatoare și cadența pulsației sale vitale prin muzica sa și a altor compozitori mai ales Bach care l-a însoțit mereu pe clapele pianului. În aparență, ca și în viața lui Oedipe, s-ar putea spune că Destinul rău ar fi învins dar, în esență, atât Oedipe cât și Enescu sunt învingători. Oedipe învinge conștientizând permanent Voința și Curajul faptelor sale, iar atunci când Adevărul se completează în totalitate, abandonează prin orbirea voită lumea trecătoare căutând în întunericul ei Lumina Eternă ... Enescu își menține verticalitatea propriei demnități spirituale sacrificând entitatea sa fizică pradă suferințelor bolii.

ELENA CERNEI (Jocasta), DAVID OHANESIAN (Oedipe) - Încoronarea, actul al II-lea

Magistrala Lecție de Omenie, Muzică și Artă continuă și am dorit să mă opresc o clipă din drumul inițiatic continuu pentru cinstirea acestei zile, la 135 de ani de la nașterea marelui Om și Muzician, Creator și Gânditor care este George Enescu.

REVISTA MUZICALĂ RADIO 2016.08.19

MEDITAȚII WAGNERIENE II. Spațiul, Timpul și Cele Patru Taine Divine în Misterul Scenic Solemn din Parsifal – Bayreuth 2016.

 

Fiecare aude în Muzică ceea ce poate să înțeleagă! afirma Clara Wieck Schumann și ar fi fantastic să putem înțelege din ce în ce mai mult! Acesta este un adevărat ... adagio ... prin care evocam celebra frază a marii pianiste ca pe un principiu fundamental în relația noastră cu Muzica. Iar Wagner ne oferă o relație de complexitate unică și care ne stimulează la o continuă creștere spirituală prin acumulările experiențelor în cultura estetică și stilistică. Primele Meditații wagneriene publicate în revista noastră marcau inaugurarea ediției 2015 de la Bayreuther Festspiele cu ”Tristan und Isolde” pe care aveam să o comentez cu admirabila Luminița Arvunescu, Doctor în Muzică, Redactor de prestigiu la Radio România Muzical, minunată prietenă și destoinică parteneră de drum în itinerarii muzicale și artistice de mare însemnătate.

MEDITAȚII WAGNERIENE I.

Legătura cuvânt - sunet în universul wagnerian, devenea o temă de gândire și de trăire a vocilor în teatrul cântat bucurându-mă dar și îmbogățindu-mi orizontul de cunoaștere al manifestărilor estetice vocale. Parabola de viață, artă, cercetare și extatică bucurie spirituală în universul wagnerian continuă și an de an adaug noi aspecte și noi elemente prin care îmi întăresc convingerea asupra multiplelor semnificații muzicale, artistice dar și sociale pe care le asumă personalitatea lui Wagner în prezent întrevăzând perspectivele unei integrări profunde în societatea viitorului care va avea nevoie, la un moment dat, de recuperarea și reabilitarea multor valori și simboluri ce sunt astăzi neglijate și chiar profanate. Wagner a fost un avangardist al dramei muzicale dar nu doar atât. Spiritul său are multiple valențe în perfectă concordanță cu foarte multe exigențe fundamentale ale societății viitorului.

Anul acesta, la 25 iulie 2016, inaugurarea la Bayreuther Festspiele s-a realizat cu o nouă producție cu ”Parsifal” care mi-a prilejuit noi Meditații wagneriene. ”Parsifal”, ultima capodoperă a creației geniului wagnerian, este un ... Mister Scenic Solemn ...

În virtutea unui principiu bazat pe coerență și unitate, reiau din precedentele Meditații wagneriene două idei majore după care vom porni mai departe în itinerariul nostru wagnerian.

Compozitorii, în general, în funcție de specificitatea culturală și spirituală a personalității lor, pot fi priviți ca pe niște profeți ai viitorului mai apropiat ori mai îndepărtat față de propria lor epocă. În intimitatea structurală tonală a liniilor melodice relaționate cu agregatele armonice de acompaniament orchestral sau pianistic, se află reperele abstracte ale ideilor caracteriale și ale stărilor temperamentale determinate de contextele dramaturgice și emotive ale temelor abordate în librete ori texte. Abstractismul acestor repere este cu mult mai accentuat în domeniul estetic al muzicii orchestrale și instrumentale de grup ori individuale. De-a lungul anilor, am înțeles că profilul profetic wagnerian este mult mai puternic de cât inițial s-a constatat. Lectura perceptivă a mesajului wagnerian depinde de o evaluare semiotică a tuturor simbolurilor integrate în procedeele de exprimare. Dincolo de dimensiunea analitică a unei culturii aprofundate profesional sau doar pasionate de meloman, lectura perceptivă a mesajului wagnerian este condiționată de contemplarea meditativă a muzicii în deplinătatea cunoașterii libretului și a izvoarelor sale la un anumit nivel de cultură generală interdisciplinară literară, filosofică, muzicală, vocală, estetică.

În opera wagneriană sunt abordate în totalitatea dimensiunilor lor cele Patru Taine Divine. Aceste Patru Taine merg perfect la modul complet doar împreună; cea mai mică ezitare a uneia dintre ele va afecta întregul lor sistem. Cele Patru Taine sunt Lumina, Iubirea, Încrederea, Speranța, iar ordinea aceasta nu este întâmplătoare. Lumina susține Iubirea care alimentează Încrederea de la baza Speranței iar pasajul de la una la alta se realizează prin Puritate și Caritate care vor menține unitarietatea absolută. Am ajuns la aceste convingeri după îndelungi meditații, reflexii, căutări, explorări, adevărate exerciții de minte și spirit euforizând bucuria unui entuziasm total aplicat muzicii și vocilor prin filtrarea lor semiotică; acest parcurs m-a condus într-un adevărat Teren Spiritual al Graalului ale cărui Revelații am dorit să le împart cu publicul meu din emisiunile de Radio și Telviziune, de la conferințele, sesiunile de master și cursurile universitare pe care le-am ținut și continui să le desfășor.

Am dorit această amplă digresiune pentru a preciza în final că aceste cercetări atestă obiectivitatea relației noastre cu Muzica și, în mod special, cu Muzica lui Wagner atât de complexă. Wagner a reușit admirabil universalizarea Relației Sunet - Cuvânt grație fenomenului de Stare Tonală; integrarea contextuală, melodică și armonică, a punctelor de intonație s-a suprapus perfect pe stările afective ale fonemelor de la baza noționistică a cuvintelor; de aici o anumită libertate lexicală mergând chiar până la elaborări originale ulteriori acceptate lingvsitic cel puțin în context metaforic literar. Reușita deplină a mai fost determinată și de faptul că Wagner era deopotrivă autorul libretelor și compozitorul muzicii; în acest context raportul cuvânt-sunet era foarte solid iar dinamica sa perfectă determina unitatea creatoare a capodoperelor sale. Muzica și Cuvântul perfect integrate în totalitatea structurală a operelor determina configurarea simbologică a ideilor ceea ce oferă condiții imediate de metaforizare socială a personajelor wagneriene și a relațiilor dintre ele. Iar toate aceste aspecte se regăsesc într-o perfectă stare de grație în ... PARSIFAL ... Mister Scenic Solemn ... Magistrala retorică expresivă muzicală și vocală asumă în această capodoperă o grandioasă solemnitate în slujba Misterului Sacru.

De-a lungul anilor parcurși într'ale Muzicii, am căutat să aprofundez din ce în ce mai mult sensurile creației wagneriene și, în mod deosebit, Parsifal acumulând experiențe din ce în ce mai complexe în urma meditațiilor și analizelor prilejuite de asimilare treptată a tuturor sensurilor partiturii și de filtrarea semiotică a acestor sensuri printr-o integrare intedisciplinară culturală pornind de la literatură și muzică, trecând prin științele exacte și cele biologice și ajungând la Biblie întru desăvârșirea acelor aspecte de conștiință prin care putem consolida relația noastră cu Dumnezeu. Meditațiile wagneriene stimulate de către Parsifal m-au purtat spre revelația conceptuală și spirituală a unor repere majore precum Iubirea, Timpul și Spațiul, Nebunul Pur (simbol fundamental), Trinitatea și ... Trinitarietatea ca o formă de bază a conștientizării demnității noastre aplicată condiției de divină filialitate care ne caracterizează. Aceste repere m-au făcut să ... încep să înțeleg ... și să integrez cotidian în viață mea un exercițiu mental și spiritual aducător de bucurie, pace și echilibru de la, prin și către Muzica lui Wagner.

Iubirea este fundamentul stării de grație care ne consacră în relația noastră cu Tatăl Ceresc și cu toți semenii noștri. Prin Iubire, înțeleptul Gurnemans declanșează procesul de conversiune inițiatică a tânărului Parsifal. Iuibirea contribuie la înrobustirea caracterială a lui Parsifal atât de necesară impactului produs de întâlnirea lui cu Kundry. Miracolul Iubirii duce la dezintegrarea tărâmului lui Klingsor într-un moment analog cu transmutarea spațio - temporală a lui Heinrich atunci când, aflat în Venusberg, rostește Numele Sfânt al Mariei (”Tannhäuser” actul I). Iubirea adevărată în deplinătatea purității sale declanșează acea forță supremă care intervine în entitatea spațio - temporală a existenței noastre.

Spațiul și Timpul sunt aprofundate admirabil în Parsifal iar receptivitatea noastră semiotică ne va fi răsplătită printr-un imens capital de Înțelepciune. Semiotica foarte bine orientată în universul wagnerian și, în mod deosebit în Parsifal, ne va ajuta să dezlegăm coduri și să aplicăm chei interpretative de o infinită bogăție. Timpul și Spațiul sunt prezente în această capodoperă în momente cruciale a căror dezlegare va face ca drumul personajelor să devină drumul existențial al propriei noastre ființe. Înțelepciunea Bibliei ne face să înțelegem că Timpul este doar al Celui Atotputernic; omul a primit în dar doar Spațiul în care nu poate interveni cu nimic asupra cadenței implacabile a Timpului. Cadența este o formă expresivă derivată din Armonie și reintegrată fenomenologic în aceasta. Grație acestei integrări, Armonia menține echilibrul dintre Spațiu și Timp așa cum Înțelepciunea menține echilibrul dintre Dragoste și Iertare spre condiția completă a Iubirii Absolute. Prin Iubirea Absolută putem afla raportul conștiinței noastre cu Adevărul. Omul găsește Adevărul spontan dar meeu sub supravegheea Tatălui Ceresc. Capacitatea umană în spontaneitatea sa orientată spre descoperirea Adevărului va fi totdeauna limitată tocmai datorită faptului că Omul poate acționa asupra Spațiului său vital dar nu și asupra Timpului. În viața noastră puteam realiza o imensitate de lucruri cărora nu le vom influența nici-odată Timpul totalei lor împliniri. Imposibilitatea noastră în fața Timpului ne va pune la o încercare pe care o vom putea depăși prin Credință și Speranță la baza Încrederii noastre în Bunătatea Divină. Lucifer, prin inteligența sa, a descoperit niște adevăruri prin care a devenit rebel transformând descoperirea în ... tentația la fraudă ... Pentru aceasta a încercat să se interpună între Creația Divină și Creatorul Suprem prin coruperea Evei și a lui Adam, reușind cu Eva pentru că Adam era foarte puternic. Din acel moment s-a declanșat drumul dureros al Existenței care ne pune mereu la încercare în momentele cruciale ale vieții noastre. Reușita va depinde de echilibrul din Triada Conștiinței Ideale: Credința, Înțelepciunea, Armonia. Credința ne întărește Înțelepciunea care ne va conduce la revelația supremă a Armoniei Universale din care facem parte dar pe care va trebui să o confirmăm printr-o luptă existențială dominând Spațiul care ni s-a dat și contemplând Timpul asupra căruia nu putem acționa. Spațiul Vital al existenței noastre trebuie parcurs cu mare grijă deoarece este presărat cu răspântiile acumulărilor progresive și care duce la marea răscruce a entuziasmului declanșat de revelațiile trăite; această răscruce este ... Paroxismul ... de unde drumurile sunt ... două: sublimarea care este divină și ... exaltarea care este demoniacă. Paroxismul nu trebuie nici-odată să suprindă o conștiință nepregătită; el urmează imediat Culminației care se află la limita dintre saltul cantitative și cel calitativ al experiențelor noastre de viață. În conștiința încă nepregătită, drumul inițiatic atenuează paroxismul. Bunul simț, logică, măsura și ponderația trebuiesc dirijate convergent spre stabilitatea echilibrului Demnității aceasta reprezentând cea mai puternică forță a personalității noastre. Datorită demnității putem avea o minunată conștiență a credinței asicurând cel mai bine raportul nostru cu Tatăl Ceresc. Pentru echilibrul absolut al vieții noastre terestre în pregătire pentru viața universală eternă, punctul de pornire ca și cel de sosire este unul și același: Demnitatea. Verticalitatea Demnității ne va stimula favorabil la marea răscruce pentru a ne desăvârși pe drumul Sublimării Divine evitând Exaltarea Demoniacă.

Timpul și Spațiul în Parsifal este rezultatul unor căutări împlinite prin filtrare semiotică și meditație sonosofică. Sonosofia este înțelepciunea sunetului pe care am formulat-o și explicat-o în premieră absolută în cadrul Tezei mele de Doctorat în Muzică având ca temă ”Sonologie și Sonosofie în Determinismul Tonal” și pe care am prezentat-o la 26 noiembrie 2008 la Universitatea Națională de Muzică din București sub îndrumarea Prof. Univ. Dr. Șerban Dimitrie Soreanu. Personajele din Parsifal trăiesc o foarte intesnă condiție spațială implicată celei temporale și chiar urmărind adeziunea la un anumit moment temporal care marchează fundamental existența lor.

Kundry exclamă dureros: Machtlose Wehr! Die Zeit ist da! Schlafen! Schlafen ich muss.(Apărare inutilă! A soist momentul! Să dorm! Să dorm trebuie!). Ea simte un anumit moment marcat de epuizarea totală a ființei sale și se lasă pradă somnului, dar este un somn al minții și al spiritului total obosite; ea caută acea reînvigorare prin care simte că va putea atinge mântuirea.

Parsifal, la rândul lui, exclamă: Ich schreite kaum, doch wähn‘ich mich schon weit. (Abia merg și totuși mi se pare că sunt deja departe). Este o stare a relativității temporo - spațiale marcată de subiectivitatea percepției cantitative a mișcării sale în spațiu. Destinul său este ghidat de Forța Supremă care completează temporal limitele fizicității sale spațiale. Este ceva cu care ne putem confrunta în cotidianitatea noastră; putem să ostenim și să avem senzația de a fi parcurs foarte puțin în drumul nostru și, în același timp, putem acționa moderat constatând bogăția spornică a parcursului nostru. Această stare de lucruri este redată de o anumită expresivitate a contextelor tonale, armonice și melodice al căror farmec sonor și timbral induc în sufletul meu stări meditative către contemplarea ... Cronotopului ... magnifică unitate temporo - spațială formulată în fizică de către ... Maestrul Doctrinar al lui Albert Einstein, matematicianul Hermann Minkowski (1864 - 1909). Minkowski, profesorul lui Einstein la Universitatea din Zürich, a elaborat conceptul de Cronotop în contextul unei concepții tridimensionale integrând conul de luce în unitatea Spațiu - Timp și formulând o fascinantă dialectică a timpului trecut și viitor marcată de linia spațială de la limita lor. Acest Maestru vizionar al științei interdisciplinare a pus bazele unui teren doctrinar pe care, genialul său Discipol a construit edificiul majestuos al Relativității. Minkowski a continuat să reflecteze și să mediteze asupra Timpului, Spațiului și a Luminii și, cu un an înainte să pornească în definitiva sa călătorie universală, spunea: Concepțiile de spațiu și timp pe care doresc să vi le expun au răsărit din tărâmul fizicii experimentale și tocmai în acest fapt constă forța lor. Ele sunt fundamentale. De acum înainte, spațiul în sine sau timpul în sine sunt condamnate să se piardă în simple umbre și doar o anumită unitate a celor două concepte va conserva o realitate independentă. Minkovski devine un vizionar iluminat asemenea lui Gurnemans iar Einstein, genialul său Discipol se supune unui parcurs inițiatic asemenea lui Parsifal atingând culmi extatice ale gândirii fizice în Relativitate și meditând până la sfârșitul vieții sale asupra conceptului de Lumină ... Lumina și, mai ales, Lumina Cea Adevărată despre care ne atenționează Biblia, este Marea Țintă a Călătoriei Existențiale căreia suntem destinați și pe care trebuie să o parcurgem menținând Armonia dintre Spăirit și Suflet grație căreia vom primi Bucuria Prezentului Etern Universal. Ființa noastră este Lumină materializată și cuantificată frecvențial grație Fenomenologiei Vibrației de la Baza Verbului Divin încarnat și care reverberează la nivelul Verbului Vocal purtat de glasul nostru. Sunt cuvintele adoratei mele Soții, marea artistă Elena Cernei care a dorit să exploreze intedisciplinar Lumina și Vibrația microuniversului ființei noastre având revelația analogiei cu macrouniversul Creației Divine și contemplând acea Lumină care ... sună ... și ... răsună ... depășind percepția simțurilor noastre din dimensiunea fizică existențială ... Iar în tratatul său - Et Fiat Lux (1987 Roma, 1999 București) - Cernei a avut curajul să publice o formulare personală a Energiei (E = mcν) folosind parametrul frecvenței în ... armonizarea masei cu viteza luminii și primind, cu felicitările de rigoare, adeziunea din partea lui Edoardo Amaldi (1908 - 1989), președintele Academiei Lincei din Roma, fizian de prestigiu mondial, Discipol valoros al lui Enrico Fermi.

Gurnemans, în actul I, afirmă: Du siehst mein Sohn, zu Raum wird hier die Zeit. (Vezi, fiul meu, Spațiul aici este Timp). Spațiul este Timp, în acel loc sacru al Graalului s-a instaurat Timpul Primordial dinaintea Creației adică Timpul Etern fără cuantificările determinate ulterior la nivel spațial; în Biblie (Geneza) se atestă că Tatăl Ceresc a consimțit omului spațiul vital cu tot ceea ce conține și pe care el să îl poată domina; Timpul însă a rămas în Puterea Divină Absolută; locul Graalului ar fi deci un spațiu asimilat total de Timpul Primordial a cărui dominanță manifestă potențial de eternizare a clipei; este ceea ce am putea defini prin ... Eterna Infinită Clipă Sfântă ... Clipa nu este un Moment! Sunt două concepte care se pretează la diferențieri foarte subtile chiar dacă limbajul comun le-a asimilat identificându-le reciproc una cu alta.

Klingosr, în actul al doilea, rostește: Die Zeit ist da. (Timpul este aici sau a venit timpul); traducerea efectivă din germană enunță că Timpul este Acolo dincolo de considerațiile asupra formulelor de limbaj referitoare la afirmația obținută gen ”a sosit timpul”, ”este vremea”; Klingsor urmărește dominanța Timpului pe care vea să și-o însușească; el posedă Lancia Sacră dar îi lipsește Cupa Graalului; pentru a o obține îi este insuficientă forța de acțiunea asupra Spațiului său și ar avea nevoie de o anumită Putere asupra ... Timpului ... dar care reprezintă o deșartă năzuință ...

Amfortas a pierdut Lancia din cauza alterării Stării de Puritate; Teritoriul Graalului este descompletat prin absența Lăncii iar Forța Cupei se află într-o stare de așteptare stagnantă cu speranța recuperării Lăncii Sacre; recuperarea este o operă compatibilă cu ”Neștiutorul Pur” metaforic exprimat prin termenul ... ”Nebunul Pur” ...

Nebunul Pur - Parsifal - este simbolul fundamental; este Nebunia în sens de Inconștiență sau ignoranță (neștiință) care izolează Ființa de Lumea înconjurătoare conferindu-i un aspect ”din altă lume”. Puritatea reprezintă adăpostul Ființei; ea asigură perfecta armonie dintre Trup și Suflet și conferă Ființei Echilibrul Existențial; Puritatea face ca Nebunia să devină un Curaj Sfânt ca virtute capitală. Amfortas ne confirmă că Puritatea este o virtute independentă a Ființei față de toate elementele componente ale instruirii și inițierii; cultura sofisticată este mult mai expusă poluării deoarece alimentează ambiții determinate de prezumție (a se crede ”cineva”) moment în care se poate demganetiza Grația Divină din noi înșine (ideea reluată la profilul lui Parsifal în relația sa cu Gurnemans); în cazul contrar se produce o poluare a Ființei iar Poluarea transformă Curajul în Nebunie; Poluarea ↔ Peversiunea; se pot determina reciproc una pe alta în cadrul unui mecanism foarte delicat al Conștiinței. Puritatea va favoriza îndeplinirea misiunii prin apartenența la acea Stare de Grație a confirmării Condiției de Divină Filialitate a Ființei noastre.

Îndeplinirea misiunii comportă uneori fapte și acțiuni pe care trebuie să știm să le interpretăm întru asimilarea reperelor fundamentale ale Destinului. Gurnemans îl insultă și îl alungă vehement pe Parsifal care va porni, condus de Dumnezeu, și va ajunge pe tărâmul lui Klngsor unde va recupera Lancia Sfântă prin Forța Supremă a Purității. Dacă Gurnemans l-ar fi intuit și l-ar fi oprit și dacă Parsifal ar fi plecat la un război, precum Amfortas, contra lui Klingsor, ce s-ar fi întâmplat ? Parsifal ar fi devenit, poate, conștient de importanța sa și ar fi filtrat-o prin orgoliul personal; s-ar fi îndepărtat de condiția de ”reine Tor” (purul scop în sensul de misiune) și ar fi devenit tot atât de vulnerabil ca Amfortas. Gurnemans acționează inconștient dar ca un perfect instrument al lui Dumnezeu pentru destinul lui Parsifal și al Graalului; la nivelul lui, este tot la fel de neștiutor precum Parsifal; el cunoaște multe lucruri fiind un înțelept și totuși nu cunoaște lucrul cel mai important și pe care Dumnezeu nu vrea să i-l înrcedințeze și îl ascunde: originea și menirea lui Parsifal; această origine și misiunea sa sunt parcă ferite de Tatăl Ceresc și rezervate unui anumit parcurs ale cărui eveniment vor exercita o influență inițiatică asupra tânărului Parsifal.

Trinitatea și Trinitarietatea în ”Parsifal” de Wagner reprezintă o nouă zonă a meditațiilor mele dedicate fascinantului Tărâm în care ne introduce acest sublim ... Mister Scenic Solemn ... Pornesc de la una din marile premize biblice care este Scrisoarea adresată de Sfântul Paul către Romani (Romani 5,1-5) mai ales pasajele 3 - 5: Şi nu numai atât, ci ne lăudăm şi în suferinţe, bine ştiind că suferinţa aduce răbdare, și răbdarea încercare, şi încercarea nădejde iar nădejdea nu ruşinează pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre, prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă. Deci, cu alte cuvinte, suferința produce răbdare, iar răbdarea produce virtutea încercată care va produce speranța ce nu înșală deoarece Iuibirea Tatălui a fost revărsată în inimile noastre prin intermediul Duhului Sfânt care ne-a fost dat în spiritul nostru. Este ilustrat un parcurs al Iubirii Divine prin intermediul Spiritului Sfânt în tre stadii: suferință, virtute încercată, speranță. Suferința este înțelească ca acel efort cotidian al vieții noastre. Căderea lui Amfortas îi procură acea suferință care determină în el virtutea transformată treptat în speranța sublimată în final prin îndeplinirea misiunii de către Parsifal. Toate aceste iluminări clarificatoare mi-au fost înlesnite printr-un exercițiu mental și spiritual de cotidiană ritualizare determinat de bogăția doctrinară la nivelul inițiatic cel mai înalt și sfânt oferită de volumul Logica Trinității de Calinic Botoșăneanul, episcop vicar al Catedralei Patriarhiale din Iași, oferit mie cu generozitate prin intermediul bunului meu prieten, magistratul Emil Popescu din Iași. Nimic nu este întâmplător în viața noastră! Este un leitmotiv prin care nuanțez de foarte multe ori momente, clipe, fapte și evenimente al căror impact cu ființa mea, mă stimulează, mă inițiază și mă învrednicesc în ceea ce reprezintă misiunea mea în viață. Una din premizele fundamentale adoptate în fascinanta gândire teologică a Episcopului Calinic Botoșăneanul este Înțelepciunea formulată de Fericitul Augustin prin conceptul de trinitate umană. Fericitul Augustin formulează conceptul de Trinitate Umană în reflex analogic cu Sfânta Treime într-o extraordinară corespondență. Trinitatea Umană este constituită din memorie, inteligență și voință; memoria înseamnă ”a fi” și corespunde momentului Tatălui; inteligența înseamnă ”a ști” și corespunde momentului Fiului; voința înseamnă a acționa (voința subiectului) și corespunde momentului Sfântului Duh. O altă succesiune conceptuală trinitară ne ilustrează Cuvântul - Tatăl, Trupul - Fiul, Voința - Sfântul Duh. Misterul Voinței de la baza Acțiunii se bazează pe experiențe câștigate conștientizate informațional. Parsifal, Kundry, Amfortas sunt personaje situate într-un anumit moment de criză a cărei rezolvare va fi marcată de fericita completare a Trinitarietății în Ființa lor. Gurnemans care este un înțelept echilibrat; chiar și el, la un moment dat, pierde controlul propriei ființe și îl alungă pe tânărul Parsifal; dar gestul aparent necugetat al lui Gurnemans, contribuie de fapt la consacrarea marii Împliniri. Împlinirea desăvârșită a acestor trei condiții fundamentale reprezintă drumul pe care îl parcurge Parsifal și Kundry întru propria Misiune a Salvării pentru Parsifal și Mântuirii pentru Kundry. Parsifal și Kundry sunt personaje active care combat. Klingsor este personajul activ care va fi înfrânt. Gurnemans, Amfortas, sunt personaje ale meditației și ale comtemplării a căror misiune a fost încheiată dar care va fi continuată împlinitor de către Parsifal, neștiutor pentru ca ulterioara lui pregătire să nu poată fi poluată. Kundry știe cine este el și doar în ipostaza dominanței demoniace devine instrument de poluare și ispită. La acest moment se declanșează lupta interioară (cu sine însuși și foarte grea) și exterioară (cu caracter combativ). Parcursul combativ și inițiatic al acestor personaje ne ilustrează grandioasa finalitate prin care Trinitatea și Trinitarietatea sunt perfect conștientizate la nivelul Ființei noastre. În parcursul nostru existențial, oricând, ne putem confrunta cu momentele și stările trăite de aceste personaje și depinde doar de forța noastră interioară să reușim. Ființa este mai presus de Existență. Sistemul triaxial al Ființei și al Trinității comportă: memoria - a fi - momentul Tatălui; inteligența - a știi - momentul Fiului; voința - voința subiectului - momentul Sfântului Duh. În cealaltă secvență trinitară am specificat: Cuvântul (Tatăl) - Trupul (Fiul) - Voința (Duhul Sfânt). Această reluare concluzivă ne permite să înțelegem cum și de ce: Corpul Fizic reprezintă perfecțiunea Creației; Spiritul este sființenia Creației; Creația este Macro-Universul; Ființa este micro-universul. Secretul, Misterul, Taina sunt în aparență conotații analoge sau aproape identice dar în esență sunt conotații diferite care converg către Esența Adevărului din unghiuri diferite. Memoria, Inteligența, Voința din personalitatea umană acționează la nivelul Spațiului sub Voința Divină care dispune de Timp. Du siehst mein Sohn, zum Raum wird hier die Zeit! Timpul este reîntors în acel Spațiu Primordial de după Creație ... Dar este o ... reîntoarcere a cărei Victorie servește Gloria tatălui spre Bucuria noastră!

Toate aceste Meditații wagneriene mi-au fost stimulate de Universul Sonor al Geniului Wagnerian în care detaliile armonice și melodice, parcursurile tonale și semnificațiile agogice și dinamice, au învăluit relația sunet - cuvânt declanșând o stare de spirit care să catalizeze energiile mentale întru mobilizarea doctrinară a interdisciplinarismului selectiv făcând ca toate experiențele cognitive să manifeste convergența către esența fundamentală a existenței noastre: relația cu Tatăl Ceresc. Aceste Meditații wagneriene mi-au oferit bucuria lăuntrică a noi descoperiri și aprofundarea a noi semnificații pe un drum inițiatic care continuă și pe care vreau să-l urmez din toate puterile sufletului meu.

Cu această stare de spirit am intrat în Studioul de la Radio România Muzical și Cultural cu prilejul recentei inaugurări a ediției 2016 de la Bayreuther Festspiele cu Parsifal în transmisiunea radiofonică directă prin Euroradio. Revelația serii a constituit-o dirijorul Hartmut Haenchen care debuta la Bayreuth după o lungă experiență artistică la pupitrul Orchestrei din Dresda dar și în prestigioase teatre lirice ale lumii printre care chiar Teatro alla Scala din Milano și Royal Opera House din Londra sau vestita Covent Garden. Este foarte trist faptul că multiplele sale experiențe repertoriale wagneriene nu au reținut o mai mare atenție directorilor artistici și managerilor și nici a criticilor. O valoare imensă a muncit cu totală dăruire până la vârsta de 73 de ani fără ca să se bucure de acea recunoaștere bine meritată și ajungând să debuteze la Bayreuth cu totul ... întâmplător ... în urma unei renunțări urmate de numeroase alte refuzuri (zece la număr) ... și ... recurgându-se la el ... în lipsă de alt cineva disponibil ... Star-systemul contemporan, sistemul de management și sediile directoriale artistice ale instituțiilor s-au dovedit a fi precare și pasibile de o iminentă reformă prin care să se reabiliteze cultura și priceperea - culmea! - tocmai acolo unde ar fi trebuit să întrunească totalitatea elevației și a competenței. Am exprimat energic opinionismul meu în acest context în timpul transmisiunii radiofonice de luni 25 iulie 2016. Încă de la preludiu și apoi de la magistralele procesiuni corale, am admirat personalitatea muzicală, dirijorală și artistică a lui Hartmut Haenchen care a subliniat la perfecțiune atât maestozitatea grandioasă cât și intimismul profund și delicat dozând sonoritățile, timbralitățile, agogica și dinamica, arbitrând perfect relația orchestră - voci. Am fost captivat, așa cum am afirmat și în prima pauză a transmisiunii radiofonice, de dozarea pianissimo-ului coral într-o manieră impecabilă care mi-a stimulat chiar o interpretare mmetaforică aplicată sunetului vocal individual în pianissimo și care devine forță neobișnuită prin unitatea omogenă a masei corale punctând asupra fragilității individuale care devine forță în contextul colectiv al masei. Haenchen a știut să sublinieze Lirismul Misterului Sacral și Dramatismul de acțiune al personajelor. Am apreciat de asemenea modul în care dirijorul a tratat și integrat vocile interpreților Klaus Florian Vogt (Parsifal), Elena Pankratova (Kundry), Georg Zeppenfeld (Gurnemans), Ryan McKinny (Amfortas), Karl-Heinz Lehner (Titurel); cu excepția sopranei Pankratova, restul interpreților erau vocalități cu potențial expresiv predominant în zona lirică și mai puțin adecvate accentelor dramatice, iar Klaus Florian Vogt este un tenor chiar foarte liric și cu un timbru în care predomină nuanțele deschise. Haenchen a urmărit o adecvată integrare a acestor vocalități evitând retorica expresivă operistică și stimulând o interpretare întemeiată pe rezolvări vocal simfonice perfect potrivite unei lucrări pe care autorul o intitulează ... Mister Scenic Solemn ... În acest context Hartmut Haenchen a dozat accente expresive de subtilitate ale unui estetism care să valorifice vocalitățile și să le justifice în contextul concepției dirijorale. Am trăit o deplină Bucurie în Muzică cu o completă împlinire a satisfacției perceptive trinitare reprezentată de stadiile de senzorialitate (impactul cu fizicitatea sunetului), sensibilitate (impactul cu emotivitatea sunetului) și senzitivitate (impactul cu forța transcendentă a sunetului de perfectă integrare estetică și precisă orientare ideatică.

Am continuat aceste Meditații wagneriene care reprezintă o sinteză a impactului meu cu muzica lui Wagner și am ilustrat o serie de noțiuni și principii extrase din zona doctrinară a crecetărilor mele în Sonologia și Sonosofia Determinismului Tonal prin care am realizat valoroase acumulări cu efecte benefice asupra conștiinței mele și pe care doresc să le împart cu toți acei melomani wagnerieni dar și cu cei ce se află abia la începutul primelor lor experiențe wagneriene așa cum mă aflam și eu în urmă cu câteva decenii. Continui drumul meu inițiatic în Wagner și, din toată inima, doresc să ofer tuturor Bucuriile revelațiilor trăite pentru a ne împlini Existența și a ne armoniza Relația dintre Spirit și Suflet. Revin mereu la celebra frază: Fiecare aude în Muzică ceea ce poate să înțeleagă! pe care o afirma Clara Wieck Schumann și este fantastic să putem înțelege din ce în ce mai mult!

Revista Muzicală Radio, 10.08.2016