BUCURIA PERPETUĂRII TRADIȚIEI

 

Festivalul şi Concursul Internaţional de Canto HARICLEA DARCLÉE

Cursuri de Măiestrie Artistică Master Class MARIANA NICOLESCO

Conferinţa Dr. STEPHAN POEN - 3 august 2018, orele 18, Brăila

Bucuria perpetuării tradiţiei

CELEBRAREA CENTENARULUI MARII UNIRI.

650 DE ANI DE ATESTARE DOCUMENTARĂ A BRĂILEI.

150 DE ANI DE LA TRECEREA ÎN ETERNITATE A LUI

GIOACHINO ROSSINI.

La 1 Decembrie 1918 visul de veacuri al poporului român de a trăi clipa Unirii se împlinea la Alba Iulia, în inima Transilvaniei obidite de secole, şi în care eram consideraţi supuşi, fiind lipsiţi de toate drepturile fundamentale.

Centenarul Marii Uniri este prin urmare momentul solemn al aducerii aminte al acelui eveniment crucial în istoria românilor, a acelei zile de glorie a unui neam greu încercat de istorie, ce se regăsea, în sfârşit, în Patria reunită: Basarabia şi Bucovina, Moldova, Muntenia şi Ardealul în întregimea lui, cu Banatul, Crişana şi Maramureşul.

Gândul ne duce în aceste momente la pleiada de înalte conştiinţe româneşti care visau la Libertate prin cultură, la eroii şi martirii cărora le datorăm acest act istoric fondat pe idealul de unitate al moşilor şi strămoşilor, uniţi prin limbă şi credinţă.

Şi e în firea lucrurilor ceea ce aflăm despre însuşi George Enescu care, la numai 5 ani, vroia să fie compozitor şi la numai 15 ani îşi revela, în inima Parisului, vocaţia de patriot român.

În celebrul său interviu cu Bernard Gavoty, renumitul critic al ziarului Le Figaro, George Enescu declara: “Nu ştiam nimic, nu ascultasem mai nimic, nu aveam lângă mine vreo persoană care să mă influenţeze şi totuşi, copil, am avut această idee fixă, de a fi numai compozitor”.

Iar la 15 ani, după cum spuneam, fibra sa patriotică se revela, student fiind în capitala Franţei, când - aşa cum amintea Doamna Mariana Nicolesco mai înainte - prelua imnul revoluţionar de la 1848 Deşteaptă-te române, îl trata ca un mare simfonist, “punând amprenta unui suflu specific propriei sale muzici”, după cum subliniază şi academicianul Corneliu Ţăranu.

Aspiraţia dintotdeauna a românilor spre libertate şi idealul de a-şi vedea Patria reîntregită, pe care le regăsim în Deşteaptă-te române - devenit Imnul de Stat al ţării - îşi aflaseră împlinirea dintâi în 24 ianuarie 1859, odată cu unirea Moldovei cu Muntenia, pentru a fi desăvârşite la Alba Iulia în 1 Decembrie 1918. A urmat filmul dedicat Marii Uniri.

Minunate sunt textele dedicate acestui mare eveniment publicate în caietul-program al ediţiei actuale a Cursurilor de Măiestrie Artistică, Master Classes, şi sunt onorat ca în această seară să aduc la rândul meu omagiu simbolurilor glorioase ale acestui neam şi ale acestei ţări, eroi în felul lor, mari artişti, muzicieni, scriitori, oameni de ştiinţă care au ridicat standardul naţiunii române pe culmile universalităţii. Unii dintre ei sunt brăileni.

Iar Brăila însăşi trăieşte acum momentul celebrării a 650 de ani de existenţă documentară, oraş binecuvântat de Dunăre, ocrotit şi expus din această cauză intereselor ruseşti şi turceşti până la Pacea de la Adrianopole din 1829, când revine la Ţara Românească, după care urmează o înflorire “europeană” am putea spune fără precedent, ce se întinde pe un secol de prosperitate şi de înflorire.

Istoria Brăilei nu e doar istoria sa modernă, vestigii arheologice ne trimit la epoca neolitică, cu 5000 de ani înainte de Christos, la epoca bronzului, la aşezările getice din secolele IV şi III înainte de Christos. Iar în perioada medievală comerţul cu saşii şi românii Braşovului, întărit de Privilegiul acordat de Vlaicu Vodă la 1368 stă mărturie vitalităţii oraşului despre care un cunoscut cronicar bizantin avea să scrie la 1463: “Brăila e oraşul dacilor în care fac un comerţ mai mare decât în toate oraşele ţării”. Ca să nu mai spunem că aici era bursa grâului pentru întreaga Europă.

Ocupată de turci, raia turcească timp de 289 de ani, Brăila revine la Ţara Românească prin tratatul de la Adrianopole, deja menţionat, şi începe vertiginos să se impună prin organizarea urbană şi prin arhitectură, prin administraţie şi comerţ, prin amploarea pe care o capătă portul de la Dunăre. O statistică oficială arată că în 1911 comerţul brăilean reprezenta 22% din comerţul românesc.

Dar faima Brăilei creştea şi prin buna convieţuire a etnicilor români, greci, evrei, italieni, saşi, armeni şi de alte neamuri şi confesiuni, dovadă monumentele religioase care există şi azi.

Expunerea de faţă nu este desigur menită să acopere o istorie atât de bogată, ci doar să puncteze unele repere semnificative şi să readucă în atenţia tuturor câteva figuri strălucite ale culturii, ale artei, ale ştiinţei născute în acest oraş căruia de aproape un sfert de secol îi aducem omagiu prin manifestările Darclée.

Despre marea artistă Hariclea Darclée ştim cu toţii că a fost prima soprană a lumii, căreia nu mai puţin de 13 compozitori i-au dedicat opere care au fost tot atâtea succese când le-a cântat ea, dintre care unele au dispărut apoi din repertoriu, trei însă intrând în marele patrimoniu al muzicii de operă, începând cu Tosca de Puccini al cărei destin glorios e legat de numele său din două motive. Mai întâi pentru că Darclée i-a cerut compozitorului să scrie faimoasa arie Vissi d’arte, vissi d’amore, am trăit pentru artă, am trăit pentru iubire, care justifică personajul şi actele eroinei. Şi apoi pentru că interpretarea ei, la premiera absolută a operei la Teatro Costanzi de la Roma, în 14 ianuarie 1900, a dus la triumful creaţiei pucciniene, perpetuat până azi.

Darclée a debutat în 1888 la Opera din Paris în Faust de Gounod, iar în anul următor a interpretat rolul Juliettei din Roméo et Juliette de acelaşi compozitor, cel care i-a dat cea dintâi şansă de afirmare, pentru a fi apoi, timp de treizeci de ani prima soprană a teatrului liric mondial. În urmă cu un secol, în seara zilei de 18 iulie 1918, Hariclea Darclée avea să se retragă, alegând, nu întâmplător, pentru ultima sa apariţie în faţa publicului, la Teatro Lirico din Milano, interpretarea actului al doilea al operei Roméo et Juliette dorind prin aceasta să omagieze în felul său centenarul naşterii lui Gounod, aşa cum noi sărbătorim acum bicentenarul naşterii marelui compozitor.

Destin fabulos, aşa cum reiese şi din admirabilul volum al lui Carandino intitulat Darclée. Viaţa de glorie şi de pasiune a unei mari artiste, reeditat şi prefaţat de Doamna Mariana Nicolesco.

Iar acum vom asculta cu emoţie ca şi la atâtea alte ediţii ale Festivalului şi Concursului Internaţional de Canto Hariclea Darclée şi Master Classes, vocea Haricleei Darclée în unicele înregistrări care ne-au rămas, şi anume: Cântecul Fluieraşului de George Stephănescu şi Vai mândruţo dragi ne-avem de Tiberiu Brediceanu.

În domeniul literaturii: la Brăila s-a născut un copil care avea să devină ucenic pe lângă un cârciumar, apoi pe lângă un brutar şi apoi pe lângă un negustor ambulant, fiind la un moment dat şi cărbunar la Serviciul Maritim Român. El avea însă o pasiune: cititul. Şi încă una: scrisul. Astfel, Panait Istrati, devenit scriitor, avea să cunoască celebritatea cu povestirea Kyra Kyralina, prefaţată de Romain Rolland, precum şi cu Ciulinii Bărăganului sau Povestirile lui Adrian Zografi.

Apropiat de cercurile de stânga pariziene, Panait Istrati este invitat în Uniunea Sovietică şi - spre deosebire de oportunismul unui Jean-Paul Sartre - avea să denunţe ororile comunismului, aşa cum le-a văzut cu ochii lui.

Figură majoră a intelectualităţii de origine brăileană e controversatul Nae Ionescu, filozof, logician, pedagog şi jurnalist de vârf care a marcat o întreagă şi strălucită generaţie de scriitori şi gânditori dintre cele două războaie mondiale: Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Emil Cioran, Petre Ţuţea, Constantin Noica, printre alţii.

Iar Mihail Sebastian, brăilean ca şi el, de origine evreiască, îi devine în mod surprinzător discipol fidel, înainte de a-i fi un opozant dezamăgit din cauza antisemitismului acestuia. Mihail Sebastian a rămas în conştiinţa noastră literară datorită pieselor sale de teatru Ultima oră, Jocul de-a vacanţa şi mai ales Steaua fără nume, care a făcut obiectul filmului lui René Clair, cu Marina Vlady în rolul eroinei.

Tot din aceeaşi generaţie fac parte brăilenii Petre Andrei, sociolog, filosof şi om politic, precum şi o somitate în domeniul istoriei literaturii şi în acelaşi timp editorul operei lui Eminescu, Dumitru Panaitescu Perpessicius.

Asta pentru a nu mai vorbi de ilustrul matematician, doctor în filozofie, profesor de logică, Anton Dumitriu.

Nici în domeniul ştiinţei Brăila nu a rămas mai prejos, numele medicului specialist în gerontologie Ana Aslan fiind cunoscut în lumea întreagă.

Legenda spune că între cei pe care i-a tratat cu leacul tinereţii fără de bătrâneţe, Gerovital, s-ar număra personalităţi de la Tito la Charles de Gaulle şi Hrusciov, de la Marlene Dietrich la Charlie Chaplin şi Salvador Dali.

Cine ştie câte dintre legende sunt ori nu adevărate. Una dintre ele însă nu corespunde realităţii. O poate mărturisi o personalitate care e aici, în sală, împreună cu noi, istoricul de artă Radu Varia, marele prieten al genialului artist spaniol. El este cel care în 1971, preşedinte ales al Bienalei de Artă de la Paris, a întâlnit-o la o mare recepţie pe Ana Aslan, pe care într-o bună zi a invitat-o la Dali, într-un context extraordinar, dar de Gerovital nici vorbă ca Salvador Dali să se fi atins vreodată.

În fine, tot în ordinea ştiinţifică, brăilean a fost şi profesorul Edmond Nicolau, unul dintre promotorii ciberneticii în România.

Dar numeroase alte personalităţi ale Brăilei merită să fie aici menţionate. Mă voi rezuma la câteva nume din domeniul muzicii, şi cu cine altcineva am putea începe decât cu George Cavadia, născut la 1858, în Macedonia, într-o familie înstărită de macedo-români, venit în fragedă vârstă la Brăila, artist liric, compozitor, om de acţiune ca nimeni altul în domeniul artei şi al culturii, dar şi filantrop fără egal.

El a finanţat constituirea Societăţii Muzicale Lyra, a Corului şi Orchestrei Simfonice a acesteia, a edificiului destinat Societăţii, a sprijinit material întemeierea Şcolii de Muzică devenită apoi Conservator, şi s-a ilustrat cântând admirabil lieduri şi romanţe.

Personaj de tip renascentist, compozitor, el a cristalizat potenţialul artistic şi muzical al Brăilei şi a generat prin aceasta înflorirea exponenţială a culturii de pe malul Dunării brăilene.

Iar lui George Cavadia i-a fost dat să intre în istorie ca primul îndrumător în arta cântului al Haricleei Darclée, căreia-i oferea şansa de-a debuta la 1881 pe scena istorică pe care ne aflăm în acest moment.

Cu timpul aveau să se afirme numeroase talente brăilene.

Născut în familia unui bogat armator, pe nume Ianache Rally, proprietar al teatrului în care ne aflăm, Petre Ştefănescu-Goangă e sfătuit de nimeni altul decât George Enescu să studieze la Paris, unde urmează cursurile Facultăţii de Drept şi în paralel ia lecţii de muzică, actorie, artă scenică, regie şi... lied.

Debutează cu succes în Franţa şi în Belgia, la Liège, iar la vârsta de 30 de ani se întoarce în ţară devenind un bariton iubit şi aclamat atât în repertoriul italian cât şi în operele wagneriene, asta pe scena operei din Cluj mai întâi şi apoi la Bucureşti, unde avea să fie şi profesor la Conservator.

Casa în care s-a născut, la doi paşi de aici, azi Casa de Cultură Petre Ştefănescu-Goangă, restaurată de Primăria Municipiului Brăila cu fonduri europene, a fost inaugurată în 2013 în prezenţa autorităţilor locale şi a participanţilor la manifestările Darclée, cu toţii aplaudând cu entuziasm înregistrările cu vocea renumitului artist.

Un alt nume care a intrat în istoria teatrului liric din ţara noastră este brăileanul George Niculescu-Basu, personalitate extraordinară în rolurile dramatice ca şi în rolurile comice, afirmat cu mare succes şi pe scenele Italiei, unde şi-a desăvârşit tehnica de canto, lucru ce i-a permis să apară cu demnitate pe scenă până la vârsta de 78 de ani.

O altă performanţă neobişnuită ne-o oferă Nicu Apostolescu. După ani buni de succese prestigioase ca bariton, el a abordat cu aceeaşi uşurinţă şi repertoriul de tenor, excelând în rolurile wagneriene.

Cât despre baritonul dramatic Alexandru Enăceanu, afirmat la Opera de Stat din Viena, cu performanţe memorabile, excelent actor, el a făcut parte din distribuţia primei reprezentaţii în România a operei Oedip de George Enescu, în 1958, în timp ce un alt bariton brăilean, Aurel Eliade, pianist şi compozitor, a rămas în istorie mai ales pentru liedurile şi romanţele sale, care se cântă şi azi.

Nu numai brăilenii s-au distins în muzica românească, ci şi brăilencele, printre care un loc aparte îl ocupă Dorina Popovici, pianistă şi compozitoare de vastă cultură care, după o prestigioasă carieră concertistică în care a apărut şi sub bagheta lui George Enescu, a devenit o corepetitoare extraordinară la Opera Română din Bucureşti, contribuind între altele la pregătirea şi succesul primei reprezentaţii cu Oedip de George Enescu, din 1958, de care am mai vorbit.

Iată, apoi, o personalitate remarcabilă care a copilărit şi studiat la Brăila înainte de-a deveni o interpretă excepţională în primul rând în repertoriul vocal-simfonic, în lied dar şi în universul operistic. Mă refer, desigur, la Elisabeta Neculce-Carţiş, iubită de toţi, artişti şi public, prezentă alături de noi de la prima ediţie până în ultima parte a vieţii ca membră a Juriului Concursului Darclée.

Şi, să nu uităm că inaugurarea Operei Române din Bucureşti, la 8 decembrie 1921, l-a avut în rolul titular din Lohengrin de Richard Wagner, sub bagheta lui George Enescu, pe tenorul brăilean Romulus Vrăbiescu.

Iar un alt brăilean, Traian Mihăilescu, dirijor, compozitor, violonist şi profesor, elev al lui Ionel Perlea, Mihail Jora, Theodor Rogalski, Alfred Alessandrescu şi Dimitrie Cuclin, avea să-şi reveleze vocaţia de promotor al culturii - în spiritul lui Cavadia - ca întemeietor al Operei din Timişoara.

Iar numele exotic de Gitana d’Olmar, sub care se ascunde brăileanca Olimpia Mărculescu Georgiade, ne aminteşte de o artistă care s-a afirmat în teatrele de la Paris, Marsilia, Nisa şi Lyon.

În fine, din ultimele generaţii de artişti brăileni trebuie semnalată personalitatea lui Dan Dediu, rector o vreme al Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti, compozitor de muzică instrumentală, de lieduri şi operă, ori tenorul Ionel Voineag, solist la Opera din Iaşi şi apoi la cea din Bucureşti, profesor la aceeaşi Universitate.

George Grigoriu, pe de altă parte, este unul dintre cei mai importanţi şi mai prolifici compozitori de muzică uşoară din ultimele decenii şi autorul primului musical românesc, Se mărită fetele. Fratele său, Cezar, compozitor şi dirijor, i-a fost cel mai apropiat colaborator.

Brăilean e şi Nicu Alifantis, greco-macedonean, actor, poet, cunoscut interpret şi compozitor de muzică folk.

Cultura s-a exprimat şi a înflorit aici în variate domenii ale muzicii, Jean Moscopol fiind un artist din perioada interbelică, de toţi cunoscut ca interpret de romanţe şi de tangouri în special, cântând la banjo şi la mandolină cu un succes pe care l-a avut apoi şi în America.

Un artist brăilean al cărui nume, spre deosebire de cel al lui Jean Moscopol, e uitat în ziua de azi, deşi toată lumea ştie pe dinafară senzaţionala lui interpretare a melodiei Zaraza, înregistrată de el în 1931 la Berlin este tenorul Cristian Vasile.

Dar istoria muzicală a Brăilei şi a brăilenilor, născuţi ori trăitori aici, e veche. Venit pe lume în Vâlcea la 1810 Petrea “Creţul” Şolcan aducea cu el şi făcea cunoscut cu brio repertoriul vocal-lăutăresc, care se constituia astfel într-o comoară ce nu trebuia să dispară cu timpul.

Şi nu e de mirare că el e străbunicul lui Răducan Creţu, născut la Brăila în 1931, într-o familie de “ţigani de mătase”, nobili altfel spus, aşa cum avea să ne mărturisească el însuşi. Ei bine, Răducan Creţu nu e nimeni altul decât fabulosul Johnny Răducanu, maestru al pianului şi al contrabasului în muzica de jazz, în care e un pionier şi un clasic în ţara noastră. Şi nu putem uita bucuria lui când, invitat de Doamna Mariana Nicolesco, strălucea pe podiumul de pe Esplanada Dunării în faţa a mii şi mii de concetăţeni fermecaţi.

Şi cum am putea uita să menţionăm numele şi destinul ieşit din comun al lui Iannis Xenakis, născut şi el la Brăila, din părinţi greci, erou al rezistenţei elene, rănit în război, arhitect apoi, angajat în Atelierul lui Le Corbusier, şi mai ales muzician mondial cunoscut pentru studiul matematicii în raport cu muzica, utilizând calculatoarele în realizarea compoziţiilor sale. A urmat filmul documentar despre istoria Brăilei, atestată în documente de acum 650 de ani, film realizat de Profesorul Universitar Doctor Ionel Cândea, Membru Corespondent al Academiei Române, Directorul Muzeului Brăilei “Carol I”.

Dacă muzica lui Giuseppe Verdi, să spunem, ne-ar duce cu gândul la cel mai bun vin roşu din lume, ei bine muzica lui Gioachino Rossini ar sugera cea mai bună, cea mai inspiratoare şi exaltantă şampanie.

Metafora aceasta l-ar încânta, mai mult ca sigur, pe genialul compozitor născut la Pesaro în 1792 şi trecut la cele veşnice la Passy, lângă Paris, în 1868. Nu întâmplător, pentru că el era şi un mare gastronom, care a dat numele faimosului tournedos Rossini şi a scris reţete de bucătărie cum nu se poate mai îmbietoare.

Geniul său s-a ilustrat în toată originalitatea şi splendoarea sa în operă, în muzica sacră şi în muzica de cameră, aşezându-l printre cei mai mari compozitori din secolul 19.

Talentul său componistic i-a permis ca în mai puţin de 20 de ani să scrie cu o uşurinţă inimaginabilă capodopere după capodopere: 42 de opere (incluzând aici şi versiunile franceze ale unora dintre ele), într-o mare diversitate de stiluri, ca opera buffa, opera seria sau grand opéra, 17 cantate, 8 coruri şi imnuri, 17 lucrări de muzică sacră, 29 de lucrări vocale şi 20 de piese de muzică instrumentală. Asta, pentru ca apoi, în mod surprinzător, timp de trei decenii să nu mai compună nimic, înainte de-a crea acea serie de bijuterii muzicale intitulată Pêchés de vieillesse.

Elev la Liceo Musicale din Bologna, fascinat de Haydn şi de Mozart, compune în 1806 prima sa operă: Demetrio e Polibio. Câţiva ani mai târziu scrisese deja nu mai puţin de 10 opere, printre care La cambiale di matrimonio, Ciro in Babilonia, La scala di seta, La pietra del paragone, L’occasione fa il ladro, Il signor Bruschino şi, în fine, în 1813, L’italiana in Algeri, dar mai ales Tancredi, operă inspirată de Voltaire, care triumfă la Veneţia şi constituie o piatră de hotar în cariera lui Rossini, cu splendida arie Di tanti palpiti, un adevărat şlagăr iubit şi cântat de toţi italienii.

Rossini renunţă acum la lungile recitative caracteristice operei seria în favoarea unei declamări lirice strălucitoare. Nu va fi singura lui contribuţie care avea să revoluţioneze teatrul liric: vocea fiind una, tehnica de canto una, modul de a cânta va fi acelaşi în repertoriul comic şi în cel tragic. Şi apoi, ceea ce face că de la primul acord intuim că este vorba de geniul rossinian: virtuozitatea extraordinară impusă interpretului, fondată pe marea tradiţie a barocului italian.

Cantabilitatea ariilor rossiniene a ridicat standardele vocalităţii şi de expresivitate la altitudini necunoscute până atunci. Aceasta presupunând o tehnică precisă şi rafinată. Geniale sunt cadenţele rossiniene ce unesc tempo şi ritm în slujba atmosferei ce favorizează splendoarea vocală prin formule de canto fiorito.

După ce compune Il turco in Italia şi Sigismondo, iată-l pe Rossini la Napoli în 1815, unde o întâlneşte pe extraordinara mezzosoprană Isabella Colbran, viitoarea lui soţie, protagonista operei sale primită cu entuziasm şi infinite ovaţii, Elisabetta, Regina d’Inghilterra.

Premiera celei mai celebre dintre operele lui Rossini, pe un libret inspirat de Beaumarchais (Le Barbier de Seville) are loc la Teatro Argentina de la Roma în 1816. Opera, compusă în numai 12 zile, după cum aflăm de la însuşi Rossini, având la prima reprezentaţie titlul Almaviva a fost un insucces colosal, organizat de admiratorii rivalului său Giovanni Paisiello, care scrisese o operă pe aceeaşi temă. Asta, pentru ca la cea de a doua reprezentaţie să se producă o uriaşă răsturnare de situaţie, opera lui Rossini căpătând din acel moment titlul Il Barbiere di Siviglia şi cunoscând succesul universal.

Între 1815 şi 1823 Rossini a compus 20 de opere, printre care: Otello, pe aceeaşi temă shakespeariană abordată de Giuseppe Verdi, tratată însă de fiecare dintre ei în registrul propriei genialităţi. Au urmat, între altele, Adelaide di Borgogna, La Gazza ladra, La Cenerentola, Mosè in Egitto, Ricciardo e Zoraide, Bianca e Falliero, La Donna del lago, Ermione, Matilde di Shabran, Zelmira, Semiramide.

Devenit în 1824 director la Théâtre Italien din Paris, celebritatea lui este la apogeu. Compune Il viaggio a Rheims, Le Conte Ory şi, cu Guillaume Tell, pune bazele a ceea ce avea să se numească grand opéra.

Iar în ordinea muzicii sacre, în care Rossini a excelat de asemenea, înălţătoare sunt paginile sale din Petite Messe Solennelle şi Stabat Mater.

Dar numele lui Gioachino Rossini a intrat pentru totdeauna în istoria muzicii universale legat de termenul belcanto, stil ce încununează bravura virtuozistică, expresivitatea şi frumuseţea vocilor. Stil, de altfel, la care au aderat imediat alţi mari compozitori ca Vincenzo Bellini sau Gaetano Donizetti.

Acestea fiind spuse, aş vrea să subliniez faptul că este o circumstanţă absolut extraordinară şi o şansă minunată aceea de-a o avea în scenă în aceste momente pe una dintre marile interprete ale muzicii lui Gioachino Rossini, Doamna Mariana Nicolesco. Încă studentă la Conservatorul Santa Cecilia de la Roma, ea triumfa la cel mai important Concurs de Canto al epocii, Concursul Voci Rossiniane, organizat de Radioteleviziunea Italiană RAI la Milano, - sub bagheta marelui dirijor de tradiţie toscaniniană Armando La Rosa Parodi - interpretând fantastic ariile Tanti affetti din opera La Donna del Lago, Giusto ciel din L’Assedio di Corinto, Bel Raggio lusinghier din Semiramide şi Ah, pietade in tal momento din Ciro in Babilonia, ceea ce avea să-i deschidă larg porţile marilor teatre ale lumii.

Şi destinul a vrut ca ultimele creaţii rossiniene, cântecele din ciclul Péchés de vieillesse - Atelier Nadar să fie interpretate în premieră mondială modernă la Festivalul Rossini de la Pesaro tot de marea noastră artistă, Mariana Nicolesco.

Vom asculta în această seară, aria Ah, pietade in tal momento din opera Ciro in Babilonia, compusă de Rossini în 1812 pe o temă biblică, şi care nu se mai cântase din 1820. Arie pe care, după un secol şi jumătate, a revelat-o în glorie la Concursul Internaţional de Canto Voci Rossiniane, în 1972, tânăra soprană Mariana Nicolesco.

Recitativul dramatic al acestei splendide arii este construit cu fraze melodice în care admirabila vocalitate a sopranei Mariana Nicolesco uimeşte prin forţa unui sunet de mare amploare şi de o incomparabilă frumuseţe timbrală. Frazele eroinei sunt alternate cu intervenţii energice ale orchestrei care, împreună cu grandoarea vocală a sopranei, crează o tensiune de mare efect.

După introducerea orchestrală cu participarea solistică a primei viori, în dialog cu soprana, Mariana Nicolesco abordează cavatina Ah, pietade in tal momento, a cărei linie vocală abundă în ornamente de tipul appoggiaturi, gruppetti, rulade vocale pe valori mici de note, într-un tempo foarte lent, cu frazare de largă respiraţie şi cu magnifice accentuări timbrale, excepţionala sa măiestrie tehnică permiţându-i să menţină un echilibru perfect între sonoritatea amplă, suplă, şi limpezimea timbrală, într-o multitudine de nuanţe expresive, şi asta într-un context virtuozistic de maximă dificultate tehnică.

Cabaletta O Dio dei viventi - susţinută de agilităţi culminând cu expansiuni în registrul acut, admirabil realizate de Mariana Nicolesco - evidenţiază formidabila personalitate a sopranei, în dublă coordonată: dramatică de agilitate şi de agilitate dramatică.

În finalul cabalettei, după un andante de reflexivă cantilenă, urmează un allegro în care Rossini a concentrat toate ornamentele posibile la cel mai înalt grad de dificultate, cărora marea artistă Mariana Nicolesco le conferă un apoteotic final.

MARIANA NICOLESCO - Rossini CIRO IN BABILONIA

În închierea serii, publicul a ascultat în magistrala interpretare a sopranei Mariana Nicolesco, aria Ah, pietade in tal momento și cavatina O Dio dei viventi din opera Ciro in Babilonia de Rossini.

REVISTA MUZICALĂ RADIO, 03.09.2018

Despre Maeștri

 

MARIANA NICOLESCO și STEPHAN POEN în timpul conferinței

D E S P R E M A E Ş T R I

Francesco Cilea, 150 de ani de la naştere, Yehudi Menuhin, 100 de ani de la naştere, Elisabeth Schwarzkopf, 10 ani de la trecerea în eternitate,

185 de ani de la premiera absolută a operei Norma de Vincenzo Bellini

Conferinţa Dr. STEPHAN POEN - 30 iulie 2016, orele 18, Brăila

Festivalul şi Concursul Internaţional de Canto HARICLEA DARCLÉE

Cursuri de Măiestrie Artistică Master Class MARIANA NICOLESCO

Minunata experienţă pentru fiecare dintre cei care au luat şi iau parte la Festivalul şi Concursul Darclée, şi în mod special la Cursurile de Măiestrie Artistică, Master Classes, este chiar aceea formulată în cuvintele simple ce guvernează întâlnirile noastre din aceste zile: relaţia maeştri-discipoli.

Mariana Nicolesco este pentru noi toţi o mină de aur, nu numai pentru că e una dintre marile soprane din întreaga istorie a teatrului liric, nu numai prin exemplul său, ci şi prin capacitatea de a exprima în cuvinte ceea ce ştie că-l poate îndrepta pe fiecare tânăr interpret spre un rezultat artistic la care nu ajunsese încă.

Cine a avut privilegiul să citească interviurile sale din ultimele două decenii poate înţelege metamorfoza prin care a trecut psihologia tânărului interpret care a venit aici, la Brăila, în căutarea împlinirii artistice la care aspira şi aspiră. Dacă acum două decenii mulţi dintre aceştia ar fi vrut să aibă un fel de audiţie privată, fără martori ai greşelilor eventuale, Doamna Mariana Nicolesco a instaurat un spirit cu totul nou, afirmând că vom greşi împreună, că ne vom corecta greşelile împreună şi că astfel vom progresa cu toţii. Iar triumful acestui nou spirit se traduce în aplauzele spontane şi vii adresate de toţi tinerii artişti colegului lor care e în scenă, îndrumat de Doamna Mariana Nicolesco, şi care după una, două sau trei încercări reuşeşte în pasajul interpretat.

Şi fiindcă vorbim despre relaţia maeştri-discipoli, este extraordinară relaterea de către Doamna Mariana Nicolesco a unei împrejurări legate de Elisabeth Schwarzkopf. Deşi era în vârful strălucitor al unei cariere internaţionale fără egal, între altele şi ca interpretă mozartiană (“una dintre marile interprete mozartiene ale timpului nostru” scrisese deja austerul şi academicul program de sală al Teatrului alla Scala din Milano), Mariana Nicolesco a dorit să parcurgă cu Elisabeth Schwarzkopf rolurile dramatice mozartiene, pentru a-şi apropria secretele dobândite de aceasta din propria experienţă sau moştenite de la marii dirijori sub direcţia cărora cântase de-a lungul timpului.

Trei secvenţe îmi vin în minte: aceea în care, ţinându-se de mână două imense artiste cântă Mozart cu o infinită bucurie şi Elisabeth Schwarzkopf nu ştie cum s-o oprească pe Mariana Nicolesco care vrea să repete încă şi încă o dată un mic pasaj.

Apoi secvenţa în care eroina noastră evocă ziua de după prima întâlnire de lucru cu Elisabeth Schwarzkopf, la reşedinţa acesteia din Zumikon, lângă Zürich. Ore întregi Mariana Nicolesco a citit paginile pasionante ale volumului de memorii Galina, al sopranei ruse Galina Vişnevskaia. Asta în timp ce în subconştient se aşeza la locul potrivit tot ce experimentase în ziua precedentă cu Elisabeth Schwarzkopf. Reîntâlnirea era prevăzută la orele 19, iar pe la 5 Elisabeth Schwarzkopf îi telefonează tinerei sale prietene şi o pasionantă convorbire de o oră se încinge între cele două mari artiste.

Sosind de la Zürich la Zumikon pe o ploaie torenţială, Mariana Nicolesco e întâmpinată de Elisabeth Schwarzkopf într-o stare de agitaţie de nedescris. - Iartă-mă, în entuziasmul convorbirii noastre am uitat de ce ţi-am telefonat, şi anume pentru a te întreba dacă eşti de acord ca o tânără soprană din Germania - care vrea să lucreze cu mine - să fie prezentă atunci când facem noi muzică împreună. I-am spus să vină şi am uitat să-ţi cer acordul. - Elisabeth, i-a răspuns Mariana, cânt în faţa a mii şi mii de oameni - şi nu una, ci oricâte persoane pot fi prezente când studiem minunile pe care le studiem.

Acest spirit extraordinar marea soprană Mariana Nicolesco l-a impus la Brăila şi rezultatele se văd la nivel naţional şi internaţional.

În fine, o altă secvenţă îmi vine în minte: aceea în care Mariana Nicolesco soseşte la reşedinţa lui Schwarzi, cum îi spune pe scurt. Pe uşă e lipit un bilet scris cu litere capitale şi cu o evidentă stângăcie: “Iartă-mă, sunt la spital, vecina mea îţi va spune ce s-a întâmplat”. Elisabeth Schwarzkopf căzuse la piscină, îşi luxase ori fracturase antebraţul, şi totuşi a găsit puterea să scrie cu mâna ruptă acele rânduri.

Şi asta ne poate face să ne gândim, fie că e vorba de Elisabeth Schwarzkopf, fie de Mariana Nicolesco, că marii artişti sunt adeseori şi mari caractere.

Dintre ... minunile pe care Mariana Nicolesco le-a studiat cu Elisabeth Schwarzkopf, vă propun acum interpretarea magistrală a recitativului și ariei D'Oreste, d'Ajace din opera ”Idomeneo” de Mozart. A treisprezecea din totalul de douăzeci și două de opere mozartiene, ”Idomeneo” (premiera absolută avea loc la 19 ianuarie 1781, pe scena Teatrului Cuvilliés din München) reprezintă un moment culminant în evoluția componistică a lui Mozart dedicată vocalității, iar personajul Elettra este unul dintre cele mai complexe dat fiind că implică apartenența la vocalitatea în dublă coordonată: soprană dramatică de agilitate și soprană de agilitate dramatică. Este o vocalitate extrem de rar întâlnită, și cu foarte puține reprezentante autentice între care, la loc de cinste, se află Mariana Nicolesco. Este uimitor cântul în tempo foarte rapid și, în același timp, în sonorități intense, incisive, conservând puritatea timbrală în contextul unei ample diversități expresive. Forța supremă a dramatismului de agilitate, accentele și inflexiunile timbrale, multiplele dimensiuni ale sonorității, toate integrate într-o expresivitate impresionant de frumoasă și de convingătoare, au consacrat-o pe Mariana Nicolesco drept cea mai autentică interpretă a acestui rol. Schwarzkopf îi spunea Marianei Nicolesco: Nu știu dacă Frau Grümmer a abordat acest rol. Altfel, ești prima mare soprană care l-a abordat vreodată. Schwarzkopf se referea la celebra soprană mozatriană dar și wagneriană Elisabeth Grümmer (1911 - 1986). În urma cercetărilor pe care le-am întreprins, am constatat că ... Frau Grümmer nu a interpretat integral rolul pe vre-o scenă, ci doar ariile pentru un disc realizat în studio sub bagheta marelui dirijor Ferencs Fricsay.

Să ascultăm și să urmărim această magnifică interpretare a marii noastre soprane Mariana Nicolesco acompaniată de Orchestra Filarmonicii George Enescu din București, dirijor Scott Bergeson.

https://www.youtube.com/watch?v=522dtAI3k1I

Se împlinesc zece ani de când Elisabeth Schwarzkopf a lăsat această lume. Am avut norocul să o cunosc personal, să discutăm pe larg dar, în mod deosebit, să o admir în trei recitaluri de lied susținute la București (1972, 1973 și 1976). Nu voi uita nici-odată emoțiile prilejiute de aceste magice întâlniri. Acompaniată la pian de Geoffrey Parsons, interpretase un program ce cuprindea lieduri de Schubert, Schumann, Hugo Wolf, Brahms, Richard Strauss. Îmi amintesc cu mare emoţie de amabilitatea maestoasă cu care a salutat publicul ce umpluse sala Ateneului și chiar și spațiul scenei; urmăream expresivitatea adaptată fiecărui vers și fiecărui motiv muzical, într-o perfectă relație estetică dintre sunet și cuvânt. Încă de la primul recital am fost cucerit de sobrietatea și căldura sa. După aproape zece lieduri acordate ca bis, ne cucerea cu gestul delicat al închiderii pianului însoțit de un surâs discret și amabil adresat publicului care a înțeles că, în acel moment, serata se încheiase. Am mers apoi în sala de protocol a Ateneului Român împreună cu Ion Herdan, scriitor și traducător care o cunoscuse între cele două războaie mondiale. A fost pentru mine un al doilea spectacol, Schwarzkopf întreținându-se cu personalitățile venite să o salute: Emilia Petrescu, Martha Kessler, Elisabeta Neculce-Carțiș, Mihai Brediceanu, Mircea Basarab, Mircea Cristescu, Emanuel Elenescu, Iosif Conta, Ion Voicu, Valentin Gheorghiu, Ștefan Gheorghiu, sau faimoasa Ana Aslan, ca și mulți alții din diferite domenii ale culturii. Marea artistă împărțea generos surâsuri, autografe, și conversa cu fiecare.

Elisabeth Schwearzkopf a interpretat în cariera sa un repertoriu operistic foarte selectiv urmărind rezultatul maxim și alegând rolurile cele mai potrivite vocii dar și temperamentului său. Vocalitatea sa era de soprană lirică, însă cu generoase disponibilități atât în agilitate și coloratură cât și în zona lirico-spinto; şi ne-a lăsat interpretări memorabile în opere de Mozart, Weber, Beethoven, Verdi, Gounod, Puccini, Leoncavallo, Wagner, Richard Strauss, Purcell, Humperding, Debussy, ori de compozitori de operetă, precum Johann Strauss, Franz Lehar, Karl Millöcker, Carl Zeller. A lăsat posterității o vastă discografie live și de studio. Exegeții și publicul au decretat-o absolută în operele lui Mozart și Richard Strauss.

Pentru această evocare a artei sale sublime, vă propun să ascultăm monologul Da geht er hin ... al personajului Marschallin (Mareșala) din actul întâi al operei ”Der Rosenkavalier” de Richard Strauss extrasă dintr-un film realizat de marele regizor Paul Czinner (1890 - 1972), sub bagheta lui Herbert von Karajan.

Richard Strauss aparține sub aspect istoric romantismului târziu, dar spiritul creaţiei sale e caracterizat de o amplă diversitate asimilând influențe de la compozitorii romantici germani (Schubert, Schumann, Brahms, Ritter, Liszt, Wagner), cu un potențial policromatic și politonal de avangardă prin care anticipa expresionismul lui Schönberg. Fantezia creatoare îi consimte incursiuni în școlile clasică și preclasică, de un neoclasicism manieristic politonal adoptat în numeroase contexte de subtilă ironie. ”Der Rosenkavalier” este o comedie pe muzică în trei acte compusă pe libretul prietenului și colaboratorului său Hugo von Hoffmannstahl. Premiera de la 26 ianuarie 1911 la Dresda a avut un răsunător succes, urmată de reprezentaţii în multe teatre din Germania și din Europa; în același an este aplaudată versiunea în limba italiană, iar la premiera de la Teatro dell'Opera di Roma, la 14 noiembrie 1911, rolul Mareșalei a fost interpretat de Hariclea Darclée alături de Conchita Supervia în rolul Oktavian, sub bagheta lui Egisto Tango.

Mareșala, consolându-și singurătatea în lungile absențe ale soțului său, are o relație cu tânărul și exuberantul Oktavian care îi aduce bucurie, dar și o tulburătoare neliniște interioară extraordinar exprimată de muzica lui Strauss. Monologul din actul întâi reprezintă una dintre marile creații ale sopranei Elisabeth Schwarzkopf ale cărei inflexiuni sonore și timbrale se pliază admirabil pe toate nuanțele muzicii încărcate de modulații tonale. Fiecare frază este perfect nuanțată vocal și însoțită de o trăire la cel mai înalt nivel a tensiunii teatrale. Sunetul și cuvântul fuzionează într-un fel de beatitudine interpretativă prin care se întrevăd valențele unice ale măiestriei artistei, confirmată și în arta liedului.

Vă invit să urmăriți această minunată pagină artistică în interpretarea marii soprane Elisabeth Schwarzkopf.

https://www.youtube.com/watch?v=eEgBG9nniro

Aniversăm în acest an centenarul nașterii marelui violonist și dirijor Yehudi Menuhin (New York, 22 aprilie 1916 - Berlin, 12 martie 1999). Menuhin a fost primul dintre cei trei copii ai părinților săi, iar numele său - Yehudi' - înseamnă evreu în limba ebraică. Celelalte două surori - Hephzibah și Yaltah - au devenit, la rândul lor, pianiste desăvârșite. Sub îndrumarea lui Sigmund Anker și a lui Louis Persinger, Yehudi a început studiul viorii la vârsta de trei ani, iar la șase ani a cântat în primul său concert cu Filarmonica din San Francisco fiind declarat ”copil minune”. Începe să se afirme și în Europa, apărând la vârsta de treisperezece ani, în 1929, la Berlin, sub bagheta lui Bruno Walter, într-un concert cu lucrări de Bach, Beethoven și Brahms.

În urmă cu trei ani, în 1926, Menuhin îl întâlnise pe cel care îi devenea maestru și părinte spiritual: George Enescu. Întâlnirea a avut loc la Paris în pauza unui concert în care, sub bagheta dirijorului Barrère, Enescu interpreta Concertul în sol minor Op. 26 de Bruch. Trei erau numele de artiști şi profesori recomandaţi familiei Menuhin pentru studiile avansate ale fiului: violonistul belgian Eugen Yssaÿe (1858 - 1931), violonistul maghiar Carl Flesch (1873 - 1944) și ... George Enescu, considerabil mai tânăr de cât ceilalți doi. Micuțul Yehudi i-a ascultat pe toți trei și a declarat părinților că dorește să studieze cu românul Enescu. Îl ascultase pe Enescu într-un concert la San Francisco, dar nu se întâlniseră personal. Întâlnirea avea să aibe loc doi ani mai târziu, la Paris, chiar în acea pauză a concertului. Yehudi, de zece ani, a scos vioara din cutie și i-a executat lui Enescu cadența concertului de Bruch ascultat în prima parte a serii. Enescu a rămas uimit și Menuhin i-a devenit rapid discipolul cel mai iubit, cu care a păstrat o legătură sufletească și artistică toată viața. Ampla discografie și filmografie pe care ne-a lăsat-o Menuhin pun în lumină profilul său violonistic și panorama repertoriului său vast. Grație geniului enescian, calitățile naturale ale lui Menuhin s-au dezvoltat la maxim atingând o legendară tehnică a arcușului. În memoriile sale (”Călătorie neterminată”) Menuhin avea să-l evoce pe Enescu și învățăturile transmise: "Ceea ce am primit de la el, prin exemplu, nu prin cuvinte, a fost aptitudinea de a transforma nota într-un mesaj vital, de a da formă, înţeles frazei, de a da viaţă muzicii". Menuhin mai menționează cu profundă admiraţie şi recunoştinţă: "Enescu m-a purtat pe piscurile concepţiei sale despre muzică. De ani buni îmi răsună în urechi vocea sa. Câteodată îl auzeam rostind cuvinte, dar de cele mai multe ori vorbirea lui era muzică; (...) Chiar şi cele mai simple indicaţii căpătau greutate şi valoare, subliniind o dată în plus sensibilitatea, bogăţia muzicalităţii sale şi amintindu-mi de fiecare dată câtă dreptate am avut de a mă încrede în el, cât de norocos am fost să-l am drept călăuză. Azi, influenţa lui directă asupra mea este înrădăcinată în însăşi concepţia pe care o am asupra lucrurilor (...) ştiu că tot ceea ce fac poartă pecetea sa".

Întâlnirea dintâi a Doamnei Mariana Nicolesco cu Yehudi Menuhin are loc în Elveţia, la Gstaad. Mărturie emoţionantă a acelor momente este chiar evocarea din prefaţa Marianei Nicolesco din caietul-program al evenimentelor din acest an: cei doi mari artişti, cu o empatie sublimă, aşa cum se vede şi din fotografia document istoric de care avem privilegiul să dispunem, discută despre muzică şi despre destin, iar Menuhin pronunţă fraza memorabilă: - Mariana, te-ai născut ca să cânţi. Şi fiindcă vorbeam de destin, există şi o fotografie în care cei doi incomparabili artişti şi maeştri se înclină cu veneraţie unul în faţa celuilalt, după ce Mariana Nicolesco, Doctor Honoris Causa al Academiei de Muzică din Cluj-Napoca, rostise o strălucită cuvântare, Laudatio, în onoarea lui Yehudi Menuhin, care primea acelaşi titlu. După o vreme Yehudi Menuhin, copilul de suflet, discipolul absolut al lui George Enescu, s-a stins şi Mariana Nicolesco primea ca pe un mesaj postum invitaţia de a face parte din prezidiul Fundaţiei Internaţionale Yehudi Menuhin de la Bruxelles. Atunci când această fraternitate a maeştrilor, stăpâni ai tradiţiilor fondatoare ale artei, se răsfrânge cu iubire asupra tinerelor talente, cum este cazul aici, la Brăila, suntem pe tărâmul ferm al adevărului, oricât de zguduită de incompetenţă, corupţie şi abandon ar fi epoca în care trăim.

Am avut norocul și fericirea de a-l cunoaște personal pe Yehudi Menuhin în luna mai 1998, la ultima sa călătorie în Italia; port în suflet amintirea unei extraordinare zile petrecută la Roma împreună cu el și cu soția mea, Elena Cernei; am discutat mult, intens, profund și am fost impresionat de cele ce mi-a împărtășit, legate de ebraismul său transformat prin muzică în parabola sa existențială; am înțeles din confesiunile sale filialitatea spirituală cu Enescu şi am simțit în glasul lui Menuhin acel potențial uriaș expresiv grație căruia intensitatea emotivă a tensiunii sonore conjugată cu o absolută claritate timbrală îi favoriza transparența interpretativă întru ilustrarea deopotrivă a ideilor și a sentimentelor pe vioara sa miraculoasă; era ultima lună mai a vieții sale petrecută la Roma, deoarece avea să lase această lume zece luni mai târziu. De atunci, în fiecare an, la finele lui mai, dedic memoriei sale o meditație și o ingenuă contemplare.

Nimic nu este întâmplător! Este un leitmotiv al itinerariilor mele în Universul Muzicii. Acest leitmotiv catalizează emoțiile pe care le trăiesc atunci când mă confrunt cu repere ale Destinului ... Concertul pentru vioară și orchestră Nr. 1 în sol minor Op. 26 de Bruch: este concertul în care micuțul Yehudi l-a admirat pe Enescu înainte de a-l cunoaște în pauza concertului de la Paris; este concertul a cărui cadență de la finalul primei părți i-a cântat-o Maestrului, atunci, în loja sa; este concertul cu care tânăra elevă Mariana Nicolesco avea să susțină examenul de bacalaureat la Liceul de Muzică din Brașov, după care avea să ia drumul Conservatorului pentru a studia canto. Să ascultăm acum, în interpretarea lui Yehudi Menuhin, partea a treia din Concertul pentru vioară și orchestră în sol Op. 26 (1868) de Max Bruch, cu RIAS Symphony Orchestra Berlin, dirijor Ferencs Fricsay, Londra, 9 mai 1961.

https://www.youtube.com/watch?v=sCNHM7TCcPs

Anul acesta aniversăm un secol și jumătate de la nașterea compozitorului italian Francesco Cilea (Palmi, 23 iulie 1866 - Varazze, 20 noiembrie 1950). Acesta decidea de mic copil să devină compozitor în urma unei puternice emoţii trăite în satul natal când a ascultat în execuția fanfarei locale ... finalul operei ”Norma” de Bellini. A urmat cursurile Conservatorului San Pietro a Majella din Napoli și afirmarea sa începe timpuriu. Compune o serie de opere reprezentate cu mai mult sau mai puțin succes (”Gina”, ”Tilda”, ”L'Arlesiana”). În anul 1902 îşi lansează cea mai valoroasă lucrare grație căreia notorietatea sa devine internațională: ”Adriana Lecouvreur”, operă în patru acte, pe un libret de Antonio Colautti realizat după o piesă de teatru cu același titlu de Eugène Scribe (1791 - 1861) scrisă, de fapt, împreună cu Ernest Legouvé (1807 - 1903) în 1849.

Toate personajele din această piesă au existat în viața reală, așa cum adevărate au fost şi relațiile dintre ele, care au dus la desnodământul final. Adrienne Lecouvreur (1692 - 1720) a fost o celebră actriță a Comediei Franceze care excela în roluri de tragediană. Era o mare personaliltate a Parisului timpului său, femeie frumoasă și plină de farmec, renumită pentru legăturile sale amoroase cu personaje celebre între care Voltaire și prințul Maurizio di Saxonia, pentru care se afla în acerbă concurență cu Louise Henriette Françoise de Lorraine, ducesă de Bouillon, soția lui Emmanuel Théodose de la Tour d'Auvergne, figurând în opera lui Cilea ca Prințesa de Bouillon. Adriana primește un buchet de violete otrăvite de la o persoană necunoscută care, în realitate, era chiar Prințesa de Bouillon. Marea actriță începe să acuze inexplicabile stări de debilitate și moare în scurt timp după ce a jucat pentru ultima dată în drama ... ”Oedipe” de Voltaire. Inspirând parfumul otrăvit, protagnista își exprimă întreaga durere în aria ”Poveri fiori” (Sărmane flori).

Personalitate muzicală de mare cultură și rafinament, Cilea și-a făurit un profil componistic aparte în panorama operei italiene. Pornind de la influențe veriste, el a aprofundat anumite procedee ale romantismului francez luându-l ca model pe Massenet şi dezvoltând un bogat potențial melodic susținut de o orchestrație amplă, cu abundente nuanțe de politonalism și chiar cromatism elaborând foarte sugestiv relația sunet – cuvânt, personalitatea sa creatoare cristalizându-se definitiv în spiritul neoromantismului secolului al douăzecilea.

Aria ”Poveri fiori” reprezintă una dintre paginile cele mai intense pentru vocea de soprană lirico-spinto cu generoase disponibilități atât în registrul dramatic cât și în cel liric; un andante doloroso în re minor, con infinita tristezza corespunde cu linia melodică a vocalității care începe cu un dificil salt de octavă superioară aplicat zonei de pasaj (sol 1 - sol 2); acest salt se repetă pe parcursul ariei de patru ori, marcând o dramatică accentuare a contextului melodic desfășurat liniar atât în registrul înalt cât și în registrul central; orchestrația amplă și specificul modulațiilor tonale solicită o vocalitate robustă și, în același timp, foarte suplă, a cărei sonoritate implică un timbru intens, consistent, cu potențial expresiv foatre bine diferențiat aproape la fiecare motiv al liniei vocale. Sunt calități perfect ilustrate de interpretarea sopranei Mariana Nicolesco, pe care vă invit să o urmăriți sub bagheta dirijorului Marco Balderi la pupitrul Orchestrei de Cameră a Radiodifuziunii Române.

În 2016 se împlinesc 185 de ani de la premiera absolută a operei ”Norma” de Bellini, eveniment ce a avut loc la Teatrul alla Scala din Milano în 26 decembrie 1831. Chiar dacă la premiera absolută nu a fost un mare succes, ”Norma” a devenit, în timp, cea mai populară și mai iubită dintre cele zece opere compuse de Bellini. Şi, într-adevăr, trebuie spus că există opere care de-a lungul istoriei au marcat cariere, încununând evenimente şi reprezentând simboluri ale desăvârșirii. Una dintre aceste opere este ”Norma” de Bellini.

Recitativul ”Sediziose voci” (dramatic, anticipând recitativul romantismului verdian eroic), cavatina ”Casta Diva” (superbă meditație selenară pentru voce și orchestră), și cabaletta ”Ah! bello a me ritorna” (apoteoză triumfală a virtuzităţii vocale) reprezintă o scenă de o neobișnuită anvergură în care protagonista se exprimă prin absolut toate elementele de strălucire și expresie ale Belcantoului: recitativul dramatic, cantilena de linie, cântul de agilitate, ornamentele, sunt integrate de geniul bellinian într-un context melodic captivant, pătruns de o emoție ce persistă puternic în sufletul publicului meloman. Grație vocalității belcantistice excepționale de soprană dramatică de agilitate și de agilitate dramatică, Mariana Nicolesco s-a dovedit a fi, în repetate rânduri, interpreta ideală a acestui personaj, iar fascinanta scenă pe care o vom urmări ne va convinge din plin.

Cavatina ”Casta Diva” reprezintă una dintre cele mai dificile pagini ale virtuozităţii vocale din Belcanto dar și din creația operistică a tuturor stilurilor și școlilor. Scrisă într-un metru supraunitar de 12/8, ea comportă un mers unduitor ce reunește admirabil binarul compus cu ternarul, creind un echilibru metroritmic a cărui cadențare în andante sostenuto assai favorizează plutirea vocală pe o orchestrație compactizată într-un legato desăvârșit prescris de compozitor în partitură. Marea dificultate virtuozistică în această cavatină o constituie atacul pe nota de foarte lungă durată emițând un sunet de amploare și foarte consistent timbral, ceea ce marea noastră artistă ilustrează la perfecțiune, dovedind o tehnică desăvârşită și o grandoare estetică incomparabilă, maestuoasă, sensibilă, în spiritul celui mai autentic Belcanto.

La conferința din anul 2004 intitulată ”Mariana Nicolesco și arta cântului”, când am analizat interpretarea cavatinei ”Al dolce guidami” din opera ”Anna Bolena”, am prezentat date fonometrice în cadrul cărora am stabilit un clasament al lungimii sunetului la marile soprane ale secolului al douăzecelea. Principiul de la baza acelei cercetări pornea de la ideea că o tehnică la cel mai înalt nivel al virtuozităţii se exprimă şi printr-o durată sensibil mai mare în mișcările lente, așa cum în mișcările rapide durata e mai mică. În respectivul clasament, soprana Mariana Nicolesco atesta cea mai lungă durată. A cânta pe o durată mai mare înseamnă un nivel superior al virtuozităților tehnice de dozare a respirației și a parametrilor vocali de sonoritate, culoare, configurație în deplinătatea modularii lor.

Am realizat o astfel de analiză și în cazul cavatinei ”Casta Diva”, cu următoarele rezultate în ordine descrescătoare: 05.36 Mariana Nicolesco; 05.14 Maria Callas; 05.12 Renata Scotto; 05.12 Ghena Dimitrova; 05.07 Christine Deutekom; 05.05 Leyla Gencer; 04.54 Montserrat Caballé; 04.45 Joan Sutherland; 04.44 Anita Cerquetti. Şi doresc să menționez că Mariana Nicolesco, în concertul de la Monte Carlo, a interpretat această cavatină la o durată de 5.56, așa cum Maria Callas în alte circumstanțe reuşea o durată de 5.45, date care nu modifică primul clasament. Callas, Sutherland, Caballé și celelalte primadonne menționate, sunt artiste pe care le iubim, le stimăm și le admirăm, iar aceste cercetări sunt dedicate în exclusivitate conceptului de performanță fonatoare și care ne ajută să contemplăm cu și mai mare bucurie minunăția vocii umane în Belcanto.

În închierea acestui parcurs istoric, stilistic, estetic și emotiv ... Despre Maeștri ... vă invit să admirăm magistrala interpretare a sopranei Mariana Nicolesco în geniala scenă din ”Norma” de Bellini, acompaniată de Orchestra Filarmonicii „George Enescu” din București sub bagheta dirijorului Cristian Mandeal.

 

MARIANA NICOLESCO și STEPHAN POEN la finalul conferinței

Revista Muzicală Radio 2016.08.08