VASILE MARTINOU ... Pasiune, Dârzenie și Devotament în Slujba Muzicii ...

 

VASILE MARTINOIU - Verdi DON CARLO (Rodrigo)

Vasile Martinoiu este una dintre personalităţile de frunte ale Operei Române din Bucureşti de-a lungul a peste patru decenii, desfăşurând o carieră artistică foarte bogată şi prestigioasă atât în ţară cât şi în străinătate.

Născut la 2 aprilie 1934 la Târgu Jiu într-o familie de muzicieni, Vasile Martinoiu începe studiile la Conservatorul „Cornetti” din Craiova pentru a le termina la Conservatorul „George Enescu” din Iaşi. După absolvire, devine este angajat al Teatrului Muzical din Galaţi.

Încă de tânăr manifestă un puternic entuziasm în consolidarea tehnică vocală şi pregătirea stilistică devenind laureatul unor importante concursuri internaţionale precum: 1965 Concursul Internaţional de Canto „Ferenc Erkel” de la Budapesta; 1967 Concursul Internaţional de Canto „Maria Canals” de la Barcelona; 1968 Concursul Internaţional de Canto „Voci Verdiane” de la Busseto; 1968 Concursul Internaţional de Canto „Giuseppe Verdi” de la Parma; 1968 Concursul Internaţional de Canto „Achille Peri” de la Regio Emilia; aceste victorii au reprezentat preţioase ocazii pentru a se face remarcat prilejuindu-i colaborări importante în viitoarea sa carieră internaţională.

VASILE MARTINOIU - Rossini IL BARBIERE DI SIVIGLIA (Figaro)

După încheierea studiilor universitare, Vasile Martinoiu s-a bucurat de o eficientă perfecţionare cu marele bariton italian Carlo Tagliabue; în timpul carierei, în cadrul unei frumoase relaţii amicale intergeneraţionale, Vasile Martinoiu a avut parte de valoroasele îndrumări tehnice şi stilistice ale lui Şerban Tassian, personalitate de frunte a Operei Române; de la Carlo Tagliabue, am sesizat că Vasile Martinoiu şi-a însuşit emisia în coloană foarte largă şi adunată la pasaj în aşa numita „larga cupola” (cupolă largă) la o consistenţă timbrală cu nuanţări calibrate pe sensurile expresive ale frazării de foarte lungă respiraţie; de la Şerban Tassian şi-a însuşit dozarea unui vibrato foarte energic care conferea pregnanţă expresivă interpretărilor sale. 

GEORGE CORBENI, ALICE MANUKIAN, VASILE MARTINOIU - după un spectacol cu RIGOLETTO de Verdi (1965)

Anul 1965 a marcat încheierea carierei lui Şerban Tassian şi începutul carierei la Opera Română din Bucureşti a lui Vasile Martinoiu, angajarea sa fiind determinată de succesul tânărului bariton la Concursul Internaţional de Canto „Ferenc Erkel” din Budapesta unde a fost distins cu Premiul I.

VASILE MARTINOIU - Bizet CARMEN (Escamillo)

Angajarea baritonului Vasile Martinoiu la Opera Română din Bucureşti în anul 1965 asumă o semnificaţie foarte valoroasă dacă ne gândim la baritonii teatrului din acel an în următoarea ordine cronologică a vârstelor: Petre Ştefănescu-Goangă, Şerban Tassian, Mihail Arnăutu, Alexandru Vârgolici, Octav Enigărescu, Ladislau Konya, David Ohanesian, Nicolae Herlea, Dan Iordăchescu.

VASILE MARTINOIU - Verdi DON CARLO (Rodrigo, debut ONB 1966)

Dar pe lângă prestigioasa galerie de baritoni, Opera Română din Bucureşti se bucura de personalităţi de valoare la toate compartimentele, artişti de prestigiu alături de care baritonul Vasile Martinoiu a repurtat sute de serate de mari succese. Se cuvine să menţionăm aceste nume: soprane lirice şi de coloratură: Iolanda Mărculescu, Magda Ianculescu, Lella Cincu, Elena Simionescu, Silvia Voinea, Marina Mirea, Cornelia Angelescu, Eugenia Moldoveanu; soprane spinto-dramatice: Ioana Nicola, Arta Florescu, Elena Dima-Toroiman, Maria Şindilaru, Maria Voloşescu, Mariana Stoica, Magdalena Cononovici, Maria Slătinaru-Nistor, Marina Krilovici, Lucia Becar, Monica Teodorescu; mezzosoprane: Elena Cernei, Zenaida Pally, Maria Săndulescu, Iulia Buciuceanu, Mihaela Botez, Dorothea Palade, Viorica Cortez, Mihaela Mărăcineanu, Iulia Marpozan, Rodica Mitrică, Veronica Gârbu; tenori: Mihail Ştirbei, Dinu Bădescu, Garbis Zobian, Ionel Tudoran, Cornel Stavru, George Corbeni, Valentin Teodorian, Corneliu Fânăţeanu, Octavian Naghiu, Ion Buzea, Ion Piso, Vasile Moldoveanu, Ludovic Spiess, Florin Diaconescu; başi: Viorel Ban, Ioan Hvorov, Nicolae Rafael, Jean Bănescu, Nicolae Florei, Constantin Gabor, Valentin Loghin; dirijori: Jean Bobescu, Constantin Bugeanu, Mihai Brediceanu, Mircea Popa, Anatol Kisadji, Paul Popescu, Cornel Trăilescu, Constantin Petrovici.

VASILE MARTINOIU - Puccini LA BOHEME (Marcello)

Stimulat de atmosfera atristică a unui teatru atât de bogat în valori, tânărul bariton s-a afirmat foarte rapid şi mai ales în repertoriul verdian cu mare succes atât pe şcena bucureşteană cât şi în celelalte teatre ale ţării începând treptat o carieră internaţională prestigioasă în importante teatre din Austria, Belgia, Franţa, Italia, Belgia, Olanda, Germania, Turcia, Polonia, Rusia, Suedia, Cehoslovacia, Ungaria, Bulgaria, Jugoslavia, USA (New York City Opera, Baltimore, Lincoln Center, Philadelphia, Washington). Sunt unele opere pe care Vasile Martinoiu le-a interpretat doar în străinătate: „La forza del destino” de Verdi (Komische Oper Berlin), „Simon Boccanegra” de Verdi (Amsterdam), „Andrea Chénier” de Giordano (Istambul), „La Favorita” de Donizetti (Regio Emilia).

Verdi IL TROVATORE - CORNEL STAVRU (Manrico), MARIA CRIȘAN (Leonora), VASILE MARTINOIU (Di Luna), VALENTIN LOGHIN (Ferrando)

A avut parteneri celebri precum Beverly Sills, Virginia Zeani, Irina Arkhipova, Elena Obraztsova, Montserrat Caballe’, Edita Gruberova, Richard Tcuker, John Alexander, Placido Domingo, Jose’ Carreras, Flaviano Labo’, Vladimir Atlantov, Zurab Sotkilava, Nicola Rossi-Lemeni, Theo Adam, Nicola Ghiuzelev, alături de care s-a bucurat de frumoase succese sub baghete renumite ale unor mari dirijori: Kurt Adler, Francesco Molinari-Pradelli, Giuseppe Morelli, Lamberto Gardelli, Giuseppe Patane’, Nello Santi, Peter Maag, Julius Rudel, Asen Naidenov.

VASILE MARTINOIU - Verdi IL TROVATORE (Conte Di Luna) - debut la Opera Română din București, 13 martie 1965

În urma afirmării la Concursurile Internaţionale de Canto „Voci Verdiane” de la Bussetto şi „Giuseppe Verdi” de la Parma, a primit un contract pentru rolul Stankar din opera „Stiffelio” de Verdi în deschiderea stagiunii 1968/1969 la Teatrul Regio din Parma, 26 decembrie 1968; era premiera acestei opere în timpuri moderne, la peste o sută de ani de la premiera absolută dar şi prima reprezentare completă în urma găsirii materialului complet al partiturii verdiene; Vasile Martinoiu devine astfel primul bariton român afirmat la Teatrul Regio din Parma în faţa unui public foarte exigent mai ales cu interpretările verdiene; producţia a fost dirijată de Peter Maag şi Romano Gandolfi, iar regia a aparţinut lui Filippo Crivelli, corul find pregătit de maestrul Edgardo Eggadi’; partenerii lui Vasile Martinoiu au fost Gastone Limarilli şi Renato Gavarini (Stiffelio), Angeles Gulin Dominguez (Lina); Walter Alberti în alternanţă cu baritonul român (Stankar); Beniamino Prior (Raffaele); Antonio Zerbini (Jorg). „Martinoiu a atins un nivel ce învecinează perfecţiunea„ s-a scris în Gazzetta de Parma după premieră. Imediat după acest eveniment, Vasile Martinoiu interpretează rolul Tonio pe aceiaşi şcenă, în premiera (30 decembrie 1968) şi reprezentaţiile succesive ale unui noi producţii cu „I Pagliacci” de Leoncavallo având ca parteneri pe Alba Bertoli şi Ileana Meriggioli (Nedda), Renato Gavarini şi Tito Del Bianco (Canio), Beniamino Prior (Beppe), Gian Luigi Colmago (Silvio), sub bagheta dirijorilor Mario Gusella şi Romano Gandolfi, în regia lui Lamberto Puggelli, maestru de cor fiind Edgardo Eggadi’. La conferinţa de Estetică Vocală pe care am ţinut-o la Teatrul Regio din Parma, am avut emoţia să întâlnesc pe unii veterani ai corului teatrului care îşi aminteau de Vasile Martinoiu dar şi de alţi mari artişti români care au entuziasmat exigentul public de acolo: Florica Cristoforeanu, George Niculescu-Bassu, Virginia Zeani, Mariana Nicolesco.

Verdi AIDA - VASILE MARTINOIU (Amonasro), MARIA SLĂTINARU (Aida)

Rolul Tonio din „I Pagliacci” de Leoncavallo îi prilejuieşte baritonului român, în acelaşi an 1969, debutul la New York City Opera sub direcţia managerială a marii sopranei Beverly Sills. După debut, în New York Times se scria despre Vasile Martinoiu „ unul dintre cei mai buni baritoni„; pe această şcenă a avut treizeci de apariţii, adăugând rolului Tonio alte roluri de mare calibru precum Scarpia di „Tosca” de Puccini sau rolul titular din „Rigoletto” de Verdi.

Am început să frecventez spectacolele Operei Române din Bucureşti din anul 1964; cu fiecare an, pe măsură ce creşteam şi evoluam, asistam la tot mai multe spectacole iar în perioadele de vacanţă, eram în sală practic în fiecare seară. Vreme de peste două decenii, am urmărit şi cariera baritonului Vasile Martinoiu pe care am avut chiar bucuria de a-l cunoaşte personal stablind o frumoasă relaţie şi prezentându-mă la cabină pentru a-l felicita şi a conversa despre foarte multe aspecte legate de voce, operă şi interpretare. Mi-l amintesc având o fire foarte veselă şi foarte exuberantă, manifestându-se după spectacol cu o energie incredibilă. Memoria afectivă a sufletului meu îmi permite minuţioase reconstituiri ale acelei epoci şi ale spectacolelor cu atmosfera din sală şi din culise. Amintirile legate de personalitatea artistică a baritonului Vasile Martinoiu sunt practic o incursiune în repertoriul pe care l-a abordat şi căruia i-a adăugat un numèr considerabil de lucrări de Haendel, Gluck, Beethoven, Brahms, Fauré, Enescu, Brediceanu, interpretate în recitaluri şi concerte; la acest moment de jubiliară aniversare, voi evoca unele dintre momentele carierei sale la Opera Română la care am asistat.

VASILE MARTINOIU - Verdi RIGOLETTO

În prima sa stagiune la Opera din Bucureşti, 1964/1965, a debutat cu rolul Contelui de Luna din „Il Trovatore” de Verdi, debut foarte semnificativ pentru un tânăr bariton verdian. În stagiunea următoare debutează în „Rigoletto” şi în „Don Carlo” de Verdi; deci afirmare verdiană de mare anvergură încă de la început. În stagiunea 1966/1967 interpretează pentru prima dată rolul Valentin din „Faust” de Gounod; foarte elegant şi cu o linie impecabilă, Vasile Martinoiu se afirma şi în stilul romantismului francez prin acest rol. În stagiunea 1967/1968 ia parte la premiera cu „Ora spaniolă” de Ravel interpretând rolul Ramiro alături de Magda Ianculescu (Conception); a fost un eveniment deosebit deoarece această opera reprezenta o noutate pentru public şi o experienţă interesantă pentru artişti. În stagiunea 1968/1969, cu prilejul sosirii marelui artist, basul italian Nicola Rossi-Lemeni în rolul Don Basilio din „Il barbiere di Siviglia” de Rossini, Vasile Martinoiu repurtează un mare succes în rolul Figaro alături de Lella Cincu şi Valentin Teodorian, la câteva luni duăp ce îl interpretase şi la Budapesta; aveam să aflu acest detaliu mulţi ani mai târziu, la Roma, când marele bariton Paolo Silveri îmi arăta un afiş al Operei din Budapesta cu o reprezentaţie de „Rigoletto” de Verdi în care interpreta rolul bufonului împreună cu fiica sa, soprana Silvia Silveri, tată şi fiică în viaţă şi în artă; Silveri mi-a arătat ăe acel afiş o reprezentaţie cu „Il barbiere di Siviglia” amintindu-şi de baritonul din acea seară care îi plăcuse foarte mult; i-am spus emoţionat că este baritonul român Vasile Martinoiu pe care îl cunoşteam foatre bine. În aceiaşi stagiune interpretează rolul Germont într-o reprezentaţie de „La Traviata” de Verdi în care debutau Eugenia Moldoveanu şi Vasile Moldoveanu.

Stagiunea 1969/1970 prilejuieşte baritonului nostru debutul în rolul Enrico Ashton din „Lucia di Lammermoor” de Donizetti; în seara zilei de 31 decembrie 1969, Vasile Martinoiu interpretează rolul titular din „Rigoletto” de Verdi la debutul sopranei Silvia Voinea în rolul Gildei, alături de Valentin Teodorian în rolul Ducelui, sub bagheta dirijorului american Peter Paul Fuchs; la Opera Română se cânta foarte mult chiar şi în zilele de sărbători iar sala era mereu plină. În cadrul turneului Operei Române în Belgia, la 31 mai 1970, Vasile Martinoiu interpretează rolul Rodrigo în „Don Carlo” de Verdi sub bagheta lui Constantin Petrovici alături de Elena Dima-Toroiman, Elena Cernei, Ludovic Spiess, Nicolae Florei, spectacolul fiind preluat de televiziunea belgiană. 

VASILE MARTINOIU - Emil Lerescu ECATERINA TEODOROIU

În stagiunea 1970/1971, are loc premiera operei „Ecaterina Teodoroiu” de Emil Lerescu sub bagheta lui Constantin Petrovici, în regia lui Octav Enigărescu, şcenografia lui Ion Clapan, coregrafia lui Marius Zirra, dirijorul corului fiind Stelian Olariu, baritonul Vasile Martinoiu interpreta rolul Colonelului Vlad Dobre, alături de o garnitură de mari artişti precum Teodora Lucaciu, Valentin Teodorian, Constantin Iliescu, Ioan Hvorov, Lucian Marinescu, Lella Cincu, Elena Popa, Constantin Dumitru într-o distribuţie cu foarte multe roluri în care figurau multe alte nume importante. Noi roluri adaugă baritonul nostru în stagiunile următoare: Escamillo din „Carmen” de Bizet şi Amonasro din „Aida” de Verdi (stagiunea 1971/1972), Scarpia din „Tosca” de Puccini (stagiunea 1972/1973). În luna mai 1973 participă la Festivalul de Operă de la Pecs, în Ungaria, în producţii cu „Carmen” de Bizet şi „Il Trovatore” de Verdi alături de Elena Cernei şi Cornel Stavru cu ansamblul maghiar, realizându-se şi un film de televiziune color pentru prima dată în Ungaria. În stagiunea 1974/1975 debutează în rolul Creon din „Oedipe” de Enescu; îmi amintesc în luna decembrie a anului 1974 de spectacolele intepretate de Vasile Martinoiu cu atrişti oasspeţi: „Rigoletto” de Verdi cu tenorul turc Pekin Kirgiz împreună cu soprana Elena Simionescu şi de „Tosca” de Puccini cu soprana Yldiz Tumbul de la Ankara şi Ludovic Spiess; soprana turcoaică era îmsrăcinată în luna a patra şi interpreta rolul în limba ... turcă; ne-am amuzat mult la finele reprezentaţiei împreună cu Martinoiu şi Spiess; eram în ultimul an de liceu ... 

VASILE MARTINOIU - Puccini TOSCA (Scarpia)

Stagiunea 1977/1978 aduce în repertoriul baritonului nostru o altă premieră românească, 19 august 1977, „Dragoste şi jertfă” de Cornel Trăilescu în care interpreta rolul Lazăr; dirijor Cornel Trăilescu, regia Hero Lupescu, maestru de cor Stelian Olariu, şcenografia Hristofenia Cazacu, coregrafia Alexa Mezincescu; în distribuţie mai figurau Ludovic Spiess, Eugenia Moldoveanu, Iulia Buciuceanu, Pompei Hărăşteanu iar în roluri mai mici dar semnificative muzical, nume importante precum Cornel Stavru, Nicolae Florei, Constantin Gabor, Elvira Cârje, Elena Grigorescu, Lucian Marinescu, Eduard Tumageanian şi foarte mulţi alţii.

În stagiunea 1979/1980 îmi amintesc de un eveniment deosebit: revenea la Opera Română după o absenţă de aproape doi ani, Elena Cernei să interpreteze rolul Azucena într-o reprezentaţie extraordinară împreună cu soprana Tamara Milashkina de la Bolshoi Teatr din Moscova (Leonora) şi tenorul italian Giuseppe Pastorello (Manrico); Vasile Martinoiu interpreta rolul Contelui de Luna iar Pompei Hărăşteanu era Ferrando; dirijorul spectacolului era Constantin Petrovici; era chiar în zilele congresului partidului comunist şi chiar în acea zi, miercuri 21 noiembrie 1979, la Sala Palatului, la şedinţa congresului, veteranul Constantin Pârvulescu îl înfrunta protestatar pe Nicolae Ceauşescu având loc un moment de foarte mare tensiune; vestea se răspândise în tot oraşul; oamenii se întâlneau şi nu făceau de cât să întrebe şi să răspundă la modul: „ai auzit?” – „am auzit!” şi nimic mai mult. Ajung la teatru, mă întânesc cu prieteni; ... „ai auzit?” – „am auzit!” ... Se stătea şi în picioare; Cernei, Milashkina şi Pastorello erau o mare atracţie pe lângă Martinoiu care era la apogeul carierei; mulţi artişti veniseră să asiste la spectacol cu familiile chiar: Jean Rânzescu, Hero Lupescu, Stelian Olariu, Oleg Danovsky, Nicolae Herlea, David Ohanesian, Cornel Stavru, Ileana Iliescu, Elena Dima-Toroiman, Corneliu Fânăţeanu ... şi mulţi, mulţi alţii ... pe care îi salutam şi .. bineînţeles leitmotivul zilei ... „ai auzit?” – „am auzit!” ... Serata se încheie cu mare succes pentru toată lumea; merg în culise la toţi artiştii, îmbrăţişări, felicitări, pe româneşte, pe ruseşte, pe italieneşte, merg şi la Vasile Martinoiu care era foarte încântat de succes şi ... evident .. leitmotivul ... „ai auzit?” – „am auzit!” ... Ce vremuri teribile! ... 

Noi roluri, noi evenimente alături de rolurile deja consolidate, îmbogăţesc cariera lui Vasile Martinoiu: Evgheni Oneghin din opera lui Ceaikovsky (1980/1981), Renato din „Un ballo in maschera” de Verdi (1982/1983 stagiune în care reia un rol mai rar interpretat, Marcello din „La Bohème” de Puccini alături de Maria Slătinaru-Nistor şi Octavian Naghiu), Jago din „Otello” de Verdi ( stagiunea 1984/1985, la premiera din 13 ianuarie 1985; dirijor Cornel Trăilescu, regia Jean Rânzescu, maestru de cor Stelian Olariu, alături de Ludovic Spiess şi Cornelia Pop). 

VASILE MARTINOIU, EUGENIA MOLDOVEANU, FLORIN GEORGESCU - după un spectacol cu LA TRAVIATA de Verdi

Tot în stagiunea 1984/1985 „Lucia di Lammermoor” de Donizetti, prestigioasă reluare cu caracter festiv al unei premiere sub bagheta lui Constantin Petrovici evoluând alături Silvia Voinea şi Florin Georgescu, Vasile Martinoiu relua rolul lui Enrico Ashton; în stagiunea 1985/1986 asist pentru ultima oară la un debut al lui Vasile Martinoiu: rolul Don Carlo din „Ernani” de Verdi. Imediat după acest eveniment aveam să plec în lume pentru foarte mulţi ani luând cu mine în suflet un imens patrimoniu artistic graţie minuţioaselor mele amintiri ... 

Ajuns în Italia, la Roma, lângă Iubita mea Soţie, mezzosoprana Elena Cernei, începeam o nouă etapă profesională şi socială a vieţii mele dar continuând să mă dedic marilor artişti români ale căror realizări le cercetam în arhivele teatrelor italiene. Prietenii mei de la Bucureşti mă ţineau la curent cu evenimentele de la Opera Română şi atfel aveam să aflu de succesul lui Vasile Martinoiu în rolul titular dn opera „Nabucco” de Verdi la premiera de la 31 octombrie 1987 – dirijor Cornel Trăilescu, regia Hero Lupescu, maestru de Cor Stelian Olariu; Vasile Martinoiu cânta alături de Lucia Ţibuleac, Dan Zancu, Ionel Voineag, Veronica Gârbu, Cornelia Angelescu, Nicolae Andreescu; în stagiunea 1992/1993 – luna octombrie – aveam să aflu de „Don Carlo” de Verdi în reluarea montării din 1966 a regizorului Eugen Gropşeanu într-o versiune adaptată semnată de Cristina Cottescu (fiica regizorului Panait Victor Cottescu); şenografia Roland Laub; dirijor Ion Iancu de la Timişoara – Vasile Martinoiu interpretează rolul Rodrigo într-o distribuţie în care figurau Pompei Hărăşteanu şi Nicolae Florei, Constantin Ene, Adrian Ştefănescu şi Dan Zancu, Sanda Şandru, Lucia Cicoară, Eleonora Enăchescu, Iulia Isaev, Anatol Covali, Mihnea Lamatic; în stagiunea 1996/1997 (12 octombrie 1996) avea loc premiera unei noi producţii cu „Aida” de Verdi în regia lui Plamen Kartalov, şcenografia Viorica Petrovici, dirijor Alexandru Samuilă; Vasile Martinoiu se alternează cu Nicolae Urdăreanu în rolul Amonasro alături de sopranele Melania Ghioaldă şi Dorina Cheşei, mezzosopranele Ecaterina Ţuţu şi Gabriela Drăguşin, tenorii Ionel Voineag şi Gabriel Năstase, başii Dan Zancu, Paul Basacopol, Pompei Hărăşteanu, Dan Dumitrescu; iar în stagiunea 1998/1999 aveam să aflu de „Cavalleria rusticana” de Mascagni şi „I Pagliacci” de Leoncavallo în montarea lui Franco Zeffirelli oferită de London Royal Opera Covent Garden adaptată de Cristina Cottescu, sub bagheta dirijorului Răsvan Cernat, maestru de Cor Stelian Olariu; Vasile Martinoiu (Tonio) alături de Mariana Colpoş, Corneliu Murgu, Iordache Basalic, Robert Nagy.

 

După foarte mulţi ani, revenind în ţară, în luna mai 1999 ... bineînţeles că primul drum l-am făcut la Operă unde am avut emoţia revederii cu multă lume şi ocazia să-l revăd şi pe Vasile Matinoiu după mult timp şi să-l îmbrăţişez din nou. De mult, în urmă cu treizeci de ani, destinul acestui artist îl confrunta cu nişte momente în care avea să trăiască tot potenţialul de durere şi suferinţă al tuturor personajelor sale la un loc ... Tăria sufletească şi forţa de caracter l-au ajutat să îşi reaşeze viaţa şi să continue încă mulţi ani cariera sa îndelungată ... Şi pentru această mare realizare de viaţă şi de artă, m-am bucurat la momentul revederii şi l-am admirat cu atât mai mult ... Ar fi foarte interesant dacă ar începe să scrie memoriile şi să aprofundeze propria viaţă şi personalitate ...

Am dorit să ofer tuturor acest portret al unui Om şi al unui Artist care a dăruit Fiinţa sa Muzicii şi Publicului cu Pasiune, Dârzenie şi Devotament... 

REVISTA MUZICALĂ RADIO 02.04.2014

Reactualizare STEPHAN POEN MUZICOLOGIE 02.04.2024

EUGENIA MOLDOVEANU - profunzimea eleganței academice

 

Profunzime, eleganţă, academism, sunt trăsături care converg într-o frumuseţe al cărui farmec special provine din încrederea în viaţă, respectul faţă de valori şi crezul bazat pe munca cinstit susţinută. Aceştia sunt parametri fundamentali ai uneia dintre cele mai valoroase personalităţi ale teatrului liric românesc: soprana EUGENIA MOLDOVEANU.

În fiecare an, la jumătatea lunii martie, trăim bucuria sărbătorească prin care omagiem pe marea noastră artistă iar anul acesta, entuziasmul nostru este stimulat de o anivesare jubiliară a cărei emoţie deosebită stimulează în sufletele noastre amintiri şi emoţii aureolate de prestigioase bilanţuri. Parcurgând panoramica repertorială a acestei extraordinare artiste retrăiesc momente şi etape ale vieţii mele într-un arc de timp de aproape două decenii petrecute în sala Operei Române din Bucureşti, Ateneul Român în cadrul concertelor Filarmonicii George Enescu, în Sala Radiodifuziunii, Sala Palatului. Fiecare seară de operă, de muzică vocal simfonică sau de lied, era un eveniment a cărui emoţie sedimenta în sufletul meu experienţe artistice de foarte mare importanţă pentru evoluţia mea viitoare în profesie şi în pasiunea mea pentru voci.

 

După studii intense începute încă din copilărie cu dirijorul şi pedagogul Aurel Bobescu şi continuate în perioada 1963-1968 la Conservatorul „Ciprian Porumbescu” din Bucureşti (actualmente UNMB) la clasa eminentei artiste şi profesoare Arta Florescu, chiar în anul absolvirii, soprana Eugenia Moldoveanu debutează la Opera Română din Bucureşti, în rolul Donna Anna din „Don Giovanni” de Mozart; acea seară a reprezentat un eveniment care anunţa un început glorios de carieră sub semnul marilor ştafete dintre generaţii; la finele acelei stagiuni, după o lungă şi intensă carieră, soprana Arta Florescu încheia cariera cu rolul Elisabetta din „Don Carlo” de Verdi; finalul Maestrei şi debutul absolut al Discipolei au fost două evenimente simultane.

 

Donna Anna este un rol foarte greu de soprană dramatică de agilitate cu exigenţe tehnice şi estetice integrate într-un stil care solicită o elevată consistenţă culturală generală şi de specialitate; sub îndrumarea riguroasă şi severă a Maestrei, tânăra Discipolă debutantă a confirmat cota valorică a unei pregătiri excepţionale inaugurând o carieră impecabilă. Arta Florescu era o artistă cu pregătire şi potenţial expresiv pluristilistic în contextul unei profunzimi muzicologice aplicate liniei vocale cu gust şi rafinament. Multe roluri ale Maestrei au devenit ulterior ale Discipolei atât în ţară cât şi pe marile şcene ale lumii. Rolul Donna Anna a fost rolul inaugural dar şi rolul norocos al lansărilor frundamentale ale începutului carierei internaţionale aşa cum am aflat din mărturiile Eugeniei Modoveanu din interviuri radiofonice, de televiziune sau în volumul său de memorii realizat de mult în dialog cu regretatul muzicolog Iosif Sava.

Am admirat mereu la Eugenia Moldoveanu echilibrul stabil al emisiei vocale, omogenitatea timbrală a nuanţelor expresive dominate de acea fascinantă culoare argintată ale cărei inflexiuni selenare se unduiau în calmul unei princiare suveranităţi conferite admirabil personajelor sale. Inteligenţa virtuozistică şi spiritul intuitiv al pulsului teatral al personajului determina efecte de concentrată nuanţare simultană a argintului timbral cu calibrul coloanei sonore realizând impresionantele efecte dramatice ale unei voci lirice ample şi maejstuoase. În acest context expresiv al dualismului sonoritate – timbralitate, Eugenia Moldoveanu elabora dramatism şi lirism, elocinţă şi interiorizare, monolog interior şi interlocutorialitate, încadrându-se perfect în toate contextele desfăşurărilor ariilor, duetelor, terţetelor sau ansamblurilor.

Donna Anna este rolul debutului şi al marilor lansări în cariera internaţională. Din numeroasele producţii realizate cu acest rol în marile teatre, doresc să evoc două: prima ar fi cea din 1977 Wiener Staatsoper unde a avut ca parteneri alternativ în rolul lui Don Giovanni pe Tom Krause (bariton suedez şi medic psihiatru la origine) şi Kostas Paskalis, în timp ce Leporello era marele Giuseppe Taddei la vârsta de 61 de ani într-o formă excepţională; Herman Winkler şi Thomas Moser se alternau în rolul Don Ottavio, Teresa Zillis-Gara era o splendidă Donna Elvira, iar în rolul Comandorului se cuvine să evocăm figura marelui bas Karl Ridderbusch; Wilfried Boettcher dirija montarea în regia lui Franco Zeffirelli; a doua producţie pe care o evoc este cea din toamna lui 1987 de la Teatro Regio di Torino în care Renato Bruson debuta în rolul titular iar Daniela Dessi’ era Donna Elvira. Eugenia Moldoveanu avea să interpreteze şi rolul Donna Elvira revenind în aceiaşi producţie a lui Zeffirelli de la Wiener Staatsoper în 1984 avându-l alături pe Ruggero Raimondi în rolul titular, pe Carol Vaness în Donna Anna şi pe Francisco Araiza în Don Ottavio.

 

Continuând pe filonul mozartian şi perpetuând tradiţia Maestrei sale, Eugenia Moldoveanu a realizat o splendidă interpretare a rolului Contesei din „Le nozze di Figaro” iar din seria producţiilor cu acest rol mă opresc tot la două evenimente cu totul speciale: finele lui februarie 1986 la Wiener Staatsoper, în regia lui Jean-Pierre Ponnelle, sub bagheta alternativă a lui Silvio Varviso şi Lothar Zagrosek, când după cele trei spectacole vieneze a urmat un turneu în Japonia în luna aprilie a aceluiaşi an; un an mai târziu, la 16 iunie 1987, Eugenia Moldoveanu intepretează acest rol în regia lui Giorgio Strehler şi sub bagheta lui Riccardo Muti, la Teatro alla Scala din Milano, având ca parteneri pe William Shimel (Contele), Samuel Ramey (Figaro), Barbara Hendricks (Susanna), Ann Murray (Cherubino) într-o serie de nouă reprezentaţii; premiera a fost transmisă în direct de Radiodifuziunea Italiană; o ascultasem şi eu de la Roma unde sosisem de o lună şi trei săptămâni; eram foarte emoţionat să admir pe marea noastră artistă, fie şi la Radio dar, de data aceasta de la Scala din Milano; ce emoţie şi ce bucurie! Artista noastră revenea în acel an la Scala după ce mai intepretase o producţie de „Evgheni Oneghin” (iunie-iulie 1986) şi „Stabat Mater” de Dvorak (octombrie 1985).

Eugenia Moldoveanu a realizat interpretări memorabile şi în alte roluri mozartiene precum Elektra din „Idomeneo” (în concert la Radiodifuziune) ori Fiordiligi din „Cosi’ fan tutte” (premiera de la Opera Română din Bucureşti la 19 martie 1971, chiar de ziua ei de naştere ... eram în sală).

 

Tradiţia academismului tehnic şi estetic vocal ne confirmă că o solidă şcoală mozartiană prepară foarte bine vocalitatea unui artist pentru rolurile verdiene. Vocea de soprană lirică a Eugeniei Moldoveanu, cu disponibilităţi generoase în agilitate şi în accentuările dramatice, s-a afirmat convingător în rolul titular din „La Traviata” de Verdi, la început, în studenţie, în cele două arii şi apoi în rolul integral. După doi ani de activitate la Opera Română din Bucureşti, în anul 1970, aria din „La Traviata” îi aduce laurii primului premiu atât la Concursul Internaţional de Canto de la Toulouse în al cărui juriu, prezidat de marea personalitate a muzicii franceze, compozitorul Emmanuel Bondeville, se afla şi mezzosoprana Viorica Cortez, laureata Marelui Premiu din anul 1965 al aceluiaşi concurs cât şi la Concursul Internaţional de Canto din cadrul Festivalului Internaţional George Enescu. Îmi amintesc Gala Laureaţilor de la Bucureşti din toamna anului 1970 transmisă de TVR.

 

Dintre numeroasele producţii cu „La Traviata” de Verdi, aş dori să amintesc pe aceea care a inaugurat stagiunea 1978/1979 la New York Metropolitan Opera House în regia lui Alfred Lunt şi sub bagheta lui James Conlon, în care în rolul Alfredo se alternau Luis Lima, Carlo Bergonzi şi Giuliano Ciannella iar în rolul Germont se alternau Yuri Mazurok, Mario Sereni şi Ingvar Wixell. Se relua această producţie din 1966 în care cântase Virginia Zeani iar Eugenia Moldoveanu debuta la Metropolitan chiar în seara inaugurală a stagiunii, la 20 septembrie 1978, în cadrul unei serii de 12 reprezentaţii. Succesul de public şi de presă a fost foarte mare; îmi amintesc cum în noiembrie 1978, la revenirea artistei acasă, eram în sală la spectacolul său cu „La Traviata” avându-i alături pe Valentin Teodorian şi Nicolae Herlea şi ascultam cu plăcută emoţie acea voce superbă care răsunase cu doar câteva zile înainte la Metropolitan. Se cuvine să amintesc de succesul Eugeniei Moldoveanu în această operă verdiană la Wiener Staatsoper în perioada 1977-1978 unde a cântat alături de parteneri extraordinari precum Alfredo Kraus şi Kostas Paskalis sau de producţia de la Teatro Colon din Buenos Aires din anul 1982; în vara acelui an, de la Buenos Aires a zburat la Lausanne spre a se alătura colegilor Operei din Bucureşti care paricipa la Festivalul Internaţional de Operă cu „Evgheni Oneghin” de Ceaikovsky. Alte opere verdiene intepretate de Eugenia Moldoveanu au fost „Ernani”, Luisa Miller” (cu Placido Domingo sub bagheta lui Giuseppe Sinopoli la Hamburg în 1983), „Simon Boccanegra”, „Don Carlo”, Otello”.

Eugenia Moldoveanu a onorat cu măiestria sa câteva din creaţiile lui Giacomo Puccini precum „La Bohème” (Mimi’ dar şi Musetta), „Madama Butterfly” (rolul titular), „Manon Lescaut” (rolul titular), Gianni Schicchi” (Lauretta) şi „Turandot” (Liu’). În anul 1973 repurtează un succes extraordinar devenind laureata Premiului I la Concursul Internaţional „Madama Butterfly” din Japonia; co-preşedinţii juriului sunt Maria Callas şi Giuseppe Di Stefano. Eugenia Moldoveanu primeşte diploma şi premiul din mâinile legendarei Maria Callas care o felicită cu emoţie şi căldură. Cincisprezece ani mai târziu, aveam să aflu mai multe lucruri despre acest eveniment de la Di Stefano de care m-a legat o frumoasă prietenie. Eugenia Moldoveanu devine în scurt timp o intrepretă desfăvârşită a rolului Cio Cio San atât la Bucureşti cât şi foarte multe şcene din ţară şi din lume (1981-1985 periodic la Wiener Staatsoper, 1982 Gran Teatro La Fenice din Venezia unde interpretează versiunea originală a partiturii, 1987 Arena din Verona în regia marii soprane Renata Scotto).

De asemenea rolul Mimi’ în „La Bohème” aduce artistei noastre triumfale succese în ţară dar şi în mari teatre ale lumi precum Covent Garden, Berliner Staatsoper, Wiener Staatsoper dar şi la New York Metropolitan Opera unde revine în 1984 pentru o serie de şase spectacole cu această operă interpretate alături de Giuliano Ciannella şi sub bagheta unui dirijor la debutul absolut ... Placido Domingo; marele tenor a dirijat pentru prima dată în cariera lui acum treizeci de ani la Metropolitan acea serie de şase spectacole cu „La Bohème” de Puccini având-o protagonistă pe Eugenia Moldoveanu. Zece ani mai târziu, marea noastră artistă, în calitate de Director General al Operei din Bucureşti, avea să-i adreseze „bun venit la Bucureşti” lui Placido Domingo. Iată câte momente aniversare ne oferă acest parcurs de artă şi viaţă.

 

Acestui triunghi fundamental al universului său repertorial – Mozart, Verdi, Puccini – marea noastră artistă i-a mai adăugat o lungă serie autori şi opere: Weber DER FREISCHÜTZ (Agathe – 17 februarie 1978, premieră la Bucureşti); Gounod FAUST (Marguérite – 1976, debut în rol la Bucureşti); Bizet CARMEN (Micaela debut 1971; în acelaşi an cântă rolul în spectacolul din 12 iunie la Sala Palatului avându-i în distribuţie pe Elena Cernei, Giuseppe Di Stefano şi Dan Iordăchescu); Massenet MANON (Manon – 25 februarie 1977, premiera la Bucureşti); Offenbach POVESTIRILE LUI HOFFMANN (Giuilietta); Leoncavallo I PAGLIACCI (Nedda); Ceaikovsky EVGHENI ONEGHIN (Tatiana – 27 februarie 1981, premieră la Bucureşti, rol interpretat la Covent Garden cu un an înainte, la 18 februarie 1980 sub bagheta lui Edward Downes împreună cu Yuri Mazurok în rolul titular); Straus LILIACUL (rolul Rosalindei în care a debutat la Bucureşti în 1972). Aceste roluri au fost interpretate atât în ţară cât şi în străinătate.

Eugenia Moldoveanu face parte din acea categorie de artişti români care au revenit mereu în faţa publicului român de la Bucureşti şi din alte oraşe ale ţării chiar dacă acest fapt i-a restrâns considerabil numărul apariţiilor pe marile şcene ale lumii; a onorat creaţia românească de operă în premiere absolute ori în evenimente speciale oferind momente de încântare artistică. Se cuvine să menţionez următorii autori, opere şi roluri cu respectivele date ale debutului sau premierelor: Dumitrescu DECEBAL (Argeza – 6 octombrie 1969), Drăgoi NĂPASTA (Anca – 1972, realizare discografică împreună cu Ludovic Spiess şi Nicolae Secăreanu); Buicliu DOAMNA CHIAJNA (Ancuţa – 16 octombrie 1973, premiera sub regia mezzosopranei Elena Cernei care a interpretat rolul titular şi a fost şi autoarea libretului); Enescu OEDIPE (Antigona – 1975 debut la Bucureşti cu participarea ulterioară la Festivalurile de la Berlin în 1975 şi Stockholm în 1976); Trăilescu BĂLCESCU (Luxiţa – 20 august 1974, premieră); DRAGOSTE ŞI JERTFĂ (Iulia – 19 august 1977, premieră); Bratu DREPTUL LA DRAGOSTE (Maria – 14 martie 1975, premieră).

Pe lângă repertoriul de operă, Eugenia Moldoveanu s-a dedicat cu pasiune şi elevaţie stilistică unui amplu repertoriu de lied (îmi amintesc de o seară a artistei sub titlul „Interpreţi ai liedului” în foyer-ul Operei din Bucureşti la 12 ianuarie 1981 dar şi de alte numeroase seri pe diverse alte şcene), muzică de cameră, muzică vocal-simfonică (Recviem de Mozart, Simfonia a IX-a şi Missa Solemnis de Beethoven, Messa da Requiem de Verdi, Ein Deutsches Requiem de Brahms, Dvorak „Stabat Mater”), operetă, cântece româneşti, canzonette, romanţe sau muzică de divertisment prelucrată la o înaltă cotă stilistică.

Viaţa şi cariera Eugeniei Moldoveanu a însemnat o muncă intensă şi pasionată desfăşurată în mari teatre din Europa, America de Sud şi de Nord, Asia, alături de mari artişti precum Carlo Bergonzi, Alfredo Kraus, Placido Domingo, Jose’ Carreras, Giuseppe Taddei, Mario Sereni, Renato Bruson, Nicolai Ghiaurov, Ruggero Raimondi, Samuel Ramey. Marii dirijori Wolfgang Sawallisch, Claudio Abbado, Riccardo Muti, Giuseppe Patane’, Georges Prëtre, Giuseppe Sinopoli au preţuit muzicalitatea şi rafinamentul stilistic al marii noastre artiste.

Am urmărit cariera bucureşteană a sopranei Eugenia Moldoveanu aproape două decenii; apoi, pornind prin lume, am avut prilejul să întâlnesc pe celebrii săi parteneri care mi-au povestit cu entuziasm despre succesele trăite pe marile şcene şi am avut bucuria să adun în colecţia mea numeroase imprimări ale artistei din teatrele lumii. Ne-am reîntâlnit după foarte mulţi ani la Brăila, în vara anului 2009, când, în cadrul Galei Festive a Sesiunii de Master Class, marea artistă Mariana Nicolesco conferea Eugeniei Moldoveanu Diploma de Onoare şi Medalia Hariclea Darclée. Cu acel prilej am reluat legătura unei frumoase prietenii pe care o continuăm sub semnul înaltelor valori de artă şi viaţă.

 

Eugenia Moldoveanu perpetuează peste timpuri şi vremuri profunzimea eleganţei academice devenită emblematică în cariera artistică şi ulterior în calitate de profesor de canto la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti, ca Director General al Operei Române ori în activitatea politică pe care a desfăşurat-o în urmă cu câţiva ani. Profunzimea conştientizării tuturor aspectelor sociale şi culturale filtrate prin academismul propriului discernământ, erau ilustrate elegant printr-o elocinţă care impresiona şi convingea asemenea personajelor interpretate cândva.

Fiecare revenire a mea în ţară îmi oferă imensa bucurie a unei întâlniri cu Eugenia Moldoveanu pe care o regăsesc mereu într-o splendidă formă a unui echilibru stabil conservat, cu entuziasmul ce caracterizează atmosfera casei sale unde, împreună cu Mama şi fiica sa, Daniela, constituie un încântător terzet a trei generaţii la ... unisonul Dragostei ... dincolo de timp şi spaţiu ... într-o Veşnică Tinereţe a Bucuriei de Viaţă!

REVISTA MUZICALĂ RADIO, 19.03.2014

GIACOMO LAURI-VOLPI înțelepciunea vocalității

În cea de a şaptesprezecea zi a acestui martie, se împlinesc 35 de ani de la trecerea în Eternitatea Universală a Dimensiunii Divine a unuia dintre cei mai mari artişti lirici din istorie, GIACOMO LAURI VOLPI (Lanuvio, Italia 11 decembrie 1892 – Burjassot, Spania 17 martie 1979).

Lauri Volpi a desfăşurat o carieră foarte lungă şi intensă afirmându-se în cele mai mari teatre ale lumii culminând cu Teatro alla Scala din Milano şi New York Metropolitan Opera; a abordat un repertoriu vast care a început cu roluri de „tenore di grazia” cu elasticitatea unor agilităţi fantastice şi inflexiuni expresive ale rezonanţei catifelate; fiind un om foarte dedicat studiului individual, vocea sa a evoluat permanent drept pentru care, treptat, a trecut la vocalitatea de tenor liric de linie, tenor liric spinto şi tenor dramatic; tenorul care începuse cariera cu roluri din opere precum „Manon” de Massenet, „Il Barbiere di Siviglia” de Rossini, „La Traviata” şi „Rigoletto” de Verdi, ajunsese să interpreteze cu răsunătoare triumfuri rolurile de tenor din „Il Trovatore”, „Luisa Miller”, „Aida”, „Otello” de Verdi sau „Turandot” de Puccini.

I-am auzit rostit numele pentru prima dată în anii de liceu, la Radiodifuziunea Română, într-un program în care, în fiecare duminică, seara, se difuzau înregistrările istorice ale marilor artişti de operă români şi străini. La prima audiere, am fost foarte puternic impresionat de interpretarea acestui tenor în două pagini verdiene – „Il Trovatore” şi „Luisa Miller”; la vremea respectivă eram la primul impact cu limba italiană prilejuit de primele lecţii de canto; remarcam în acea interpretare o voce de o incisivitate metalică şi totuşi foarte elastică şi fin pliată pe nişte nuanţe care deveneau, suprinzător, din eroice şi dramatice, lirice şi filate cu mare subtilitate; dar ceea ce mă fascina era claritatea dicţiunii sale datorită căreia înţelegeam fiecare cuvânt. Tot graţie Fonotecii Radiodifuziunii noastre am avut fericitul prilej de a mă uimi în faţa bravurii unor extraordinari artişti care au realizat o integrală discografică de „Il Trovatore” de Verdi dintr-o producţie în concert la RAI din Roma, în anul 1951, la cincizeci de ani de la moartea compozitorului; din garnitura de interpreţi dirijată de Fernando Previtali, făcea parte Giacomo Lauri Volpi (Manrico) împreună cu Caterina Mancini (Leonora), Miriam Pirazzini (Azucena), Carlo Tagliabue (Ferrando). Erau glasuri la care remarcam fascinat o forţă expresivă neobişnuită manifestată şi în nuanţele de mezzavoce ori pianissimo. Nu aveam atunci casetofon ca să pot înregistra şi reasculta oricând; duceam dorul acestor voci iar reîntâlnirea radiofonică devenea un ritual al audiţiei adnotând constatări, consideraţii şi emoţii în nişte caiete pe care le păstrez în cadrul unei foarte lungi serii, la un moment dat, continuate la ... computer ... şi devenite o foarte amplă serie de ... VOIAJURI ŞI POPASURI PE TĂRÂMUL VOCALITĂŢII ... publicate în diferite ocazii ştiinţifice şi artistice şi pe care le voi oferi şi în versiune românească.

Dincolo de datele sintetice ale dicţionarelor, singurele persoane care mi-au putut oferi nişte informaţii despre Giacomo Lauri Volpi erau marii noştri artişti care mă încurajau generos cu prietenia lor foarte stimulantă; mi-au vorbit despre despre el Mihail Arnăutu, Nicolae Secăreanu şi Emil Marinescu acesta din urmă având şi prilejul de a-l cunoaşte personal în peregrinările carierei sale în marile teatre ale Italiei. Mai târziu, când am ajuns în Italia, am pornit pe urmele sale şi trebuie să spun că am reuşit foarte rapid şi frumos. Simţeam în suflet un sentiment foarte puternic faţă de acest artist iar acest sentiment acţiona ca un magnet miraculos oferindu-mi ocazia de a întâlni personalităţi care l-au cunoscut şi cărţile scrise de el dar şi de alţii. Primul om cu care am vorbit despre Lauri Volpi a fost marele bariton Paolo Silveri pe care îl întâlnisem în octombrie 1987, în Sicilia, în calitate de preşedinte al juriului Concursului Internaţional de Canto Vincenzo Bellini; era prima mea participare ca membru într-un juriu. De Silveri avea să mă lege o mare prietenie pe lângă faptul că îi devenisem şi discipol; el mi-a vorbit de nenumărate ori despre Giacomo Lauri Volpi cu care împărţise triumfuri epocale în marile teatre ale Italiei mai ales în operele verdiene şi pucciniene. La sfârşitul lui aprilie 1988, am însoţit-o pe Iubita mea Soţie, marea artistă Elena Cernei, la o comemorare a lui Mario Del Monaco unde fusese invitată alături de alte mari personalităţi ale teatrului liric italian precum Paolo Silveri, Paolo Montarsolo, Antonietta Stella, Anita Cerquetti şi mulţi alţii dar şi soprana Caterina Mancini şi mezzosoprana Miriam Pirazzini pe care le admirasem în legendara integrală discografică de „Il Trovatore” di Verdi cu Lauri Volpi. Nu voi uita emoţia cu care aşteptam momentul în care Soţia mea să mă prezinte acestor două ilustre doamne ale liricii universale căora le-am sărutat mâna cu mare respect şi admiraţie. După comemorarea lui Del Monaco şi conferirea unor distincţii în memoria marelui tenor acordate tuturor artiştilor prezenţi, a urmat o cină festivă în salonul mare al Hotelului Hilton din Roma; în timpul conversaţiilor căutam cu delicateţe să stimulez discuţii interesante despre Lauri Volpi mai ales din partea celor care cântaseră cu el. Ulterior am început să caut toate discurile cu marele artist şi integralele de operă realizate.

În vara anului 1989, aveam să cunosc pe Maestrul Giuseppe Morelli, dirijor de prestigiu internaţional şi pianist, care colaborase cu cei mai mari artişti ai teatrului liric mondial şi deci şi cu Lauri Volpi. Maestrul Morelli m-a iniţiat asupra modului în care trebuie să iau contact cu tehnica şi interpretarea artistică ale marelui tenor care avea un farmec deosebit, uneori chiar straniu prin faptul că se distingea printr-un mod al său care se impunea asemenea unei nobile efigii. Eram din ce mai atras de personalitatea sa cu atât mai mult cu cât aveam să ascult imprimări pe care le realizase la o vârstă foarte înaintată pentru un tenor. Treptat aveam să aflu că, după cariera încheiată la aproape 70 de ani, a continuat să cânte în diferite concerte şi ocazii ale unor solemne festivităţi; a apărut în concerte publice cu orchestra până la vârsta de 85 de ani iar acasă a continuat să cânte şi să se lase ... imprimat efectiv până la sfârşitul vieţii sale. Au continuat să-mi vorbească despre Lauri Volpi alţi mari artişti precum Giuseppe Taddei, Giuseppe Valdengo, Giuseppe Di Stefano, Giulietta Simionato, Renata Tebaldi, Carlo Bergonzi dar şi Franco Corelli care i-a fost discipol şi cu care a avut o relaţie umană şi artistică de o profunzime foarte specială.

Maestrul Giuseppe Morelli, în cadrul numeroaselor noastre întâlniri de lucru dedicate studiului muzical al repertoriului de operă, m-a stimulat să descopăr scrierile lui Giacomo Lauri Volpi care rămâne în istorie drept cel mai prolific artist de operă în materie de scrieri publicate; iată unele titluri: „L’equivoco” (Echivocul), „A viso aperto” (Cu faţa deschisă), „La prode terra” (Eroicul pământ), „Cristalli viventi” (Cristale vii), „Voci parallele” (Voci paralele), „La Voce di Cristo” (Vocea lui Cristos), „Parlando a Maria” (Vorbind Mariei), „Incontri e scontri” (Întâlniri şi ciocniri), „I misteri della voce umana” (Misterele vocii umane). Acest ultim titlu este de fapt primul pe care l-am abordat în lecturile mele foarte interesat de o confruntare cu „Enigme ale vocii umane” publicată de Elena Cernei la Bucureşti în 1982 şi care, cinci ani mai târziu, în Italia, sub consultanţa mea ştiinţifică, avea să devină „L’enigma della voce umana” în ediţie italiană. Dacă Cernei abordează vocea sub aspect ştiinţific interdisciplinar aprofundând mecanismele funcţionale spre organizarea doctrinară a unei metodologii de educarea vocii vorbite şi cântate la toate nivelurile, Lauri Volpi abordează vocea sub auspiciul misterului realizând un lung eseu filosofic şi mistic prin care relevă minunate repere de conştientizarea vibraţiei vocale umane în context existenţial universal.

 

În „Cristalli viventi” geniul eseistic interferat spiritului analitic îl determină pe Lauri Volpi să aprofundeze profunzimea gândurilor ale căror ... „cristale” ... ajung să clădească propria noastră conştiinţă ... Fascinantă lectură oferă „Voci parallele” în care Maestrul analizează categoriile vocale şi reprezentaţii lor într-un paralelism evolutiv graţie căruia ne instruieşte şi ne elevează orientarea în magnificul univers al vocii cântate.

„L’equivoco”, memorii în două volume, reprezintă o subtilă transcriere cu ulterioare comentarii ale agendelor sale de-a lungul anilor; aflăm despre căutările şi frământările sale, despre personalităţile cu care s-a întâlnit pe şcenă şi în viaţă şi trăirile sufletului său determinate de numeroase evenimente ale carierei sale. Lauri Volpi dovedeşte în scrierile sale un genial talent al interlocutorialităţii cu cititorul cu care instaurează un adevărat raport amical virtual. Aşa m-am simţit încă de la lectura primelor pagini ale sale. Stările sale sufleteşti, mecanismele raţiunii sale, impactul său cu oamenii şi cu viaţa, relaţiile sale cu colegii dar mai ales aprofundarea analitică extrem de profundă a vocii sale în primul rând şi a vocii tuturor celorlalţi artişti pe care i-a întâlnit, au făcut ca Giacomo Lauri Volpi să îmi devină un Prieten foarte drag care m-a ajutat enorm să înţeleg ce înseamnă vocea şi vocalitatea în contextul filologic italian; am înţeles de la acest Maestru care este legătura dintre tehnică şi sensibilitate, adică practic dintre corp şi suflet. Anumite capitole le-am citit şi recitit de foarte multe ori şi, alternativ, ascultam imprimările sale şi ale altor mari artişti, iar după ce reciteam acele capitole, simţeam cum totul se limpezea în mintea mea. Astfel am înţeles misterul fascinant al autenticii vocalităţi italiene şi mai ales ce înseamnă dozarea progresiv evolutivă a unui calibru vocal pe baza discernământului nuanţelor lirice şi dramatice ca rezultat al relaţiei proporţionalităţii funcţionale dintre sonoritate şi timbralitate; este cea mai fascinantă dialectică în cadrul fenomenologiei fonatorii. Scrierile Maestrului m-au stimulat în a-mi dezvolta foarte mult instrumentele analitice de evaluare şi cuantificare ale vocalităţii într-o perfectă conjugare cu magistrala doctrină insuflată de Iubita mea Soţie, Elena Cernei, care, la rândul ei, avea o infinită admiraţie faţă de personalitatea marelui artist.

În această evocare am ales trei aspecte din trei episoade de viaţă ilustrate de Maestru în trei capitoleale memoriilor sale.

Primul aspect este legat de copilăria sa; a rămas orfan de mamă la o vârstă foarte fragedă; era cel mai mic dintre foarte mulţi fraţi şi surori; tatăl lor avea o mică făbricuţă împreună cu nişte asociaţi care se dovediseră a fi necinstiţi şi din cauza cărora se ajunsese la tribunal; tatăl micuţului Giacomo s-a văzut abandonat de asociaţii săi care îl trişaseră lamentabil şi îl adusese în faţa unei instanţe de judecate; zadarnic pleda propria cauză; judecătorul era rigid; micul Giacomo (era în clasa întâia primară), asista la proces deoarece era prea mic ca să fie lăsat singur acasă; băieţelul îndurerat şi înfricoşat, stătea lângă sora sa cea mare şi realiza că tatăl va trebui să stea în închisoare. La un moment dat, s-a rdicat şi s-a îndreptat către judecător în faţa unei asistenţe uimite adresându-i următoarele cuvinte: „Domnule judecător, tata este foarte bolnav şi în închisoare nu va rezista. Dacă voi sta şi eu cu el în celulă, fiind în doi, ar fi posibil ca pedeapsa să fie redusă la jumătate?”. Câteodată, inspiraţia copiilor este teribilă şi îi pune pe oameni în mare dificultate! Întreaga asistenţă amuţise. I s-a explicat copilului că aşa ceva nu este posibil dar că i se va permite ca să viziteze zilnic pe tatăl lui în celulă ceea ce Gacomo a şi făcut; mergea zilnic, îi ducea de mâncare, stătea de vorbă cu el; tatăl era foarte bolnav şi, întâmplarea fatală a făcut ca să moară în prezenţa băiatului care, i-a închis ochii cu degetele sale micuţe, şi-a făcut cruce şi a rostit o rugăciune ... Impresionant ... După înmormântare, micul Giacomo, s-a dus la cumnatul său, soţul surorii mai mari şi i-a spus că el vrea să înveţe carte şi să-l primească în casa lor deoarece el va studia, va deveni cineva şi îi va răsplăti cum se cuvine. L-au luat în casa lor şi i-au asigurat toate cele necesare cu toată dragostea lor; iar băieţelul s-a ţinut de cuvânt şi, mai târziu, devenit „cineva” după promisiunile făcute, i-a acoperit pe sora şi cumnatul ca şi pe ceilalţi din familie cu cinste, onoare şi bogăţie. După un an de la moartea tatălui, a sosit o scrisoare oficială de la tribunal în care erau anunţaţi că, în urma unor revizuiri ale actelor procesuale necesare altor contexte adiacente respectivului proces, s-a ajuns la concluzia că defunctul tată era nevinovat. Această tardivă confirmare aducea doar o amară satisfacţie morală. Giacomo, a fost foarte marcat de acest fapt şi a decis să studieze şcoala şi liceul foarte bine ca să urmeze ulterior Facultatea de Drept fiind hotărât ca prin misiunea socială să vegheze asupra injustiţiilor. În urma cursurilor de la Facultatea de Drept a devenit un rafinat intelectual conjungând în conștiinţa sa Credinţa şi Spiritualitatea cu Cultura şi Estetismul din toate artele. Fiind foarte credincios, participând la corul bisercii, i s-a spus că ar avea voce şi atunci, paralel cu studiile de Drept, a urmat Conservatorul Santa Cecilia din Roma, la clasa de Canto a Profesorului Antonio Cottogni, celebrul bariton din vremurile lui Verdi în faţa căruia cântase de nenumărate ori.

 

Al doilea aspect fundamental al vieţii acestui mare artist este legat de asiduitatea lui în studiul autodidact datorită căruia a învăţat singur să cânte la pian, a citit enorm de multe cărţi şi, mai presus de toate, a căutat să înţeleagă şi să aprofundeze propria natură vocală. Marele Cottogni, poate şi pentru faptul că fusese un bariton dramatic iar elevul era un tenor liric lejer foarte plăpând, îl sfătuia pe Giacomo să se dedice doar la studiile de drept pentru că nu vedea în el nici-un viitor în teatrul liric unde ar fi fost păcat de cultura lui să se facă de râs. Tânărul student nu a spus nimic şi a cerut permisiunea să frecventeze Conservatorul pentru cultura lui; nici mai târziu când a devenit marele artist nu a criticat pe profesorul său înţelegând că vocea sa era foarte deosebită şi îl derutase. Dar cu credinţă, răbdare, încredere şi voinţă, Giacomo a început să facă vocalize şi să-şi contemple propria voce, să facă rugăciuni pentru a fi iluminat de Dumnezeu. Treptat a ajuns să îşi stabilizeze emisia vocală şi să studieze primele roluri. A debutat într-un teatru de provincie, apoi în alte câteva, după care a ajuns la Teatro dell’Opera di Roma unde a avut mare succes; din acel moment tot ce s-a întâmplat face parte dintr-un capitol legendar al Istoriei Universale a Teatrului Liric. Această răbdare a studiului cu sine însuşi a consituit un exerciţiu zilnic pe care l-a practicat toată viaţa chiar şi după încheierea carierei. A căpătat o înţelepciune graţie căreia a ştiut cum să evolueze strategic către efecte dramatice ceea ce l-a compatibilizat cu rolurile mai consistente purtându-l la rolurile extrem de dramatice. Din scrierile sale şi din imprimările realizate, am înţeles cum a rezolvat el dramatismul dozând relaţia dintre configuraţia coloanei sonore şi consistenţa timbrală a acesteia. Este o adevărată ... Înţelepciune a Vocalităţii ... El a deomonstrat că o voce lirică lejeră poate evolua către roluri dramatice dar într-un anumit mod şi cu o strategie bine elaborată. Cum de această înţelepciune a vocalităţii este ignorată de profesorii şi artiştii de astăzi? Cunosc foarte mulţi artişti cu voci lirice lejere care, la o anumită maturitate, vor să abordeze roluri mai dramatice lucru pe care îl înţeleg şi îl accept dacă acest salt este făcut cu inteligenţă şi eficient. Dar foarte multe astfel de tentative astăzi se soldează cu nişte ridicole eşecuri de proporţii mai mari sau mai mici dar nevrednice de adevărata Artă! Înţelepciunea Vocalităţii acestui mare Maestru care este Giacomo Lauri Volpi nu le este accesibilă!

 

Al treilea aspect, cel mai interesant al confesiunilor Maestrului, l-am găsit atunci când aprofundează vocalitatea sa şi reflectează asupra drumului parcurs. L-am recitit de foarte multe ori şi uneori am lăcrimat iar alte ori am râs puternic de bucurie şi de plăcere. În acest capitol Lauri Volpi mărturiseşte că a fost condamnat la solitudine protectoare din pricina unei sinuzite alergice care l-a chinuit toată viaţa fără însă să anuleze nici-o reprezentaţie; găsise modul de viaţă pentru ca această sinuzită să devină ocrotitoarea lui prin faptul că îl obliga la o viaţă cumpătată, ordonată, fără excese, fără eforturi inutile care să-i risipească energiile. Maestrul ajunsese să mulţumească lui Dumnezeu pentru această sinuzită care i-a pus ordine în viaţă şi i-a garantat desfăşurările sub semnul prudenţei şi al echilibrului de viaţă. Iar în această solitudine, prietenul său cel mai bun era ... pianul ... Cânta, contempla sunetele vocii sale, liniile melodice ale rolurilor, medita, reflecta şi scria totul; aşa ajunsese să îşi formeze o foarte puternică mentalitate care guverna o vocalitate în continuu progres de dezvoltare şi evoluţie.

Într-o anumită pagină a jurnalului său am citit reflexiile sale în urma unei reîntâlniri cu soprana Queena Mario pe care o cunoscuse în America. Această artistă l-a revăzut la Roma, după foarte mulţi ani, la un concert şi s-a prezentat entuziastă să-l îmbrăţişeze cu felicitările de rigoare. Lauri Volpi şi soţia sa, soprana spaniolă Maria Ros, au invitat-o la cină după concert. Queena Mario i-a mărturisit lui Lauri Volpi ceea ce gândea în drum spre concert şi vă reproduc aici integral pasajul: „Acest om a cântat atâţi ani la Metropolitan doar cu registrul acut şi suplinea lacunele centrale şi joase cu un anumit mod al său de a cânta neînţeles de nimeni. Acum, în parabola descendentă a carierei, trebuie să fi pierdut şi acutele.”

 

Iar Lauri Volpi, notează mai departe în jurnalul său: „Cu acest gând venise colega mea la concert. Dar de la grijă, trecuse rapid la supriză şi apoi la uimire în faţa revelaţiei unui mister nemaiuzit. În faţa ei cânta o fiinţă plină de vitalitate şi cu vocea intactă inclusiv acutele şi supra-acutele iar pe centru totul funcţiona perfect”. În continuare, pentru posteritate, Giacomo Lauri Volpi a formulat în jurnalul lui explicaţia acelui miracol vocal de care se minunase soprana americană şi scria: „Nimic nu am făcut care să nu fi fost logic. Am început acum treizeci de ani cu o vocişoară de tenor lejer poreclit contraltino care nu găsea rezonanţe sigure înainte de a ajunge la notele de pasaj. Dacă directorii de la Metropolitan ar fi avut conştienţă vocală, nu ar fi trebuit să-mi permită să ies din repertoriul meu acut (Puritanii, Rigoletto, Don Pasquale, Favorita, Somnambula). Dar dimpotrivă, solemnul Gatti–Cassazza şi elegiacul Serafin, se puseseră de acord să facă din acea vocişoară o performanţă acrobatică de circ. Astăzi Rigoletto, poimâine Norma, săptămâna următoare Bărbierul şi tot aşa mai departe. Oricare altă voce s-ar fi pierdut. Eu am înţeles că şireteniei trebuie să răspund cu ... şiretenie: suplinirea volumului inexistent al regiunilor centrală şi gravă am realizat-o prin accente şi dicţie prin care economiseam aerul, dezvoltam articulaţia orală şi proiectam sunetul în spaţiu. Acest adevărat expedient îmi era sugerat de instinctul meu de conservare prin care conservam spontaneitatea acutelor în aşteptarea treptatei maturizări a organismului şi cu el şi vocea în sine. Câştigând timp, m-am servit de Metropolitan şi de direcţiunea sa arogantă ca de un teatru experimental de provincie primind de la 1.000 la 1.500 de dolari pe seară (atunci era un onorariu foarte mare – notă personală). Cred că sunt un fapt unic în istoria acelui teatru liric. Şi între timp reveneam în Europa, cucerind lauri şi înalte cote, cu invulnerabilă spontaneitate vocală, dezinvoltură şcenică, claritate în cuvânt şi incisivitate în accent. Altfel cum aş fi putut să pătrund într-o perioadă în care triumfau 16 tenori”. Tenorii la care se referea Lauri Volpi erau: Zenatello, Bassi, Grassi, Pertile, Anselmi, Schipa, Paoli, De Muro, Gigli, Merli, Fleta, Lazzaro, Thill, Tauber, Martinelli, Bonci. Vocea fiecăruia are o caracterizare sintetică dar edificatoare în scrierile Maestrului aşa cum au toţi artiştii cu care a cântat sau cei pe care doar i-a ascultat. 

Artiştii români care au cântat cu Giacomo Lauri Volpi au fost Florica Cristoforeanu, Lucia Bercescu-Ţurcanu, Virginia Zeani şi toate cele trei primadonne s-au bucurat de elogioase portrete analitice în aprofundările marelui artist. Revenind la confesiunile din jurnalul său, pornind de la acele consideraţii, am înţeles care ar putea fi mecanismul tehnic şi estetic datorită căruia o voce lirică să poată aborda roluri dramatice fără să-şi pericliteze echilibrul impostaţiei vocale. O voce lirică nu va deveni dramatică nici-odată dar va putea să-şi însuşească tehnica accentelor şi expresivităţilor dramatice cu efecte artistice impresionante şi de mare succes dar pentru aceasta este nevoie de răbdare, înţelepciune şi extraordinar spirit orientativ în dozările dimensiunilor tuturor parametrilor vocali pentru realizarea tensiunii dintre contrastele adecvate.

Giacomo Lauri Volpi era o personalitate intelectuală mult prea complexă pentru tinerii începători care nici nu aveau curajul să se apropie de personalitatea sa; de aceea Maestrul lucra cu unii dintre artiştii în carieră iar dintre aceştia acela care i-a dat cea mai mare satisfacţie şi care a devenit şi un prieten foarte drag a fost Franco Corelli devenit peste ani şi el legendar precum venerabilul Maestru. Elena Cernei îmi povestea că Franco Corelli, de la New York, îi telefona foarte des şi chiar îi făcea anumite vocalize la telefon pentru ca să primească un anumit verdict de mare importanţă.

În ultima parte a vieţii, nemulţumit de anumite situaţii care se creaseră în Italia, se retrăsese lângă Valencia împreună cu soţia sa care era spaniolă de prin acele părţi. Totuşi în anul 1976 a venit la Busseto cu ocazia comemorării a trei sferturi de veac de la moartea lui Verdi. Lui Giacomo Lauri Volpi i se conferea şi o distincţie de merit care omagia calitatea sa excepţională de „tenor verdian”. Cu acea ocazie, în prezenţa a foarte mulţi artişti printre care Franco Corelli şi Carlo Bergonzi, după ce i se înmânase diploma şi medalia, după ce a mulţumit publicului, s-a oferit audiţia unei înregistrări cu marele tenor interpretând faimoasa „Di quella pira” din „Il Trovatore” de Verdi. Giacomo Lauri Volpi, la vârsta de 84 de ani, s-a ridicat în picioare şi a cântat peste propria imprimare cu o voce extraordinară şi cu acel do2 natural de piept impecabil. A urmat un uragan de aplauze cu toţii în picioare iar el, zâmbitor, triumfal, falnic şi, acelaşi timp, gentil. După ce aplauzele au încetat, a adresat publicului următoarele cuvinte: „Vă mulţumesc pentru entuziasmul dumneavoastră! Vă voi spune însă ceva care vă va pune pe gânduri. Aceste discuri LP, datorită unor anumite condiţii tehnice ale sistemului lor de lucru, rezultă cu un semiton mai sus. Deci acuta pe care v-am oferit-o nu era do natural ci do diez, un semiton mai sus!”. Lumea a izbucnit într-un nou uragan de aplauze. Aceste relatări le-am primit direct de la Carlo Bergonzi într-una din multele noastre convorbiri de-a lungul anilor.

Am dorit să omagiez memoria legendarului tenor Giacomo Lauri Volpi şi personalitatea sa intelectuală la treizeci şi cinci de ani de la plecarea sa de pe această lume. În urmă cu zece ani îl omagiam la Radio România Cultural cu o emisiune întreagă în cadrul amplului ciclu „Sub Soarele Italiei” realizat împreună cu distinsul redactor Mihaela Soare. Şi atunci ca şi acum, în Italia, nimeni nu a pomenit absolut nimic despre acest formidabil artist nici în Radio şi cu atât mai puţin în Televiziune sau în presă; nici măcar în revistele care se ocupă de muzica de operă şi simfonică. Noroc de tehnologia web graţie căreia pe Youtube şi pe Facebook, melomanii pasionaţi perpetuează memoria acestor mari artişti din trecutul de aur al Teatrului Liric.

Giacomo Lauri Volpi a fost un tenor, un artist, un muzician, un filosof, un psiholog, un umanist teolog, un înţelept a cărui lecţie eternă va continua să ne reveleze noi mistere şi chei ale vieţii. Îl port în suflet şi îl cinstesc la cea mai înaltă cotă afectivă, etică, morală şi spirituală.

REVISTA MUZICALĂ RADIO, 17.03.2014