2015/03/10

ELENA CERNEI - Eternamente Carmen!

 

De mai bine de ... due lustri ...de două ori șapte ani ... cum spunem în limbajul Operei, cadența calendaristică a anului meu are două pulsații emotive majore; una dintre acestea este cea dintâi zi a lunii Martie ... care inaugurează un arc de timp finalizat în a douăzecișiuna zi a lunii mai ... În momentele libere ale cotidianității mele, gândurile filtrează emoții, amintiri, nostalgii, bucurii artistice și umane ... toate acestea cu zâmbetul pe buze și cu conștientizarea din ce în ce mai mult a eternizării existenței noastre ... 

ELENA CERNEI s-a născut pe 1 Martie iar această zi am sărbătorit-o împreună ani de zile în foarte multe locuri și moduri ... Iar de mai bine de ... due lustri ... sărbătoarea acestei zile continuă în sufletul meu cu Bucuria Dragostei și Mângâierea Dorului ... În aceste zile m-am gândit foarte mult la ... CARMEN de Georges Bizet (Paris, 25 octombrie 1838 - Bougival, 3 iunie 1875) ... și la tot ce a însemnat și continuă să însemne acest reper vocal, muzical, artistic și uman în viața și cariera sa.

 

GEORGES BIZET

La 3 martie s-au împlinit 140 de ani de la premiera absolută care a avut loc la Paris, la Opéra Comique, fără succes ceea ce l-a afectat profund pe Bizet; după trei luni avea să moară la numai 37 de ani în circumstanțe care au lăsat foarte multe semne de întrebare gravitând în jurul unei singure certitudini: suferința în fața eșecului de public și de presă. Astăzi, când avem convingerea că opera ”Carmen” este cea mai populară operă așa cum a reieșit din numeroasele sondaje efectuate în diverse epoci și pe tot mapamondul, încercăm o puternică strângere de inimă când ne gândim la acea tragedie pricinuită compozitorului tocmai de cea mai valoroasă operă a sa devenită în timp cea mai populară capodoperă a teatrului liric. Opera a fost compusă pe un libret elaborat de Henri Meilhac și Ludovic Halévy având la bază nuvela ”Carmen”de Mérimée publicată în 1845 deci acum 170 de ani.

 

  PROSPER MERIMEE 

Prosper Mérimée (Paris, 28 septembrie 1803 - Cannes, 23 septembrie 1870), scriitor, istoric, arheolog francez, a fost o personalitate extrem de interesantă; studiase dreptul, cunoștea mai multe limbi (engleza, spaniola, greaca, rusa și araba); fusese educat cu multă grijă de tatăl său care era un pictor iar mama sa îi insuflase pasiunea pentru literatură ceea ce i-a stimulat interesul pentru misticism, mister și, în mod deosebit, pentru cruzimea dramelor psihologice din literatura spaniolă dar mai ales rusă învățând chiar limba; a fost foarte bun prieten cu marele scriitor rus Ivan Serghevici Turghenev (1818 - 1883), devenind unul dintre primii traducători ai cărților ruse în limba franceză. Cu ocazia unui voiaj în Spania unde a fost găzduit de Contele Cipriano de Palafox y Portocarrero, ascultă o poveste foarte interesantă pe care o preia în nuvela sa intitulată ”Carmen”. În această nuvelă, reunește o serie întreagă de aspecte care, în ulterioara operă a lui Bizet, vor fi simplificate ori chiar înlăturate; este interesat obiceiurilor țiganilor, de afinitățile lor cu ocultismul și magia și ajunge să le cunoască chiar și limba într-o măsură considerabilă ceea ce i-a atras simpatia și respectul lor. ”Carmen” este nuvela principală rămasă mai pregnant în istoria literaturii din creația lui Mérimée al cărui destin parcă ar fi fost pus în slujba unei etape pregătitoare pentru viitoarea capodoperă a teatrului liric. Mérimée era o personalitate foarte importantă în societatea franceză iar nuvelele sale erau citite și foarte cunoscute. De aceea, Camille Du Locle, director la Théâtre National de l'Opéra Comique, libretist, impresar și regizor, fin cunoscător al operei lirice și al compozitorilor, a avut în 1873 extraordinara idee de a-i sugera și solicita lui Bizet să compună o operă după nuvela ”Carmen” de Mérimée. Bizet a lucrat timp de doi ani la această operă colaborând foarte mult cu cei doi libretiști - Meilhac și Halévy - participând și la realizarea versurilor celebrei Habanera. Specificitatea estetică a profilului său componistic, l-a determinat pe Bizet să confere personalității eroinei titulare o complexitate mai rafinată prin care pasiunea și voluptatea sunt orientate către contexte dramaturgice de o mai mare profunzime filosofică. Bizet a dorit și radicale schimbări în caracterul personajului Don José care, în nuvela lui Mérimée apărea ca un bandit vulgar și brutal; picadorul Lucas este amplificat și devine toreadorul Escamillo; Bizet introduce și un personaj nou, pe Micaela al cărui profil realizează un interesant contrast caracterial și temperamental cu Carmen.

Camille du Locle - Wikipedia

  CAMILLE DU LOCLE

Insuccesul inițial manifestat încă de la premiera absolută a operei, se situează într-o conjunctură istorică, muzicală, estetică și silistică mult mai complexă și care depășește motivația luată în considerație de istorici referitoare la noutatea șocantă pentru public care o aducea specificul personajelor și relațiile dramaturgice dintre ele; acest șoc a avut importanța lui dar, dacă analizăm profund partitura, putem constata că nu a reprezentat unicul motiv al eșecului inițial, un argument puternic fiind faptul că, imediat după moartea compozitorului, la trei luni de la premieră, opera a început să placă din ce în ce mai mult. La momentul premierei absolute a operei ”Carmen” de Bizet, muzica franceză de operă se afla într-o perioadă evolutivă tranzitorie de la romantism la realism iar personajul Carmen este emblematic în acest sens și poate fi considerat chiar un reper stilistic și muzicologic de avangardă atât în vocalitate cât și în teatralitatea șcenică din spectacolul de operă. Sub aspectul componistic, dată fiind complexitatea contextului dramaturgic care pornește de la un text literar spaniol de mare intensitate emotivă în exprimarea dură a unor fapte teribile de viață ulterior preluat într-o calibrare teatrală guvernată de cultul estetic francez, geniul muzical al lui Bizet realizează o operă cu un farmec absolut ieșit din comun față de epoca sa; multitudinea de stări emotive și diversitatea situațiilor conflictuale ale desfășurării șcenice, îl inspiră pe compozitor la o inventivitate muzicală extraordinar de bogată; spiritul melodic al operei ne oferă o senzualitate intens manifestată în multiple planuri teatrale cu inflexiuni folclorice spaniole rafinat prelucrate. Tensiunea emotivă a personajelor și în mod deosebit personajul titular este exprimată printr-o armonie uluitor de suplă a cărei ductilitate ajunge să frizeze un fermecător cromatism ce necesită o condiție vocală desăvârșită a unor virtuozisme spectaculare. Au iubit foarte mult această operă compozitori precum Brahms, Ceaikovsky și Puccini, dar și Friedrich Nietzsce sau Siegmund Freud.


Un alt aspect foarte important în greutatea demarării acestei opere l-a constat faptul că Bizet a gândit personajul Carmen pentru o soprană urmărind canoanele respectivei vocalități în realizarea partiturii. Dar pe măsură ce înainta cu lucrul la partitură și începea să vadă profilul personajului, își dădea seama că vocea de soprană poate fi insuficientă și chiar deficitară în elaborarea relației dintre Carmen și Micaela. Temperamentul vulcanic, caracterul extrem de robust, sinuozitățile fenminine dar mereu sub semnul forței caracteriale, cărora se adăugau trăsăturile concrete muzicale ale inspirației sale componistice, revelau pentru Carmen mai curând o voce de mezzosoprană lirico-spinto de agilitate pentru primele două acte și o contraltă dramatică pentru ultimele două acte. Bizet a efectuat modificări în partitura protagonistei elaborând câte o dublă versiune pentru anumite fraze cu variante grave și acute în funcție de posibilitățile tehnice ale interpretei.


Până la acel moment, compozitorii de operă ai romantismului francez realizaseră admirabile roluri ale acelei fascinante vocalități intermediare care ulterior a fost denumită ”soprană Falcon” în memoria marii artiste Marie Cornélie Falcon (1814 - 1897); am dedicat un amplu articol al acestei artiste sub titlul Mme FALCON - două secole de incursiuni în vocalitate accesibil la link-ul https://poenmuzicologie.blogspot.com/search/label/Falcon%20vocalitate în cadrul acestui blog. Iar dacă rolul Carmen a fost gândit inițial pentru o soprană, practic primul mare rol de mezzosoprană al școlii franceze de operă avea să fie abia Dalila în opera ”Samson et Dalila” de Camille Saint-Saëns (1835 - 1921), compozitor de la a cărui naștere se vor împlini în octombrie anul acesta 180 de ani. Saint-Saëns a lucrat la această operă în perioada 1875 - 1876 și este imposibil să nu fi reflectat la eșecul lui ”Carmen” și la tragica dispariție a lui Bizet la trei luni după nefericitul eveniment; Saint-Saëns însuși a avut frământările sale legate de această operă pe care inițial a gândit-o ca pe un oratoriu ca, ulterior să-și dea seama că, prin amploarea proporțiilor structurilor muzicale elaborate de spiritul său componistic și anvergura lor interpretativă, realizase o grandioasă operă. Și totuși, compozitorul a preparat o versiune în limba germană pentru premiera absolută de la Weimar în anul 1876; în 1882 s-a reprezentat la Hamburg pentru ca să fie executată în Franța în premieră abia în anul 1890 la Rouen și imediat la Paris la Théâtre Lyrique de l'Eden fără un prea mare entuziasm din partea publicului. După ce se va reprezenta și în alte teatre europene și americane, această operă cunoaște un mare succes la 23 noiembrie 1892 la Théâtre de l'Opéra de Paris devenind una dintre cele mai valoroase lucrări ale repertoriului francez de operă. Am făcut această digresiune pentru a reflecta asupra faptului că între anii 1875 (eșecul inițial al lui ”Carmen”) și 1892 (succesul mare al lui ”Samson et Dalila”) s-a produs o tranziție favorabilă de afirmarea vocalității de mezzosoprană-contraltă în rolul titular din ”Carmen”, operă ce începea să placă treptat pentru a deveni cea mai populară în scurt timp. Rolul frumos și tentant, cu timpul, a fost abordat de mezzosoprane și contralte dar și de soprane Falcon ori de soprane cu o anumită consistență sonoră și timbrală de nuanță mai închisă la culoare. Foarte multe primadonne ale teatrului liric universal s-au visat și continuă să se viseze în acest rol fie și doar pentru faimoasa Habanera în recitaluri și concerte.

 

Pentru Elena Cernei, vocalitate singulară într-o dublă coordonată de contraltă și mezzosoprană, acest rol a devenit emblematic marcând efigia unei personalități artistice și a unei cariere în urma entuziasmului publicului de pretutindeni; acestora li s-au adăugat superlativele aprecieri din partea directorilor de teatru și ale marilor impresari (Antonio Ghiringhelli, Francesco Siciliani și Luigi Oldani de la Scala din Milano, Rudolf Bing de la Metropolitan din New York, Emmanuel Bondeville și Georges Auric de la Opéra de Paris, Rolf Liebermann, Viktor Wladarsky, Solomon Hurok, Sandor Gorlinsky), ale regizorilor și șcenografilor (Jean Rânzescu, Raymond Rouleau, Lila De Nobili, Jean Louis Barrault, Jacques Dupont, Nathanael Merrill, Carlo Maestrini, Georges Goda, Roger Pernay, Roberto Carpio), ale dirijorilor (Hans Swarowsky, Herbert von Karajan, Fausto Cleva, Kurt Adler, Francesco Molinari Pradelli, Nicola Rescigno, Carlo Felice Cillario, Pierre Dervaux, Zubin Mehta, Lovro von Matacic, Alexander Melik Pashaev, Vasili Nebolsin, Ruslan Raicev), ale partenerilor (Giuseppe Di Stefano, Nicolai Gedda, James McKracken, Pedro Lavirgen, Albert Lance, Paul Finel, Vladimir Atlantov, Zurab Andjaparidze, Dimiter Uzunv, Norman Treigle, Pavel Lisitsian, Michel Dens, Jean-Pierre Laffage, Justino Diaz, Eduardo Cittanti, Roger Soyer, James Morris) pentru a cita doar câteva nume din imensitatea numerică a afișelor și programelor care atestă prezența mezzosopranei Elena Cernei în ”Carmen” de Bizet în teatrele europene, americane și asiatice culminând cu New York Metropolitan Opera House, Opéra de Paris, Gran Teatro del Liceu din Barcelona, Bolshoi Teatr din Moscova. Elena Cernei a fost admirată și prețuită la cel mai înalt nivel și de cele mai celebre și valoroase artiste din istorie afirmate plenar în rolul Carmen, personalități precum Gianna Pederzini, Giulietta Simionato, Fedora Barbieri, Rise Stevens, Blanche Thébom, Victoria de los Angeles, Leontyne Price, Regina Resnick, Jane Rhode, Irina Arkhipova, Elena Obraztsova. Mari personalități ale teatrului liric, dintre care unele chiar parteneri în alte opere, au admirat în Cernei o absolută Carmen atât ca vocalitate cât și ca prezență șcenică de extrarodinară frumusețe și captivantă expresivitate, nume precum Gina Cigna, Maria Caniglia, Stella Roman, Zinka Milanov, Birgit Nilsson, Renata Tebaldi, Joan Sutherland, Galina Vishnevskaya, Virginia Zeani, Ghena Dimitrova, Mario Del Monaco, Franco Corelli, Carlo Bergonzi, Placido Domingo. Arta șcenică și farmecul intepretativ i-au fost admirate de personalități precum Franca Valeri, Sophia Loren, Carlo Ponti, Anthony Quinn, Marcello Mastroianni. Carmen este un rol în care mișcarea șcenică și dansul din anumite momente sunt tot atât de importante ca și celelalte calități interpretative; Elena Cernei a fost admirată de mari personalități ale baletului universal precum Galina Ulanova, Rudolf Nureyev, Maya Plisețkaya, Vladimir Vasiliev, Ekaterina Maksimova, Margot Fonteyn, dar și de personalități ale școlii românești de coregrafie precum Anton Romanovsky, Oleg Danovsky, Vasile Marcu, Irinel Liciu, Ileana Iliescu, Magdalena Popa, Elena Dacian, Gabriel Popescu, Gelu Barbu. Rolul Carmen a devenit foarte rapid un rol emblematic prin dragostea și admirația publicului care declanșa un adevărat fenomen social; personalități de stat i-au admirat creația în acest rol: Charles De Gaulle, Mohamed Reza Pahlavi, Levy Eshkol, Iosip Broz Tito, prezenți la spectacole ori concerte atât în țările lor cât și la București în vizitele de stat; personalități precum Oscar Luigi Scalfaro, Amintore Fanfani, Eugenio Montale, David Rockefeller și-au manifestat înalta stimă și prețuire față de marea artistă.


Potrivit complexității ieșite din comun a rolului Carmen, dirijorii au admirat-o pentru muzicalitatea impecabilă la cel mai înalt nivel estetic; regizorii au iubit-o pentru talentul artistic dublat de o frumusețe extraordinară atât pe șcenă cât și în viața de toate zilele; șcenografii au adorat-o pentru eleganța fascinantă cu care știa să poarte orice fel de costum conferindu-i farmec chiar dacă era croit foarte simplu; colegii de șcenă - tenori, baritoni, bași - au prețuit-o pentru profilul incandescent și stimulant al personajului pe care îl realiza; regizorii de balet și balerinii au apreciat-o grația armonioasă perfect integrată atât în mișcarea șcenică a personajului cât și în evoluțiile coregrafice în care Elena Cernei dansa la paritate cu balerinele, în ritm de castagnete și ridicând legendarele picioare cu repeziciune și cu elasticitate spectaculare. Primadonnele - mezzosoprane și soprane - citate anterior și cărora se adaugă un număr foarte mare de personalități românești, colege din toate generațiile, au admirat cu entuziastă sinceritate frumusețea, charme-ul, talentul și succesele marii artiste Elena Cernei, într-un context etic perfect normal și în care valorile se iubesc, se respectă și se admiră între ele; aceste valori nu se tem una de alta fiindcă sunt conștiente de a fi atins absolutul prin propria lor condiție artistică și umană unanim recunoscută de contemporani și de istorie.


Încă de la intrarea în Conservator, membrii comisiei examenului de admitere din care făcea parte și viitorul său profesor, tenorul Constantin Stroescu (Iași, 15 martie 1886 - București, 16 martie 1977), au văzut în tânăra candidată o viitoare absolută Carmen grație profilului vocal și a frumuseții statuare. Dar de la intrarea în Conservator și până la debutul în acest rol, Elena Cernei a parcurs un drum pregătitor de studii și afirmări artistice de aproape un deceniu de-a lungul căruia a interpretat din acest rol doar ariile sale: Habanera, Séguédille, Chanson bohème și En vain pour éviter așa numita arie ”a cărților”, cu pianul ori cu orchestra. De fiecare dată, succesul de public și simpatia admirativă a colegilor stimula o întrebare: pe când debutul în acest rol ? Rolul Carmen este unul dintre cele mai complexe și mai complete atât sub aspect tehnic virtuozistic cât și estetic stilistic. Abordarea unui astfel de rol este condiționată de o adecvată pregătire și un anumit antrenament al șcenei într-o serie de roluri care să fie oarecum pregătitoare ca experiență artistică.

La jumătatea celui de al doilea an de studiu la Conservator, Elena Cernei, decide să se prezinte la un concurs pentru a intra în Corul Filarmonicii din București; eventuala victorie i-ar fi asigurat un salariu care i-ar fi permis să-și ajute cei doi părinți lipsiți de pensie pentru că erau refugiați din Basarabia de unde plecaseră în fugă într-o noapte de iarnă grea trecând Prutul înghețat. Maestrul Constantin Stroescu nu era prea mulțumit cu perspectiva ca una dintre cele mai interesante voci de la clasă să intre în cor riscând o anumită oboseală dăunătoare progresului. Studenta i-a explicat că obligațiile de familie foarte mari și legate de viața celor doi părinți trebuiesc onorate cu acest sacrificiu. Așadar se prezintă la audiția - examen pentru Cor la Filarmonică în fața unei comisii din care făceau parte dirijorii George Georgescu, Theodor Rogalsky, Constantin Silvestri, Dumitru D. Botez, Mircea Basarab și tenorul Aurel Alexandrescu care era și profesor la Conservator la Clasa de Oratoriu. Apare într-o ținută simplă și interpretează aria Ah, rendimi din opera ”La Mitrane” de Francesco Rossi, o superbă arie de contralto; se remarcă imediat datorită frumuseții vocale, a impostației stabile și a unei interpretări de rafinament stilistic; lecțiile cu Maestrul Stroescu se simțeau în fiecare frază iar comisia rămâne foarte încântată. I se spune tinerei fete că nu va fi primită în cor ci va fi imediat angajată solistă a Cvartetului Vocal al Filarmonicii pentru care aveau pe soprana Emilia Petrescu, tenorul Aurel Alexandrescu prezent în comisie și pe bas-baritonul Alexandru Voinescu dar le lipsea chiar o mezzosoprană-contraltă de calibrul ei. Începe un program riguros de studiu și de repetiții pentru repertoriul vocal simfonic și oratorial care necesita un astfel de cvartet de soliști. Cernei își însușește o disciplină vocală tehnică, estetică, muzicală și stilistică la cel mai înalt nivel academic impunându-se rapid și bucurându-se de prețuirea publicului și a colaboratorilor. Concertul de debut la Filarmonică are loc la 27 mai 1951 intepretând împreună cu baritonul Petre Ștefănescu-Goangă și sub bagheta lui Theodor Rogalsky, ”Cantata Patriei” de Arutiunian. Acest debut a marcat începutul unei activități vocal simfonice cu un repertoriu foarte amplu și complex preparat în cadrul unor repetiții cu marii dirijori; filarmonica era pentru Cernei o academie de perfecționare în muzicalitate, în estetica vocală de înalt rafinament muzicologic și în afirmarea de la începutul carierei. La un an de la angajarea la Filarmonică, urmează angajarea și la Operă cu rolul Maddalena din ”Rigoletto” de Verdi interpretat în debut la 7 mai 1952. Atât Jean Rânzescu cât și ceilalți mari artiști ai teatrului văd în tânăra debutantă o mare viitoare ... Carmen sugerată de interpretarea rolului Maddalena. Până la finalizarea studiilor de Conservator, Elena Cernei a a trebuit să ducă o muncă titanică pentru a face față tuturor exigențelor universitare și artistice. Primii aproape zece ani ani de carieră i-a desfășurat fiind simultan solista Filarmonicii și a Operei ceea ce a conferit personalității sale operistice o pregătire muzicală absolută cu o perfectă stăpânire tehnică și estetică orientate către un discernământ stilistic foarte sensibil și rafinat. Rolurile interpretate la Opera Română din București în primii ani au fost: Maddalena din ”Rigoletto” de Verdi, Cneazina din ”Rusalka” de Dargomîjski, Polina și Milovzor din ”Dama de Pică” de Ceaikovsky, Păstorul din ”Tosca” de Puccini, Kathe din ”Madame Butterfly” de Puccini, Amneris din ”Aida” de Verdi, Marica Doamna din ”Ioan Vodă Cel Cumplit” de Ion Dumitrescu. Aestor roluri s-au mai adăugat numeroasele concerte ale Filarmonicii, recitalurile cu pianul și concertele e arii cu orchestra. Aceasta a fost ceea ce se poate numi etapa pregătitoare a lui Carmen.


În vara anului 1956, la finele stagiunii, Elena Cernei este anunțată de Direcția Operei că a fost distribuită în rolul Carmen di opera lui Bizet pentru premiera fixată la începutul lunii februarie 1957; deci în timpul verii avea de studiat partitura pentru ca în toamnă să înceapă repetițiile cu pianul, cu orchestra, de regie și costume până la premieră. Între timp absolvise și Conservatorul și iată că după opt ani de studii și de afirmări intense în muzica vocal simfonică și în repertoriul de operă, avea să interpreteze personajul care îi devenea un rol al vieții decretat de public și colaboratori. În cursul verii și-a însușit foarte bine partitura atât în limba franceză cât și în limba română în care s-a cântat la premieră. A făcut o lectură foarte profundă a nuvelei ”Carmen” de Mérimé, a biografiei autorului Georges Bizet și a cules informații bibliografice despre cei doi libretiști, Meilhac și Halévy. A analizat muzicologic linia vocală a rolului și a acompaniamentului orchestral stabilind reperele de caracterizare a personajului și comportamentul său dramaturgic în relația teatrală cu celelalte personaje. Și-a elaborat un anumit profil al personajului în ceea ce privește evoluția sa pe șcenă și a notat anumite momente legate de mișcarea șcenică. Aceasta era schema de studiu pentru orice nou rol conform principiilor Maestrului Constantin Stroescu. În cursul vacanței de vară, pe măsură ce memoriza textul literar și linia melodică, începea să lucreze impostația vocală pe baza unui autocontrol al senzațiilor stabilind exigențele de tehnică respiratorie și posturală pe partitură pornind de la indicațiile Maestrului dar elaborând și un sistem personal în funcție de cum simțea că răspunde glasul și întreg organismul la efortul respirator, muscular și fonator. La sfârșitul verii, rolul era complet asimilat și frazele liniei vocale impostate în așa numitul stadiu de prim studiu urmând să le consolideze prin exercițiul de execuție cu pianul aplicând o strategie bazată pe principiul dozării progresive a tempo-ului.


În toamnă, înainte de deschiderea stagiunii, au început repetițiile soliștilor distribuiți cu pianiștii teatrului. Era o pleiadă de maeștri pianiști corepetitori cu o pregătire extraordinară și o cultură vastă fiind totodată și niște sfătuitori care pregăteau acel teren artistic în fiecare înaintea confruntării cu dirijorul și apoi cu regizorul; dintre acești pianiști, pentru această producție au contribuit la primele repetiții Letiția Flavian și Radu Carp, acesta din urmă lucrând cu Elena Cernei de la prima repetiție într-o desăvârșită armonie stabilită între un pianist extraordinar și o tânără artistă foarte bine pregătită. Carp avea la activul său o foarte lungă carieră acompaniind de-alungul anilor foarte mulți artiști români și străini invitați la București. Dintre toate interpretele rolului Carmen pe care le-a acompaniat la repetițiile pregătitoare spectacolelor, cea care îi rămăsese în suflet era Florica Cristoforeanu, soprană Falcon dramatică de agilitate cu un repertoriu imens interpretând roluri aparținând tuturor categoriilor de soprană de la lirică lejeră la dramatică dar afirmată prin memorabile succese și în rolul Carmen atât în teatrele italiene cât și în teatre europene și sud americane. Încă de la prima repetiție, de la primul recitativ, Radu Carp i-a spus tinerei debutante că, ascultând-o, retrăiește senzațiile și emoțiile din ziua când o acompaniase pe Florica Cristoforeanu și că acest rol va fi fundamental pentru cariera sa ceea ce s-a și confirmat chiar de la inaugurarea producției. Marii artiști veterani ai teatrului și cei din generația ei au afirmat în timp că așteptau evenimentul Carmen în interpretarea lui Cernei încă de când fusese angajată la Operă, cu cinci ani înaintea acestei noi producții. Repetițiile erau foarte comentate iar dirijorul Egizio Massini, regizorul Jean Rânzescu, maestrul coregraf Stere Popescu, șcenograful și costumistul Theodor Kiriakoff-Suruceanu și alți membri ai echipei artistice și tehnice de realizare, veneau din când în când să vadă aceste repetiții cu pianul.

 

Într-o zi, la repetiția de pian cu Radu Carp apare ... Clara Volini ... una dintre distinsele balerine ale teatrului și profesoară la Liceul de Coregrafie din București. Cernei s-a mirat de prezența ei dar a consimțit cu surâzâtoare amabilitate ca Maestra să asiste. Cânta, încerca și anumite mișcări șcenice sau dansate, ca de obicei, asigurându-și o anumită mobilitate a corpului în acest stadiu preparator al repetițiilor de orchestră și apoi de șcenă. Clara Volini o urmărea pe Elena Cernei cu atenția unei totale concentrări ceea ce l-a frapat chiar și pe Carp care, cunoscând partitura perfect, își permitea să se uite atât la Cernei cât și la Clara în timp ce mâinile mergeau fantastic pe claviatură. La finele repetiției, Carp salută iar cele două artiste rămân singure. Clara Volini, evreică spaniolă de rit sefard, balerină experimentată, cu o lungă carieră, o intensă experiență de teatru, ajunsă deja profesoară, care asistase la multe evenimente artistice atât în țară cât și în străinătate înainte război, o ia de mână pe Cernei și îi spune: Larisa dragă (era un al doilea nume, de alint pentru rude și colegii apropiați) ești minunată și vei fi o Carmen uluitoare pentru că deții simțul armoniei perfecte dintre mișcarea corpului și mișcarea vocii lucru întâlnit extrem de rar. Eu am văzut, ascultat și admirat mari artiste în acest rol atât aici cât și în lume dar tu ai ceva cu totul special care este al tău iar eu ca balerină îmi dau seama mai ales într-un astfel de rol în care protagonista se mișcă mereu în timp ce cântă și chiar ar trebui să și danseze dacă reușește iar tu vei reuși de minune. Vreau să contribui cu ceva la bucuria reușitei tale: să te învăț să mânuiești castagnetele, să-ți arăt cum să le cunoști, cum să le mângâi sau să le strângi, cum să le faci să fie parte din ființa ta! Elena Cernei a rămas foarte impresionată, i-a mulțumit cu lacrimi în ochi și chiar din acea zi, a început să descifreze limbajul castagnetelor și să simtă pulsul lor afectiv așa cum Clara Volini îi explica și îi exemplifica. După ce și-a însușit principiile, tehnica și manierele de abordare ritmică a castagnetelor, Clara Volini i-a spus: Acum va trebui să înțelegi prin propria ta sensibilitate, a feminității tale, cum să cumpănești impulsul aplicat lor și cum să înțelegi autocontrolul prin care să obții și să menții acel sunet al lor. Când au început repetițiile de orchestră, Cernei mânuia perfect acele castagnete stârnind admirația uluită a tuturor celor care participau la repetiții dar și a multora care veneau doar să asiste. Într-o zi, Clara îi spune: S-a răspândit vestea în operă că lucrez cu tine și atunci directorul și ceilalți - Rânzescu, Massini - mi-au spus să lucrez și cu celelalte dar, rămânând între noi, rezultatele nu sunt aceleași și nici nu pot insista dincolo de anumite limite. Însă, te previn că, invidiei față de vocea și frumusețea ta, i se va mai adăuga și invidia față de aceste castagnete ... 


  Au început repetițiile de orchestră cu Massini, apoi cele de regie cu Rânzescu, asamblarea șcenelor cu mișcare și coregrafie cu Stere Popescu și treptat, s-a închegat o producție magistrală care a ținut afișul din 1957 aproape patru decenii ... arc de timp în care s-au afirmat în această operă artiști din mai multe generații pe care, în marea lor majoritate, am avut și eu prilejul să-i văd. Încă de la premieră exista o garnitură foarte bună cu mai mulți artiști pentru toate rolurile iar această garnitură s-a îmbogățit și s-a reîmprosăptat în timp cu multe alte personalități artistice. Am urmărit pe toți artiștii care au luat parte la această producție peste două decenii, începând din anul 1964. În Carmen, pe lângă Elena Cernei, am admirat pe Zenaida Pally, Iulia Buciuceanu, Dorothea Palade, Viorica Cortez, Mihaela Mărăcineanu, Iulia Marpozan, Rodica Mitrică, Veronica Gârbu, Ruxandra Vlad; în Don José am avut bucuria interpretărilor lui Garbis Zobian, Cornel Stavru, Constantin Iliescu, Octavian Naghiu, Ion Buzea, Florin Farcaș, George Lambrache, Ludovic Spiess, Constantin Ene, Anatol Covali; Micaela este un rol în care artista se confruntă cu protagonista atât șcenic cât și vocal iar artiste precum Maria Șindilaru, Zoe Dragotescu, Teodora Lucaciu, Marina Krilovici, Eugenia Moldoveanu, Victoria Bezetti, Elena Duma, Elvira Cârje și Cornelia Pop, repurtau mari succese ilustrând fiecare personajul în multiple ughiuri artistice. Toreadorul Escamillo era un personaj spectacular care se impunea de la prima apariție cu aria sa mult așteptată în care se întreceau baritonii Mihail Arnăutu, Nicolae Herlea, David Ohanesian, Ladislau Konya, Dan Iordăchescu, Vasile Martinoiu, Nicolae Urziceanu dar și bașii Nicolae Florei și Dan Zancu. După Egizio Massini care a dirijat premiera și încă multe stagiuni, au mai condus acest spectacol Jean Bobescu, Alfred Alessandrescu, dar eu i-am urmărit pe Constantin Bugeanu, Mihai Brediceanu, Paul Popescu, Cornel Trăilescu, Constantin Petrovici, Carol Litvin.

 

Elena Cernei a cântat primul spectacol cu acest rol la data de 28 ianuarie 1957 într-un spectacol de gală de avanpremieră având ca parteneri pe Garbis Zobian, Nicolae Herlea și Cornelia Gavrilescu; premiera a avut loc la 2 februarie 1957 cu Zenaida Pally, Garbis Zobian, Alexandru Enăceanu și Cornelia Gavrilescu. În cadrul soliștilor baletului, vedetele erau Valentina Massini și ... Clara Volini. În același an, Elena Cernei începe să fie prezentă în teatrele din străinătate, la început în țările comuniste vecine dar care aveau teatre cu o tradiție valoroasă și artiști renumiți. În 1960 ajunge și la Bolshoi Teatr din Moscova unde repurtează un succes atât de mare în Carmen dar și în Amneris în cât vreme de cincisprezece stagiuni consecutive este invitată să apară în aceste două roluri alături de cei mai mari artiști ai teatrului în fața unui public entuziast în care se aflau mari personalități precum Haciaturian, Șostakovici, Sviridov, Tatiana Nikolaeva, Rostropovici, Kabalevsky, Scedrin și încă mulți alții. Din anul 1962, Elena Cernei s-a afirmat și în celelalte țări din Europa, America și Asia realizând mari succese cu rolul Carmen în cele mai mari și prestigioase teatre pe care le-am menționat anterior. Artista a încercat un singur regret: acela de a nu fi interpretat acest rol și la Scala din Milano unde a cântat doar în ”Aida” de Verdi; în deceniul de maximă glorie internațională al artistei (1962 - 1972), opera ”Carmen” nu s-a montat pe șcena marelui teatru. Cariera internațională a Elenei Cernei în teatrele din vestul european și din America a fost foarte afectată de contextele sociale și politice ale societății românești din acea vreme care puteau fi favorabile unora și defavorabile altora; Cernei, cu toată valoarea personalității sale, intra în cea de a doua categorie; nu era membră de partid; din acest motiv, cu toate că devenise un vârf profesional, fusese distinsă doar cu titlul de ”Artistă Emerită” deși ar fi meritat cel mai înalt titlu de ”Artistă a Poporului”; avea un pașaport pe care îl primea cu o zi înainte de orice plecare și era obligată să-l restituie a doua zi după revenire urmând să-l reprimească la voiajul următor tot cu o zi înainte; pe lângă vizele de intrare în respectivele țări acordate pe termen limitat, greutatea decisivă o avea viza eliberată de Ministerul de Extern al României și care, uneori, putea fi e un termen și mai scurt care nu trebuia depășit în ceea ce privește revenirea în țară; în caz contrar, nu ar mai fi putut ieși pentru alte contracte; iar dacă la aceste aspecte foarte dificile mai adăugăm și dificultățile legate de procurarea biletelor de avion ori de tren în anumite cazuri, totul devenea și mai complicat și mai greu de suportat; alți artiști beneficiau de eliberarea unui pașaport cu vize multiple valabile pe un an întreg fără obligativitatea de a-l preda de fiecare dată; Cernei nu intra în această categorie. O eventuală decizie de a nu se mai întoarce, ar fi periclitat foarte grav pe fratele și cele cinci surori cu familiile lor care ar fi suportat represalii așa cum suportau multe familii într-o astfel de situație. Cernei și-a însușit o filosofie de viață bazată pe echilibrul armoniei interioare și pe bucuria fiecărei zile de viață și artă în fiecare loc din țară sau din lume unde a avut parte să ajungă. Iar când a simțit că a împlinit o anumită parabolă socială și artistică dincolo de care nu mai era cazul să mai insiste, a diminuat activitatea, s-a pensionat în plină forță în anul 1974 continuând să mai apară atât în țară cât și în străinătate în regim onorific; nemaifiind în activitate oficială la Operă, avea o mai mare libertate de a voiaja. S-a dedicat unor cercetări științifice legate de vocea vorbită și cântată, a elaborat un sistem original de tehnică vocală, a scris și publicat, a dat curs unui contract de profesor și cercetător în Italia în anul 1985 plătind taxele impuse și renunțând la pensie pentru a nu perturba echilibrul familiei de la București. Elena Cernei și-a condus viața totdeauna cu acea înțelepciune înrobustită de credința ei pravoslavnică evitând tensiunile, conflictele, scandalurile și provocările. A înțeles perfect conjunctura timpului său pe care a dominat-o în favoarea echilibrului spiritual interior. De aceea și-a menținut frumusețea majestuoasă și armonia trupului până în ultima clipă de viață.


Revenind la Carmen, a continuat să o interpreteze în anumite prilejuri de prestigiu foarte bine alese atât în țară cât și în străinătate preferând calitatea și nu cantitatea de reprezentații. Ultimul spectacol de ”Carmen” la Opera Română din București l-a cântat marți 29 Mai 1984, sub bagheta lui Carol Litvin, având ca parteneri pe Octavian Naghiu, Dan Zancu și Victoria Bezetti. În toamna aceluiași an, de la 4 la 11 septembrie, lua parte ca invitată la turneul Operei din București la Bolshoi Teatr din Moscova pentru un Festival intitulat ”Zilele Culturii Românești” în cadrul căruia, Cernei apărea în două reprezentații cu ”Oedipe” de Enescu, un concert de arii din opere cu artiștii teatrului și un dublu recital cu Nicolae Herlea în Sala Conservatorului Ceaikovsky; la concert și la recital, printre alte piese, a interpretat și arii din ”Carmen” acompaniindu-se și cu castagnetele ... Ultimul spectacol de ”Carmen” al carierei a fost la 24 Mai 1985, la Teatrul Liric din Constanța, sub bagheta dirijorului Constantin Daminescu, având ca parteneri pe Octavian Naghiu, Emil Rotundu și Lucreția Popescu-Covali. La ultimul concert din România înaintea plecării, duminică 29 septembrie 1985 la Opera Română din București, a interpretat Mon coeur s'ouvre à ta voix din ”Samson et Dalila” de Saint-Saëns urmată de Habanera din ”Carmen” tot în ritm de castagnete ... 

Am ascultat pentru prima dată vocea Elenei Cernei la Radio și prima arie a fost Habanera, am văzut-o pentru prima dată în teatru tot în ”Carmen” și din acea seară, aveam opt ani, în sufletul meu a început un intens proces complex de aprofundare a personajului și al artistei înaintând vertiginos an de an și consolidând un sentiment pe care la momentul oportun l-am conștientizat prin Eterna Dragoste ... Dar acest sentiment nu m-a împiedicat să ascult și să văd și alte interpretări, să le apreciez și să mă bucur sincer de ele ceea ce a încântat-o enorm pe Doamna Cernei: Nu poți să mă iubești pe mine ignorându-le sau excluzându-le pe celelalte! Nu este drept! Le respecta foarte mult pe colegele sale despre care am discutat îndelung și la modul profund analitic întâlnindu-ne pe aceleași lungimi de undă ale percepției estetice. Toate mezzosopranele pe care le-am menționat au fost profund analizate împreună cu Doamna Cernei care mi-a explicat în detaliu parametrii vocalității lor așa cum erau ilustrați în respectivele interpretări; practic corelam reperele imprimărilor audio și video cu amintirile foarte vii ale spectacolelor de la teatru. Tot ce a fost de admirat și de recunoscut pozitiv și valoros în ele, mi-a fost confirmat cu multă generozitate. Vă voi dezvălui anumite crâmpeie din gândurile analitice și afective ale Elenei Cernei despre unele colege; este ca o avanpremieră editorială a unei ample secțiuni din opera sa biografică la care lucrez și în care sunt aprecierile analitice pentru toate personalitățile artistice din țară și din străinătate cu care a colaborat.


Cu Maria Snejina și Maria Moreanu s-a întâlnit când aceste două Doamne erau la finalul carierei și interpretau Contesa din ”Dama de Pică” de Ceaikovsky și alte roluri mai mici. Cernei aprecia distincția lor, comportamentul, manierele, eleganța și o anumită severitate asupra căreia a reflectat pentru a și-o însuși în conduita sa. Cu sensibilitate condescendentă încerca să își imagineze în anumite momente bravura vocală și interpretativă a acestor două mari artiste în rolul Carmen.

Zenaida Pally era la momentul premierii acestei producții în apogeul forțelor sale artistice. Cernei admira și contempla masivitatea sonorității vocale în nuanțe timbrice foarte închise cu niște accente dramatice extraordinar de energice prin care personajul său se impunea mai ales în actul al treilea și al patrulea. Elena Cernei mi-a povestit ceva care m-a suprins sub foarte multe aspecte așa cum va suprinde pe toată lumea; încă de la prima stagiune ca solistă a Operei, ea venea la spectacole ca să urmărească evoluțiile vocale și interpretative ale marilor artiști din generația veteranilor dar și ale colegilor generației sale; urmărind atitudinile tehnice ale Zenaidei Pally, mai ales în arii cu părți care se repetă, observase că, la secvențe muzicale identice și unde nu exista obligativitatea vre-unei variațiuni metroritmice ori expresive, sunetul era schimbat ca poziție de rezonanță sonoră cu foate mari diferențe; analiza pe partitură și, la spectacolul următor, urmărea foarte atent și diferențele se mențineau dar manifestându-se în alte puncte ale liniei vocale; urmărind cu mare atenție atitudinea posturală a corpului, a remarcat că Doamna Pally avea o sonoritate extraordinară atunci când, în cadrul mișcării șcenice, se întâmpla să facă o anumită flexie anterioară a trunchiului la nivelul marginii inferioare a toracelui cu o atitudine de sprijin pe planta piciorului drept sau stâng plasat mi în față; în acele momente, glasul răsuna perfect iar când schimba postura apăreau niște diferențe flagrante accentuate uneori și de probabilitatea de a se afla în anumite zone ale șcenei. Pentru Elena Cernei, aceste observații au devenit o temă de cercetare pe care a rezolvat-o foarte rapid: aîncercat mai întâi în vocalize și apoi în fraze de repertoriu să își însușească acea postură a flexiei anterioare a trunchiului cu sprijin pe planta piciorului drept și a simțit cum eisia devine mai stbilă și sonoritatea are o amplore constantă de mare eficiență. De-a lungul anilor, cu amuzantă simpatie, colegii de la București și din alte teatre din România și din străinătate, comentau: Cernei își valorifică frumusețea picioarelor în timp ce cântă! Iar ea râdea foate amuzată și mi-a și spus: Când ai în față orchestra, în spate corul, în ochi reflectoarele, tensiunea dramatică, cine mai stă să se gândească la astfel de lucruri ? Adevărul este că Elena Cernei a studiat permanent modelele din jurul ei pentru a înțelege universalitatea fenomenului fonator și a-și găsi propria manieră de rezolvrare.

Iulia Buciuceanu avea un glas amplu, bogat în armonice și cu un înalt potențial expresiv pe care Elena Cernei îl prețuia cu o bucurie obiectivă. Dorothea Palade realiza un personaj consistent bazat pe o eficientă actorie vocală. La Viorica Cortez, pe care o ascultase la o repetiție înaintea turneului de la Atena din 1970, aprecia muzicalitatea, densitatea unei culori foarte expresive mai ales în registrul liric al primelor două acte și eleganța liniei de frazare pe care și-o însușise și ea de la Maestrul Constantin Stroescu cu care a lucrat în lecții private. Cu Mihaela Mărăcineanu a lucrat foarte mult la pregătirea vocală și șcenică a rolurilor Carmen, Azucena, Amneris, Eboli și Doamna Chiajna; era o voce foarte interesantă de un lirism masiv cu anumite disponibilități dramatice; a suferit mult atunci când, la 4 martie 1977, cutremurul a smuls-o vieții la doar 35 de ani.

Am urmărit-o pe Elena Cernei în Carmen de foarte multe ori și am fost uluit să constat de fiecare dată alt spectru vocal, alte culori, alte rezonanțe, un alt acut și un alt registru de piept ... Această stare interpretativă devenea o temă permanentă de aprofundare și meditație generând numeroase întrebări la care am primit treptat câte un răspuns complet. În continuare voi ilustra unele considerații și confesiuni legate de acest magnific rol.


De la bun început, în prima perioadă de studiu a rolului, Elena Cernei, citind despre Bizet și apoi despre Mérimée, a fost foarte frapată de un aspect fundamental: practic Carmen este un personaj care s-a impus oamenilor, societății, într-un mod misterios. Cu totul întâmplător Mérimée, pasionat de Spania ca și de Rusia așa cum am evocat mai înainte, într-un voiaj, oaspete la Contele Cipriano de Palafox y Portocarrero, află de acea povestire în urma căreia scrie nuvela ”Carmen”. Această nuvelă avea să impresioneze pe Camille Du Locle care să solicite lui Bizet opera la al cărei libret să lucreze apoi Meilhac și Halévy. Deci Carmen erupe singură în urma unor evenimente ... aparent întâmplătoare; era prevăzută în destinul teatrului liric universal. Bizet o concepe pentru o soprană dar caracteristicile tonale și configurațiile melodice frizează un cu totul alt gen de vocalitate și anume acela de mezzzosoprană lirico-spinto de agilitate pentru primele două acte și de contraltă dramatică pentru ultimele două acte. Practic Carmen s-a impus singură, pe ea însăși, ieșind la iveală altfel de cum era inițial gândită.


Scriitura muzicală este total deosebită de celelalte opere atât ale lui Bizet cât și ale altor compozitori. Folclorul spaniol foarte robust este filtrat prin spiritul melodic și armonic al școlii franceze de compoziție. Parcursurile tonale comportă un cromatism intens și fașcinant căruia i se cuvine o adecvată elaborare estetică în planul expresivității sonore și timbrale ce, la rândul ei, are nevoie să treacă prin filtrele personalității puternice ale unei feminități absolute. Evoluția tonală se realizează prin modulații, virajuri și inflexiuni chiar la nivel de motiv unde este nevoie de o anumită încărcătură emoțională a feminității, când explozivă când interiorizată, când veselă când tristă, când diponibilă când inaccesibilă, când elastică și suplă când rigidă și implacabilă. Totul trebuie elaborat astfel ca în interpretare nici să nu se simtă ... elaborarea. Pentru aceasta, interpreta trebuie să fie perfect stăpână pe muzică dar nu numai la nivelul liniei melodice bine învățate a personajului ci la nivel total, global, al partiturii, orchestră și celelalte personaje cu abilitatea emisiei în multitudinea dimensiunilor expresive sonore și timbrale de care are nevoie interpretarea. Elena Cernei a reușit această totală asimilare și aprofundare muzicală și muzicologică datorită faptului că era simultan solista Filarmonicii și a Operei având prilejul unei perfecționării foarte rafinate a impostației sale vocale. După ce a devenit stăpâna absolută a muzicii și a planurilor teatrale ale personajului, Elena Cernei a fost în stare să creeze spontan, pe șcenă, antrenând discernământul autocontrolului expresiv în alegerea acelor nuanțe sonore și timbrale pe care disponibilitatea formei vocale a momentului i le punea la dispoziție iar ea le integra în coerența dramaturgică a desfășurării. Chiar și tempo-ul trebuia modulat și, în acest sens, dirijorii cei mai talentați și mai dotați, au înțeles că, în anumite momente și secvențe, Cernei trebuie să comande tempo-ul fără să aibe deloc impresia că renunță la propria lor personalitate ci bucurându-se de participarea la un act interpretativ de înalt potențial creativ din partea protagonistei. Personajul Carmen se manifesta la Cernei cu privirile, gesturile, mișcările, dansul, fiecare din aceste dimensiuni expresive beneficiind de nuanțe precise determinate de muzica lui Bizet atingând extazul unei adevărate stări de grație.


Castagnetele! ... Clara Volini o îndrumase extraordinar de bine iar Cernei a continuat să aprofundeze sunetele lor și să exploreze în detaliu acel miracol al rezonanței lemnului. Mulți cronicari, fiecare pe limba și cultura lui, au exprimat adevărul unei esențe comune: în mâinile lui Cernei, castagnetele pot râde și plânge într-o multitudine de stări sufletești. Sensibilitatea muzicală filtrată prin rafinamentul muzicologic însușit în complexitatea repertoriului vocal simfonic extrapolată operei lirice i-au consimțit lui Cernei o gândire estetică la baza acelei trăiri grație căreia dozajul impulsului aplicat prin șiretul catifelat și percutarea lemnului să determine în rezonanța castagnetelor un sunet perfect concordant cu voluptatea momentană a senzualității sale debordante. O priveam și o contemplam acasă - la București sau la Periș, apoi la Roma sau în diverse alte locuri - cum, cu ochii închiși, exersa un ritual impresionant ... Unii dirijori îi solicitau castagnetele chiar și la Habanera și la Chanson bohème și la dansurile de la Lillas Pastia nu doar la șcena cu Don José în care majoritatea mezzosopranelor mimează în timp ce din fosă, cineva bate alte castagnete. Am întrebat-o și mi-a explicat că, odată însușit mecnismul lor de funcționare, atunci când se prepară înainte de spectacol, le mângâie, le ascultă și caută să înțeleagă ceea ce ele pot și vor să dea în acel moment ... Cum așa ? am insistat! ... Și mi-a arătat un set de șase perechi de castagnete oarecum diferite între ele. Înainte de spectacol, mergea pe șcenă și le încerca ... deoarece sesizase de-alungul anilor că, la condițiile de temperatură, umiditate și presiune atmosferică, din cele șase perechi, una va răspunde cel mai bine de cât celelalte ... și acea pereche intra cu ea în șcenă ... De câteva ori am însoțit-o și eu pe șcenă la asemenea probe înaintede spectacol dar mi s-a și povestit atât la București cât și în alte locuri, că personalul de șcenă, o urmărea cu admirație în acele momente când făcea vocalize cu castagnete ... Ștefanule ... castagnetele au un suflet pe care trebuie să-l înțelegi! ... îmi spunea cu o expresie a feții plină de lumină și de bucurie ... Ba mi-a spus că fiecare teatru are chiar un suflet acustic care se manifestă în anumite locuri ale șcenei de unde sunetul vocii pătrunde cel mai bine ... Iar ea făcea câteva vocalize pe șcenă ca să-și fixeze acele puncte pentru a regla jocul mișcării în așa fel ca anumite fraze și motive să fie cântate în acele puncte cu maxima naturalețe ... Ce minunată era acestă Doamnă și ce binecuvântat mă simt pentru unitatea desăvârșită în care au fuzionat ființele noastre ! ... 

Carmen este o exploratoare a Libertății care dorește un Ideal inexistent și deci de neatins. Libertatea absolută nu există atâta vreme cât facem parte din această societate. Aici este impasul lui Carmen care, în final, se lasă omorâtă de Don José. Absolutul lui Carmen este Libertatea Totală! Don Giovanni caută Absolutul în Dragostea Totală pe care nu reușește să o găsească! Olandezul Zburător caută Absolutul în Fidelitatea Totală de asemenea de negăsit! Aceste trei personaje constituie un Triunghi al Căutătorilor Fatidici din Universul Operei Lirice. Dacă Don Giovanni acționează prin Sarcasm iar Olandezul Zburător prin Fatalism, Carmen pornește de la Ironie și Sarcasm și, după ce trece prin toată gama stărilor sufletești de la bucuria fericirii la tristețea desnădăjduită, se lasă pradă Fatalismului prin care să evadeze din lumea lipsită de ... Libertate ... 

 

Carmen nu cunoaște frica și trebuie să vă spun că nici Cernei nu cunoștea acest sentiment ... Spre deosebire de Carmen care combate până la desnădejdea ce o împinge la evadarea prin răpunerea mortală de către Don José, Cernei a căutat să înțeleagă societatea, oamenii, destinul și să-și construiască mediul său propice unde cu calm și profunzime și-a cultivat propria Libertate la care m-a făcut și pe mine părtaș și pe care continui să o cultiv în viața mea astăzi cu Ea în suflet ... Arma lui Cernei a fost capacitatea ei de a munci șlefuind propriul talent și impunându-și cu autoritate respectul care i se cuvenea și pe care îl acorda din plin tuturor celor ce erau demni. Armonia echilibrată a ființei sale era întreținută de o liniște interioară totală guvernată de logica și bunul simț aplicate cu nobilă simplitate tuturor momentelor vieții. Credea total în Dumnezeu, nu avea teamă de moarte și privea cu senină încredere în Viața Viitoare a Eternității Spirituale din Univers pe care a explorat-o prin cercetările de la baza volumului său ”Et Fiat Lux”, sublimă încununare interdisciplinară a tratatului ”Enigme ale Vocii Umane” în care a elaborat un sistem doctrinar de vastă aplicabilitate pentru viața noastră fizică și spirituală. Societatea cu prejudecățile ei te pot încătușa în timp ce Dragostea sinceră față de Creația Universală a lui Dumnezeu din care facem cu toții parte, te eliberează consimțiindu-ți Sublima Demnitate a Bucuriei Absolute ... 

 

Carmen continuă să rămână un fascinant Mister uman și artistic ... o Eternă Lecție de Viață ... pe care trebuie să știm cum să o integrăm în Conștiința noastră ... și care ... mai are să ne dezlege încă multe alte Mistere ale existenței codificate de tulburătorul cromatism din muzica nefericitului Bizet.


Elena Cernei continuă să-mi fie Infinita Dragoste din Eterna Bucurie!

REVISTA MUZICALĂ RADIO 10.03.2015

2015/02/11

NICOLAE ȚĂRANU ... culegătorul de stele ...

 

Am afirmat cu tărie și în repetate rânduri că Opereta este Surâsul Muzicii iar acest surâs cunoaşte o infinitate de nuanţe expresive de la surâsul amar, meditativ ori nostalgic, până la râsul exploziv al entuziasmului exuberant. Personajele operetei evoluează prin toate stările sufleteşti de la durere şi suferinţă până la bucuria împlinirii totale atinsă în urma unui drum dramaturgic foarte intens în care luptă cu toate dificultăţile virtuozistice. Artiştii care se dedică genului stilistic de operetă trebuie să fie vocalişti cu o tehnică impecabilă atât pentru vocea cântată cât şi pentru vocea vorbită; să fie actori cu un registru expresiv foarte amplu de la dramă şi până la comedie; să fie adevăraţi dansatori profesionişti deoarece personajele lor trebuie să întrunească exigenţe foarte complexe de mişcare şcenică şi coregrafie; să fie oameni de o cultură solidă şi profundă cu nişte maniere alese pe care să le ilustreze în comportamentul lor cu o majestuoasă convingere graţie căreia să slujească unor personaje excepţionale aparținând tuturor extracțiilor sociale de la țărani până la nobili. O spun din nou cu entuziasm că am copilărit în Teatrul de Operetă din București şi am cunoscut şi iubit personajele din tot repertoriul universal şi românesc datorită unor mari artiști care rămân în istorie drept Generația de Aur a Operetei în România.

NICOLAE ȚĂRANU este una din personalitățile de frunte ale Operetei, iar eu am avut bucuria să-l admir și să mă bucur de arta sa minunată timp de aproape un sfert de veac, de când aveam patru ani și până la plecarea mea în lume. Pe măsură ce evoluam în experiența de cunoaștere a muzicii, a compozitorilor și personajelor de operă și de operetă, personalitatea artistică a tenorului Nicolae Țăranu devenea un reper foarte important al unor profunde incursiuni în vocalitate sub aspect tehnic și estetic iar prietenia cu care m-a onorat mi-a prilejuit numeroase revelații în cadrul unor dialoguri extraordinare la fiecare întâlnire după numeroasele spectacole la care asistam cu încântare.

Filaret Barbu PLUTAȘUL DE PE BISTRIȚA - Lucia Roic, Nicolae Țăranu

Prin cariera sa tridecenală, Nicolae Țăranu a dăruit Operetei o parabolă existențială de o extraordinară bogăție umană și artistică fiind protagonist în 30 de producții ale teatrului care au reprezentat 18 compozitori (7 naționali și 11 universali) a 29 de operete (12 românești și 17 străine) în care a interpretat 30 de roluri (7 personaje românești și 23 de personaje străine).

Nicolae Țăranu a absolvit Conservatorul din București în anul 1952 la clasa Profesorului Constantin Stroescu, tenor cu o carieră internațională de mare prestigiu în Europa și America, devenit ulterior, la catedră, Seniorul Stilisticii Vocale în România. Stroescu, pe lângă cunoscătorul absolut al fenomenului vocal tehnic și estetic, era un psiholog rafinat și adapta strategia sa pedagogică fiecărui student anticipându-i profetic profilul viitoarei sale personalități artistice. La clasa Maestrului Stroescu s-au format viitori artiști precum Elena Cernei, Cornelia Gavrilescu, Lella Cincu, Iolanda Mărculescu, Lucia Stănescu, Teodora Lucaciu, Cleopatra Melidoneanu, Ileana Cotrubaș, Dan Iordăchescu, Viorel Ban, Alexandru Ioniță și mulți alții. Elena Cernei îmi povestea că remarcase la clasă un tenor sobru, rezervat, distins, elegant, calm, respectuos, măsurat în cuvintele pronunțate cu un permanent surâs amabil, punctual, precis, exact, muncitor și foarte prompt în a-și însuși până la cele mai mici detalii indicațiile Maestrului care îi acorda o atenție deosebită. Acest coleg era tenorul Nicolae Țăranu pe care aveam să-l cunosc și eu treptat și să-i descopăr aceste splendide trăsături ale personalității sale. Pe măsură ce am reușit să înțeleg și să aprofundez fenomenul vocal, artistic și uman Nicolae Țăranu, am suprapus fiecare din acele calități pe câte un parametru al vocalității sale pefect echilibrate în orice situație și în orice moment.

 Lehar ȚARA SURÂSULUI - Valeria Rădulescu, Nicolae Țăranu

Prima amintire pe care o am legată de Nicolae Țăranu datează din anul 1960, când, la vârsta de patru ani, începeam să merg la spectacolele Teatrului de Operetă: rolul lui Oană din opereta CULEGĂTORII DE STELE de Florin Comișel. Prima senzație trăită sub impresia vocii sale este uimirea față de un mod de a cânta care mă fascina printr-o delicatețe curgătoare reușind să umple spațiul sălii deși cânta ... ”încet” (potrivit percepției mele de copil)... Evident că, în funcție de exigențele stilistice și estetice ale rolurilor, artistul oferea și nuanțe sonore în mezzoforte mergând până la forte ceea ce apreciam ca fiind foarte normal știind că artiștii lirici manifestă forță vocală ieșită din comun; ceea ce însă mă făcea să mă minunez la primele mele experiențe artistice de spectator, erau acele nuanțe extrem de delicate și mai ales într-o superbă arie - ”Aș vrea să fiu culegător de stele”; această arie se află în Fonoteca Radiodifuziunii noastre împreună cu foarte multe arii și duete înregistrate de marele nostru artist. Mai târziu aveam să învăț a cunoaște și gusta efectele de piano și pianissimo, messa di voce, filato, legato, frazare amplă și culori multiple perfect rezonate, despre care aveam să dialoghez peste câțiva ani și cu dumnealui. Nicolae Țăranu era mereu dispus să răspundă cu generozitate întrebărilor mele de fiecare dată apreciind cu multă afecțiune și simpatie interesul meu din ce în ce mai orientat către condiția analitică profesională încă din anii de liceu.

Pe măsură ce am început să mă documentez și să acumulez date și informații istorice legate de marii noștri compozitori și artiști de operetă, am elaborat chiar niște fișe fiecărui artist în care am notat parcursul artistic și caracteristicile vocale specifice fiecăruia.

Nicolae Țăranu, Valeria Rădulescu, Adriana Codreanu, Cleopatra Melidoneanu, Ion Dacian - la pregătirea turneului european din anul 1970 - Kalman CONTESA MARITZA

În fișa tenorului Nicolae Țăranu am notat că a fost angajat solist al Teatrului de Operetă din București în anul 1954 debutând chiar cu personajul Oană din CULEGĂTORII DE STELE de Florin Comișel. De la data acestui debut, în primele șase stagiuni ale sale, Nicolae Țăranu a interpretat rolurile din următoarele operete ale repertoriului românesc și universal: 1954 Florin Comișel CULEGĂTORII DE STELE (Oană), Kovner ACULINA (Alexey - interpretat cu un intens temperament); 1955 Gherase Dendrino LĂSAȚI-MĂ SĂ CÂNT (Eduard - rafinat, străucitor, cu elegantă muzicalitate și profundă implicare în contextul teatral al desfășurării); 1956 Nicolae Kirculescu N-A FOST NUNTĂ MAI FRUMOASĂ (Nică Ionică - rol creat cu o pură sensibilitate), Filaret Barbu PLUTAȘUL DE PE BISTRIȚA (Tudor - interpretat cu un entuziasm eroic dar și cu o robustă profunzime sufletească), Strauss LILIACUL (Alfred); 1957 Zeller VÂNZĂTORUL DE PĂSĂRI (Adam - simpatic, vesel, jovial, seducător dar și melancolic, duios); 1957 Lehar VĂDUVA VESELĂ (Camille de Rosillon - elegant cu o linie de cânt impecabilă demnă de ilustrul său Maestru); 1958 Millocker STUDENTUL CERȘETOR (Simon); 1959 Miliutin ZARVĂ-NTRE FETE (Iuri); 1960 Gherase Dendrino LYSISTRATA (Lycon - perfect echilibrat între expansiunea eroică și intimismul sentimental). Aceste considerații și aprecieri ale mele s-au consolidat în timp, de-a lungul stagiunilor după repetate vizionări ale spectacolelor la care descopeream de fiecare dată noi detalii.

Filaret Barbu ANA LUGOJANA - Adriana Codreanu, Nicolae Țăranu

În primele sale șase stagiuni, tenorul Nicolae Țăranu s-a afirmat treptat în 11 roluri înscriindu-se într-o evoluție spectaculară câștigând din ce în ce mai mult aprecierea publicului și prețuirea colegilor atât de la veterani cât și de la tinerii generației sale. În toate aceste roluri ca și în majoritatea celor care au urmat după aceea, Nicolae Țăranu s-a alternat cu Ion Dacian cu care a instaurat un raport artistic și uman de reciprocă stimă și prețuire. Această alternare artistică se manifesta încă de la primele repetiții iar premierele erau totdeauna un dublu eveniment prin care se onorau totdeauna două garnituri de interpreți care conservau independența artistică a unei originalități interesante prin care ofereau rolurilor o variabilitate interpretativă ce stimula publicul la numeroase și repetate confruntări pline de o explozivă bucurie artistică.

Devenit una din vedetele teatrului, în stagiunile următorului deceniu, Nicolae Țăranu se alternează cu Ion Dacian în pregătirea și realizarea artistică a noilor producții interpretând autori, operete și roluri precum: 1962 Nicolae Kirculescu ÎNTÂLNIRE CU DRAGOSTEA (Dan Gruia - fericită îmbinare de artă vocală și teatrală); Lehar PAGANINI (Paganini - personaj complex ale cărui stări sufletești le-a redat printr-o amplă gamă expresivă creind și un personaj șcenic de mare consistență); 1963 Alfred Mendelsohn ANTON PANN (Anton Pann); 1964 Kalman PRINȚESA CIRCULUI (Mister X - personaj vocal și teatral grandios, în care aplica o impresionantă multitudine de inflexiuni expresive sonore și timbrale alternate cu dozajul unei evoluții teatrale de foatre mare încărcătură); 1964 Filaret Barbu TÂRGUL DE FETE (Ștefan - romantic, duios, robust în ilustrarea unei puternice pasiuni atât în momentele expansive cât și în cele intimiste), Henry Mălineanu SUFLET DE ARTIST (Andrei - figură plină de poezie și umanism); 1965 Lehar ȚARA SURÂSULUI (Sou Chong - rol interpretat de foarte multe ori vreme de 15 ani predominant cu marea Valeria Rădulescu în care oferea linia vocală impecabilă și perfect dozată la justul calibru cuvenit fiecărui moment șcenic; am amintiri de neuitat cu acești doi exemplari protagoniști); 1966 Lopez SECRETUL LUI MARCO POLO (Marco Polo - eroism, romantism, umor, seducție, farmec, perfect integrate într-un modernism magistral înnobilat de măiestria sa vocală); 1967 Strauss SÂNGE VIENEZ (Eduard - personaj fermecător, plin de efecte de mare diversitate de la comedie până la lirismul pur onorate cu desăvârșirea sa vocală); 1967 Filaret Barbu ANA LUGOJANA (Sandu - în premiera unei noi producții, a creat un personaj masiv dar, în același timp, foarte profund și sensibil în realizarea căruia actoria s-a împletit admirabil cu știința cântului ajuns la o înaltă cotă de experiență); 1967 Kalman CONTESA MARITZA (Tassilo - personaj de mare intensitate umană ilustrat printr-o amplă gamă de mijloace expresive sonore și timbrale dozând strategic evoluția personajului, realizând totdeauna un moment foarte gustat de public și constant bisat în aria ”Zi țigan”; s-a alternat în acest rol cu Ion Dacian bucurându-se de mari succese în țară și în străinătate alături de excepționalele primadonne Valeria Rădulescu și Adriana Codreanu în mod deosebit dar și cu Cleopatra Melidoneanu, Lucia Roic, Lucia Țibuleac); 1968 Lehar VĂDUVA VESELĂ (abordează rolul Danilo cu eleganța unui dinamism vocal și șcenic fascinant având ca patreneră pe Valeria Rădulescu dar și pe Adriana Codreanu în turnee europene); 1969 Gherase Dendrino LĂSAȚI-MĂ SĂ CÂNT (Eduard Strauss - în premiera unei noi producții, realizată într-o manieră stilizată cu o modernitate funcțională foarte practică pentru turneele în străinătate); 1970 Gilbert SUZANA (René - elegant, rafinat, subtil, fermecător, maleabil în cânt, suplu în mișcarea șcenică și perfect dansator strălucind alături de geniala protagonistă Valeria Rădulescu și alături de subretele excelente Constanța Câmpeanu și Daniela Diaconescu); 1970 Florin Comișel SOARELE LONDREI (Edmond Kean - perfectă îmbinare de actorie și vocalitate, cu subtile nuanțări ale alternanței dintre cantabilitatea recitantă și recitarea cantabilă, conferind personajului o memorabilă virtuozitate de ”teatru în teatru” alternându-se cu Ion Dacian dar și cu Cornel Rusu și proclamându-și rasata individualitate culegând mari succese alături de partenerele Valeria Rădulescu, Adriana Codreanu, cărora li s-au mai adăugat Lilli Dușescu și Ștefi Părvulescu).

Deceniul 1961 - 1971 a fost deceniul directoratului legendar al lui Ion Dacian care a imprimat teatrului o evoluție artistică, repertorială și o afirmare în cadrul unor numeroase și lungi turnee europene. În acest deceniu s-a produs desăvârșirea veteranilor simultan afirmării noilor artiști, integrându-se cu toții în Generația de Aur a Operetei. Personalitatea artistică a tenorului Nicolae Țăranu a făcut parte dintre acei artiști care au armonizat perfect pe veterani cu noii debutanți. Nicolae Țăranu se alternează amical și onorabil cu Ion Dacian antrenând în fascinantul lor balans artistic tenori veterani și debutanți ai genului precum Viorel Chicideanu, Mihail Petculescu, Richard Deutsch, Petre Valentin, Ion Stoian, Anton Negoiţescu, Ludovic Spiess, Constantin Drăghici, Eugen Savopol, Eugen Fânăţeanu, Dorin Teodorescu, Cornel Rusu. Primadonnele operetei, soprane încântătoare cu voci expresive și figuri șcenice de o importantă distincție, unele afirmate altele în curs de afirmare, au fost paretenerele lui Nicolae Țăranu în repertoriul interpretat: Silli Popescu, Dia Panaitescu, Elisabeta Porumbiţă, Elena Zamora, Puica Alexandrescu, Denise Vrancea, Getta Mara, Lya Turowsky, Lilli Duşescu, Lucia Roic, Anna Kelly Vasilopol, Lidia Popescu, Valeria Rădulescu, Adriana Codreanu, Cleopatra Melidoneanu, Corina Bărbulescu, Ştefi Pârvulescu, Mireille Constantinescu. Acestor primadonne li se alăturau subretele veterane și debutantele noii generații, nume de mare prestigiu precum Virginica Romanowsky, Elisabeta Henţia, Cella Tănăsescu, Valli Niculescu, Constanţa Câmpeanu, Marica Munteanu, Daniela Diaconescu. Distribuțiile erau completate cu baritoni și bași de prestigiu așa cum erau Mircea Nemens, Nicolae Ionescu-Dodo, Duşan Bugarin, Iancu Groza, Gabriel Gheorghiu, Elizeu Simulescu, alături de care se integrau actori și comici care catalizau sucesele spectacolelor: Maria Wauwrina, Silli Vasiliu, Ruxandra Argeşiu, Mia Chirilescu, Tamara Buciuceanu-Botez, Coca Enescu, Nae Roman, George Groner, Emil Popescu, Tiberiu Simionescu, Ștefan Teodoriu, Nelu Marinescu, Bimbo Mărculescu, Toni Buiacici, George Hazgan, Ion Dinu, Virgil Bojescu, Sergiu Cioiu. 

Florin Comișel SOARELE LONDREI - Valeria Rădulescu, Nicolae Țăranu

Este o emoție foarte plăcută să scriu aceste nume în perfecta lor ordine cronologică fără să consult fișele analtice ale imensei arhive acumulate. Aceste nume, împreună cu cel al tenorului Nicolae Țăranu, sunt înscrise profund în sufletul meu. Dirijorii Gherase Dendrino, Constantin Rădulescu, Liviu Cavassi, Traian Mihăilescu, Mircea Ionescu, Mircea Luculescu, au apreciat mereu calitățile marelui artist Nicolae Țăranu a cărui muzicalitate era integrată într-o nobilă stilistică sub semnul preciziei totale și al absolutei fidelități aderente partiturilor interpretate. Figura sa frumoasă, plină de acel farmec sobru și elegant, aurelolat de gesturi esențiale care subliniau cu discreție nuanțele expresivităților sale timbrale, erau din plin apreciate de regizorii, șcenografii și libretiștii precum Ion Dacian, Nicuşor Constantinescu, Elena Penescu-Liciu, Ştefan Norris, Vasile Timuş, Miltiade Păun, Elena Agapie Stancu, Mihaela Athanasiu, Adriana Dumitrescu. Nicolae Țăranu a menținut până în zilele noastre silueta unei figuri șcenice splendide pe care, în cariera sa, o integra cu o funcțională elasticitate stârnind stima și admirația marilor balerini ai teatrului: Margareta Zirra, Andreea Constantinescu, Maria Mitrache, Elena Teodorescu, Indira Lupescu, Lansetta Cavassi, Dana Florea, Victor Vlasse, Valeriu Tarna, Tudor Cotaibă şi încă foarte mulţi alţii.

Lehar CONTELE DE LUXEMBRUG - Marica Munteanu, Nicolae Țăranu, Valeria Rădulescu, Nae Roman, Mia Chirilescu

După primele turnee de la începutul carierei (1957 Filaret Barbu PLUTAȘUL DE PE BISTRIȚA - Germania Democrată, Cehoslovacia, Polonia, 1958 Gherase Dendrino LĂSAȚI-MĂ SĂ CÂNT, Elly Roman COLOMBA, Zeller VÂNZĂTORUL DE PĂSĂRI - Moscova), în deceniul directoratului lui Ion Dacian, se întreprind turnee extraordinare cu garnituri de artiști între care Nicolae Țăranu este o personalitate de primă importanță. Aceste turnee au fost următoarele: 1962 Gherase Dendrino LĂSAȚI-MĂ SĂ CÂNT, Filaret Barbu PLTAȘUL DE PE BISTRIȚA - RFG (Munchen), RDG (Berlin); 1965 Kalman PRINȚESA CIRCULUI, Zeller VÂNZĂTORUL DE PĂSĂRI, Gherase Dendrino LĂSAȚI-MĂ SĂ CÂNT - Italia; 1968 Kalman CONTESA MARITZA - RFG - Berlin Vest, Munchen; 1969 Gherase Dendrino LĂSAȚI-MĂ SĂ CÂNT, Lopez SECRETUL LUI MARCO POLO, Strauss SÂNGE VIENEZ - Bulgaria (Sofia); 1969 Kalman CONTESA MARITZA, Lehar VĂDUVA VESELĂ - Austria, RFG, Luxemburg, Belgia, Olanda; 1970 Kalman CONTESA MARITZA, Gherase Dendrino LĂSAȚI-MĂ SĂ CÂNT - Austria, RFG, Luxemburg, Belgia, Olanda.

Strauss SÂNGE VIENEZ - Maria Wauwrina, Nae Roman, Iancu Groza, Lilli Dușescu, Valeria Rădulescu, Nicolae Țăranu, Marica Munteanu, Ion Dinu

După încheierea deceniului directoral al lui Ion Dacian cu progresiva ralentare a activității până la retragerea sa din carieră, ajuns la deplina maturitate artistică, Nicolae Țăranu continuă cariera interpretând o serie de roluri care s-au menținut în repertoriu și cărora a mai adăugat următoarele cinci producții: 1971 Filaret Barbu PLUTAȘUL DE PE BISTRIȚA (Tudor - abordare interpretativă la un nivel suerior de maturizare artistică); 1971 Lehar CONTELE DE LUXEMBURG (René - este ultima colaborare cu regia lui Ion Dacian; personajul său s-a înscris cu demnitate în galeria marilor sale personaje din repertoriul clasic al operetei; repurtează mari succese alături de sopranele Valeria Rădulescu, Adriana Codreanu, Cleopatra Melidoneanu, Mireile Constantinescu, Ștefi Pârvulescu și de subretele Constanța Câmpeanu, Valli Niculescu, Marica Munteanu timp de cinci stagiuni); 1973 Benatzky LA CALUL BĂLAN (Avocatul Siedler - într-o ipostază vocală și șcenică de mare succes admirabil realizată la avanpremiera producției împărțind laurii sucesului cu Valeria Rădulescu, Ștefi Părvulescu, Constanța Câmpeanu, Toni Buiacici, Nae Roman sub regia lui Anghel Ionescu-Arbore foarte mult apreciată); 1975 Abraham VICTORIA ȘI AL EI HUSAR (Cunlight - realizează un personaj complex atât vocal cât și teatral la un nivel maxim motiv pentru care rămâne singur pe rol pentru aproape un deceniu având partenere excelente precum Cleopatra Melidoneanu, Valeria Rădulescu, Lucia Țibuleac); 1977 George Grigoriu ETERNELE IUBIRI (Sultanul - ultimul rol al carierei sale, rol de proză dar realizat impresionant sub toate aspectele și obținând un succes personal imens la fiecare spectacol). În această perioadă, colaborează cu noi partenere, distinse artiste de mare valoare precum Lucia Țibuleac, Liliana Pagu, Margareta Niculescu, Rodica Mincef, Rodica Truică, Simina Ivan.

Un sfert de veac de spectacole, întâlniri, dialoguri sau chiar colocvii, m-au apropiat foarte mult de personalitatea artistică și umană a tenorului Nicolae Țăranu. I-am pus, poate, sute de întrebări, așa cum am făcut cu toți artiștii, iar seara, acasă, înainte de culcare, notam rapid conținutul răspunsurilor. Am fost tentat să pătrund în intimitatea tehnică și emotivă a artistului Nicolae Țăranu și am avut revelația unor valoroase învățăminte. Principiul său era acela de a nu da maximum nici-odată în sensul epuizării totale a resurselor vocale; trebuiau păstrate anumite rezerve; în timp am înțeles că acea cotă fizică de energie vocală pe care o doza, era suficientă pentru acoperirea integrală a exigențelor sonore și timbrale ale rolurilor. Nicolae Țăranu era proverbial prin echilibrul fizic al personalității sale menținut cu măsură și ponderație chiar și astăzi, la vârsta patriarhatului, o alură suplă și frumoasă. Respirația sa era extraordinară iar linia vocală manifesta o constantă unduire rezultat al perfectului echilibru dintre sprijinul pe coloana de aer și susținerea adecvată a acesteia astfel în cât sonoritatea și timbralitatea să aibe o perfectă stabilitate spre a se plia intențiilor sale expresive. Tocmai grație acestei perfecte stabilități de emisie vocală, sonoritățile sale, atât cele în forte cât și cele în piano, se încadrau într-o admirabilă unitate și într-o eficientă proporționaitate cu inflexiunile timbrale conferind o totală coerență în expresivitatea frazării la baza căreia se remarca gândirea în perfectă conjuncție cu emoția mesajului. Ceea ce mă fascina la Nicolae Țăranu era variabilitatea calibrului de lărgime al coloanei sale sonore perfect proporționată cu dozarea de consistență a timbrului într-o multitudine de poziții de rezonanță. Acutele sale aveau o noblețe deosebită și o strălucire conferită de un vibrato luminos care favoriza incidența sonoră. Nicolae Țăranu se exprima cu o liniște profund academică iar izbucnirile temperamentale ale personajelor sale în anumite momente erau ... ”domolite” de acea forță interioară a ponderației echilibrate. Pasajele de proză erau declamate cu o impostație perfect și omogen adaptată celei cântate; știa să asigure coloanei sonore vorbite aceiași funcționalitate tehnică grație căreia declamația și cântul se alternau perfect până la finele reprezentației. După spectacol nu arăta nici-un semn de oboseală și avea mereu zâmbetul disponibil, amabil, generos, totul exprimat cu mare delicatețe. Această amabilitate și generozitate a sa m-a frapat treptat, pe măsură ce deveneam mai cunoscător într-ale glasurilor; remarcam cum Nicolae Țăranu adapta calibrul vocii sale în funcție de partenera din spectacol; urmărindu-l de nenumărate ori în aceleași roluri cu partenere diferite, aveam să remarc aceste aspecte prin care mi-am îmbogățit cunoașterea tehnică artei vocale în timp; puțini artiști au ilustrat această capacitate și, în general, am observat acest rafinament în mod deosebit la discipolii Maestrului Constantin Stroescu. Din numeroasele sale interpretări, au rămas înregistrate în Fonoteca Radio niște duete cu câteva din valoroasele sale partenere: Cella Tănăsescu (”Văduva veselă” de Lehar), Lucia Roic și Adriana Codreanu (”Culegătorii de stele” de Florin Comișel), Valeria Rădulescu (”Frumoasa Elena” de Offenbach și ”Soarele Londrei” de Florin Comișel), Cleopatra Melidoneanu (”Sânge vienez” de Strauss), Marica Munteanu (”Vânzătorul de păsări” de Zeller). În aceste duete remarcăm cum calibrul vocal al lui Nicolae Țăranu este modulat cu discernământ profund ancorat în gândirea estetică vocală pentru a corespunde incisivității luminoase concentrate când cântă cu Lucia Roic ori amploarea robustă intens timbrată când cântă alături de Adriana Codreanu; se remarcă încărcătura viguroasă, strălucitoare și penetrantă atunci când îi este parteneră Valeria Rădulescu alături de care a cântat cel mai mult în cariera sa; glasul îi devine elastic, unduitor, mânuit cu un legato calm dar cald atunci când cântă cu Cleopatra Melidoneanu, o altă discipolă a Maestrului Constantin Stroescu; alături de Marica Munteanu, glasul său se pliază cu sensibilitate pe acea transparență sonoră a timbrului duios iluminat de incisivitatea delicată a unor accente luminoase. Aceste mărturii sonore peste timp atestă valoarea artistică a personalității tenorului Nicolae Țăranu.

Sanda Țăranu și Nicolae Țăranu

Sanda Țăranu, celebra personalitate a Televiziunii Române, i-a fost și continuă să-i fie o Soție iubitoare, devotată, mereu prezentă, ocrotitoare, atentă, emoționată dar și emoționantă prin entziasmul cu care se bucura la fiecare spectacol la care asista; de multe ori ne-am aflat în aceiași lojă și ne-am bucurat împreună de acele memorabile seri. Ea însăși actriță profesionistă, energică, frumoasă și distinsă, harnică și primitore, guvernând acasă o atmosferă caldă și reconfortantă, continuă să fie Primadonna fundamentală a marelui artist. De câte ori am prilejul să-i revăd mă bucur de zâmbetul și amabilitatea seducătoare care au rămas intacte ca pe vremea când, grație micului ecran, ”intra” în casele noastre anunțându-ne programele și inducându-ne într-o stare de bună dispoziție.

Nicolae Țăranu și-a început cariera tridecenală cu rolul Oană din CULEGĂTORII DE STELE de Florin Comișel, rol în care și eu l-am admirat pentru prima oară la câțiva ani de la debut. Chiar dacă această operetă nu a fost menținută multe stagiuni în repertoriu, m-am bucurat să reascult selecțiunile imprimate pentru Radiodifuziunea noastră și, în mod deosebit, aria ”Aș vrea să fiu culegător de stele” în a cărei interpretare, Nicolae Țăranu s-a impus la modul absolut. Pot spune că această arie în care se găsesc toate mijloacele de expresie sonoră și timbrală în toate nuanțele dinamice și agogice, domină spiritul meu analitic aplicat totdeauna vocalității lui Nicolae Țăranu. Grație interpretării sale, parcă văd satul acela, stelele de pe cer și îmi imaginez personajul în entuziasmul metaforic de a fi ... ”culegător de stele” ... Toate sunetele intonate și trăite de Nicolae Țăranu erau și continuă să rămână datorită înregistrărilor, asemenea unor stele strălucitoare. Prin arta lui, Nicolae Țăranu este pentru mine un harnic și iubitor ... ”culegător de stele” ... stele sonore, stele colorate, stele de succes ale evenimentelor al căror protagonist demn a fost, stele de bucurie de viață și de artă, stele de renume, stele arzătoare prin trăirea și simțirea unei vocații cultivate la cel mai înalt nivel al rafinamentului. Prin mirabila interpretare a sa în această arie, am văzut mereu și continui să văd și astăzi în Nicolae Țăranu un ... ”culegător de stele” ... Am dorit din toată inima să fiu, de data aceasta, și eu un ... ”culegător de stele” ... ca să omagiez toate stelele pe care le-a cules marele artist Nicolae Țăranu și pe care le-a așezat într-o anumită constelație spre Lumina Inițiatică a celor ce vor urma să slujească Teatrul de Operetă în viitor.

REVISTA MUZICALĂ RADIO 11.02.2015

2015/01/20

CORNELIU FÂNĂȚEANU ... in memoriam ...

 

La sfârşitul anului trecut, 2014, în urmă cu o lună, a părăsit această lume marele artist român, tenorul Corneliu Fânăţeanu, personalitate de prestigiu a teatrului liric românesc, rămas în conştiinţa multor generaţii de melomani şi artişti graţie profilului său uman şi artistic carismatic.

Născut la 18 ianuarie 1933 în comuna Căţelu din judeţul Sălaj, şi-a desăvârşit studiile muzicale şi artistice la Conservatorul de Muzică din Cluj unde a fost studentul unor mari personalităţi ale pedagogiei româneşti precum: Albert D’André, Gogu Simionescu, Octav Enigărescu (canto), Panait Victor Cottescu, Alexandru Szinberger (clasa de operă), Liviu Comes (armonie), Romeo Ghirgoiaşu, Gheorghe Merişescu (istoria muzicii), Ioan R. Nicola (folclor). A urmat un curs de perfecţionare cu Giorgio Favaretto la Accademia Nazionale di Santa Cecilia din Roma.

Debutul absolut în cariera tenorului Corneliu Fânăţeanu a avut loc la Opera Română din Cluj în rolul Igorievici din „Kneazul Igor” de Borodin; timp de patru ani s-a afirmat pe această şcenă şi, în acest interval de timp, a activat şi ca asistent al catedrei de canto de la Conservator.


S-a afirmat la concursuri internaţionale de canto unde a fost distins cu numeroase premii de prestigiu precum Premiul I la Festivalul Mondial al Tineretului de la Viena (1959), Medalia de Argint la Geneva (1959), Premiul III la Concursul Internaţional de Canto Primăvara la Praga (1960), Premiul I la Sofia (1961).

Din anul 1964 a devenit solist al Operei Române din Bucureşti unde a activat vreme de un sfert de secol. Atât în ţară cât şi în străinătate a interpretat un repertoriu foarte vast cuprinzând 44 de roluri în operele a numeoşi autori: Gluck („Alcesta”, „Ifigenia în Taurida”), Mozart („Idomeneo”, „Don Giovanni”, „Nunta lui Figaro”, „Flautul fermecat”), Rossini („Bărbierul din Sevilla”), Donizetti („Don Pasquale”, „Elixirul dragostei”, „Lucia di Lammermoor”), Schumann („Faust”), Gounod („Faust”), Verdi („Traviata”, „Rigoletto”, „Don Carlo”, „Nabucco”, „Bal mascat”, Falstaff”), Puccini („Boema”, „Tosca”, „Gianni Schicchi”, Turandot”), Offenbach („Povestirile lui Hoffmann”), Smetana („Mireasa vândută”), Delibes („Lakmé”), Von Weber („Freischütz”), Giordano („Andrea Chénier”), Wolf-Ferrari („Cei patru bădărani”), Mussorgsky („Boris Godunov”), Borodin („Kneazul Igor”), Rachmaninov („Aleko”), Ceaikovsky („Evgheni Oneghin”, „Dama de pică”), Janacek („Jenufa”), Wagner („Walkiria”, „Tannhäuser”), Gretry („Portretul vorbitor”), Stravinsky („Persefone”), Paul Constantinescu („Pană Lesnea Rusalim”), Tudor Jarda („Neamul Şoimăreştilor”), Gheorghe Dumitrescu („Ion Vodă Cel Cumplit”, „Orfeu”), Cornel Trăilescu („Bălcescu”), Nicolae Bretan („Horia”). Din creaţia de operetă a interpretat roluri în operetele „O noapte le Veneţia” de Strauss, „Văduva veselă” de Lehar. S-a afirmat şi într-un bogat repertoriu vocal simfonic interpretând cantata „Phoebus şi Pan” de Bach, Simfonia a IX-a de Beethoven, Recviem de Mozart, Messa da Requiem de Verdi, Damnaţiunea lui Faust de Berlioz. Artist rafinat cu o tehnică de foarte mare precizie, a interpretat un număr foarte mare de lieduri din creaţia românească şi universală.


În cariera sa, pe lângă afirmarea pe toate şcenele de operă şi de concert din România, s-a bucurat de mari succese în Italia, Austria, Elveţia, Germania, Franţa, Irlanda, Anglia, Norvegia, Belgia, Danemarca, Polonia, Ungaria, Jugoslavia, Bulgaria, fosta URSS, Cehoslovacia, China, Israel, Turcia, Singapore şi multe altele fiind partenerul unor artişti de mare prestigiu: dirijorii Nello Santi, Garry Bertini, Edgar Doneux, Paul Klecki, Ruslan Raicev, Kurt Wöss sau Radmila Bakocevici, Mady Mesplé, Gundula Janowitz, Tereza Zillis-Gara, Ingeborg Hallstein, Grace Bumbry, Giuseppe Taddei, Aldo Protti, Giangiacomo Guelfi, Nicolai Ghiaurov, Nicola Ghiuzelev.

La Opera Română din Bucureşti a făcut parte dintr-o generaţie de tranzit între marii artişti interbelici şi noile valori artistice evoluând în spectacole de înaltă ţinută alături de: regizorii Jean Rânzescu, Hero Lupescu, Eugen Gropşeanu, George Teodorescu; dirijorii: Jean Bobescu, Constantin Bugeanu, Mihai Brediceanu, Paul Popescu, Cornel Trăilescu, Constantin Petrovici, Carol Litvin; sopranele Arta Florescu, Ioana Nicola, Iolanda Mărculescu, Maria Voloşescu, Lella Cincu, Elisabeta Neculce-Carţiş, Elena Dima, Magda Ianculescu, Mariana Stoica, Elena Simionescu, Maria Slătinaru-Nistor, Ileana Cotrubaş, Marina Mirea, Silvia Voinea, Marina Krilovici, Eugenia Moldoveanu, Cornelia Angelescu, Sanda Şandru, Monica Teodorescu; mezzosopranele Zenaida Pally, Elena Cernei, Mihaela Botez, Iulia Buciuceanu, Dorothea Palade, Viorica Cortez, Mihaela Mărăcineanu, Rodica Mitrică, Veronica Gârbu, Adina Iuraşcu, Mihaela Agachi; baritonii Mihail Arnăutu, Octav Enigărescu, Ladislau Konya, David Ohanesian, Nicolae Herlea, Dan Iordăchescu, Vasile Martinoiu, Nicolae Urziceanu, Emil Iuraşcu, Lucian Marinescu, Nicolae Constantinescu; başii Viorel Ban, Nicolae Florei, Dan Zancu.


A realizat o importantă discografie cu arii şi şcene din opere şi operete, canzonette şi integrale de operă între care de foarte mare importanţă este „Tosca” de Puccini alături de Virginia Zeani şi Nicolae Herlea sub bagheta lui Cornel Trăilescu. În anul 1960 a participat la realizarea filmului „Darclée” sub regia lui Mihai Iacob, în care a interpretat rolul tenorului Grigore Gabrielescu, artist român de prestigiu afirmat la Teatro alla Scala din Milano în aceiaşi perioadă cu Hariclea Darclée.

Corneliu Fânăţeanu avea o personalitate intelectuală şi un potenţial de implicare în viaţa socială la o cotă foarte înaltă în ciuda sănătăţii sale care a fost precară chiar din perioada de tinereţe. Astfel, pe lângă activitatea sa artistică exemplară, s-a desfăşurat şi ca director adjunct al Operei Române din Bucureşti (1976 – 1982), profesor de canto la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti (1974 – 1976), la Opera Română din Bucureşti (1985 – 1988, 1992 – 1996), iar pe perioada 1990 – 1991 a fost chiar Ataşat Cultural al Ambasadei Române din Roma prilej emoţionant de a ne revedea după mai mulţi ani de la plecarea mea din ţară.


Calitatea care m-a impresionat când am ascultat pentru prima vocea tenorului Corneliu Fânăţeanu a fost culoarea unui timbru luminos, dens, strălucitor care emana o căldură neobişnuită. Impactul cu publicul avea un efect emoţional foarte puternic. L-am revăzut apoi în toate rolurile interpretate pe şcena Operei din Bucureşti şi chiar de foarte multe ori în acelaşi rol. Pe măsură ce, graţie studiilor de pian şi apoi de canto, îmi amplificam experienţa în cunoaşterea vocilor, îmi dădeam seama de vocalitatea tenorului Corneliu Fânăţeanu încântându-mă la toţi parametri. Mă fascina efectul mângâietor care se manifesta plenat atât în nuanţele de piano cât şi în forte sau în fortissimo, atât în cantilena intimistă cât şi în cabalettele foarte energice. Cu timpul am înţeles şi am învăţat să preţuiesc legato-ul care la Corneliu Fânăţeanu guverna suveran frazarea în orice context stilistic; emisia sa realiza sunete perfect şi constant conformate cărora le modula configuraţia în geometrii estetice adecvate contextelor estetice perfect integrate în coerenţa dramaturgică a personajelor sale. O imensitate numerică de nuanţe timbrale colorau expresiv liniile frazării într-o unduire perfect aderentă liniei muzicale din frazare. Avea un simţ pluridimensional al sunetului căruia îi aplica simultan modulaţii la numeroşi parametri asociaţi selectiv fiecărui motiv muzical al frazării susţinute de o absolută muzicalitate. L-am cunoscut personal, întâlnirile noastre începuseră să devină din ce în ce mai dese şi mai pline de bucuria unor revelaţii ale cunoaşterii în vocalitate. Mi-am dat seama treptat de cultura sa profundă dar şi de gândirea sa extraordinară care îi conferea un simţ orientativ perfect atât asupra propriei voci cât şi a altora şi de aceea a fost şi unul dintre cei mai desăvârşiţi profesori de canto din generaţia sa. Cunoscându-l din ce în ce mai bine am început să înţeleg mecanismele psiho – emotive interioare conjugate cu reperele culturale şi spirituale ale formaţiei sale complexe şi graţie cărora, personajele sale se caracterizau prin demnitate, sobrietate, eleganţă, nobleţe impunătoare. Uneori mergeam la cabină să-l salut înainte de spectacol şi să-l îmbrăţişez cu cele mai afectuoase urări; reveneam la finele reprezentaţiei pentru a-l felicita şi aveam supriza să-l regăsesc cu acelaşi surâs jovial, cu un simţ al umorului fantastic, vesel, bucuros, fără nici cea mai mică urmă de oboseală deşi ştiam, uneori, că în ziua respectivă, sănătatea nu-i era o ... parteneră favorabilă. Şi totuşi Corneliu Fânăţeanu era învingătorul seratei contra tuturor condiţiilor şi dificultăţilor inerente în viaţa şi cariera unui artist.


La unele spectacole venea să asiste sora sa, soprana Margareta Fânăţeanu – Dragea (1937 – 1993) prea timpuriu plecată dintre noi; Margareta era solista Operei din Cluj cu o activitate prestigioasă fiind o artistă afirmată într-un amplu repertoriu de soprană lirică lejeră: „Flautul fermecat” şi „Răpirea din Serai” de Mozart, „Bărbierul din Sevilla” de Rossini, „Don Pasquale” şi „Lucia di Lammermoor” de Donizetti, „Traviata” şi „Rigoletto” de Verdi, „Lakmé” de Delibes, „Boema” de Puccini, pentru a enumera doar câteva titluri dintr-o foarte lungă serie; era o fire foarte veselă, foarte sensibilă şi îşi iubea fratele într-un mod impresionant; atunci când venea la Bucureşti şi ne întâlneam la spectacole, uneori, stăteam chiar împreună în lojă şi remarcam participarea sa afectivă plină de emoţie iar la finele spectacolului îmbrăţişarea de la cabină. Un alt frate al lor, tot tenor, Eugen Fânăţeanu (1939 – 1988), plecat şi mai de timpuriu dintre noi, era solist la Teatrul de Operetă din Bucureşti, artist de mare anvergură afirmat într-un larg repertoriu, iubit de public şi de colegi, cu mari succese atât în ţară cât şi în străinătate. Prezenţa şcenică deosebit de frumoasă şi vocea sa de mare forţă sonoră şi expresiviate timbrală, a fost apreciată într-un vast repertoriu intepretând autorii străini şi români de operetă. Cei trei fraţi s-au regăsit odată pe şcena operei din Cluj într-un spectacol cu „Lucia di Lammermoor” de Donizetti: Margareta interpreta rolul titular, Corneliu rolul lui Edgardo, iar Eugen rolul lui Arturo; pentru public dar mai ales pentru părinţii celor trei protagonişti a fost o foarte puternică şi plăcută emoţie.

În anii recenţi l-am reîntâlnit pe calea undelor în emisiunea „Turnul Babel” de la Radio România Cultural în care Irina Hasnaş îi realizase un omagiu la împlinirea vârstei de 80 de ani, în ianuarie 2013; de la Roma, telefonic, am punctat un profil artistic şi uman şi am schimbat câteva cuvinte şi am constatat cu bucurie că spiritul său rămăsese acelaşi în ciuda anilor care trecuseră şi a stării de sănătate din ce în ce mai precare; spunea cu o profundă înţelepciune că are foarte multe boli fără ca să fie ... bolnav ... o lecţie de discernământ emotiv al tensiunii psihologice în viaţă. În vara aceluiaşi an, în cadrul Sesiunii de Master Class de la Brăila, la Gala finală, marea noastră artistă, soprana Mariana Nicolesco conferea tenorului Corneliu Fânăţeanu Medalia şi Diploma de Onoare Hariclea Darclée pentru întreaga carieră artistică. La telefon, marele artist a mulţumit şi a vorbit cu căldură şi umanism profund despre viaţă, despre artă, despre trecut, dar şi despre viitor entuziasmând publicul care l-a ovaţionat şi aplaudat îndelung. A fost ultimul omagiu pe care l-a primit şi ultima apariţie în public fie şi la telefon, înaintea definitivei plecări.


În ultima lună a anului 2014, an în care ne-am despărţit de mulţi artişti lirici români şi străini, am fost cu toţii emoţionaţi de ştirea că, marele artist, tenorul Corneliu Fânăţeanu, retras de câteva luni, cu discreţie şi delicateţe, în locurile natale de lângă Cluj, ne-a părăsit lăsându-ne amintirea unui surâs frumos, al unui glas de caldă penetranţă, a unui maestru de preţioase îndrumări, ale unui om care a iubit şi a cinstit Viaţa şi Arta la cele mai înalte cote ale entuziasmului şi dăruirii.

REVISTA MUZICALĂ RADIO 20.01.2015


ELENA CERNEI și arta sa în timp

ELENA CERNEI (1 martie 1924, Bairamcea, Cetatea Albă, România astăzi în Ucraina - 27 noiembrie 2000, București)  este o personalitate ca...